Posts tagged ‘jurnalism’

august 17, 2011

Scandal Dinescu- Cartianu

De pe reteaua Corect:

In editorialul sau din ultimul numar al Cavatencilor, Mircea Dinescu il taxeaza pe Cartianu drept “un semi-ridicol, un mustiuc proaspat in gura unor trompetisti cocliti si cu ochii albastri”. Publicam editorialul lui Dinescu, cu precizarea ca el este raspunsul unui atac al lui Grigore Cartianu din Adevarul, acelasi trust de presa. In continuare publicam si editorialul lui Cartianu.

Dupa 20 de ani, de Mircea Dinescu

 “Un ins lipsit de organul nuantei, care a „confiscat“ cu nerusinare ade­varul despre revolutia din ’89 si care-si inchipuie ca istoria se poate masura cu metrul de croitorie, ma someaza in calitatea mea de „Mesia“ sa-mi dau cu parerea ca un sef de cadre despre „apostolii“ anonimi si patati ce s-au inghesuit in studi­o­ul 4 al televiziunii romane pe 22 decembrie ’89.

Acest domn semi-ridicol nu-i decit un mustiuc proaspat in gura unor trompetisti cocliti si cu ochi al­bastri care, aidoma lupilor, isi hra­nesc progenitura cu vomitatura unui hoit nedigerat, sperind ca adevarul lor gingav, obez si chel sa inlocuiasca micile neadevaruri cu care ne pe­ticim existenta de 20 de ani incoace.

Ca sa nu moara nedumirit si ca sa inteleaga, cit de cit, cum s-a tre­cut pirleazul dintre comunism si capitalism, ii reproduc un articol publicat pe 12 noiembrie 1991 in proaspata pe-atunci Academie Catavencu, prima lectie de alfabetizare:

Balcoane, lamii, boieri si conspiratii

Dati aducatorului un ghiudem si doi cirnati, aceasta era parola prin care procurau arme bonjuristii nostri la 1848. Se pregatea nasterea lui Caragiale si Istoria nu putea sa-si refuze damful de mititei. Varsare de singe n-a prea fost atunci, nici ba­gare de picior in ghips. Un eventual proces al domnitorului s-ar fi intimplat mai degraba la pravalia spiterului, unde stramosul lui Voican i-ar fi ras lui Bogdan-beg barba si l-ar fi condamnat sa poarte in loc de islic pantaloni nemtesti. Balcon a existat si pe vremea aceea in dulcele tirg al Iesilor, la hotel Petersburg. Nu stiu citi senatori a produs acel balcon, cert e ca incepuse sa fulguiasca si, fiindca nu se facea sa tii poporul in frig, un revolutionar a rostit plin de patos catre multimea adunata in piata un discurs concis si pragmatic: „Din pricina timpului nefavorabil, revolutiunea se amina pentru miine la aceeasi ora“.

Balconautii erau si pe atunci fii de nomenclaturisti, nepoti de postelnic (adica ministrul Trebilor din Afara), veri cu aga, cumnati ai logofatului bisericesc, si riscau sa fie bagati o tira la gros, incuiati in manastire, pedepsiti sa plece la Paris, iar unii mai saraci in rude, ca Nicu Balcescu, sa fie expulzati la Palermo, fiindca abia peste 100 de ani am inceput si noi sa cultivam intelectuali in serele din Siberia.

Sub Regretatul, complotam si noi pe la Casa Scriitorilor, puneam si noi la cale memorii si dulci proteste. La o intilnire conspirativa cu Alecu Paleologu pe un hol mai intunecat, in timp ce susoteam cu ochii in patru, a trecut pe linga noi o cucoana cu un pachet luminos in brate. Fulgerat o clipa, boier Paleologu s-a scuturat ca in fata unei vedenii si, cu o paloare hamletiana, exclama: „Lamii? Unde ai gasit lamii?!“. „S-a bagat la bufet“, rosti fata Morgana. Conspiratia s-a aminat, evident, boierul disparind ca un fum inspre coada fatidica, fiind­ca nu mai vazuseram lamii de vreo patru ani.

Facind inventarul, adica adunind si impartind ghiudemul, balcoanele, boierii, nomenclaturistii, lamiile si conspiratiile, ceva imi incurca socotelile: 1.500 de morti si 3.000 de raniti.

Cum de-am uitat, Doamne, sa-i anuntam atunci, in Decembrie, ca pe aceste meleaguri revolutiile se amina din pricina timpului nefavorabil?”

 

Iude in rol de sfinti, de Grigore Cartianu

“Timp de 20 de ani, noi, romanii, am avut o fotografie la care ne uitam cu un respect aproape religios.

Prima imagine din Studioul 4 al TVR se asezase in sufletul nostru ca o icoana. Un fel de „Cina cea de taina”, cu „mantuitorul” Dinescu vestind, din mijlocul „apostolilor” sai, caderea tiraniei. Atunci, in decembrie ’89, i-am fi urmat chiar si pe cruce. Ne-am fi dat viata pentru ei si pentru idealul in numele caruia ne chemau la arme: lupta cu demonii dictaturii. De altfel, aproape o mie de compatrioti chiar au fost rastigniti in acele zile, dupa aparitia la televizor a „mantuitorului” Dinescu si a „apostolilor” sai.

Apoi, rand pe rand, „apostolii” au inceput sa devina iude. Icoana a crapat, iar prin fisurile ei se vede imaginea hada a unei piese ordinare, pusa in scena de indivizi fara Dumnezeu. Si cand scriu asta, am sub ochi fotografia alb-negru a momentului in care Mircea Dinescu striga „Fratilor, am invins!”. Cateva personaje manjesc deja acest tablou pe care chiar ni-l doream a fi revolutionar.

Mai intai am aflat ce hram purta „bravul capitan” Mihai Lupoi: trompeta care deschide drumul unui periculos agent sovietic (spion GRU), generalul Nicolae Militaru, spre postul de comandant al Armatei romane. Ceva mai tarziu, ne-am lamurit pe deplin: in ultimii ani ai dictaturii lui Ceausescu, Lupoi era prietenul de taina al sefului retelei GRU in Romania, generalul Maiorov. Intru aducere aminte: GRU era serviciul de spionaj al Armatei sovietice.

Acum, dupa mai bine de doua decenii, aflam ca unul dintre cei mai entuziasti cetateni din Studioul 4, pe nume Costin Tugui, era un vajnic turnator la Securitate. Ma uit acum la „V”-ul degetelor sale, incrucisate in semn de victorie, si totul capata un aer oribil. Ce pacaleala! Cata minciuna! Cat de naivi am putut fi!

Privesc poza cu si mai multa atentie si incep sa pun sub semnul intrebarii toate „V”-urile din Studioul 4. Atatea degete raschirate, atatea priviri electrizate, atatia pumni stransi in semn de triumf revolutionar… Plus Dinescu sprijinindu-se pe umarul lui Lupoi…

Poate ca Mircea Dinescu va binevoi, totusi, sa ne spuna ce crede acum despre Costin Tugui si despre Mihai Lupoi. Si – de ce nu? – despre alti colegi de Revolutie din Studioul 4: Cico Dumitrescu, Gelu Voican Voiculescu, Teodor Brates, George Marinescu…

Au vorbit „apostolii”, ar fi cazul sa vorbeasca si „mantuitorul”.”

Sursa- Corect http://www.corectnews.com/social/dinescu-il-face-de-cacao-pe-cartianu

 

august 11, 2011

Andrei Plesu ii acuza pe cei de la „Adevarul” tocmai in „Adevarul”?

Ultimul editorial al lui Andrei Pleşu din ziarul „Adevarul”, „Netrebnicie”, cuprinde si urmatoarele: „Ceva merge brambura şi în noi, în modul cum ne raportăm la simţul datoriei, la onoarea meseriei, la exigenţa şi răspunderea lucrului bine făcut, pe scurt, la ceea ce, în activitatea noastră, nu depinde decât de noi.(…) Nu te poţi supăra pe Guvern, dacă concetăţenii dintr-un vagon de metrou nu se spală. Sau dacă un funcţionar public se poartă cu tine ca un satrap constipat. Sau dacă o vânzătoare te tratează ca pe un intrus plicticos şi fandosit. Sau dacă la acelaşi magazin nu găseşti, de două ori la rând, aceeaşi marfă. Sau dacă un mare trust de presă are bani să achiziţioneze noi publicaţii, dar nu-şi poate plăti la timp salariaţii şi colaboratorii.”

La care trust de presa se refera? Cu tupeu, nu tocmai la „Adevarul”? Boldarea din citat imi apartine.

Sursa http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Netrebnicie_7_532816717.html

 

februarie 5, 2009

Moartea porno-romancierului

A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei după cocteiluri, şi la scandaluri. Se făcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.

Când am ajuns să am habar şi eu de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.

“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi ca oricare alta Andrei. La drept vorbind n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve. A ochit de un timp o doamnă slabă şi blondă, care avea o fată şi mai slabă şi mai blondă. Andrei s-a gândit că e cazul să mă las de masturbat. A dedus desigur că mă masturbez, şi m-a acuzat ca să mă amărască, deşi eu n-o recunoşteam. Mi-a arătat-o pe fată la o cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a luat penisul în gură, cum am terminat penibil la prima strigare şi cum m-am regulat iepureşte la a doua. Cu Andrei m-am întâlnit la toaletă unde avea încă penisul în erecţie. Vroia să urineze şi nu prea reuşea.

Am publicat şi eu primele povestiri într-o gazetă. Acum când Andrei a murit. Le-a citit numai în manuscris şi a mustăcit, şi cu un creion roşu mi-a subliniat redundanţele şi scăpările în timpurile verbelor. Îmi pare rău că n-a apucat să le vadă tipărite.

Stau cu părinţii în capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata, ginerele său, Andrei s-a avut la cuţite. Tata n-a suportat apropierea mea de bunicul, simţea că-l trădez. Mă lua la mişto, cum îl lua şi pe Andrei, însă el, spre deosebire de mine, îi întorcea vorba îndoit, ca să-i ajungă. Uneori îi dădea şi un dos de palmă, de luare aminte. Tata înghiţea, dar nu se resemna. Mama era pe post de tampon între cei doi. Aşa că vă daţi seama că tata doar părea trist. Îi vedeam parcă zâmbetul pitit sub buzele strânse, satisfăcut. Era cald, foarte cald, şi părinţii au chemat un infirmier de la morgă fiindcă lui Andrei a început să-i iasă un lichid gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a îndesat multă vată îmbibată cu formol în nasul bunicului şi în gură. I-a mai turnat formol în gură şi dintr-o sticlă. Cam doi litri. Îmi venea să urlu, să plâng, să-i sparg nasul tatei sub care se ascundea zâmbetul cu un pumn, dar am început să râd. “Ce te-a apucat, mă? Nu ţi-e ruşine, măgarule?!”, s-a răstit spre mine tata care se aştepta să plâng. Nu i-am dat atenţie.

Am râs până m-am înroşit. “Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-am amintit.

noiembrie 30, 2008

Lumea este la cimitir, apoi merge la vot!!!

Cam asta am auzit din guriţa unei reporteriţe de la Realitatea TV. Memorabil. De consemnat într-o proză scurtă…

octombrie 6, 2008

Lapte de mamă tânără

Ca oricare alta. Această zi.
Mă sucesc pe lângă planşetă. Sunt pete de tuş pe ultimul desen, unul ca şi cum s-ar fi stins o ţigară pe el. Şterg petalele florilor din ghivece. Într-un pet aduc apă. Nu le-am udat de habar n-am cât timp. Colegii ies şi intră. Uşa este întredeschisă. Fumează pe hol. Chicotesc. Paul s-a reîmpăcat cu nevasta. Remus arată calm, Lenuţa nu-l cicăleşte, zice. A plecat la băi, la Felix. Doina şi Adriana şuşotesc. Nu-mi dau seama ce. Stau cap lângă cap. Una blondă, alta şatenă.
Îmi trec peria prin părul şaten. Au rămas fire între dinţi. Şi mătreaţă pe tricoul cărămiziu. PROVOCATIVE se înalţă cu sânii după fiecare respiraţie. Peste silaba Pro îmi trec palma stângă. Sânul este ferm.
“Ce stai ca o loază, Andrada?”, aud. Sergiu mă priveşte. “Ce-ţi trece prin cap?”
Îl ignor. Caut în poşetă. Mi-am uitat tampoanele acasă. Simt o umezeală în chiloţii care mă strâng. Buzele lui Sergiu se mişcă, dar nu aud nimic.
Paul, apoi Remus, revin la planşete. Dacă le-ai schimba mustăţile între ei, nimeni n-ar observa. Deşi Paul are aproape 60, iar Remus 31, cu patru ani mai mare decât mine. Sergiu, Mucosul, cum îl necăjesc Doina şi Adriana, Ciripici Unu şi Ciripici Doi, a terminat facultatea anul trecut. Ciripicile au fost colege încă din şcoala generală. La 26 de ani, sunt rebusiste şi specialiste în gătit şi telenovele. Îşi uită gurile deschise ca două conducte când află vreo ştire ieşită din comun. Bărbaţii le sunt tot ingineri aici. Al Adrianei, Adi, este directorul general.
N-am chiloţi de schimb. Mi se stânge stomacul.
“Pulă, pizdă, pulă, pizdă, pizdă.”, ca lovite două capace repetă Paul. După secunde de tăcere, Sergiu şi Remus îl imită- “Pulă, pizdă”. Ciripicile îşi ridică ochii de pe desene şi tac. Cred că peştişorii albaştri de pe chiloţii mei şi-au schimbat culoarea. Ies în trombă din birou.
“Te-a lovit ruşinea, Andrada?”, mă ia în primire Remus. “Fetiţa e pudicuţă?”, completeză Paul. Acelaşi: “Eşti mai femeie cumva de când ai copilul, fetiţă.” Ciripicele desenează sau se prefac.
“Mă doare ochiul. Cred că am conjunctivită”, se plânge de pe scaunul său Sergiu, “Mă doare.” Remus începe să râdă din senin. “Se rezolva treaba pe plan local dacă Andrada mai avea lapte, Sergiule. Era ideal la boala asta”, spune. Şi Paul râde. Chiar şi Ciripica Doi râde. Ciripica Unu îşi suflă nasul în crescendo, pe urmă hohoteşte. Sergiu nu pricepe pe moment, însă Paul începe să-i laude efectele curative în tratarea conjunctivitei a laptelui de mamă. O ţine vreo zece minute. Susţine că-l supără şi pe el ochii.
Îmi simt pielea capului şi pistruii de pe coapse. Nu vreau să arăt că mă enervez.
Sergiu îmi caută privirea. “Vreau lapte de mamă tânără”, oftează. Propoziţia trece ca o panglică între mustăţile identice ale lui Paul şi Remus. Fiecare se uită la mine. N-am chiloţi sub fustă. I-am aruncat în coşul toaletei. “Vrem lapte de mamă tânără, vrem lapte de mamă tânără”, se tot repetă la intervale câteva ore, ca o plută aruncată şi scoasă din apă de undiţa unui pescar. Mă urmăresc cinci perechi de ochi. Ciripicele se confundă cu mobilierul. Doar praful nu se depune pe ele.
“Terminaţi odată, neserioşilor”, lasă să-i scape într-un târziu Adriana, “Nu vă e ruşine? Vă spun la Adi de nu terminaţi. Gata!”.

Am ajuns mai devreme. Mi s-a oprit ciclul. Sosesc câte unul. Ultima e Adriana.
“Sergiule, te mai chinuie ochii?”, mă interesez. N-apucă să rostească nimic că Paul şi Remus îngână “Vrem lapte de mamă tânără”. “Ar fi bun nişte lapte de mamă”, se hotărăşte şi Sergiu înghiţind în gol.

Cu o bucată de ciocolată în mână, închid uşa biroului cu yala. Pe Cristina o cunosc fiecare. Iar de când o ştiu a schimbat amanţii cu viteza atleţilor africani. Am întâlnit-o venind de la chioşcul alimentar al firmei. Şi am convins-o relativ repede.
“Băieţi, care vrea să fie primul? Hai să se întindă unul pe birou, că-i mai comod…”, îi fixează pe cei trei. Şi începe să-şi ridice o parte a tricoului. N-are sutien şi sânii îi sunt plini cu lapte. “Haideţi să vă picur în ochi. Ce rămâne, puneţi într-un borcan în frigider, pe mâine”, mai pronunţă Cristina. În cameră se aude cum mănânc ciocolata, cred. “Domnu’ Paul, sunteţi şefu’, haideţi dumneavoastră primu’”, sfârâie ca un tăciune în apă. Şi-o peliculă albă acoperă ochiul drept al lui Paul.

În ziua următoare, cum am păşit în birou, m-am îndreptat spre frigider. Nu l-am deschis. Dar nici colegii nu m-au mai miştocărit.