Posts tagged ‘nicolae manolescu’

Iunie 21, 2013

Adrian Suciu:”Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani”

De vorbă cu scriitorul Adrian Suciu

 

 

– Adrian Suciu, ne cunoaștem de-o grămadă de ani. Ai imagistic decupajul unui nonconformist în viața publică. Dar parcă te-ai cumințit…

 

– Alexandru Petria, ne cunoaştem de o grămadă de ani şi am făcut o grămadă de lucruri împreună dar, dacă ţi se pare că m-am „cuminţit”, nu mă cunoşti suficient de bine sau dai dovadă de un deficit în interpretarea istoriei noastre comune. Dacă mă cunoşteai suficient de bine, puneai altfel întrebarea. „…Dar parcă te-ai cuminţit… Asta seamănă cu liniştea de dinaintea furtunii. Ne pregăteşti ceva?” Cam aşa ar fi trebui să sune întrebarea şi eu aş fi răspuns pozitiv la ea, fără să intru în detalii.

 

„Parcă” ți-a dat loc de întors, te alinți. Mai bine încearcă o descriere a vieții literare românești. În așa fel încât să nu casc, marca Suciu.

 

– Viaţa literară românească în care trăiesc eu e frumoasă, pentru că o construiesc eu. În viaţa literară românească în care trăiesc eu, există generozitate, bine, adevăr şi frumos. În viaţa mea literară, oamenii au suflete vii, poezia e rudă de gradul I cu Divinitatea şi oamenii pot să bea împreună la masă privindu-se în ochi. Am descoperit secretul unei vieţi literare româneşti perfecte: mă înconjur doar de oameni vii, care îmi plac şi în prezenţa cărora mă transform permanent şi, în privinţa celorlalţi, îmi trăiesc viaţa ca şi cînd ei ar fi murit deja. În viaţa mea literară românească sînt scriitori interesaţi de devenirea lor umană, nu de tinichele şi căcaturi. Dispreţuiesc profund orice alt orgoliu decît cel creator. Am fost toată viaţa un lup singuratic şi detest găştile. Dar, mai presus de toate, îi ignor cu mare voluptate pe toţi cei care afirmă public că ei ştiu ce e literatura şi cum se face ea! E plină viaţa literară românească, în accepţiunea pe care o dai tu sintagmei, de asemenea oameni, de inşi care ies în piaţa publică dîndu-ne, cu suficienţă belferească, sfaturi definitive despre ce e şi ce nu e literatura, despre ce şi cum trebuie să scriem. În literatură nu trebuie nimic niciodată! Eu mă îndoiesc în fiecare zi de tot ce ştiu despre literatură şi mă rog lui Dumnezeu să mă ferească de ispita certitudinilor. Aşa se trăieşte în viaţa mea literară românească. Cealalaltă viaţă literară românească nu mă interesează şi nu-mi bat capul cu ea.

 

– Scrisul sau trăitul cotidian. Ce e mai important pentru tine?

 

– Nu fac decît o diferenţă conjuncturală între ele. Trăiesc poetic şi creez ca un locatar al cotidianului.
– Ești mulțumit de ce ai realizat până acum?

 

Nu. Sub nici o formă.

 

– Care dintre cărțile tale crezi că-l reprezintă mai deplin pe scriitorul Adrian Suciu?

 

– Nici una. Eu mă despart violent de orice carte pe care am publicat-o, o neg, o ignor şi merg mai departe

 

Ai avut un diferend anul trecut cu Nicolae Manolescu. Era să fii dat afară din Uniunea Scriitorilor… Cum vezi ce se întâmplă acum în Uniunea Scriitorilor, fiind și an electoral, de alegere a conducerii?

 

– Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani. Pentru delict de opinie. N-am niciun conflict cu Nicolae Manolescu, eu am atacat Sistemul pe care îl întrupează dumnealui. O reluare a argumentelor de atunci ar fi şi utilă şi perfect inutilă. Fapt e că USR este, în acest moment, o organizaţie stalinistă, de tip închis, măcinată de corupţie, funcţionînd în minciună, într-o scădere dramatică de prestigiu şi perfect incapabilă să reprezinte interesele breslei. Faptul că Nicolae Manolescu şi acoliţii săi se simt complet nevinovaţi în această privinţă poate ţine doar de nesimţire sau de un optimism maladiv. Sînt membru al USR, premiat de USR, voi continua să critic organizaţia din interiorul ei ori de cîte ori voi considera că e cazul şi, dacă nu le place de mine, n-au decît să mă excludă şi să tranforme USR într-o asociaţie a pupincuriştilor! În altă ordine de idei, la cum arată acum USR, o singură concluzie se impune de la sine: scriitorii români îşi merită soarta. N-am să spun mai mult, n-au decît să se aleagă ei între ei la Congrese formale, cu rezultate pregătite şi ştiute de dinainte, n-au decît să-şi închipuie că ce fac ei acolo e important. Eu am treabă.

 

Scrii poezie și proză. Vorbește-mi despre receptarea cărților tale.

 

– Exact mîine pleacă spre tipar „Un roman de rahat”, ediţia a doua. Prima ediţie s-a epuizat în trei săptămîni de la lansare şi pare a fi cel mai bine vîndut roman românesc al anului 2013. Nu am nici o grijă şi nici o preocupare privind receptarea, am doar plăcerea de a ajunge la cititori şi plăcerea de a interacţiona cu ei. Dacă adaugăm la asta voluptatea scrisului, e suficient.

 

– Ai tabieturi la scris? Femeile nu le-aș așeza la tabieturi, totuși…

 

– Nu am tabieturi legate de scris. Scriu oricum, oricînd, oriunde, din orice poziţie şi în orice stare.

 

– La ce lucrezi acum?

 

– Pe plan personal, lucrez la un nou roman. Pe planul vieţii literare româneşti în care trăiesc eu, continuu să girez, la Editura Grinta, colecţia Poezia 9, în care am debutat pînă acum doisprezece poeţi români contemporani, unii dintre ei depăşind deja faza promisiunilor literare. Luna aceasta debutez, tot ca editor, cu o colecţie de poezie sub titulatura Poezia vie, la Editura Herg Benet din Bucureşti şi am marea plăcere de a inaugura colecţia cu un volum fabulos al lui Valeriu Mircea Popa, volum pe care orice iubitor de poezie ar trebui să îl aibă în bibliotecă. Între timp, am devenit şi preşedintele Asociaţiei Culturale Direcţia 9, una dintre cele mai dinamice iniţiative culturale private din România. E suficient, că mai am şi alte lucruri de făcut.

 

– Adi, încerci un Top 10 al poeziei românești?

 

Nu. Detest topurile literare de orice fel. Şi mi-e milă de cei care au o viziune concurenţială asupra poeziei. În ce îi priveşte pe contemporani, eu spun tot timpul că cea mai mare curvă e posteritatea şi că e bine să aşteptăm să murim ca să vedem care am fost mai mari si care am fost mai mici!

 

Te-ai mutat din Cluj în București. Nu ți-e dor de ce ai lăsat în urmă? A meritat? Nu regreți renunțarea la gazetărie?

 

– Există două emoţii pe care m-am educat să le evit: speranţa şi regretul. În feluri diferite, dar pornind din aceeaşi rădăcină, ele reprezintă o capcană. Lucrez cu datele realităţii şi îmi trăiesc viaţa fără milă şi fără iluzii.

 

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Apărut în Tribuna, nr. 259, 16- 30 iunie 2013

 

 

 

Anunțuri
Martie 27, 2013

Dorin Tudoran: „Un cutremur nu poate fi povestit”

Alexandru Petria: Stimate domnule Dorin Tudoran, mă simt onorat să discutăm, mai ales că-mi aduc aminte cum ascultam cu emoţie „Europa liberă”, pe când eram în liceu, împreună cu tata, şi acest post de radio relata despre acţiunile dumneavoastră îndreptate împotriva regimului Ceauşescu…

Dorin Tudoran: M-aș fi bucurat să aflu că, pe atunci, elevul de liceu Alexandru Petria cumpărase o carte semnată de Dorin Tudoran. Dar, cum se zice, omul propune, Dumnezeu dispune.

Și eu ascultam “Europa liberă” – cu o emoție cel puțin egală celei încercate de dumneavoastră, deși, ar fi mai exact spus că ascultam acel post de radio cu emoții.

Nu voi uita niciodată ziua de 23 decembrie, 1981. Radioul portativ “Mamaia” stătea pe caloriferul, rece gheață, din bucătărie. După anunțul morții lui Noël Bernard, legendarul director al Serviciului Român, radioul a căzut pe ciment.

Pentru câteva clipe, nu am știut ce să fac. Probabil că mi-a trebuit un minut sau o jumătate de minut să culeg aparatul și să-l pun înapoi pe calorifer. Nu sunt dintre cei terorizați de “semne”, dar în acele clipe de uluială, am simțit că se schimba ceva foarte important. Și așa s-a întâmplat.

Peste câțiva ani, am hotărât ca fiica noastră, Alexandra (avea vreo 6-7 ani), să petreacă mai mult timp cu una dintre bunicile ei, decât cu noi. În copilărie, în casa bunicilor mei, asistasem la arestarea, în timpul nopții, a unui membru de familie de către niște haidamaci ai Securității. Eram terorizat de gândul că, într-o noapte, fiica mea ar fi putut asista la o asemenea scenă de coșmar. Nu doream ca pentru ea, amintirea tatălui ei să fie tocmai asta.

Dimineața, bunica ei și Alexandra ieșeau să cumpere ziarul – “România liberă”. Într-o zi, Alexandra a rugat-o pe bunica ei să o lase să cumpere ea ziarul. Zis și făcut. Ajunsă la chioșcul de ziare, Alexandra s-a ridicat în vârful picioarelor, a pus moneda de 25 de bani pe tejghea și i s-a adresat, foarte ferm și politicos, vânzătoarei: “Dați-mi, vă rog, <Europa liberă>…”

– V-am citit, în perioada respectivă, volumele de versuri, aveam abonament la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, unde erau toate. Dar şi interviurile pe care le făceaţi. Spuneaţi de fiica dumneavoastră, că aţi vrut s-o protejaţi.  Dacă nu mă înşel, din păcate, prin 1985, a fost ridicată şi ea de miliţieni, când aţi trecut printr-o anchetă mai îndelungată. Vorbiţi-mi, vă rog, despre dizidenţă.

– Că am dorit s-o protejez e una, că am reușit ori nu e alta. A fost arestată cu mine, în 1984. Avea doar opt ani. Solicitasem, telefonic, o audiență la Consulatul Statelor Unite din București. Audiența mi-a fost acordată. Cum soția mea se afla la școală în acea dimineață – era profesoară – și nu doream să las copilul singur în casă, am luat-o pe Alexandra cu mine. În față porții consulatului am fost întâmpinați de niște haidamaci, însoțiți într-un fel de părculeț din apropiere, apoi îmbrânciți într-o mașină Dacia. Am fost depuși la o Secție de Miliție de pe Bulevardul Ana Ipătescu. Prin fereastră, vedeam fostul sediu al revistelor România literară, Viața Românescă și Luceafărul. Clădirea devenise sediul ambasadei Jamahiriei Libiene a lui Gaddafi.

Mi s-au  cerut câteva rânduri de declarații în care să recunosc că, împreună cu fiica mea, am protestat în fața consulatului american și am cerut destituirea președintelui Nicolae Ceaușescu. Am dat câteva rânduri de declarații (toate aruncate la coș de ofițerul care preluase cazul) în care spuneam doar ce s-a întâmplat. Ofițerii erau și ei extrem de agitați, căci știau că totul era o înscenare. Spre seară, au eliberat-o pe Alexandra. Spre miezul nopții, pe mine. A apărut la un moment comandantul Secției. Toată lumea în picioare. M-a scos în curte și mi-a spus cam așa: “Domnule Tudoran, cred că înțelegeți că noi, miliția, nu avem niciun amestec în povestea asta. Ăștia de la Securitate <<v-au vărsat la noi >>… Acum am primit ordin să vă dau drumul. Vă pot trimite acasă cu o mașină de la noi, dar vă spun sincer că nu sunt sigur dacă mașina vă va duce acasă sau în altă parte. Așa că poate vine vreun prieten să vă ia. Eu, unul, vă doresc mult noroc… “

A venit cineva și m-a luat. Acasă mă așteptau soția, fetița, Dana Dumitriu și Nicolae Manolescu.

În mormanul celor zece mii de pagini rămase din dosarul meu de urmărire operativă întocmit de Securitate, am găsit și o notă care indică că motivul arestării ar fi fost un denunț al unui foarte apropiat prieten de familie care ar fi informat Securitatea că, de fapt, eu plănuiam să intru în Consulatul SUA, și să cer azil politic. Nu se înțelegea din turnătorie ce aș fi plănuit să fac cu soția. Să o las de izbeliște, la mâna Securității? Aberant.

Într-un alt document din același dosar se menționează altceva. Și anume: că mijloacelor de informare în masă etc. li se va spune că autoritățile române au primit o cerere de protecție  din partea Consulatului SUA care deținea informații că intrat în clădire doream să comit “acte de terorism”. Evident, cu ajutorul unui copil de opt ani.

Acea întâmplare a avut un singur efect pozitiv – din acel moment, Alexandra nu mi-a mai pus întrebări. Într-o seară mi-a mărturisit că de-acum știa că oamenii aceia sunt răi și mincinoși.

Despre disidență nu vă voi povesti. Nu e de nepovestit. Este o experiență nepovestibilă, absurdă, netransferabilă prin narațiune. De fiecare data când am fost invitat să povestesc, mi-am amintit de un telefon primit de la un prieten foarte drag, din provincie, la câteva zile după cutremurul din martie 1977. Unde trăia el, cutremurul abia s-a simțit. M-a sunat să-i povestesc cum a fost. I-am spus că un cutremur nu poate fi povestit, că experiența trecerii prin acele clipe nu poate fi povestită etc. “Cum, mă, Dorine, păi tu ești scriitor. Dacă tu nu poți să povestești așa ceva, cine poate?”

După 1989, mi-au căzut sub ochi atâtea povestiri despre disidență, că devin din ce în ce mai dezorientat în fața întrebării “Unde erau toți acești oameni, când era mare nevoie de ei, de un simplu gest de normalitate, care să nu facă nimic mai mult și mai periculos decât să confirme că suntem oameni, că suntem încă oameni, nu animale?”

Ce să mai spun despre cei care povestesc atât de mult despre disidența lor de  ai zice că disidența e chiar o meserie, o profesiune. În România, disidența a fost o asumare tragică, individuală, a unei poziții față de o realitate, colectivă, ajunsă la limita grotescului. Le doresc, în continuare, succes, povestitorilor.

– Tot respectul pentru actul dumneavoastră de mare curaj. Din păcate, am impresia că dizidenţa a pus în umbră poetul Tudoran, din perspectiva receptării publice. Şi nu e normal.

– Spuneam cândva că suntem ceea ce sunt opțiunile noastre, adică plătim – mai devreme sau mai târziu – prețul alegerilor pe care le-am făcut. Nu m-a obligat nimeni să fac ceea ce am făcut, deci nu pot acuza pe nimeni de tot ce a urmat, inclusiv “punerea în umbră“. Gândindu-mă că am debutat târziu (1973), că în 1984 eram deja un “scriitor interzis”, că în 1985 părăseam România și că viața mea post-România nu a mai fost una de scriitor, pot spune că sunt extrem de norocos că, din când în când, cineva își amintește de poetul Dorin Tudoran.

Cum avusesem șansa să ies o data sau de  două ori în Occident, înaintea plecării definitive din România, am deschis ochii bine și am înțeles că în lumea liberă numărul câinilor cu covrigi în coadă este foarte mic. Câțiva prieteni mi-au spus că mă alint, atunci când declaram că, plecând, viața mea de scriitor devenea una facultativă. Nu mă alintam deloc. De altfel, subtitlul ultimului volum de poezii scris în România (și, bineînțeles nepublicat) era “Viitorul facultativ”.

Nu este nimeni obligat să aibă grijă de imaginea unui poet, să facă PR pentru opera lui, atâta vreme cât poetul însuși nu prea este interesat să aibă grijă de așa ceva.

Nu mimez modestia aici; practic onestitatea. Știu cine sunt, zâmbesc când văd declarate, pe bandă rulantă, plutoane de mari poeți și mi-a plăcut foarte mult ce declara Ilie Constantin, când i s-a decernat Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Magna. A spus cam așa: ”Nu cred că sunt un poet mai bun decât ceilalți laureați ai acestui premiu suprem de poezie. Cred doar că nu sunt un poet sub valoarea lor.”

În sfârșit, există o intrare în umbră naturală și o punere în umbră făcută cu program. În legătură cu împingerea în umbră, prefer să zâmbesc decât să mă întristez. Sau, dacă vreți, uneori, când constat o asemenea îndeletnicire, zâmbesc cu tristețe că oameni născuți să dăruie, preferă să ia chiar și de la cei care au renunțat de bunăvoie la aproape tot.

– Cunoscând evoluţia României de după decembrie 1989, dacă ar exista şansa reîntoarcerii în timp, aţi repeta ce aţi făcut, riscându-vă viaţa? 

– Nu. Dar acesta este un răspuns determinat de experiența de viață acumulată după cele întâmplate, de prudența recomandată de o privire retrospectivă. Reîntoarcerea de care vorbiți ar fi una care m-ar lipsi exact de  experiența și prudența menționate. În acest caz (ca sa nu spun în acel caz) e greu de știut dacă nu aș repeta cele făcute. Într-un dialog cu colegul nostru Daniel Cristea Enache răspundeam unei întrebări asemănătoare celei de acum cam așa ”Mă simt un om mort, fiindcă nu mai am puterea să mor pentru ideile/idealurile mele.” Firește prin moarte înțelegeam și înțeleg o altfel de viață în comparație cu aceea ale căror impulsuri m-au făcut să reacționez cum am făcut-o.

Vă cunoaşteţi dosarele întocmite de securişti despre dumneavoastră. Şi informatorii. Îi puteţi ierta, i-aţi iertat, merită iertaţi?

– Nu dosarele mi le cunosc. Cunosc ce a rămas din ele. Mai bine spus, cunosc ce i s-a pus la dispoziție CNSAS-ului din ce a rămas din acele dosare.

Oh, așa cum prevedeam, perspectiva s-a schimbat, iubite coleg! Nu victimele Securității, securiștilor și informatorilor Securității au vreo îndrituire să ierte. Am ajuns deja în momentul în care ești vinovat de ce ai găsit în dosarele tale, ești un porc de câine că ai făcut public fie și o infimă parte din cele peste care ai dat în dosarele tale și, evident, e greu de crezut că Securitatea, securiștii și informatorii Securității vor găsi tăria de a te ierta vreodată pentru ce ai găsit în dosarele tale. Are și mărinimia lor o limită.

– Cine-i de vină? Dureros sarcasmul…

– Fără a intra în amănunte (sunt știute, simțite și… resimțite de mai tot omul) cred că vinovăția pentru cele ce se întâmplă azi în România (deci nu doar bâlciul cine e de vină – victima ori călăul?) este incapacitatea acestei societăți de a duce un proiect de la capăt la coadă. Totul începe spectaculos, în forță, aproape delirant, pentru ca pe la mijlocul proiectului chiar cei care l-au inițiat să întrebe ”Auzi, Gicule, ce ziceam noi că vrem cu chestia asta?…” ”Nu știu, Jane, n-am timp acum, că tocmai mă duc la film.” Cei ce se tem de un proiect ori altul nu au de făcut nimic altceva pentru a vedea orice proiect aruncat în derizoriu – “Hai, bre! Ce dracu! Nu există draci și îngeri; există doar dalmațieni. Asta e…”  Ce altceva să zic decât: „Așa e, Gicule. Ai dreptate, Jane…”

Pe vremuri, Nicolae Breban încerca să-mi explice de ce nu există roman românesc. Ideea lui era că din zece romane românești, toate zece încep extraordinar. Problema e, zicea Breban, că după douăzeci, treizeci de pagini, dacă te pricepi la literatură, simți cum acele cărți nu vor ajunge niciodată romane. Și în această chestiune, instinctual lui Breban a fost și rămâne de-o acuitate excepțională.

– E o situaţie fără ieşire?

– Nu știu. Tot ce-mi amintesc este că la începutul anilor 90 scriam că în 1989 românii știau (sau păreau că știau) ce nu mai vor, dar imediat după decembrie 1989 mi-a devenit limpede că nu știu ce vor. Nici-o ieșire nu este cu adevărat ieșire, dacă nu te duce într-o zonă de unde nu te mai poți întoarce acolo de unde ai scăpat cu atâta chin. Deci, până nu vor ști exact ce doresc, cum să ajungă acolo și mai ales ce prețuri sunt gata să plătească pentru ce doresc, românii nu au șanse să iasă din acest joc de-a Baba Oarba în care viața reală a fost înlocuită cu ce văd sau li se pare că văd la televizor.

– Ce vă mai face poezia?

– Ultima oară când am tras cu ochiul la ea, stătea cloșcă. N-am vrut s-o deranjez. Am răbdare. Și-apoi, am tot fost alertat de găinile altora care trag niște cotcodăceli de ai zice că au ouat poezie vie și de aur. Aștept să treacă hărmălaia asta și să vedem, totuși, cu câți homeri ne-am ales și dacă nu e cumva vorba de simplă orbire.

– Însă e o „cloşcă” cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, primit în 2010. Hărmălaia nu cred că se termină degrabă. Mai curând ne termină.

– Ar fi o minciună să spun că atribuirea Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia nu m-a emoționat profund. E, totuși, vorba despre premiul cel mai important pe care-l poate lua un poet român în România. Revin însă la o mărturisire mai veche – pentru mine niciun premiu nu a însemnat mai mult decât premiul de debut. Repet, uitându-mă la ce măceluri declanșează alte premii, competiții de tot felul, aș spune că singurul premiu ce ar trebui decernat este cel de debut căci el marchează momentul când, dintr-o mare de cutezători, ești luat de ciuf, arătat lumii și creditat cu viitor în ceea ce ai ales să faci. Nimeni nu știe dacă meritai mai mult ca alții acea recunoaștere și din acel moment înainte totul trebuie să rămână doar între tine și cititorii tăi. Celelalte – premii, alte forme de recunoaștere etc. – devin, după opinia mea, ușor secundare. Ce m-ar interesa în acest moment nu este să mai iau vreun premiu, ci să aflu dacă cei care mi-au creditat debutul editorial ar mai face-o și astăzi.

– Nu văd de ce nu. Dar ce e poezia pentru dumneavoastră?

– Se întâmplă că întrebarea aceasta se năpustește asupra mea într-un moment în care, încă o dată, sunt mai puțin ”liric” decât mi-aș dori. Întoarsă pe dos, întrebarea ar fi, ce sunt eu pentru poezie? De ceva vreme, văzându-mă dezliricizat, poezia mă caută doar în somn, adică mai scriu un vers, două abia după ce-l visez/le visez. Problema este că sunt insomniac de pe la 18-19 ani, așa că spre a redeveni ”liric-productiv”, ar trebui să mă pun serios pe dormit. O opțiune înțeleaptă, fiindcă mai am și alte motive ”colaterale” care-mi recomandă, insistent, somnul.

– Să vă urez somn uşor ca să scrieţi poezie?

– De ce n-aș încerca și acest tratament ”homeopatic/alternativ”, atâta vreme cât medicamentele ”profesioniste” nu mă prea ajută?

– Cum se vede literatura română din America?

– Sunt oameni cu mult mai calificați decât mine spre a vă răspunde la această întrebare, mă gândesc în primul rând la universitari americani de origine română sau traducători de literatură română –  Marcel Corniş Pop, Cristian Moraru, Costică Brădăţan, Alin Fumurescu, Mircea Platon, Aurelian Crăiuţu, Vladimir Tismăneanu, Cristina Zarifopol şi atâţia alţii, chiar dacă nu sunt cu toţi profesori de literatură.

– Ce aveţi în pregătire editorial?

– Nu mai îmi fac planuri de mult, mai ales planuri editoriale. Dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă, inclusiv “întâmplări editoriale”. Deci, tot ce am în pregătire este să aștept, să văd ce și cum se va întâmpla cu mine și ale mele…

Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 253, 16- 31 martie 2013

tudoran

Februarie 26, 2013

Alex Ştefănescu: „Pentru mulți am devenit inamicul public nr. 1”

Interviul a apărut în revista Tribuna, nr.251, 16-28 februarie

Alexandru Petria: – Dragă Alex Ştefănescu, un copil visează să ajungă scriitor, cosmonaut, explorator, cel puţin aşa ne treceau prin cap celor din generaţia mea proiecţiile despre viitor. Nu critic literar. Cum ai ajuns aici?

Alex Ştefănescu: – N-am intenţionat niciodată să mă fac critic literar. Ideea i-a aparţinut lui Nicolae Manolescu, în anii studenţiei mele (1965–1970), când el era asistentul lui Dumitru Micu la catedra de literatură română contemporană a Universităţii din Bucureşti. I-am dus pentru evaluare şaptezeci de poeme dintr-un proiectat volum, Ospitalitate regală, el le-a citit şi a insistat să scriu… critică literară. Mai mult decât atât, m-a prevenit că mă va ajuta să-mi public textele numai dacă acele texte vor fi articole de critică literară şi nu poeme. Poate că mă remarcase la seminarii şi văzuse în mine un posibil comentator de literatură…

Propunerea de a scrie critică literară nu m-a atras deloc, dar perspectiva publicării a ceva scris de mine m-a încântat. Am închis ochii şi am intrat în apa rece a criticii literare. La recomandarea lui Nicolae Manolescu, redactorul-şef al revistei Luceafărul, Ştefan Bănulescu, mi-a încredinţat (în 1970, când încă nu împlinisem 23 de ani), o rubrică săptămânală, Comentarii critice. Printre primele cărţi prezentate de mine în Luceafărul s-a numărat una cu un titlu anodin,  Versuri, semnată de un autor de care nu mai auzisem, Emil Brumaru.

– Trebuie să-ţi fac o mărturisire, altfel simt că nu e ok, că-s fals. Am o stinghereală în relaţia cu tine, eşti unul dintre „naşii” mei literari, ai scris extrem de laudativ despre cele două volumaşe de versuri pe care le-am publicat în anii 90. Şi după ele n-am mai scris literatură aproape două decenii, doar texte gazetăreşti. Poate te-am dezamăgit, poate spre sigur, hai să n-o dau cotită… Unul dintre motivele tăcerii a fost că m-am speriat, laudele parcă m-au castrat. Îmi ziceam- tipule, ai fost lăudat la cărţuliile astea, iei nişte picioare în dos la următoarea, dacă nu e de calitate, de nu te vezi. N-am ştiut să-mi administrez traiectoria literară, eram mucos, cu puţin peste 20 de ani, ca speriat de bombe. Pe Petria de atunci îl percep ca pe un străin.

 

– Talentul tău literar poate fi sesizat chiar în această confesiune. Descrii într-un mod pitoresc şi expresiv starea ta sufletească de atunci. De talent depinde totul. Dacă talent nu e, nimic nu e.

Fiecare e liber să facă ce vrea cu talentul lui. Este adevărat, mă simt dezamăgit când constat că un tânăr talentat se lansează în afaceri şi uită de literatură sau că o tânără talentată se mărită, face copii şi devine o gospodină prozaică. Memoria mea e un cimitir plin de talente. În unele cazuri, am intervenit energic pentru a-i face  pe oamenii cu vocaţie de scriitori să lupte cu amnezia şi să-şi aducă aminte cu ce scop au venit pe lume. Procedez aşa cum procedează uneori medicii, resuscitându-l pe câte un pacient cu şocuri electrice. Experienţa mi-a reuşit cu Anca Mizumschi, care s-a relansat în ultimii ani ca scriitoare într-un mod admirabil.

Tu ţi-ai revenit singur. Dacă mai întârziai mult, treceam la represalii. De exemplu, sesizam Poliţia că eşti posesorul unui talent remarcabil, care face parte din patrimoniul cultural al ţării, şi că îl distrugi prin nefolosire.

 – Da, acum mi-am luat o piatră de pe inimă în relaţia noastră. Dar m-aş întoarce la primul răspuns. Ai spus că nu te atrăgea scrisul de texte critice. Cum ai reuşit să faci la superlativ ceva ce nu-ţi plăcea? Nu e ca şi cum ai zice unei femei că o iubeşti doar ca să ajungi în patul ei? Sau mă înşel?

– N-am iubit critica literară, recunosc. A fost o căsătorie din… interes. Ani de zile am profesat-o cu sentimentul provizoratului. O perioadă am scris în continuare versuri, pe ascuns. Mă exaspera faptul că de multe ori trebuia să citesc atent şi să comentez pe larg cărţile unor autori mai puţin talentaţi decât mine.

Eram şi dezamăgit de trecerea de la literatura universală (Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Thomas Mann), studiată în facultate, la literatura română contemporană, care mi se părea, prin comparaţie, puerilă, narcisistă, lipsită de miză. Semănam cu doamna Bovary, visând sălile de bal, cu ferestre înalte şi candelabre, ale marii literaturi. Marea literatură era undeva, departe de mine, iar eu trebuia să-mi petrec viaţa cu Charles Bovary, ceea ce înseamnă cu Virgil Teodorescu, Alexandru Ivasiuc, Paul Everac şi C. Stănescu.

Treptat, însă, având simţul datoriei şi îndeplinindu-mi obligaţiile conştiincios, am descoperit frumuseţi discrete în literatura noastră şi am început să mă ataşez de ea. Unii bărbaţi care se căsătoresc din interes ajung, cu timpul, să-şi iubească soţia. Asta mi s-a întâmplat şi mie.

Am înţeles că literatura ţării mele trece printr-un moment cu totul nefavorabil literaturii (comunismul) şi că totuși supravieţuieşte, fie şi cu mari pierderi. M-am gândit că va trebui să povestesc cândva ce s-a întâmplat cu literatura română în această perioadă nefastă. Am început să mă bucur când descopeream un autor talentat şi m-am angajat într-o activitate sistematică de susţinere a celor descoperiţi de mine (sau de alţii). Mi-am dat seama că, scriind despre alţii, mă exprim şi pe mine.

Până la urmă am devenit un pasionat al criticii şi istoriei literare, iar astăzi nici nu-mi imaginez cum ar fi să mă ocup de altceva.

– Oho, lista cu autorii sprijiniţi e până în China, cred. Nu ştiu câţi critici au făcut ce ai făcut tu, ajung degetele de la o mână la numărat. Scrisul criticii nu ascunde în intimitate, până la urmă, totuşi, pe cinstite, dorinţa de putere, cu corolarele ei? Nu mă refer la partea materială.

– Ştiu că te referi la China în glumă, pentru a sugera că lista este lungă, dar culmea este că până şi pe un tânăr din China, Gao Xing, l-am ajutat să publice în România şi am scris despre el. În treacăt fie spus, acest tânăr (care acum nu mai e tânăr) s-a hotărât să înveţe limba română învârtind la întâmplare butonul aparatului de radio şi remarcând la un moment dat o misterioasă limbă melodioasă, pentru care a făcut un coup de foudre.

Cât priveşte dorinţa de putere… Puterea pe care mi-o doresc eu este aceea a scriitorului care îl poate face pe cititor să râdă sau să plângă, să viseze sau să se revolte. Încă din copilărie am descoperit, cu încântare, că banalele  cuvinte, care stau, gratuit, la dispoziţia tuturor, ca aerul sau apa, pot fi folosite pentru a determina starea sufletească a celor din jur. Pentru a-i îngrozi sau pentru a-i seduce. Pentru a le transmite emoţii şi convingeri. Este un adevărat act de magie, constând în arta (ocultă) de a combina cuvintele altfel decât le combină oamenii în viaţa de fiecare zi.

Nu mi-am dorit niciodată să am puterea vulgară a unui om influent, de care depinde poziţia altora în societate.  Nu mi-am dorit să inspir teamă – aş fi vrut să fiu iubit. Mă cuprinde o neagră melancolie când văd autori care simulează prietenia sau autoare care simulează dragostea numai pentru a obţine de la mine un verdict critic favorabil. În schimb sunt fericit când văd în metrou câte un necunoscut (care nu ştie că sunt prin preajmă) absorbit de lectura unei cărţi scrise de mine.

– Referirea la China, în intenţia mea, a avut umorul pe palierul doi. Era constatarea aproximativă a unei realităţi. Câţi dintre debutanţii pe care ai pariat au confirmat? Îţi sunt recunoscători? N-ar strica şi nişte nume.

– Pe faţada Hotelului „Intercontinental” din Bucureşti un banner uriaş aduce în atenţia trecătorilor coperţile a două romane recente de mare succes: Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici şi Emoţia de Mirela Stănciulescu. Cel dintâi a fost răsplătit cu Premiul „Augustin Frăţilă” (10.000 de euro) oferit de Asociaţia „Casa de Cultură” pentru cel mai bun roman apărut în 2011, iar cel de-al doilea, înscris la acelaşi concurs, cu Premiul de Popularitate (2.000 de euro), oferit de postul de radio Europa FM. Am făcut parte din juriul concursului (şi voi face parte încă patru ani) alături de Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache.

Îmi creşte inima să văd, când trec pe lângă Hotelul Intercontinental, că nu numai detergenţii şi tigăile, ci şi cărţile au parte, iată, de vizibilitate în România. Ei bine, amândoi aceşti autori de succes m-au consultat cândva, la începutul afirmării lor, în legătură cu ceea ce scriau. Lucian Dan Teodorovici mi-a trimis primele lui texte la „poşta redacţiei” şi sunt, probabil, cel dintâi critic care s-a pronunţat (favorabil) asupra lor, iar Mirela Stănciulescu, cunoscută ca traducătoare, a devenit şi prozatoare (o foarte bună prozatoare) încurajată de mine.

Am oroare de fanfaronadă, ştiu bine că niciun scriitor nu poate fi inventat de un critic literar. Cu mine sau fără mine şi Lucian Dan Teodorovici şi Mirela Stănciulescu ar fi ajuns ceea ce sunt. Dar e important pentru un autor neexperimentat să afle mai devreme cum se reflectă în conştiinţa unui critic, în ce direcţie ar avea cele mai multe şanse să se manifeste, dacă progresează sau nu odată cu trecerea timpului, cum se situează în literatura română actuală etc.

Ca să nu mai vorbesc de faptul că, în multe cazuri, am devenit un avocat al cauzei tinerilor scriitori remarcaţi de mine, recomandându-i la edituri, scriindu-le prefeţe, participând la lansările cărţilor lor, prezentându-i în presa literară sau, în unele cazuri, dedicându-le capitole în lucrarea mea, Istoria literaturii române contemporane. Activitatea mea de critic literar a interferat cu începuturile unor autori astăzi foarte cunoscuţi. Ştiai, de exemplu, că Varujan Vosganian şi Cristian Tudor Popescu au frecventat în anii ’80 cenaclul „Nichita Stănescu” condus de mine? Că Ovidiu Hurduzeu, pe atunci profesor la ţară, mi-a trimis primele lui încercări literare? Că Mihail Gălăţanu, încă elev la Galaţi, m-a entuziasmat cu versurile lui, pe care i le-am publicat în SLAST? Că Adrian Cioroianu, pe vremea când urma liceul la Craiova, mi-a trimis eseuri la „poşta redacţiei”, iar eu am văzut încă de pe atunci în el un om de valoare? Că lui Eugen Şerbănescu i-am citit cu devotament primele texte (într-o perioadă în care el se ocupa cu proiectarea de avioane)? Că mă număr printre cei dintâi care au remarcat farmecul scrisului lui Tudor Călin Zarojanu? Că Anca Mizumschi mi-a atras atenţia (ca prozatoare!) încă de pe vremea când era elevă la Constanţa? Că Adrian Oţoiu (originalul prozator din Baia Mare) se numără şi el printre cei pe care i-am susţinut pe vremea când abia încerca să publice? Că Mircea Bârsilă, extraordinarul poet din Piteşti, mi-a trimis cu ani în urmă la „poşta redacţiei” versuri semnate „Mircea Silă”? Că lui Radu Aldulescu, încă un necunoscut  acum treizeci de ani, i-am prezentat un fragment de roman în SLAST? Și că în aceeași publicație i-am făcut loc unui text semnat de Stelian Tănase, care era pe lista neagră a Securității?

– De Cristian Tudor Popescu nu ştiam.

– Toţi cei pe care i-am menţionat (şi probabil şi alţii, care nu-mi vin acum în minte) au dovedit în timp că nu m-am înşelat atunci când am văzut în ei viitori scriitori. Sunt bineînţeles şi mulţi autori care s-au pierdut în neantul uitării (sunt, poate, singurul care îi mai ţine minte), dar nu din cauză că n-ar fi fost talentaţi, ci pentru că au uitat de ce au venit ei pe lume şi s-au lăsat absorbiţi de alte preocupări.

Cât priveşte recunoştinţa… Cei mai mulţi îmi sunt prea recunoscători, în sensul că îmi exagerează meritele, făcându-mă să roşesc. Există şi unii care… mă urăsc pentru că s-au săturat să-mi fie recunoscători (deşi nimeni nu le-o cere). Dar aceştia sunt puţini…

– Te numeri printre puţinii critici literari din textele cărora reuşeşti să-ţi dai seama dacă o carte merită citită ori e gunoi. Şi o faci cu stil, într-un limbaj de om normal, nu de papagal uitat încuiat într-o bibliotecă. Nu te temi să emiţi verdicte.

– Să contest această apreciere – aş fi ipocrit. Să o aprob entuziast – aş apărea în faţa cititorilor ca un megaloman. Drept urmare mă mulţumesc să nu te contrazic!

În schimb, mă simt dator să-ţi spun câte ceva despre ce aştept eu de la mine, când scriu. Încă de la începutul-începutului mi-am jurat (nu în barbă, pentru că n-am purtat niciodată) să nu-l plictisesc pe cititor. Din punctul meu de vedere, un text care plictiseşte nu există.

Totodată, mi-am propus ca prin scrisul meu să fiu folositor celor din jur. Constructorul face case, medicul vindecă oameni, grănicerul păzeşte graniţa, pompierul stinge incendii etc. Vreau să am şi eu un rost în lume. Sunt cititor profesionist şi citesc aproape tot ce apare pentru că alţii, absorbiţi de îndeletnicirile lor, nu au timp să o facă. Identific cărţile care merită citite şi de alţii, le recomand, explic în ce anume constă valoarea lor.

Îmi folosesc experienţa, cultura, sensibilitatea, talentul literar – în măsura în care le am – pentru a evalua corect cărţile şi pentru a mă face înţeles de către cei cărora mă adresez. Eu nu scriu pentru scriitori, ci pentru cititori. Mai exact scriu DESPRE scriitori adresându-mă cititorilor (care pot fi şi scriitori în ipostaza de cititori).

M-a întrebat un autor, nemulţumit de cronica mea la o carte a sa, la ce îi ajută comentariul meu ironic. Mi-a venit să râd: acest om crede că scopul vieţii mele este să-l ajut! Las la o parte faptul că o observaţie critică poate să-i fie mai utilă unui scriitor decât un elogiu convenţional. Dar de ce să-l ajut? El când descrie un peisaj vrea să-l… ajute?

Dacă mi-aş propune să dau sfaturi unui scriitor, i-aş trimite o scrisoare sau un e-mail lui şi numai lui.

Să ştii, însă, dragul meu prieten Alexandru Petria că am fost pedepsit nemilos, de-a lungul vieţii, pentru acest mod al meu de a înţelege critica literară. Faptul că nu vreau să-l intimidez pe cititor, făcând paradă de erudiţie sau de terminologie savantă, mi-a adus calificări dispreţuitoare: că scriu o critică populară, că Istoria… mea este o carte pentru coafeze etc. (Ce bine ar fi ca bietele coafeze să citească istorii ale literaturii!)

Iar obiceiul de a mă pronunţa explicit asupra valorii cărţilor m-a transformat, pentru mulţi, în inamicul public numărul 1.

– Eşti iubit şi urât, totodată. Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) scrisă de tine a provocat valuri. Înţeleg că pregăteşti o nouă ediţie. O să înceapă iar scandalul, anticipez.

– Pe mine mă urăsc (şi mă denigrează) două categorii de autori: cei pe care nu i-am inclus în Istorie… şi cei pe care i-am inclus în Cum te poţi rata ca scriitor. Cei care nu se află în niciuna din aceste două situaţii mă iubesc. Despre Istorie… s-au scris aproximativ 270 de articole, dintre care, tot cu aproximaţie, 170 nefavorabile şi 100 favorabile. Dintre cei nemulţumiţi de modul în care i-am tratat în această lucrare de sinteză, unii parcă şi-au pierdut minţile, declarând la scenă deschisă că-mi doresc moartea („păstrăm mereu în casă o sticlă de şampanie pentru momentul fericit în care vom afla că pe Alex. Ştefănescu l-a călcat un tramvai”).

În mod paradoxal, după ce denunţă faptul că i-am omis din Istorie…, adversarii mei califică această carte drept un eşec. Întrebarea este: dacă Istoria… mea nu are nicio valoare, de ce suferă atât de mult că n-au fost menţionaţi în ea? Este ca şi cum ai deplânge faptul că n-ai fost invitat la un bal despre care tot tu spui că a fost sub orice critică.

La o întâlnire a mea cu publicul au participat, întâmplător, şi mulţi scriitori care îmi sunt ostili şi eu am folosit prilejul pentru a le atrage atenţia asupra unei contradicţii: „Dacă această carte este un eşec, de ce nu mă compătimiţi în loc să mă priviţi cu ură? Aţi putea spune aşa: «Bietul Alex Ştefănescu! A muncit zece ani la Istoria lui…, dar nefiind inteligent şi nici talentat a muncit în zadar. Ce păcat!» Faptul că îl priviţi cu ură – nu cu milă – pe cineva care a eşuat dovedeşte că el, de fapt, nu a eşuat.”

Aş vrea să mai adaug că mă urăsc cu şi mai multă vehemenţă unii critici şi istorici literari care ar fi vrut să scrie ei cartea. Sau care au scris una asemănătoare, dar lipsită de farmec.

Da, pregătesc o nouă ediţie a Istoriei…, revăzută, completată şi actualizată. Perioada luată în considerare va fi 1941–2010 (în loc de 1941– 2000).

– În anii 90, la şedinţele de redacţie ale săptămânalului Zig-zag, unde erai director, ne spuneai să scriem despre subiecte cu miză, nu colaterale. Faza mi-a rămas în cap şi nu doar pentru că insistai pe ea asemenea unei soacre cicălitoare. Extrapolând în domeniul literaturii, la proză, cred că lipsa mizelor mari face rău literaturii române şi este unul dintre motivele pentru care nu prea e cunoscută în lume, stare care tinde să se schimbe pe ici şi colo doar în ultimii ani. Încearcă şi o sumară panoramare a literaturii române contemporane, te rog.

– Literatura română actuală suferă de narcisism, de imaturitate şi de o stranie predilecţie pentru exhibarea promiscuităţii. Dintr-un incendiu care ar cuprinde depozitele de cărţi, aş salva doar câteva zeci de volume (deşi după 1989 au apărut câteva mii). M-ar preocupa, întâi, soarta unor volume de memorii (semnate de Ion Ioanid,  Annie Bentoiu, Nicolae Balotă, Florin Constantin Pavlovici, Gh. Jurgea–Negrileşti, Monica Lovinescu). Aş recupera şi câteva cărţi de idei (de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Sorin Lavric, Dan C. Mihăilescu). Aş mai smulge din flăcări unele cărţi de poezie (datorate lui Emil Brumaru şi Anei Blandiana). În ceea ce priveşte critica literară, m-aş strădui să salvez puţinele volume neplictisitoare (şi anume cele scrise de Eugen Negrici, Daniel Cristea-Enache, Tudor Cristea). Nici pentru romane n-aş intra în foc, excepţie făcând unele care se citesc cu interes, şi nu din obligaţie profesională (cum sunt cele publicate de Mircea Cărtărescu, Petru Popescu, Doina Ruşti, Mirela Stănciulescu şi Claudia Golea).

– Am înţeles că eviţi programatic plicticoşenia în scris, dar ce este scrisul pentru Alex Ştefănescu?

– Nimeni nu răspunde sincer la întrebarea asta. Poţi să faci o experienţă şi o să constaţi că primeşti răspunsuri de genul: „Scrisul este sensul vieţii mele. Prin scris vreau să aduc mai multă lumină în lume.”; „Scriu pentru că n-aş putea să nu scriu. Prin mine se exprimă o conştiinţă supraindividuală. Eu sunt doar un intermediar.”; „Scriu din dorinţa de comunicare cu semenii mei. Pentru mine scrisul este o formă de dragoste faţă de oameni.” etc.

În ceea ce mă priveşte, încă din copilărie am descoperit că, folosind într-un anumit fel cuvintele, poţi să-i faci pe oameni să râdă sau să plângă, să viseze sau să fie lucizi, să se entuziasmeze sau să li se pară totul pierdut. Religiile acţionează asupra oamenilor prin intermediul cuvintelor, regimurile politice – la fel. Scriitorul este şi el unul dintre utilizatori, cel mai capabil şi experimentat. Nu întâmplător intră de multe ori într-un raport de rivalitate cu preoţii şi cu oamenii politici.

Pentru un scriitor, viaţa sufletească a oamenilor este un mecanism acţionat prin intermediul unor butoane, iar el ştie pe ce butoane să apese. Combinând câteva cuvinte inofensive, care se află la îndemâna oricui, îi poţi seduce (şi manevra) pe cei din jur. Este un act de magie care m-a atras încă dinainte de-a învăţa să scriu şi să citesc.

Scriu critică literară pentru că aşa a vrut viaţa, dar la originea scrisului meu se află dorinţa obscură de a-i manipula afectiv pe cei din jur, de a-i face să mă… iubească. Scriu critică literară relativ bine, nu fiindcă ar fi genul meu preferat, ci pentru că aşa sunt educat, să fac orice – de la îngrijirea unei grădini şi până la mângâierea unei femei –  bine.

– Deconcertant răspunsul. Dar dorinţa de a plăcea nu e o cenzură, un compromis?

– În primul rând, toţi cei care scriu scriu ca să placă (deşi nu vor s-o recunoască). Şi Dante voia să placă, şi Shakespeare voia să placă, şi Eminescu voia să placă – n-am nici-o îndoială. Numai că fiecare a găsit alt mijloc de seducţie. Unii – Céline, de exemplu – au mers până într-acolo cu ingeniozitatea, încât au cucerit publicul fiind cu ostentaţie antipatici.

Dorinţa de a plăcea face ca un scriitor să valorifice la maximum toate posibilităţile sale de exprimare. Cei care declară că nu vor să placă publicului sunt de obicei cei care au ratat tentativa de a-i cuceri pe cititori. Ei seamănă cu acele fete bătrâne care tună şi fulgeră împotriva fetelor cu succes la bărbaţi, considerându-le frivole. Dar visul lor secret era acelaşi: să placă.

Dorinţa de a plăcea (în sensul larg al cuvântului: de a atrage atenţia, de a provoca, de a convinge, de a stârni admiraţie, de a obţine respect, de a dobândi afecţiune, de a inspira – eventual – teamă) nu are nimic neconvenabil sau reprobabil, ci reprezintă, dimpotrivă, energia morală care îl mobilizează pe un scriitor şi îl face capabil de performanţă.

– Alex, ai scris un raft de cărţi. Dacă-ţi cad pe picior, sigur te alegi cu o fractură. Câţi bani ai câştigat cu ele? Întrebarea vreau s-o completez cu alta − un autor valoros poate să trăiască strict din munca sa în mândrul spaţiu mioritic?

– Aşa e (chestia cu fractura). Despre Istoria… mea am şi spus la o întâlnire cu publicul că pot s-o folosesc ca să le sparg capul adversarilor (are 2.950 de grame). Am să-ţi spun cât am câştigat, cu aproximaţie. Cu banii pe cărţile publicate înainte de 1989 mi-am cumpărat o maşină (Lada 1200 break). Cu cei pe care mi-au adus cărţile apărute după 1989, mi-am făcut o casă la ţară (cu numai patru camere, dar, oricum, cu etaj). Cel mai mare succes de librărie au avut, înainte de 1989, Introducere în opera lui Nichita Stănescu şi Prim-plan (35 de profiluri de scriitori), iar după 1989 – Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (jurnal politic), Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Cum te poţi rata ca scriitor (250 de cărţi proaste), Jurnal secret şi Bărbat adormit în fotoliu (întâmplări).

Nu e suficient să fii un autor valoros ca să trăieşti din scris, trebuie să fii şi foarte activ. Ceea ce înseamnă să munceşti de dimineaţa până seara (eu lucrez şi o parte din noapte). Acum, de când am plecat de la România literară şi nu mai am niciun salariu, mai e şi gândul că, dacă mă îmbolnăvesc şi nu mai pot să scriu, rămân în aer. Dar, la urma urmelor, şi în aer e plăcut, e o situaţie care seamănă cu zborul.

– Cum ai caracteriza viaţa noastră literară? Eu încerc să evit programatic interacţiunile directe cu semenii scriitori. Prefer să-i citesc şi să discut cu ei pe net, când e cazul.

– Scriitorii mari sunt dificili, dar merită să faci orice sacrificiu ca să-i vezi de aproape. Sunt un spectacol de inteligenţă şi farmec. Scriitorii care n-au talent şi suferă de o lipsă cronică de succes sunt nu numai dificili, ci şi exasperaţi într-un mod dezagreabil. Ei dau vina pentru insuccesul lor pe criticii care vor să-i distrugă, pe opacitatea cititorilor, pe instituţiile care nu-şi fac datoria de a susţine literatura română, pe existenţa unui complot internaţional îndreptat împotriva României.

În grădina mea de la ţară cu peste 100 de pomi îi am oaspeţi adesea pe unii dintre cei mai valoroşi scriitori. M-au vizitat, primăvara, când aproape toţi pomii sunt înfloriţi paradisiac, vara, când se coc cireşele cu o carnaţie inocent-senzuală, toamna, când viţa de vie e plină de struguri ruginii şi chiar iarna, când devin proprietar de zăpezi imaculate, scriitori pe care îi admir ca Nicolae Balotă, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Adrian Păunescu, George Pruteanu, Nicolae Breban, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Petru Popescu, Bujor Nedelcovici, Gabriel Dimisianu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Stelian Ţurlea, Dan. C. Mihăilescu, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Adrian Cioroianu, Tudor Călin Zarojanu, Pavel Şuşară, Mihail Gălăţanu, Eugen Şerbănescu, Micaela Ghiţescu, Mirela Stănciulescu, Anamaria Beligan, Ioana Revnic, Anca Mizumschi. Au fost aici şi mari actori (Radu Beligan, de exemplu), mari muzicieni (printre ei, Johnny Răducanu), mari ziarişti (Robert Turcescu, Grigore Cartianu, Gabriel Basarabescu, Teodora Stanciu). Îl ţin minte şi pe un scriitor care este şi un publicist cu nerv (îmi ia chiar acum un interviu!), Alexandru Petria, de care sper că ai auzit. A venit la mine în vizită, cu mulţi ani în urmă, cu soţia lui şi cu un tort (deci numai cu dulciuri). De multe ori trece pe la poarta mea (spre un loc bun de vânat din apropiere) şi Eugen Negrici, cu puşca în mână.

Ca şi tine, nu frecventez restaurantele preferate ale scriitorilor, pentru că acolo se croiesc ierarhii „din cuţite şi pahară”, se bea mult şi se încing spiritele. În puţinele cazuri când am intrat în asemenea restaurante, unii dintre cei de la mese m-au asaltat – într-un mod nepoliticos – insistând să beau cu ei şi reproşându-mi că nu le-am comentat cărţile sau că nu le-am comentat destul de elogios.

Nu-mi place viaţa literară în ansamblul ei. Dar momentele de viaţă literară de la mine acasă mă încântă. De altfel, chiar şi când rămân singur cu Domniţa (care, cum ştii, este un editor de elită şi autoarea unor cărţi de non-fiction apreciate), viaţa literară nu încetează. Viaţa mea conjugală este tot viaţă literară.

– Parafrazând titlul unui film cunoscut, eşti şi în pat cu literatura. Ce ai vrea să spui în finalul convorbirii?

– Mai bine, decât „In bed with Madonna”. Spre deosebire de Madonna, literatura nu îmbătrâneşte niciodată.

Interviu realizat de Alexandru Petria

alex stefanescu

Mai 8, 2012

Uniunea Scriitorilor este în derivă financiară

Poetul Liviu Ioan Stoiciu a scris pe blogul său:

Uniunea Scriitorilor din România e în pragul falimentului – pe moment. Poate în următoarele trei luni USR își revine. Membrii USR trebuie să știe care e realitatea, să nu li se mai ascundă adevărul. Este de necrezut, dar aceasta e situația. Fiindcă totul se datorează unui ghinion (las la o parte faptul că el putea fi prevăzut și ar fi trebuit să se ia măsuri de preîntâmpinare a unei prăbușiri a USR), a dat faliment cazinoul cu care aveam contract nou încheiat de participațiune de 50.000 euro pe lună (cazinoul ocupa sediul USR din frumoasa Casă Vernescu). De fapt, nu știe nimeni exact ce se întâmplă cu acest cazinou. În martie 2012, USR a semnat un nou contract avantajos cu noii acționari ai cazinoului (pe filieră evreiască), promițându-se că se vor plăti și restanțele. Numai că noii acționari (am înțeles că unul dintre acționari e fiul lui B. Elvin, decedat de curând, fostul director al revistei Lettre Internationale, care apare pe banii ICR, azi condusă de Irina Horea) nu numai că nu și-au achitat datoria față de USR de 330.000 de euro (între timp a crescut; USR a acceptat să piardă 46.000 de euro prin noul contract încheiat, numai să primească banii), în două tranșe, cum au promis, dar au și dispărut, încuind cazinoul. A fost o lovitură de teatru, angajații USR trăind din acești bani primiți de la cazinou. Nu e greu de înțeles ce a urmat la USR – s-a trezit înglodată în datorii la stat! E vorba de o datorie la stat de 100.000 de euro (430.000 lei noi sau 4 miliarde 300 milioane lei vechi). La această sumă se vor adăuga și penalizările. Enorm! Vă dați seama, această datorie la stat va crește… Trebuie reținut că angajații USR nu și-au primit salariile pe luna trecută (nici eu nu l-am primit, ca redactor la revista Viața Românească). Teribil, între timp s-a aflat că i s-a ridicat licența de funcționare cazinoului, deoarece are o datorie la stat de 1 milion de euro! Asta înseamnă că nu mai e nimic de așteptat de la el. Nenorocirea e că noii acționari ai cazinoului n-au eliberat Casa Vernescu, să se încerce găsirea unor noi parteneri! Degeaba s-au făcut notificări de evacuare a cazinoului. Să se pună sigiliu, e iar o problemă, fiindcă trebuie plătite sume imense. Las la o parte temerea că în Casa Vernescu vechii acționari au făcut investiții de amploare și că n-ar fi exclus să plece și cu clanțele de la uși… De aceea s-a convocat în ședință de urgență azi Consiliul USR. Președintele Nicolae Manolescu a anunțat că se trece la măsuri radicale, se stopează, pe cât posibil creșterea datoriei la stat (care a blocat conturile USR). Cum? „Am suspendat toate indemnizațiile de conducere (inclusiv la președinții și vicepreședinții de filiale ale USR) și trecem din această lună toți angajații USR cu carte de muncă pe convenție civilă”. Ce înseamnă „convenție civilă”? Că USR nu va mai plăti impozitele la stat ale fiecărui angajat, asigurările la sănătate și pentru șomaj și în acest fel nu va mai acumula datorii (numai că fiecare angajat rămâne astfel fără „drepturi” de a fi spitalizat sau a fi șomer; sigur, fiecare angajat își poate plăti singur aceste CAS și șomaj, salariul lui pe convenție civilă fiind automat impozitat). Îi vom păstra în schema de angajați pe „convenție civilă”, a continuat N. Manolescu, pe cei ce n-au altă sursă de venit, la ceilalți le vom micșora salariile – „până se va reintra în normalitate”. S-a dat de înțeles că se așteaptă plecarea de bună voie a celor nemulțumiți. Altfel, schema de angajați ai USR rămâne neschimbată… Ce mai trebuie știut. USR nu se mai poate baza pe timbrul literar. Am mai scris aici, s-a ajuns într-o situație inadmisibilă, directorii (proprietarii) de edituri refuză să-l plătească, au ajuns până acolo încât l-au contestat la Curtea Constituțională, susținând că e un timbru abuziv (o taxă în plus). Între timp Curtea Constituțională a declarat timbrul literar perfect legal și constituțional, așa că directorii de edituri ar trebui să se conformeze și să plătească, dar în continuare nu plătesc. N. Manolescu a dat exemple o editură mică, de genul celei a lui Alex Ștefănescu (Editura Mașina de scris) și o editură mare, de genul celei a lui Călin Vlasie (Editura Paralela 45). În următoarea perioadă vor fi date în judecată editurile care n-au plătit timbrul literar, USR a angajat prin Varujan Vosganian o casă de avocați (care vor 10 la sută din timbrul literar adus și 1.000 de euro pe lună) în acest sens. Cum în România procesele durează, varianta de a aduna bani din timbrul literar rămâne un deziderat. USR mai are surse de venit doar de la hotelul „din Bastiliei”, care mai mult „merge pe burtă”, și de la Ministerul Culturii, bani prevăzuți de guvern pentru apariția unor reviste literare (care nu acoperă nici un salariu; se decontează numai cheltuielile cu editarea revistelor) – am dat cifra primită de la guvern zilele trecute aici, citându-l pe Horia Gârbea (președintele ASB, care știe ce vorbește): Guvernul acorda revistelor de cultură (nu numai literare) o sumă de 1 milion de lei (10.000.000.000 lei vechi sau 250.000 Euro), prima tranșă fiind de 30% din sumă decontabilă imediat. De asemeni erau aprobate finanțări pentru Premiile USR și mai măruntele financiar dar importantele Premii Ion Hobana pentru literatura SF si Fantasy acordate de ASB și SRSFF. Concursurile AFCN sînt și ele în desfășurare. Am asistat la o contrazicere a lui Gabriel Chifu cu N. Manolescu, primul susținea că banii primiți pentru reviste de la Ministerul Culturii nu acoperă cheltuielile revistelor, al doilea că banii primiți ajung și pentru a da salarii redactorilor… Cred că o problemă în plus e legată de faptul că USR nu are bani să plătească revistele, să poată mai apoi să deconteze facturile cu cheltuielile făcute cu ele. N. Manolescu ne-a asigurat că se vor găsi soluții în acest sens. A rămas ca fiecare redacție să dea socoteală, să ia măsurile pe care le crede de cuviință (inclusiv să dea redactori afară), rămâne de văzut (în cazul meu, poate chiar mâine). S-a votat o schimbare de statut (o adăugare la articolul 46) cu „suspendare a indemnizațiilor pe durată determinată”. Deoarece cheltuielile cu participarea la ședințele de Consiliu al USR au un preț ridicat (cu transportul, cazarea și masa reprezentanților scriitorilor veniți la București din provincie; plus cei din Basarabia), s-a cerut să nu mai fie convocat Consiliul USR și să se dea voie Comitetului Director (la ședințele căruia vor participa și președinți de filiale) să ia măsurile de criză… Se anulează toate proiectele USR, în frunte cu Festivalul internațional Serile de literatură de la Neptun. Vor mai avea loc manifestări literare numai cu banii sponsorilor (autorități sau particulari), nu cu banii USR. De altfel, N. Manolescu a subliniat că a făcut tot posibilul să nu fie nimeni dat afară dintre salariații USR, deși a ajuns să-și plătească din buzunarul propriu benzina în deplasările legate de USR (asta dă de gol cât de gravă e situația). S-a mai atras atenția că premiile USR se vor da și în acest an la timp.( Sursa http://www.liviuioanstoiciu.ro/2012/05/guvernul-usl-ponta-a-trecut-si-de-presedintele-basescu-uniunea-scriitorilor-are-datorii-de-100-000-de-euro-la-stat-si-s-a-trecut-la-masuri-radicale/)

Situaţia financiară a U.S. se arată extrem de gravă. Mă abţin de la comentarii.

Aprilie 17, 2012

O perversiune a lui Nicolae Manolescu

Parcă din stratosferă, Nicolae Manolescu se întreabă „Cui i-e frică de Pleşu şi de Patapievici?” în „România Literară”. Crede că sunt atacaţi pentru valoarea lor şi nu pentru lichelismul care le este mod de viaţă. În fond, ce să zică şi prestigiosul critic literar, doar e un om al regimului Băsescu, în acelaşi lot al compromisului ruşinos… Pervers articol. Ca să răspund la întrebarea lui Manolescu, pot să spun că mie unuia n-are de ce să-mi fie frică. Mi-e doar scârbă. Aici romania literara

Martie 9, 2012

Scriitori fără intuiţii morale, azi. Articol de Liviu Ioan Stoiciu

Scriitori fără intuiţii morale, azi

România se confruntă cu proteste de stradă în întreaga ţară, în oraşele mari, iar superba Piaţă a Universităţii din Bucureşti a redevenit Agora din 1990 (24 aprilie – 13 iunie 1990). Din 12-13 ianuarie 2012 se tot scandează „Jos Băsescu!”, „Jos Guvernul Boc!”, „Demisia!” (în 1990 se scanda „Jos Iliescu!”, „Jos Guvernul Roman!”, „Demisia!”). S-ar putea foarte bine scanda şi azi, după 22 de ani de la Revoluţie, „Fără comunişti!” (Băsescu şi Boc fiind lideri PCR-Securitate) şi „Jos mafia!”… Când scriu aici s-a ajuns în a 23-24-a zi consecutivă de protest, a apărut şi un lider al protestelor în Piaţa Universităţii, Cristian Crăciun (aşa cum era în 1990 Marian Munteanu), deşi e iarnă grea, a fost şi cod portocaliu de zăpadă, viscol şi ger de minus 15 grade în medie, nu numai cod galben. Actuala putere le dă dreptate protestatarilor, cărora le-a ajuns cuţitul la os (din iulie 2010 austeritatea făcând ravagii; salarii şi pensii tăiate, preţuri crescute prin TVA ajuns la 25 la sută peste noapte) – dar atât, nu demisionează. În mod excepţional au reacţionat favorabil la aceste proteste Biserica Ortodoxă Română şi Academia Română, deşi prin statut ele „nu participă direct la viaţa politică a ţării”, sunt „neutre” sau „independente”. Am aflat acum de demnitatea lor publică: „Deşi autonomă  faţă de Stat (Constituţia României, art. 29, alin 5) şi neutră din punct de vedere politic, totuşi Biserica nu poate fi indiferentă faţă de suferinţa poporului pe care îl păstoreşte pe calea mântuirii”.
Sau că: „Academia Română, un adevărat parlament cultural, este datoare să fie apărătoarea intereselor fundamentale ale românilor şi nu poate trata cu nepăsare frământările actuale de pe scena publică şi politică”. Apoi, Regele Mihai (Familia Regală, Coroana României), devenit azi cel mai credibil lider al românilor, a semnat şi el un comunicat referitor la protestele de la începutul acestui an: „Întreaga Familie Regală este alături sufleteşte de toţi cei care au în aceste momente nevoie de încurajare şi solidaritate”. Cine s-ar fi aşteptat să intre Academia Română în rândul autorităţilor morale ale României de azi, alături de BOR (care ocupă locul 1 la încredere) şi Familia Regală? Pot să pun pariu că n-ar fi făcut-o dacă ar mai fi fost condusă de Eugen Simion… Aici voiam să ajung, la scriitori. Nu vi se rupe inima că Uniunea Scriitorilor din România-USR (deţinătoarea modelului de conştiinţă la români, care a dat disidenţi şi rezistenţi anticomunişti) s-a autoexclus din rândul acestor autorităţi morale ale României de azi, nedând până azi nici un comunicat de solidarizare cu protestatarii din stradă? Scriitorii români (reprezentaţi de cei ce conduc operativ USR) n-au nici o obligaţie faţă de amărâţii din stradă? Să încerc să caut scuze conducerii actuale a USR – că primeşte nişte sute de mii de euro de la Guvernul Boc (pentru subvenţionarea unor reviste de cultură) şi trebuie să-şi ţină gura. E o atitudine… corectă? Preşedintele USR, Nicolae Manolescu, este trimis al preşedintelui Traian Băsescu la UNESCO (funcţia de ambasador în sine îi interzice să aibă o atitudine critică la adresa actualului regim), e normal să nu se solidarizeze cu cei ce le cer în stradă demisia lui Băsescu şi Boc? S-a dat de gol comportamentul vicepreşedintelui Gabriel Chifu prin notele apărute pe ultima pagină a României literare, nesemnate, pro-Băsescu şi pro-Boc. La fel e comportamentul preşedintelui celei mai mari asociaţii a USR, din Bucureşti, Horia Gârbea, pe blogul lui, pro-Băsescu (în plus, ASB şi revista Luceafărul de dimineaţă sunt sponsorizate de Primăria sectorului 2, de generalul N. Onţanu, lider al UNPR, care face parte din coaliţia guvernamentală, e iar… explicabil).  Contează interesele financiare directe ale USR, nu modelul moral al protestatarului critic faţă de actuala putere? Dar Academia Română şi Biserica nu primesc bani de la stat, şi cu toate acestea ne arată că-şi ţin dreaptă coloana vertebrală, public? În acelaşi timp, e adevărat, USR are un prim-vicepreşedinte care e senator în Parlamentul României, aflat în opoziţie: Varujan Vosganian, şi el ar putea să compenseze absenţa protestului (PNL-USL susţin protestul celor din stradă), dar n-o compensează. Opinia publică nu mai aşteaptă nimic de la USR, altceva ar fi fost să publice USR un comunicat de solidarizare cu cei ieşiţi în stradă să protesteze împotriva sărăciei, hoţiei politice şi corupţiei, duse la extrem de actuala putere.
Se repetă povestea scriitorului român majoritar, care stă cu capul la cutie. Cu excepţia celor care au scos capul şi sub comunism şi „neocomunism”, scriitorii sunt ocupaţi să scrie „estetic”, nu se coboară la a fi solidari azi cu amărâtul de pe stradă şi nici nu critică puterea trecătoare. Treaba lui e să stea deoparte, în sferele înalte, eventual să cârtească la cârciumă împotriva celor care-şi fac şi datoria de cetăţean şi iau atitudine. E aceeaşi demisie a scriitorului fără intuiţii morale, atotperpetuată istoric.

Textul a aparut in revista culturala lunara Arges, ultimul numar iesit de sub tipar http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4775&Itemid=104

Nota Alexandru Petria – Liviu Ioan Stoiciu este unul dintre putinii scriitori care mai cunosc sensul cuvantului demnitate. Toata admiratia!

Martie 8, 2012

H.R. Patapievici este contestat

H.R. Patapievici urmeaza sa fie numit Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara in 17 martie 2012… Profesoara universitara Viorica Bălteanu mi-a scris>

„Domnule Alexandru Petria, lucrurile o iau razna. Fraudând metodologia consacrată, (încă) decana portocalie Otilia Hedeşan (care se visează prorector, deşi este sancţionată de conducerea universităţii pentru abuz în serviciu, fiind, însă – e drept – protejată şi promovată de către Daniel Funeriu), de la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie timişoreană. a propus recent ca, în 17 martie curent, să devină Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara controversatul H. R. Patapievici. Pur şi simplu, decana NU a supus votului Consiliului de facultate menţionata dorinţă a sa, care a trecut fulgerător prin biroul Senatului (iar nu, ca secundă etapă, prin Senat). În componenţa Comisiei de analiză mai regăsim pe adjunctul maaarelui culturnic ce se doreşte a fi omagiat, adică Mircea Mihăieş, dar şi pe Adriana Babeţi, Solomon Marcus, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Mircea Dumitru şi fostul rector, lucru ce ne uluieşte. Deja multe voci îşi anunţă protestul. Neregăsindu-mă între „taraţi”, „feţe patibulare” etc. (însă repertoriul lui Patapievici de „elogii” adresate românilor e mult mai vast), am postat deja câteva comentarii dezaprobatoare pe bloguri, am solicitat sugestii unor cunoscuţi oameni de cultură, jurnalişti. Domnia voastră ce gândeşte?”

Ce sa zic? Asta e… Titlul nu-i confera oricum un plus de valoare… O sa se termine in curand si vremea lor.

Februarie 22, 2012

Laşitate scriitoricească

În revista „România literară”, nr. 6, săptămânalul care a fost cândva mândria lumii literare, la rubrica „Ochiul magic”, sub curajoasa semnătură Cronicar am găsit notiţa:

„Un fals grosolan

Vorbeam în numărul trecut al revistei noastre (vezi articolul Marele exod virtual) despre lumea internetului care favorizează, între altele, şi instaurarea unei stări de anomie. Avem acum un caz cât se poate de concret, petrecut în universul virtual ca junglă. PeFacebook a circulat la sfârşitul săptămânii trecute un fals grosolan. Cineva, se pare că un anume domn Petria, a lansat un comunicat, ca venind din partea Comitetului Director şi semnat de preşedintele USR. Dacă ar fi susţinut enormităţile conţinute în comunicatul mincinos, Comitetul Director al USR n-ar mai fi reprezentat conducerea unei asociaţii apolitice şi cu caracter eminamente cultural, ci al unei organizaţii politice radicale şi gata chiar să treacă la acţiuni în forţă. Evident că n-a avut loc o şedinţă a Comitetului Director în ziua de 4 februarie, aşa cum se afirmă în falsul comunicat şi evident că la reuniunea, reală, din ziua de 2 februarie, a Comitetului Director, s-au discutat strict chestiuni legate de activitatea literară. A-i atribui celuilalt cuvinte, fapte de care este complet străin şi a răspândi zvonuri pentru a crea diversiune şi a manipula constituie o metodă care ne aminteşte izbitor de practicile securistice de altădată. Vedem că ele supravieţuiesc până în zilele noastre şi capătă o înfăţişare nouă.”(Sursa- http://www.romlit.ro/ochiul_magic111111112)

În 4 februarie am publicat pe Facebook:

„Uniunea Scriitorilor este solidară cu protestatarii

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor a urmărit cu îngrijorare evoluţia evenimentelor din ultimele săptămâni.
Nemulţumirea populaţiei este reală, iar derapajele antidemocratice ale guvernanţilor accentuează starea conflictuală. Se protestează nu doar pentru ameliorarea situaţiei economice. Manifestanţii simt că le sunt încălcate aproape toate drepturile fundamentale, într-un simulacru de democraţie.
Comitetul Director întrunit azi, 4 februarie, consideră că singura ieşire din impas o reprezintă dialogul, demisia guvernului şi organizarea de alegeri libere.
Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România ţine să afirme că este solidar cu protestatarii.

Nicolae Manolescu,
preşedintele Uniunii Scriitorilor”

După câteva ore de la apariţie, am precizat că eu am fost autorul „comunicatului” şi că am urmărit să evidenţiez prin el cât de obedientă este Uniunea Scriitorilor. Care n-a luat nici o poziţie faţă de manifestaţiile din toată ţara contra puterii actuale, când şi-au precizat atitudinea inclusiv Academia Română, Patriarhia şi Casa Regală, tot instituţii apolitice, ca şi U.S., dar mai responsabile şi preocupate, se vede, faţă de soarta societăţii româneşti.
Cu rapiditate, în 4 februarie, Uniunea Scriitorilor a emis un punct de vedere în legătură cu „comunicatul” meu, pe situl instituţiei:
„Un fals comunicat a fost emis pe Facebook ca din partea Comitetului Director al USR

Faţă de un pretins „comunicat” al Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor care a fost distribuit pe Facebook, Comitetul anunţă: Comitetul director al USR nu a tinut nicio şedinţă în ziua de 4 februarie şi nu a fost redactat nici în această zi nici altădată vreun comunicat pe tema enunţată în pretinsul comunicat. Comunicatul postat este un fals, nu a fost emis de niciun organism al Uniunii Scriitorilor din România şi nu a fost semnat de nimeni din conducerea USR.”

Desigur, nu am procedat legal inventând comunicatul, recurcând la o tehnică de guerilla, pe principiul „scopul scuză mijloacele”. Însă mi-am asumat fapta şi eventualele consecinţe. A fost modul meu de a protesta contra laşităţii instituţionale din lumea literară. A tăcerii cumpărate cu bani de la Guvern.

Marele poet Liviu Ioan Stoiciu a scris despre ce am făcut: “Remarcabil gestul prozatorului Alexandru Petria de a inventa un comunicat de solidarizare a Uniunii Scriitorilor din România-USR, semnat de președintele ei, Nicolae Manolescu. Măcar așa să existe o solidarizare a breslei scriitorilor (conștiințe ale neamului, nu?) cu protestatarii din stradă, inventată. După ce Academia Română, Biserica Ortodoxă și Familia Regală au dat o lecție publică morală, solidarizându-se oficial prin comunicate cu protestatarii, era de așteptat ca Uniunea Scriitorilor să dea și ea un comunicat în acest sens – o așteptare în van, au trecut trei săptămâni. USR s-a făcut că plouă. Nici nu e de mirare, Nicolae Manolescu e ambasador trimis de Traian Băsescu la UNESCO, iar „directorul de imagine al USR”, Horia Gârbea, președintele Asociației Scriitorilor din București, are sponsorizate premiile și revista Luceafărul de dimineață de generalul N. Onțanu (primarul sectorului 2), lider al UNPR, aflat în coaliția de guvernare. Cum să se solidarizeze cu protestatarii care cer demisia lui Băsescu și demisia lui Boc? USR nu mai are nici un fel de statut moral, la nivel de conducere operativă, n-are obligație decât față de guvernanți, care i-au dat niște sute de mii de euro să-și publice revistele, a uitat să stea în opoziție (chestiune de caracter scriitoricesc), e o corabie care plutește prin sferele înalte, nu mai coboară pe pământ, conducătorii ei sunt rupți de idealurile românilor de rând.” (Sursa- http://www.liviuioanstoiciu.ro/2012/02/bulevardul-jos-basescu-n-avem-alternativa-sa-i-pastram-pe-cei-de-la-putere-sa-fie-clar-uniunea-scriitorilor-din-romania-nu-se-solidarizeaza-cu-protestatarii/ )
Ziaristul Liviu Mihaiu pe contul său de Facebook- “Azi, scriitorul Alexandru Petria a făcut un experiment. Binevenit, au zis unii; deplasat au zis alții; degeaba, au zis restul. Așa cum Tolontan a publicat avant la lettre discursul lui Băsescu, la fel și Petria a scris un comunicat USR, înainte ca USR să scrie unul sau măcar să se gândească să scrie unul. Și tot ca în cazul lui Tolontan, care n-a schimbat nimic din discursul lui Băsescu, nici Petria n-a putut convinge USR-ul să-și însușească “comunicatul”. Ci, dimpotrivă, l-au negat imediat ce au aflat de el. Nici măcar faptul că mai mulți jurnaliști și bloggeri au salutat inițiativa nu i-a putut convinge.
Nu mă mir, căci motto-ul USR-ului ar putea fi foarte bine: “Era pe cand nu s-a zarit,/ Azi o vedem si nu e”.
USR, fă-te că lucrezi!”

Dar să ne întoarcem la notiţa semnată de Cronicar în „România literară”. Trec peste tentativa de minimalizare „un anume domn Petria”, care se doreşte o lovitură sub centură. Sub anonimat aş putea să scriu şi eu despre Gabriel Chifu, de exemplu, directorul executiv al revistei, „un anume domn Chifu”, şi mulţi cititori chiar s-ar întreba cine pisica este Chifu? Însă genul acesta de manevră îmi este străin, îmi asum cuvintele. O să mă opresc la prostia de aici până la Marte, crescută pe laşitatea de la Uniunea Scriitorilor: „Dacă ar fi susţinut enormităţile conţinute în comunicatul mincinos, Comitetul Director al USR n-ar mai fi reprezentat conducerea unei asociaţii apolitice şi cu caracter eminamente cultural, ci al unei organizaţii politice radicale şi gata chiar să treacă la acţiuni în forţă.” Din aceste fraze reiese că protestatarii sunt nişte extremişti, ca şi partidele din opoziţie. Că sunt pe punctul de-a pune mâna pe arme ca să organizeze o lovitură de stat. Că mintenaş se vor apuca de împuşcat guvernanţii precum iepurii.
O mărturisire de final- domnule Nicolae Manolescu, chiar am un pistol în casă. Îl ţin în dulap, fiindcă e destul de rece în camera respectivă. Mă uit la el cu lăcomie. Sunt un „radical” nemernic. După dimensiuni, cred că are calibru mare. L-am primit de la un prieten. Nu ştiu cât o să mă mai abţin să nu-l mănânc. Este ambalat atrăgător. E din ciocolată. Şi ador ciocolata, oho.
Alexandru Petria

Februarie 6, 2012

Liviu Ioan Stoiciu: „Remarcabil gestul prozatorului Alexandru Petria de a inventa un comunicat de solidarizare a Uniunii Scriitorilor din România”

Marele poet Liviu Ioan Stoiciu: „Remarcabil gestul prozatorului Alexandru Petria de a inventa un comunicat de solidarizare a Uniunii Scriitorilor din România-USR, semnat de președintele ei, Nicolae Manolescu. Măcar așa să existe o solidarizare a breslei scriitorilor (conștiințe ale neamului, nu?) cu protestatarii din stradă, inventată. După ce Academia Română, Biserica Ortodoxă și Familia Regală au dat o lecție publică morală, solidarizându-se oficial prin comunicate cu protestatarii, era de așteptat ca Uniunea Scriitorilor să dea și ea un comunicat în acest sens – o așteptare în van, au trecut trei săptămâni. USR s-a făcut că plouă. Nici nu e de mirare, Nicolae Manolescu e ambasador trimis de Traian Băsescu la UNESCO, iar „directorul de imagine al USR”, Horia Gârbea, președintele Asociației Scriitorilor din București, are sponsorizate premiile și revista Luceafărul de dimineață de generalul N. Onțanu (primarul sectorului 2), lider al UNPR, aflat în coaliția de guvernare. Cum să se solidarizeze cu protestatarii care cer demisia lui Băsescu și demisia lui Boc? USR nu mai are nici un fel de statut moral, la nivel de conducere operativă, n-are obligație decât față de guvernanți, care i-au dat niște sute de mii de euro să-și publice revistele, a uitat să stea în opoziție (chestiune de caracter scriitoricesc), e o corabie care plutește prin sferele înalte, nu mai coboară pe pământ, conducătorii ei sunt rupți de idealurile românilor de rând.”

Alte amănunte aici http://www.liviuioanstoiciu.ro/2012/02/bulevardul-jos-basescu-n-avem-alternativa-sa-i-pastram-pe-cei-de-la-putere-sa-fie-clar-uniunea-scriitorilor-din-romania-nu-se-solidarizeaza-cu-protestatarii/

 

Ianuarie 8, 2012

Doina Uricariu, o „ieşire” grăitoare. Nominalizările la Premiile Naționale Mihai Eminescu

„Am primit o veste bună la începutul anului 2012. Aceea că am fost nominalizată la Premiile Naționale Mihai Eminescu, la categoria OPERA OMNIA. Alături de colegii mei Ovidiu Genaru, Vasile Vlad, Nicolae Prelipceanu și Ion Mircea, pe care-i enumăr în ordinea descrescătoare a vârstei lor. Juriul care m-a nominalizat este format din personalități prestigioase Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop și Alexandru Călinescu. S-au scris zeci și zeci de pagini despre poeziile mele, despre toate cărțile mele, care mai nou se traduc, mă refer la poezie dar și la memorii în multe limbi străine.Când mă uit la cei cinci membrii ai juriului, memoria mea de scriitoare și poetă adună, dincolo de lectura cărților lor, pe care le-am editat și comentat, de-a lungul anilor câteva momente de neuitat pentru mine: prezentarea făcută de Nicolae Manolescu volumului meu Inima axonometrică la Teatrul Național, seara petrecută cu Adam Michnik, la Neptun, discuțiile admirabile cu Mircea Martin despre noua critică și invitația pe care mi-a făcut de a urma o carieră universitară în 1990, știind că îmi fusese curmat acest drum, în anii 70…Cornel Ungureanu a înțeles spiritul meu neliniștit, obsesia polivalenței, fiind el însuși un constructor prolific de panorame și analize infinitezimale. Ion Pop, poetul și teoreticianul, de o finețe și civilizație unică, criticul dăruit avangardelor și hermeneuticii moderne, apoi Alexandru Călinescu, ieșeanul și francofilul statornic, cu o minte speculativă redutabilă și teoreticianul născut pe 5 octombrie, ca și mine, pe care l-am întâlnit ca studentă la franceză, la Colocviul Național de semiotică de la Sinaia, păstrându-i o prietenie admirativă de patru decenii.”, a mărturisit poeta Doina Uricariu pe pagina sa de Facebook. Manifestarea firească a bucuriei la o scriitoare importantă e un fapt îmbucurător. O dovadă a lipsei ipocriziei, a umanului netrunchiat. Citind ce-a scris Doina Uricariu, mărturisesc că mi s-a transmis emoţia, deşi ce-i care mă cunosc nu cred că au cum să susţină că sunt uşor de impresionat. Astfel de „ieşiri” cerifică marii oameni, am credinţa că nu mă înşel. Felicitări, Doina Uricariu! Felicitări tuturor nominalizaţilor!

Decembrie 25, 2011

Goma, Breban, Manea şi insomnia premiului Nobel. Text publicat în „Vatra veche”

Nobelul e ca insomnia după vârsta 40 de ani pentru scriitorul român. Chinuitoare, exasperantă. Storcătoare de puteri. Constantă. Veghea se lărgeşte, este o anticameră a umilinţei, cu exacerbarea complexelor şi a teoriilor conspiraţioniste. De ce nu şi noi, de ce? Cum de alţii sunt mai breji? Pe Herta Müller n-o pun la socoteală. Trăieşte în Germania, scrie în germană, e scriitoare germană.
O să mă încumet să decelez o singură cauză a insuccesului- absenţa pragmatismului în mediul literar. În anii ’90, după căderea guvernelor comuniste din estul Europei, dacă era susţinut cu înverşunare şi cu cap, Paul Goma ar fi avut şanse. Şanse risipite în prezent şi de derapajele antisemite ale admirabilului dizident. Dar cum să-l promoveze Uniunea Scriitorilor pe Goma, când doar de ceva zile a fost reprimit în organizaţie, după ce a fost exclus în sub Ceauşescu. Orgoliile şi piticimea morală şi-au disputat întâietatea. Şi politica, să nu uit.
Uniunea Scriitorilor a anunţat că îi propune pentru Nobel, ediţia 2012, pe Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și Nicolae Breban. Blandiana are şanse microscopice, nu din cauza ei, aşa stă treaba cu poezia în evaluarea celor din Comitetul din Norvegia. Cărtărescu? Iarăşi şanse sub nivelul mării. E un produs impecabil de marketing, marca “Humanitas”, de ţiuitoare rezonanţă naţională, mai degrabă decât unul care să-l depăşească pe un Salman Rushdie, aspirant pe acolo. Nicolae Breban? Aici e aici…! N-a fost susţinut de U.S. un fost dizident, un om care a făcut istorie, ca Goma, şi este scos la export un prozator acuzat de CNSAS de colaborare cu Securitatea, anatemizat chiar şi de Nicolae Manolescu, preşedintele US,  în “România literară”, pentru acest aspect al biografiei sale. Ce-o să zică conducerea US dacă justiţia o să certifice interesantul concubinaj al lui Breban cu Securitatea? Ce-o să spună Comitetul Nobel? Depinde de suportabilitatea la penibilitate a fiecăruia… Laszlo Alexandru a scris cu îndreptăţit năduf pe blogul său despre propunerea cu Breban:”Ruşinea turnătorului la Securitate, căruia i se prevedea în oficiosul breslei o lungă singurătate, a fost propulsată pe firmament ca motiv de fudulie (inter)naţională.”( http://revistatribuna.ro/blog/?p=1026 )
Din perspectivă pragmatică, Norman Manea ar avea cei mai multi sorţi de izbândă. Este cel mai tradus scriitor român. Dar nu i se iartă dezvăluirea trecutului legionar al lui Mircea Eliade. Şi că este incomod. Şi că e evreu; asta în subterane, nu frontal.
Dacă pentru o insomnie rezolvarea e un prozaic somnifer, în chestiunea Nobelului pragmatismul e o atitudine în absenţa căreia eşecul o să mustească mult şi specific mioritic.
Alexandru Petria

Articolul a apărut în lunarul literar „Vatra veche” din Târgu-Mureş, nr. 1, 2012, la pagina 72. Aveţi revista în pdf aici Vatra veche 1, 2012

Vatra veche 1, 2012

SUMAR:

• Antologie „Vatra veche”., De dragoste, de Nichita Stănescu/1
• Vatra veche dialog cu Gabriel Stan, de Eugen Axinte/3
• Ustensilul înamorat, de A.I. Brumaru/3
• Gabriel Stan, Palmares artistic/9
• Eseu. Luceafărul – opera non finita, de George Popa/10
• Poeme de Nicolae Băciuţ/13
• „Vatra veche” dialog cu Nicolae Georgescu, de Rodica Lăzărescu/14
• Nicolae si Cicerone Georgescu – Jupânii de pe râul Doamnei, de Rodica
• Lăzărescu/16
• Politica lui “Cel mai… Cea mai…”, de Mircea Dinutz/17
• Poeme de Valentin Marica /18
• Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire, de Cristian Lunel/19
• Poeme de George Baciu/21
• Vârstele lumii, de Liviu Pendefunda/22
• Poeme de Florin Caragiu/23
• Întregul si partea, de Ecaterina Ţarălungă/24
• Muzica terapeutică, de Gina Agapie/26
• Cronica ideilor. Cultura – dimensiunea existenţială a omului, de George
• Petrovai/28
• Anchetă „Vatra veche”. Scrisul de mână. Încă mai scriu cu.., de Marian
• Nicolae Tomi/30
• Poeme de Veronica Bălaj/31
• Cronica literară. Textul sfânt al lumii (Aurel Pantea), de Constantin
• Stancu/32
• Liniste redusă la tăcere (Mircea Petean), de Lucian Gruia/35
• Pagini de istorie instant. Pasi prin pustia veacurilor (Mariana Cristescu),
• de Cezara Adamescu/36
• Sonetul de aur (Adrian Munteanu), de A.I.Brumaru/39
• Adrian Munteanu. Un trubadur…., de Mihaela Aionesei/40
• Un neloc unde eu scriu (Ioan Lascu), de Geo Constantinescu/41
• Reinventare (Corneliu Păunescu), de A.I. Bumaru/42
• Jurnalistul de investigaţie (Eduard Ovidiu Ohanesian), de A.I.Brumaru/43
• Anotimpurile lui Ilie (Ilie Hoza), de Cornel Cotuţiu/44
• Filtre. Terapia Jeniţei Naidin, de Menuţ Maximinian/45
• Maculatorul transcris pe curat (Ion Dur), de Silviu Guga/45
• Doru Roman si poezia în « vremuri maladive », de Dumitru Velea/46
• Părintele Feier – despre episcopii din mănăstirile străvechi, de Menuţ
• Maximinian/47
• Panait Istrati, nomadul statornic, de Ioan Grosescu/49
• Documentele continuităţii. De ce mereu Mioriţa?, de Stefan Goanţă/51
• Convorbiri duhovnicesti, cu Î.P.S. Ioan Selejan, de Luminiţa Cornea/53
• Cursuri de folclor românesc pentru îngeri (Ion Seuleanu), de Nicolae
• Băciuţ/54
• Un cadou însângerat, de Alexandru Jucan/55
• Poeme de Iulian Dămăcus/55
• Dialoguri neconvenţionale: Menuţ Maximinian – Melania Cuc/56
• Poeme de Sorin Lucaci/57
• Starea prozei. Un amurg inutil, de Geo Constantinescu/58
• Starea prozei. Anuţa, de Maria Tirenescu/59
• Poeme de Mariana Zavati Gardner/60
• Biblioteca Babel. Edith Södergran, Prezentare si traducere de Dorina Brândusa
• Landén/61
• Biblioteca Babel. Hans Dama, în românește de Simion Dănilă/62
• Ochean întors. Prezenţi si absenţi în faţa minunii de a fi, de Daniel
• Muresan/63
• Cât de vesnică e vesnica pomenire, de Rodica Lăzărescu/64
• Starea prozei. O “familie” modernă!, de Corina-Lucia Costea/65
• Viaţa la ţară toamna, de Anica Facina/66
• Starea prozei. Cafeaua de dimineaţă, de Anamaria Ionescu/67
• Poeme de Ion Lila/67
• Ancheta „Vatra veche”. Case memoriale. Casa de sub pădure, de Carmen
• Sima/68
• altfel de casă memorială, de Nina Arhip/70
• Poem de Beatrice Silvia Sorescu/71
• Anchetă „Vatra veche”. Starea monumentelor de for public. Bustul lui
• Dimitrie Cantemir/72
• Goma, Breban, Manea siminsomnia Premiului Nobel, de Alexandru Petria/72
• Literatură si cinematografie. Pielea lui Almodovar, de Alexandru Jurcan/73
• Cronică teatrală. N-am bani, nu plătesc, de Silviu Milesan/73
• Cehov – precursor al teatrului absurdului, de Tamara Constantinescu/74
• Curier/76
• Sub semnul lui Romulus Cioflec, de Luminiţa Cornea/78
• Români în lume. Alcala de Henares, de Raluca Andreea Chiper/79
• Pamflet. A douăsprezecea scrisoare franco-afonă, de Hydra N.T./81
• Tanka – Vama veche, de Jules Cohn Botea/82
• Satyricon. Punguţa cu doi bani, de Ananie Gagniuc/82
• Prin Ţara de Sus, de Vasile Larco/83
• Excelsior. Atârn, de Miruna Ioana Miron/84
• Ut pictura poesis, de Mariana Cristescu/85
• Vasile Muresan, “Urma”, de lazăr Lădariu/86
• Când lutul devine artă…, de Nicolae Băciuţ/87
• Starea prozei. Grimasă în oglindă, de Attila F. Balázs/88

Noiembrie 8, 2011

Adrian Suciu și Dan Mircea Cipariu despre Manolescu, scriitori, Securitate și fonduri administrate discreționar

Adrian Suciu i-a scris o nouă scrisoare deschisă lui Nicolae Manolescu. Un fragment:

”Cred că aţi transformat USR într-o organizaţie urîtă. O organizaţie în care bîntuie frica, în care acoliţii dvs., dînd dovadă de mentalitate de vătaf şi folosind o jalnică limbă de lemn, aduc în spaţiul public ideea că orice recunoaştere din partea USR, că se cheamă premiu, lectură publică ori publicare înseamnă o acceptare, din partea celui care se bucură de recunoaşterea respectivă, a unei obligaţii de vasalitate faţă de conducerea „aleasă” a USR. Un bun prieten îmi spunea că, deşi mă susţine întru totul, nu se va exprima vreodată public în sensul acesta, întrucît se teme să nu-i anulaţi pensia suplimentară de scriitor, care îi este vitală pentru supravieţure, acoperindu-i necesarul lunar de medicamente. Un alt scriitor se teme să nu i se sisteze plata ajutorului social din partea Uniunii. Altul, să nu piardă o colaborare măruntă dar vitală pentru el la o gazetă. Dacă dvs. simţiţi că existenţa unor asemenea spaime în interiorul organizaţiei pe care o conduceţi nu vă priveşte cu nimic, mă bucur pentru sănătatea dvs. Dacă scriitorii înşişi acceptă o asemenea stare de fapt, pe care mulţi o cunosc dar puţini o denunţă, nu e treaba mea să normez gradul de demnitate care îi este vital fiecăruia.”

Restul aici http://adriansuciu.ro/blog/?p=1895&cpage=1#comment-6940

Dan Mircea Cipariu a publicat pe Agenția de Carte un articol neapărat de citit, despre ce am dat și eu înainte aici  https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/11/03/nereguli-grave-la-copyro-societatea-de-gestiune-colectiva-a-drepturilor-de-autor/

”Sunt întrebat pe Facebook sau în scrisori electronice de ce nu am o atitudine critică faţă de ce se întâmplă la COPYRO, societatea de gestiune a drepturilor de autor condusă de fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricaru. De ce am fost şi sunt tot timpul cu ochii pe guvernarea Nicolae Manolescu, în timp ce sunt rezervat, dacă nu chiar complice cu marile nereguli şi acte nedemocratice ale COPYRO? Cum cred că nu poţi arunca acuze după cum bate vântul şi fără a le dovedi cu probe irefutabile, nu m-am hazardat să critic după zvonistică ori după antipatiile pe care mi le produc unii sau alţii. Încerc, într-o societate care şi-a pierdut tot mai mult reperele şi argumentele, să găsesc o logică a lucrurilor şi întâmplărilor şi încerc, mai ales, să nu dau sentinţe irefutabile. Cu această atitudine, am citit două documente ale ORDA extrem de importante despre activitatea COPYRO, documente care arată modul discreţionar în care sunt conduşi deţinătorii de drepturi de autor şi felul în care sunt cheltuiţi banii acestora, într-o manieră care reclamă abuzul în serviciu şi conflictul de interese. Citind aceste documente, îţi poţi da seama şi de caracterul unor scriitori care, ajunşi în funcţii de conducere, ajung să îşi aprobe şi să îşi dea chiar lor bani pentru cărţi şi drepturi de autor.”, spune Cipariu. Continuarea http://www.agentiadecarte.ro/2011/11/copyro-si-eugen-uricaru-dincolo-de-zvonistica-si-antipatii/

Octombrie 11, 2011

Paul Goma vs. Varujan Vosganian. Despre soluţii şi vinovăţii

Ieri, pe blogul scriitorului Liviu Ioan Stoiciu a apărut informaţia că Varujan Vosganian ar vrea să se implice în soluţionarea situaţiei lui Paul Goma. Detalii http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/10/prim-vicepresedintele-usr-senatorul-varujan-vosganian-se-va-intalni-cu-marelui-nostru-exilat-scrisoarea-pro-goma-e-in-parlament/

Azi a venit şi răspunsul celebrului disident:

„Le 10 oct. 2011 à 11:19, Varujan Vosganian a écrit :

Draga domnule Goma,

 

imi permit sa va scriu, desi dumneavoastra probabil ca nu ma cunoasteti. Sunt Varujan Vosganian, prim-vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania. Am ocupat in ultimii douazeci de ani o seama de demnitati in statul roman, printre care si pe cea de ministru al economiei si finantelor in anii 2006 – 2008, pe vremea cand prim ministru era Calin Popescu Tariceanu. In prezent sunt senator.

In perioada 21-22 octombrie voi fi la Paris pentru o intalnire cu scriitori de origine armeana din diaspora. Mi-ar face mare onoare sa va intalnesc. Educatia pe care am primit-o in familie, felul in care am trait in perioada comunista si valorile in care cred mi-au insuflat fata de dumneavoastra un profund respect. In Romania suntem foarte multi care va socotim unul dintre reperele rezistentei demne impotriva dictaturii comuniste si consideram ca prezenta d-voastra ar fi un bun model pentru o societate aflata in deriva.

Daca incuviintati, printr-un eventual raspuns, m-as bucura mult sa va pot intalni. Cu mult drag si adanc respect.

Va raspund azi, 11 oct 2010:

 

Domnule Varujan Vosganian,

Observ ca mesajul Dvs primit ieri, în jurul prânzului a cunoscut, pâna la raspunsul meu – în aceasta dimineata – o raspândire necunoscuta scrierilor mele. Foarte bine: am devenit celebru: mi-a scris însusi Varujan Vosganian, vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor, senator si scriitor.

Care o fi motiva†ia mesajului? Eu nu v-am adresat nici o peti†ie, nici o reclamaţie, nici vreun bileţel-de-prietenie – atunci? Mor de curiozitate sa aflu numele factorului care v-a însarcinat sa-mi scrieţi, sa scoateti castanele cu mâinile Dvs. Dar nu va întreb cine anume este. Fiindca stiu. Dealtfel stiam înca de acum o saptamâna ca veţi fi însarcinat cu aceasta ingrata misiune.

Ce aveţi de gând sà-mi comunica†i? Sau poate vreţi sa va cereţi scuze pentru complicitatea-prin-tacere la care aţi consimţit voios la antisemitizarea mea, de pe urma careia mi s-a prelungit pedeapsa de nu mi se restitui cetaţenia, de a nu fi reprimit în Uniunea Scriitorilor, de a nu putea publica în România, în româna, decât cu mari greutaţi – fiindca vegheaza noua-cenzura unde oficiaza cu vigilenţa profitorul de vârf al rasucirii, ca în procesul de la Griviţa, N.Manolescu: din acuzat de antisemitism (citeşte: de analfabetism) în feroce acuzator de “antisemiţi”, ca mine si de “legionari”, ca LI.Stoiciu, fapta rasplatita cu treizecidearginţii postului de ambasador Unesco la Paris – demers nobil, susţinut de ambasadorii americani la Bucuresti Taubman si Gordon?

 

Au poate despre altceva aveaţi de gând sa ma întreţine†i?

Soluţia se afla la îndemâna: folositi curierul elctronic: scrieti-mi.

Và voi citi cu atenţie si và voi raspunde.

Paul Goma

 

PS Pentru prietenii care se intereseaza de sanatatea mea:

Urmeaza sa mai fac un numar de examene.

P.G.”

 

Octombrie 11, 2011

Nicolae Manolescu acuza editurile de evaziune fiscala. Scandalul timbrului literar

Pe intreaga pagina I din ultimul număr al revistei „Romania Literară”, Nicolae Manolescu se războieşte cu editorii, care nu sunt încântaţi de introducerea timbrului literar. Preşedintele Uniuniii Scriitorilor nu se dă în lături să-i acuze de evaziune fiscală. Se profilează un veritabil scandal literar. Cititi textul în pdf aici Manolescu

Iulie 14, 2011

Constantin Ţoiu şi interferenţa scriitorilor cu Securitatea

Referitor la colaborarea scriitorilor cu Securitatea:

 

„Mi s-a propus şi mie să colaborez. Mi-au spus: „Ştim că vă place Parisul. Dacă vă trimitem la Paris doi ani, să ne daţi nişte scrisori?” Eu, foarte intrigat, cum dracu’ îşi permit să-mi propună aşa ceva – ce voiau, să fiu un fel de Sorge? Eu nu sînt bun de aşa ceva, eu ce aflu azi, mîine ştie toată lumea. Aşa că le-am zis în glumă: „Îmi daţi doi ani la Paris?! Daţi-mi toată viaţa şi atunci voi reflecta dacă face ori nu ce-mi propuneţi…” Aşa vorbeam cu ei. Le impuneam. Am refuzat fără să-i jignesc. Pe urmă am devenit secretar al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti. Şi le-am zis securiştilor: „Vă rog, daţi-le perspective scriitorilor tineri, de pildă să meargă şi ei în străinătate să studieze. Creşteţi-i, nu-i mai zăpăciţi cu politica.” Aşa făceam. Pentru scriitorii tineri. În fine, n-aş vrea să insist. Cît despre scriitorii disidenţi, aceştia sînt cunoscuţi. Eu l-am socotit cel mai interesant pe Manolescu. El a fost principalul disident, după mine. Au mai fost şi alţii, însă nu erau de valoarea lui. La noi nu se putea face disidenţă. Scriitori disidenţi au fost doar cîţiva.”

„La mine nu aveau de ce să se lege(securiştii-n-m. A.P.). De Doinaş au avut, de Negoiţescu au avut. Eu am fost totdeauna de stînga. Toate astea sînt scrise. Şi faptul că eu mi-am provocat singur excluderea din partid. Ei cunosc toate lucrurile astea. Şi faptul că odată, la o şedinţă a scriitorilor condusă de Popescu-Dumnezeu, care a spus „Să se termine cu grajdurile de la Uniunea Scriitorilor”, eu, care fusesem proaspăt numit la Uniune, m-am ridicat şi i-am spus, de faţă cu o sută cincizeci de scriitori, cîţi eram adunaţi: „Vă rog să vă retrageţi cuvintele”. A fost un succes colosal. Toată lumea a venit la mine şi toţi activiştii care erau de faţă m-au îmbrăţişat – nu-l înghiţeau nici ei pe Popescu-Dumnezeu. A auzit pînă şi Ceauşescu că unu’, Ţoiu, l-a pus la punct pe Popescu. Poziţia mea a fost dictată de faptul că eram vicepreşedinte. Dar depinde ce viaţă ai avut, dacă eşti şantajabil.”

Despre cazul Breban:

„Aş prefera să nu comentez. Nu pot să povestesc discuţia foarte tare pe care am avut-o cu el la Paris. N-o povestesc ca să n-aibă aerul că vorbesc un confrate de rău. Dar caracterul lui Breban e de aşa natură, încît i se poate întîmpla aşa ceva, pentru că e foarte plin de sine. El fiind un scriitor bun. Nu intru în detalii, dar îl scuz şi pe el. Era prea orgolios ca să nu facă ce-a făcut. Important este că la noi în România scriitorii au fost mai aproape de comunişti”

Constantin Ţoiu împlineşte 88 de ani la 19 iulie 2011. Interviul din care am extras citatele îl puteţi citi în „România literară”   http://www.romlit.ro/un_scriitor_adevrat_nu_face_ru_altui_om

Date despre Constantin Ţoiu http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_%C8%9Aoiu

 

 

 

Iunie 29, 2011

Nicolae Manolescu, oleacă de demagogie

Înainte de 1989, pentru mine, Nicolae Manolescu se confunda cu ideea de literatură română contemporană. I-am citit săptămânal cu nesaţ cronicile din „România literară”. Şi cărţile. Nu toate, ca să nu mint. Pe unele nu le-am găsit, deoarece se vindeau pe sub mână în librării. Îmi plăcea cum îi promova pe autorii tineri, cum lupta cu cenzura, cum îi apăra împotriva derbedeilor de la sinistra „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Avea şarm, nu încerca să-şi menţină scrâşnit autoritatea, nu avea morga celui care le ştie pe toate şi puţin în plus.

Când a candidat la funcţia de preşedinte al României, în anii ‘90, l-am votat. Credeam că o asemenea personalitate ar cinsti România, după modelul Havel.

Nu ştiu însă ce s-a întâmplat cu Manolescu în ultimii ani. Parcă nu mai este acelaşi. Scandalul în desfăşurare din Uniunea Scriitorilor m-a făcut să mă întreb dacă Manolescu pe care l-a preţuit mai trăieşte, dacă nu cumva a murit, fiind înlocuit de o altă persoană care îi poartă numele.

În aceste zile, am citit în „Adevărul” un articol care m-a lăsat fără grai. Semnat de Nicolae Manolescu, „Despre cenzură”. Criticul spune în el, referindu-se la starea presei actuale: „Libertatea de expresie nu mai este îngrădită ideologic. Putem numi cenzura actuală cenzură de piaţă. Cumpăr numai ce pot să vând şi care nu e contrar afacerilor mele. Lipsa de scrupule e chiar mai mare astăzi decât ieri, când existau criterii, fie şi confuze. De aceea, e îndreptăţit protestul unor jurnalişti, care nu vor să se lase cumpăraţi de patroni sau de putere”. Ce e anormal aici? Nimic. Poziţia este corectă, dar demagogică, în situaţia în care poetul Adrian Suciu este pe punctul de-a fi exclus din Uniunea Scriitorilor, pentru că a publicat un pamflet ca un cui înfipt în păpuşa gonflabilă a orgoliului lui Nicolae Manolescu. Cu ce diferă în esenţă protestul lui Suciu de cel al unor ziarişti? Să condamni cenzura la alţii şi s-o tolerezi în instituţia pe care o conduci e o performanţă de care nu-l imaginam capabil pe importantul critic literar.

„Cumpăr numai ce pot să vând şi care nu e contrar afacerilor mele.”- câtă dreptate are Nicolae Manolescu, preşedintele unei instituţii unde libertatea de exprimare s-a transformat în delict!

Alexandru Petria

Iunie 17, 2011

Mi-am dat demisia din funcţia de editor de la Reţeaua Literară. Despre scandalurile de la Uniunea Scriitorilor

În ultimele zile, am promovat pe „Reţeaua Literară” câteva articole în legătură cu situaţia explozivă de la Uniunea Scriitorilor. O informare despre demisia lui Daniel Cristea-Enache din U.S., un pamflet al lui Adrian Suciu la adresa lui Nicolae Manolescu, un articol extraordinar al lui Liviu Antonesei despre U.S. şi ştirea că Suciu urmează să fie exclus din uniune pentru materialul îndreptat împotriva lui Manolescu.

 

Postările pot fi citite aici http://reteaualiterara.ro/profiles/blogs/scandal-literar-de-proportii

 

aici http://reteaualiterara.ro/profiles/blogs/fariseul-manolescu-si

 

aici   http://reteaualiterara.ro/profiles/blogs/liviu-antonesei-uniunea

 

Si ultima (publicată ieri de mine) o transcriu:

 

„Adrian Suciu urmează să fie exclus din Uniunea Scriitorilor

 

Poetul Adrian Suciu m-a anunţat printr-un sms ca o sa fie exclus din Uniunea Scriitorilor. Nu mi-a venit să cred. Apoi mi-a trimis un text, de fapt un schimb de e-mailuri:

„Domnule Adrian Suciu,

am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra.

Ramas bun, Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR

 

Dle. Ioan Radu Văcărescu,

Nu am motive să-mi demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiam că Statutul Uniunii interzice dreptul la liberă exprimare! Desigur, ca să vă uşurez sarcina, nu o să fac uz de dreptul la apărare, prevăzut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa încît vă invit să-mi comunicaţi pe cale oficială Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd să o păstrez în cutiuţa cu amintiri personale, laolaltă cu belciugele boilor de la bicicletă!

Cu mult respect şi cu siguranţa că, în ciuda tonul d-voastră oficial, Nicolae Manolescu nu e veşnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,

Adrian Suciu.”

Adrian Suciu a publicat zilele trecute un pamflet incendiar despre Nicolae Manolescu. Este lecturabil aici http://reteaualiterara.ro/profiles/blogs/fariseul-manolescu-si

Să înţeleg că membrii Uniunii Scriitorilor nu mai au libertatea cuvântului? Pe cât de revoltător, pe atât de dezgustător.”

 

Fiindcă nu m-am schimbat aşa rapid, normal, şi acum consider că faptele sunt revoltătoare şi dezgustătoare.

Azi, Gelu Vlaşin, proprietarul platformei online a publicat drept comentariu la fiecare dintre texte:

„Nu sunt de acord cu promovarea preferențială pe Rețeaua literară a unor articole îndreptate împotriva președintelui USR, Nicolae Manolescu sau împotriva USR, ținând cont că știu din interior ce se întamplă pe acolo, am fost la ședințele de Consiliu și n-am observat nici un atac „dirijat” a lui Manolescu împotriva altora enumerați prin articolele care au fost postate în ultima vreme. Ba chiar au fost protejați și susținuți atât de cei din Comitet cât și de majoritatea celor din Consiliu. Posibil că din afară se vede altceva. Nu doresc să mă fac părtaș la defăimarea unei instituții din care fac parte și nici la atacurile concertate asupra lui Manolescu pe care-l respect și-l consider unul dintre cei mai valabili președinți pe care i-a avut USR după Revoluție. În privința lui Suciu nu pot să mă pronunț însă în cercurile lui de amici spunea despre câțiva prieteni că sunt „duși cu capul”. Inclusiv pe mine m-a „creionat” într-un mod nu chiar elegant deși nu mă cunoaște decât superficial (ne-am întâlnit întâmplător de câteva ori la diverse evenimente culturale). La o asemenea atitudine nu pot comenta însă îmi pot face o parere despre obiectivitatea declarațiilor pe care le susține. Sper să nu fiu înțeles gresit, nu incerc să limitez libera exprimare dar nici nu pot să accept promovarea preferențială pe Rețeaua literară a unor lucruri cu care nu sunt în mare parte de acord. În privința diverselor comentarii – în mare parte venite din partea unor oameni care nu fac parte din breaslă sau care folosesc speculativ diverse informații neverificate pot spune doar că asemenea procedee au devenit deja „tradiționale” în spațiul românesc și nu mai pot să impresioneze cu adevărat pe nimeni. Păcat că unii dintre noi folosim în orice împrejurare sintagme definitive și incalificabile, arătăm cu degetul înspre oricine doar ca să ne mai descătușăm frustrările și complexele nebăgării în seamă, defăimăm și judecăm fără discernământ și fără să avem nici măcar dreptul moral să aruncăm piatra când alții ar trebui să ne acopere de pietre pentru faptele pe care le-am făcut.„

Cum nu-mi calc pe convingeri, vă anunţ că de azi mi-am dat demisia din funcţia de editor la „Reţeaua Literară”.

Alexandru Petria

Noiembrie 15, 2008

Evenimentul literar al anului

Informaţii http://realiatealuipetria.blogspot.com/2008/11/aprut-istoria-critic-literaturii-romne.html