Posts tagged ‘media’

Mai 23, 2018

Securilă și Eminescu

Moșierii îl finanțau pe Eminescu să desființeze toate ideile venite dinspre Europa”, spune unul.

Gândire de securilă, care pregătește alți securilă- Iulian Fota, directorul Colegiului Național de Informații.

 

 

Reclame
Mai 2, 2018

Pârțul lui Kusturica

Emir Kusturica povestește în cartea sa „Unde sunt eu în povestea asta?”, apărută la Polirom în 2012, o scenă din copilărie, pe care o consider o chintesență a umanului, a felului de-a fi om.
Regizorul era copil. Și, normal pentru ce avea să-i rezerve viața, era fermecat de filme, le trăia ca flama produsă de sudură, și, după puterile și resursele sale de la acel moment, încerca să le recreeze. A improvizat din fotolii, oale și felurite ustensile, în curtea părinților săi, un templu grec de coloanele căruia era legat Hercule, pe care l-a văzut în interpretarea lui Steve Reeves.
Kusturica în rolul lui Hercule, legat cu sfori de ansamblul ce-i proiecta mental templul, a început să se încordeze ca să-și elibereze personajul din captivitate. Avea ca spectatori pe cei din familie. De efort și emoție copilul a scăpat un pârț.
Kusturica relatează cât i-a fost de rușine, pentru că lumea a izbucnit în râs. În acel pârț era oglindită slăbiciunea sa, frâna fiziologică ce-i era ca stavilă, erupția fragilității în trăirea/ retrăirea eroismului lui Hercule.
Acel pârț ne învață ce e viața, despre vulnerabilitatea fiecăruia în atingerea visurilor, că n-avem cum să fim întotdeauna cum și ce am vrea, chiar cu altitudini dificil de imaginat de puritate, cu o tenacitate ieșită din comun. Că avem puterile limitate, cu teama drept coloană vertebrală. Teama de ridicol, de bumerangul opiniei publice. Că n-avem șansa să spunem doar un simplu „sorry”, ca englezii, și să mergem mai departe, precum i-ar fi explicat tatăl lui Emir că ar trebui făcut.

Aprilie 19, 2018

Invidia ca vehicul al progresului

Cum mănâncă spaghete, fripturi, ciorbe, precum se îndrăgostește și se bucură de sex, cum bea coniac ori votcă, cu aceeași repetitivitate și constanță individul își invidiază semenul. E în fibra relațiilor sociale.

Pe conexiune creștină, mă refer la ce cunosc, invidia este condamnată, desconsiderată, însă n-ai cum s-o eradichezi, fiindcă e în proporție de masă, cu reflexe existențiale de duritatea oțelului. Și nici nu cred că e de înlăturat, și dacă ar exista posibilitatea. Invidia e în sine un vehicul al progresului. O pistă, susținută prin ambiție și muncă, de-a depăși o situație materială inferioară, de-a accede într-o funcție, de-a ajunge la ceva îndelung râvnit; ca la culturiștii ce-și lucrează mușchii- un supliment nutritiv al competiției. În același timp, ea scoate din letargie, din eventualul imobilism, declanșează sau accelerează ambiția, lichid amniotic și, totodată, cordon ombilical al curajului. Deschide o șansă. E o formă de conștientizare, prin puterea exemplului, că e posibilă înfăptuirea și a ceva la care, înainte de-a observa la alții, nici nu te-ai fi gândit. Sau ai considerat că nu merită să te preocupe, deoarece vorbea un vocabular al imposibilului. Invidia nu e motiv de mândrie, dar e sănătoasă pentru bunăstarea colectivității umane, vitalizantă. Ca oaia- nu-i frumoasă, ba și pute, dar carnea ei este comestibilă, iar lâna-i folosită în industrie.

Desigur, ca în tot ce-i omenesc, e cu plus și minus. Pe lângă aspectul stimulator, în anumite cazuri, are forță gravitațională și-o latură călcând chiar în pașii infracționalității, când invidia devine distructivă, și auto-distructivă câteodată. De ce să aibă altul ce n-am eu? Și dă-i și încearcă să ștergi de pe fața pământului exemplul țintit, la a cărui stare îți dai seama că n-o să ajungi în vecii-vecilor. Însă, cum nu-s mai numeroși infractorii și sinucigașii decât oamenii normali, așa e și cu această trăsătură de caracter.

Nu-mi plac invidioșii, dar ce-i al lor e al lor!

Aprilie 16, 2018

Democrația n-are treabă cu secretele de stat!

Nu există țară pe care să nu fie altoite secrete de stat. Dar depinde câte. Nu mă gândesc la secretele militare sau de spionaj, e de înțeles. Le vizez pe cele care subsumează direct guvernarea și relațiile cu alte state, acordurile și hotărârile de guvern ori ministeriale secrete.
Cu cât sunt mai numeroase secretele de stat, cu atât democrația e mai amputată, de spoială. Democrația duce în celulele sale transparența, secretele- pâcla arbitrarului, manevrele discreționare, dictatul. Secretele oficialilor sunt o violare a anatomiei și fiziologiei democrației. Ele sapă la deficitul de cunoaștere al unei națiuni, își trag seva din viclenie. Fuga spre secrete a politicienilor e, totodată, o fugă de democrație, de controlul opiniei publice, o reminiscență feudală sau a societăților de inițiați, unde anumiți inși aveau acces la întreg adevărul. Cum să alegi corect, ca ins ce votează, când o parte din datele unor chestiuni îți sunt ascunse deliberat, ba nu le dețin nici toți deputații și senatorii care-ți cer votul? Este viciată judecata ta, dar și a parlamentarilor.
Sunt secretizate actele care, dacă ar fi cunoscute, ar revolta populația, ce încalcă morala și legile, unele ascund chiar crime, în numele unor predicate precum la amvon „interese superioare”, cerute de bunul mers al societății, cică. Numai că nimic n-ar trebui să fie peste voința și știința cetățenilor, calificată prin vot, dacă un stat se pretinde democratic.
Nu credeți în cei pro secrete, parșivii au raționamente și apucături dictatoriale.

Aprilie 12, 2018

După fascism și comunism, totalitarismul financiar

După totalitarismul fascist și comunism, am ajuns să ne înfundăm în existența totalitarismului financiar global. Care este în perioada sa adolescentină.

Hegel vedea menirea istoriei ca un progres al libertăților omului, prin eliminarea provocărilor; iar statele democratice vor fi cele cu libertate deplină- e idealul. Poziționarea epocii noastre, raportată la busola drepturilor omului este deprimantă. Mulți comit o greșeală capitală confundând bunăstarea cu libertatea, și nu-i de mirare că ajung la concluzii greșite.

Totalitarismul financiar asigură o bunăstare relativă în Europa și America de Nord, în rest- Dumnezeu cu mila!; exploatare fără remușcări. E un totalitarism prin intermediari, cu o singură ideologie reală- profitul. Se folosește de politicienii controlați cu tot felul de metode subtile și de media mainstream aservită. Nu ezită să declanșeze războaie, dacă e rost de profit.

Totalitarismul financiar global e cu atât mai periculos cu cât îmbracă mai fariseic hainele democrației și variate ideologii, care sunt subsumate globalizării. Nu are un punct de comandă unic, sunt o mulțime de puncte de comandă, uneori cu interese antagonice, alimentate numai de lăcomie. Statele sunt biete jucării în mâinile unor decidenți obscuri, iar votul este chiuretat de semnificație. Renunțarea la libertăți în favoarea unei mincinoase siguranțe este o scurtătură a lui.

Totalitarismul financiar e încă în faza soft, cu perdea. Dar ce se va întâmpla când o să ajungă la deplina maturitate, dacă i se va permite? Când, după eliminări reciproce, punctele de comandă globală o să fie cât degetele de la o mână, sau mai puține? Găsiți răspunsul cu un dram de imaginație.

Aprilie 11, 2018

Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!

Cred, chestia cu Siria stă cam așa:
ISIS și-a făcut ani de zile spectacolul în această țară, cum au vrut băieții. Și americanii au luptat contra lor parcă cu încetinitorul sau cu praștiile.
Regimul Bashar al-Assad a cerut sprijinul rușilor și ivanii i-au cam terminat repejor pe teroriștii tăietori de capete.
Normal că americanii au ieșit șifonați din poveste, victoria fiind adusă de ruși.
Pentru prima dată după căderea comunismului, Rusia a demonstrat că este iar o superputere, că lumea devine multipolarâ, nu numai SUA având ultimul cuvânt.
Atacurile cu gaz, și cel din Siria, și cel care a fost un fel de aperitiv al isteriei- cel din Anglia, cu spionul și fiica lui, aduc a operațiuni de diversiune. Vin la țanc ca pretext pentru o încercare de alungare a rușilor din Siria.
De fapt, am impresia că SUA nu vrea să renunțe la condiția de hegemon.
Suntem foarte aproape de un posibil război între cele două superputeri.
Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!

Aprilie 11, 2018

Anticamera unei dictaturi

Majoritatea societății românești și-a pierdut capacitatea de-a discerne esențialul de subiectele spectaculoase, dar de interes secundar pe logica vieții fiecăruia dintre noi. Efectul de modificare a perspectivelor, chiar de tâmpire, a fost obținut în ani, cu premeditare sau din diletantism, n-am habar. Așa se explică civismul tălâmb, când nedreptățile și atacurile la drepturile constituționale sunt pe orarul prezentului. În absența presei cu adevărat profesioniste și a politicienilor cu alură de bărbați de stat, ești numai realist dacă spui că avem un teren prielnic pentru anticamera unei dictaturi.

Aprilie 10, 2018

Lecția lui Viktor Orban pentru politicienii români

Pentru cine guvernezi? Pentru populație, ori ca să mulțumești partenerii externi? Ideal e să calci pe ambele paliere, numai că, adesea, interesele votanților tăi nu coincid cu politicile Bruxellului, a Washingtonului, a Berlinului sau Parisului.
Normal și bărbătește este să te gândești, în primul rând, la votanții tăi. Că nu ești de acord punctual cu străinii, nu înseamnă că ești dușmanul lor, vrei doar să-ți îndeplinești menirea politică- binele celor care ți-au dat votul. Mereu e loc de negociere, dar cu pretenția să fie de pe poziții egale. Altminteri, nici interesele Franței nu sunt mereu aceleași cu ale Germaniei sau SUA, fiecare-și urmărește prosperitatea proprie, și este normal, altruismul este exilat din relațiile interstatale.
Numai o slugă încearcă să-i mulțumească, întotdeauna, pe toți, lăsându-se pe sine la sfârșit. Și, eventual, cu paguba.
Victoria lui Viktor Orban ar trebui să reprezinte o lecție pentru politicienii români. Să-i învețe ce-i demnitatea, să-și asume de urgență reprezentarea reală a intereselor locuitorilor României. Rezultatele alegerilor din Ungaria au dovedit că ai câștigul de partea ta dacă acționezi decisiv în favoarea țării natale. Nu după cum ar vrea nu știu ce funcționari de la Bruxelles sau pescuitorul în ape tulburi Soros. Orban nu a fost votat pentru vorbele sale, ci pentru faptele sale, pentru fermitatea susținerii ideilor. Oamenii încep să fie scârbiți de duplicitari, care semnalizează la stânga și o iau la dreapta. Și invers.
Dacă actualii deținători ai puterii nu realizează doleanțele cetățenilor, sătui să accepte otova dictatele și umilirea permanentă venite din nu știu care capitală, cum le trăsnește prin cap fiecăruia, cad într-o greșeală enormă. Mai devreme sau mai târziu, o să apară formațiuni politice de-o violență extremă, care n-o să stea la discuții, nu e motiv de îndoială. Și țara va avea de pierdut, fără discuție.
Patriotismul nu e o carte perdantă.

Aprilie 9, 2018

Patriotismul, învingătorul alegerilor din Ungaria

Rezultatele alegerilor din Ungaria au dovedit că ai câștigul de partea ta dacă acționezi decisiv în favoarea țării natale. Nu după cum ar vrea nu știu ce funcționari de la Bruxelles sau pescuitorul în ape tulburi Soros. E o lecție pentru politicienii de la noi. Însă, nu cred că au statura morală s-o înțeleagă.
Orban nu a fost votat pentru vorbele sale, ci pentru faptele sale, pentru fermitatea susținerii ideilor. Oamenii încep să fie scârbiți de duplicitari, care semnalizează la stânga și o iau la dreapta. Și invers.
Patriotismul nu e o carte perdantă.

Aprilie 2, 2018

Examenul de oameni adevărați

Știu cum e să prinzi între degete o râmă.
Știu cum e să plantezi un copac, ce senzații se învălmășesc prin tine la mângâierea scoarței lui, după ce crește cât de cât.
Știu cum e să dai peste cap un pahar cu lapte cald, tocmai după ce a fost mulsă vaca.
Știu aproximativ ce plante de pe câmp se pot arunca în oală, la repezeală și de nevoie, pentru o ciorbă.
Știu cum se apucă o cărămiđă, cum se prepară mortarul la construcții, cum se sapă un șanț, cum se crapă un butuc cu securea.
Știu cum e să bei ca să nu te îmbeți repede ca fraierul, cum să dai doi pumni când primești unul. Știu cum să-mi apăr femeia, dacă e în pericol.
Știu cum să mă orientez într-o pădure, cum să caut apă, cum să-mi fac un arc sau o praștie, la o adică.
Eu știu, grosul tinerimii- nu.
Eu știu și realitatea, nu numai realitatea mediată de net, cea second-hand. Nu e aseptică, pulsează riscuri. Nu realizez cât e de cool sau boring, dar nu asta-i ideea, ci că tinerii, majoritatea, care parcă au supt internetul încă din biberon, n-au habar de ea. Și-s tarați, oricât sunt de inteligenți, și e cazul s-o recunoască. Precum alcoolicul, precum drogatul. Netul le e cârja cu care dibuie neîndemânatic lumea. Care nu e cu .jpg-uri sau filmulețe, e chiar viața, nu înșelătoria de pixeli de pe laptopuri. Nu e vina lor, dar neavând habar pe bune de realitate, cea nemediată, n-au nici cum să decidă în cunoștință de cauză în chestiunile majore, atunci când o să fie nevoie.
Tinerii știu de minune surogatul, nu originalul. Au un deficit înspăimântător de cunoaștere. Descoperirea lumii reale este examenul lor de oameni adevărați.

Martie 18, 2018

Vladimir Putin, eșecul politicii Occidentului

Dacă nu exista, era pe traiectoria logicii ca Vladimir Putin să fie inventat. Nu e recentă, nici originală tactica găsirii unui țap ispășitor. A unui Celălalt/ Ceilalți, numai potrivit de acuzat (acuzați). Pe seama căruia/cărora să fie aruncate și motivate propriile slăbiciuni și erori flagrante. Seamănă până la un punct cu demonizarea evreilor dintre WW1 și WW2, care au fost considerați, pe nedrept, de către fasciști și naziști fântâna tuturor nelegiuirilor.

Politica globalizării, deteriorarea sistematică a învățământului, bătăile de joc pe seama religiei, perversiunea corectitudinii politice, încercarea de anihilare a identităților naționale, restrângerea drepturilor omului, primirea iresponsabilă de emigranți, umilirea unor state în U.E prin măsuri de forță, trecerea cu buldozerul peste societățile comerciale locale au dus spre un no man’s land unde au început să prindă vâlvătaie nemulțumirile. Unde să scapere mânia și să se structureze cât de cât politic revolta. Revoltă evidentă la votări.

Brexit-ul nu a fost urmarea intervenției subordonaților lui Putin, nici ajungerea lui Trump la Casa Albă, nici evenimentele din Catalonia, nici întâmplările din Ungaria, Polonia, Slovacia sau Austria, cum afirmă unii, ca să-și justifice inepțiile adunate în ani îndelungați. Acestea s-au petrecut fiindcă oamenii doresc altceva, în afara dictatului corporațiilor și a mastodonților financiari. Ceva diferit, nu știu dacă având alonjă mai fericită, dar un altceva la realitățile care oricum sunt pe lângă targetul lor de așteptare. Dacă chiar ai învesti cu valoare de adevăr aserțiunile că Putin este vinovatul number one, ceea ce depășește permeabilitatea minților raționale, reiese că structurile de conducere ale S.U.A și ale U.E. sunt nevolnice ca la carte, rezervații de neterminați. Iar Putin ar avea cojones de oțel, umbră de Superman. Ceea ce nu e cazul. Putin e pretextul sub care ei își ascund rezultatele măsurilor aberante, pe care le-au luat și le iau fără răgaz, justificarea la îndemână. E scuza de serviciu. Încearcă să-l transforme pe rus în supapă a nemulțumirilor. Are el hibe, dar nici chiar la mod planetar. Urmează să auzim că e de vină și pentru eventualele cutremure, și pentru dispariția unor specii de animale, și pentru rezultatele jenante ale unor sportivi în competițiile internaționale.

Că nu-l suferim, că inspiră teamă, Putin este un jucător al intereselor țării sale. Cum ar trebui să fie și toți liderii occidentali, pentru țările lor, nu vasali ai intereselor globaliste, momâi fără personalitate; decidenți, nu executanți. Patrioți ai țărilor natale.

Sper ca liderii apuseni să nu ne împingă într-un conflict catastrofal cu Rusia, numai ca să nu-și recunoască erorile, să nu schimbe statusul decrepit al prezentului. Care lor le convine, însă începe să scârbească populația. Acuzarea cu program a lui Putin este metoda lor, iluzorie, de salvare. Și ne-o vâră pe gât, chit că nu-i exclus să producă victime în masă.

Lumea dă semne că se trezește. Începe să aleagă prin sită faptele de propagandă. Iar șefii de state continuă să își aprindă brichetele într-o odaie cu dinamită până la tavan.

Vladimir Putin este eșecul politicii Occidentului din ultimele decenii.

Martie 14, 2018

Între Al Capone și Iisus Hristos

Philip Roth, prin vocea unui personaj dintr-un roman de-al său, spunea că „nu trebuie să fii Al Capone ca să păcătuiești- trebuie doar să gândești”, când în societate „gândirea este cel mai mare păcat dintre toate”. Roth avea în calcul gândirea critică. Care a fost și este incomodă mereu, și în antichitate când judecai hotărârile împăraților și sfârșeai într-o groapă cu lei, și în cotloanele Evului Mediu, când se combătea rapid cu arderile pe rug, și în modernitate și post-modernitate, când ea strică mersul afacerilor și jocurile perverse ale politicii.
Gândind critic și propunând noi rezolvări la problemele actualității, intelectualul adevărat n-are cum să nu fie subversiv față de orice putere dominantă. Sau să fie considerat așa de cei care orchestrează jocurile prin lume. El aprinde fitilul bombelor ideatice, își rostește adevărul, are în sânge rebeliunea, deși datele exterioare, de multe ori, te împing să crezi că e un conformist. Chiar la costum și cu familie, cu rate la bancă, împiedicat de timid adesea, însă cu o combustie lăuntrică asemenea unui râu vijelios. Un om aparent pierdut pe stradă, în uniformitatea și burta nesătulă a mulțimii.
Precum adevărurile trântite în față, soluțiile gândirii critice nu au ca scop imediat alimentarea plăcerii și confortului nimănui. Dacă atrag sau nu adepți e conținutul unei ecuații secundare.
Ceea ce se întâmplă acum pe tot globul repune în discuție riscurile gândirii neînregimentate, după câteva decenii de libertate a cuvântului. Asistăm la o contragere a spațiului libertății, tocmai în numele unei mai mari libertăți și a unor pretinse drepturi ale omului. Începe să se instituie cenzura ca să se sporească libertatea, cică. Desigur, e o violare a logicii- dar câți realizează?, cenzura e cenzură, indiferent de pretext, o moarte a naturalului, turnarea unui strat de beton peste o pajiște cu margarete și ierburi împrăștiate în zeci de nuanțe de verde. Se urmărește aneantizarea socială a celor care se opun.
Nu o dată, m-am gândit dacă mai merită să-ți asumi public riscul gândirii critice. Și, fără să vreau, mi-a străbătut mintea, ca un fulger, nu numai legătura cu Al Capone, dar și imaginea lui Iisus Hristos. Care a fost un gânditor critic al epocii sale. Iar incertitudinile mi s-au risipit instantaneu.

Martie 13, 2018

Mi-e rușine că-s alb și cred în Dumnezeu

Mi-e rușine că-s alb.

Mi-e rușine să cred în Dumnezeu.

Mi-e rușine că-mi clătesc ochii cu trupurile femeilor, nu cu părul de pe fesele bărbaților.

Mi-e rușine că-s un fanatic al libertății, că nu înghit să mi se rescrie drepturile după șabloanele corectitudinii politice.

Mi-e rușine că-mi accept și respect istoria și tradițiile poporului, cum sunt ele, cu sclipiri și momente reprobabile, dar ale noastre.

Mi-e rușine dacă ați crezut cele de mai sus.

Mi-e rușine că trăiesc în vremuri în care se încearcă să fim reeducați mental, ca în închisoarea de la Pitești, în anii stalinismului. Sau ca de Khmerii Roșii.

Metodele zilei sunt încă destul de soft, însă cine garantează că nu se va asuma o altă etapă?

Mi-e rușine că se vrea să-mi fie rușine.

Noiembrie 30, 2008

Lumea este la cimitir, apoi merge la vot!!!

Cam asta am auzit din guriţa unei reporteriţe de la Realitatea TV. Memorabil. De consemnat într-o proză scurtă…

Noiembrie 19, 2008

Basescu si intelectualii sau marlanul si fetele subtiri

Cîteodată ai şansa să citeşti un text care realmente te încântă şi simţi sevoia să nu păstrezi bucuria doar pentru tine. Desigur, ce vă semnalez nu este super prin realitatea descrisă, ci prin scriitură http://portocala.wordpress.com/2008/11/18/o-iubire-imposibila-el-si-ei/