M-am saturat de aspiratoarele de scame marca Liiceanu

Am publicat un text interesant, zic eu, pe Agentia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2010/10/m-am-saturat-de-aspiratoarele-de-scame-marca-liiceanu/

”Cotonogit” in Dilema Veche

Marius Chivu m-a ”ciuruit” într-o cronică din Dilema Veche pentru romanul ”Zilele mele cu Renata”. Textul e scris cam de pe poziția unui popă de țară și denotă că omul n-a citit atent cartea. În fine, fiecare cu opțiunile sale. Poate însă să-mi spună cineva dacă a întâlnit un pornograf decent?

Uite textul:

Zilele mele cu Renata ar putea avea mai toate calităţile unui roman pornografic. În primul rînd, n-are intrigă, numai situaţii.

Protagonistul, pe nume Marius, face sex (o vreme, nişte zile – de unde şi titlul) cu Renata „Fese Crispate“, o ţigancă măritată şi mamă a doi copii, dar şi cu iubitele celor doi prieteni ai săi. În al doilea rînd, totul se întîmplă abrupt, fără nici un fel de preludiu narativ şi fără motivaţie psihologică, întrucît, cum ar zice Umberto Eco, în pornografie personajele n-au voinţă proprie, se oferă în mod automat oriunde, oricînd, în orice combinaţie: bărbaţii au la îndemînă o erecţie, iar femeile îşi desfac picioarele. Apoi, personajul masculin este viril, tupeist şi misogin. Este tot ce se vede din prestaţiile lui şi, oricum, de alte calităţi nu e nevoie. Aceasta ar fi partea de conţinut, dar şi stilistic opera lui Alexandru Petria respectă canoanele genului: frazele sînt scurte (în general enunţiative, fără propoziţii subordonate), simple (alcătuite din vocabularul cotidian), fără ambiguităţi de limbaj (tropii sînt reduşi la comparaţii, iar metaforele, cînd există, au cel mai mic grad de impertinenţă semantică). Apoi, romanul nu este întins: are cu totul 100 de pagini şi este structurat pe capitole de una-două pagini, astfel încît să poată fi citit repede şi în reprize scurte.

 Continuarea aici http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/un-pornograf-indecent

Criticul Daniel Cristea-Enache mi-a scris pe coperta a IV-a a romanului:

” După dispariţia cenzurii şi a pudibonderiei fals-proletare, adică după 1989/ 1990, „s-a dat drumul” la sex: în viaţa reală, pe ecranele televizoarelor şi în literatură. Întrebarea care s-a pus încă de atunci şi s-a tot repetat ulterior a fost: mai este aceasta literatură artistică, ori simplă manufactură pornografică?

Citind excelenta proză a lui Alexandru Petria, veţi vedea diferenţa.”

Se caută scriitori geniali!

Criticul Alex Ștefănescu a postat pe Internet: ”Printre voi se află un tînăr scriitor genial. Vreau să-l descopăr. Ajutați-mă!  Vă promit că toate textele vor fi citite și vor primi răspuns. Adresa mea este: alex2108145@gmai.com sau, pentru tradiționaliști: Alex Ștefănescu București OP 22 CP 22.

Inițiativa eminentului critic denotă o mare generozitate.

Stefănescu se prezintă pe situl propriu, alexstefanescu.ro, cu umor, așa:   Sunt bucovinean  (deşi m-am născut la Lugoj, unde părinţii mei s-au aflat temporar);

Sunt sentimental şi delicat  (deşi am 1,87 m înălţime şi cu mult peste 100 de kilograme);

Sunt necomunist, din naştere şi irevocabil (deşi am fost membru al PCR);

Fac critică literară  (deşi scriu mai bine decât autorii asupra cărora mă pronunţ);

Am mulţi prieteni  (deşi iubesc singurătatea);

Am mulţi duşmani  (deşi sunt o fire generoasă şi îngăduitoare);

Muncesc cu seriozitate şi mă ţin întotdeauna de cuvânt  (deşi trăiesc în România);

Sunt mai cunoscut decât fraţii mei, Sanda şi Florin  (deşi ei au mai multe calităţi decât mine);

O iubesc exclusiv pe soţia mea, Domniţa  (deşi îmi plac toate femeile).

Cei interesați pot să acceseze și blogul http://alexstefanescupostaredactiei.blogspot.com/.

Despre Petria, pe 24 FUN

Aici este treaba http://brasov.24fun.ro/articol/zilele_mele_cu_renata-8528.html

Concurs de romane politiste. Data limita- 15 octombrie 2010

Romanian Crime Writers Club şi Crime Scene Publishing vă invită să deveniţi scriitor de romane poliţiste. Trimiteţi-vă manuscrisul până pe data de 15 octombrie 2010, prin poşta electronică, la adresa: oanastoicamujea@yahoo.com, cu specificaţia: „Concurs RCWC”. Manuscrisul dumneavoastră ar putea deveni noul roman din colecţia Crime Scene, iar numele dvs. ar putea sta lângă ale celor mai importanţi scriitori ai genului.

Ce trebuie să faceţi?

Mai întâi de toate, trebuie să aveţi o idee, un punct de pornire. O crimă, o răpire, un furt. Mai apoi, trebuie să aveţi cel puţin un personaj dornic să rezolve un mister. Dacă până aici sunteţi pregătiţi, apucaţi-vă de scris. Aţi început deja? Foarte bine, acum nu vă opriţi pentru nimic în lume. Vor fi zile mai bune şi zile mai proaste, dar puteţi duce proiectul până la capăt.

Care sunt regulile?

Manuscrisul dumneavoastră trebuie să se încadreze între 160-250 pagini, adică 300-500 de mii de semne cu spaţii. Nu se acceptă manuscrise sub 300 de mii semne.
Naraţiunea trebuie să se încadreze în genul mystery and thriller.
Nu se acceptă manuscrise care au mai fost în vizorul altor edituri. Declaraţi pe propria răspundere că aşa ceva nu s-a întâmplat.
Nu se acceptă manuscrise care au fost deja publicate pe internet sau în alte medii.
Manuscrisul trebuie să fie la prima vedere.
Manuscrisele primite nu vor fi returnate.
Data-limită până la care puteţi trimite manuscrisele este 15.10.2010.
Autorul (autorii) acceptat (acceptaţi)va (vor) dona drepturile de autor aferente romanului cu care a (au) participat la concurs Asociaţiei RCWC pe o durată de cinci ani.
După citire, fiecare manuscris va fi notat de membrii juriului.
Ataşaţi manuscrisului un CV care să conţină numele, datele dumneavoastră de contact şi un sinopsis de cel mult două pagini A4.
Câştigătorul va fi anunţat în cadrul unei festivităţi de premiere ce va avea loc în luna noiembrie 2010.
Membrii juriului: preşedintele Asociaţiei RCWC George Arion (in fotografie) şi vicepreşedinţii Oana Stoica Mujea, Alexandru Arion, Adrian Onciu şi Bogdan Hrib.

“Zilele mele cu Renata”, pe cai mari la Bookfest

Renata a călărit pe cai mari la Bookfest. Sigur că mă refer la romanul meu “Zilele mele cu Renata”, care a fost lansat în cadrul acestei manifestări prestigioase a lumii editoriale. Criticul Daniel Cristea-Enache şi editorul Bogdan Hrib, au fost şi ei “vinovaţi” de succesul evenimentului. Le mulţumesc. Puteţi cumpăra cel mai ieftin romanul de pe situl editurii Tritonic

Romanul Zilele mele cu Renata-daca nu il gasiti in librarii!- puteti sa-l comandati de pe situl Tritonic

Adica de aici http://www.tritonic.ro/

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

# # #

ziua se deşiră ca un ciorap

(strângătorii de biruri au crescut

odată cu zidul indiferenţei)

umile

chibrite aprinse şi melancolia…

rar răzbate

crucea unui cuvânt rebel; o prelungire…

lângă trecerea de pietoni cum părul răsfirat

al unei schizofrenice

îţi scriu aceste rânduri;

(privesc şi scriu)

în seara aceasta

va bate cineva la geam?

Două poeme ultrascurte

poem

cuvântul dizolvat în oglinzi-

întuneric

#   #   #

un ev mediu săpat în eprubetă-

o tăcere în os

# # #

fericirea nebunului
(pe strada principală) flutură-n drapele

urzicile fisurează cuvintele

bătrânul fotograf
cu iubirea sa (condamnabilă!)
şi-a tras iarna prin vene

L-a durut în p. şi a câştigat

S-a apucat de literatură târziu. A băut, a futut cât a putut, a băut şi iar a băut. A schimbat femeile ca şi cămeşile. Şi a scris. Pînă la uitarea de sine. A scris cu sinceritatea dusă până la extrem. Este unul dintre scriitorii mei favoriţi.
Vezi http://bukowski.net/

Cazul Kundera. Vinovăţia este proporţională cu valoarea?

Presupun că lectorii blogului ştiu cine este Milan Kundera, aşa că n-o să insist. Mass-media relatează despre o faţetă revoltătoare a scriitorului. Citez de pe Realitatea. net: “Autorul romanelor de mare succes „Insuportabila uşurătate a fiinţei” sau „Viaţa e în altă parte” este acuzat că, în 1950, ar fi povestit Securităţii cehe despre întâlnirea unei studente cu un pilot care dezertase din armată şi revenise clandestin în Cehoslovacia. Victima denunţului a fost arestată şi condamnată la 22 de ani de închisoare.” Ştirea mi-a lăsat un gust amar. O mare tristeţe. Şi mi-a provocat declicul mental al întrebării din titlul postării.

Un plagiat. Aurel Podaru

Am primit prin e-mail următorul text:

“Un pariu mult prea costisitor

Cum şi-o face omul cu mâna lui, nici dracul nu i-o poate face. Un proverb mereu actual. Mi-am făcut-o şi eu cu mâna mea. De bună voie şi nesilit de nimeni.
Neavând, probabil, ceva mai bun de făcut, am pus un pariu. Cu prietenul şi scriitorul Ion Radu Zăgreanu. La un pahar de vorbă, ţin să precizez. Ce i-am propus eu? Că voi publica o proză care nu-mi aparţine, încercând astfel să verific două lucruri: câţi mă citesc şi, în al doilea rând, câţi dintre cititorii mei vor recunoaşte textul?
Am bătut palma, deşi el nu mă credea în stare de aşa ceva (firesc, gândesc eu, pentru un om normal!). Dar pariul, e pariu. Am trecut la fapte. „Măreţe” fapte, să recunoaştem! Am luat un fragment din romanul „Donul liniştit”, de Mihail Şolohov (culmea ironiei, tocmai din celebrul scriitor atât de învinuit cândva de plagiat!), pe care l-am botezat Zăluda şi l-am publicat într-o revistă de cultură. Nimeni, nimic! Apoi l-am citit în cenaclu. Aceeaşi reacţie. Şi asta mi-a dat curaj. Curaj prostesc, fireşte. Cu gândul că voi câştiga pariul (mult prea costisitor pariu!), textul „meu” a fost inclus, la propunerea mea, în PRETEXTE. Antologie-dicţionar de scriitori din Bistriţa-Năsăud, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008. Am aşteptat reacţii. Scriitorii şi criticii literari fie că nu m-au citit, fie că n-au sesizat (apropo de „Starea prozei”, temă propusă spre dezbatere la întâlnirea scriitorilor din Filiala Cluj a USR, programată pentru 16-17 octombrie a.c.). Ele au venit însă de acolo de unde nici nu mă aşteptam. Un simplu ţăran din Runcu Salvei, dar cititor de literatură, a observat că, de fapt, e vorba de un fragment din Şolohov.
Ceea ce nu am prevăzut eu a fost lipsa de reacţie a oamenilor din jurul meu. Rând pe rând, toţi au aflat, dar nimeni nu mi-a spus nimic ca să pot reacţiona, drept care am început să fiu considerat un plagiator de rând. Iată cum lucrurile au scăpat de sub control.
Regret gestul meu, gândit îndrăzneţ într-un moment de euforie, care s-a dovedit a fi nebunatic şi riscant. Un gest care m-a determinat să iau decizia de a demisiona din Uniunea Scriitorilor din România, decizie pe care am comunicat-o deja conducerii Filialei Cluj a USR.
Aurel Podaru”

Oare invocarea pariului nu este o încercare de-a justifica porcăria? Dacă este nevinovat, de ce şi-a dat demisia din U.S. Podaru? A demisionat ca să nu fie demis?

P.S. Aurel Podaru este vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud.

Un alt timp

Piky lătră îndelung, iar înserarea clipoceşte odată cu Someşul. Verdele arţarilor din parcul de alături tresaltă la fiecare maşină sau tanc pornit spre Deania.
Ştefan îşi scutură pantalonii trei sferturi, scuipă în palmă şi-şi trece mâna prin părul negru. Piky mai are apă în blană, Ştefan calcă pe-o parte. S-a tăiat puţin într-o scoică.
Îi e lene să-i pună apă, dar îi aruncă resturi de mâncare în cratiţa veche. Piky mănâncă, dă din coadă. Are fire albe în blană. Mama păşeşte dintr-o cameră în alta cu un cuţit. Dreapta o are murdărită de la cartofii curăţaţi. Are încă trei-patru cartofi întregi pe masă şi se poate apuca de preparat cina la sobă. Ştefan o urmăreşte de sub vişin, lipit de câinele lup de cinci ani. Are cu şase peste Piky.
Soldaţii nemţi trec pe stradă. Imenşi, năduşiţi, serioşi. Se întreabă când o să fie asemeni lor. Ca tata.
Ştefan s-a spălat deja pe mîini. Pe faţă, desigur că nu. Ce-o să-i placă gulaşul. Cu o roşie, un ardei, ceapă şi castraveţi răciţi la pompa de apă.
O formă sângerie se întăreşte între picioarele din spate ale lui Piky. Hipnotizat, o forţă ce-l copleşeşte îi poartă degetul arătător spre ea. Pe ea. Dar şi inelarul. Ea creşte. Percepe o piele moale pe care-o împinge şi-o trage. Iar şi iar. Ea zvâcneşte şi-o pată alb-gălbuie apare pe tăietorul de lemne.
Ştefan fuge în cameră uimit. Inima îi bate ca toba lui Mori când dă veştile de la primărie. Se gândeşte la injecţii, pilule, săpat în grădină, la gheaţă pe burtă. În zadar. Ea îi înalţă şi lui pantalonii. Duce degetele înainte şi înapoi. Mama îl cheamă la cină. Ultimii militari s-au pierdut după colţul drumului, trăgând în urma lor, spre alt oraş, războiul. Ea arde. Ştefan arde.

Dumnezeu a venit cu Citroenul

Mi-am cumpărat un Citroen fără să am permis, aşa cum taică-meu şi-a luat demult un disc cu Edith Piaf fără să aibă picup. Făţă de bătrânul, care era topit după solistă, pe mine nu mă rodea deloc amorul automobilistic. Chiar deloc. Dar aşa a stat treaba.
Tocmai m-am hotărât să mă las de ziaristică şi să mă apuc de afaceri. Visam să mă îmbogăţesc repejor, ca să fiu liber să scriu poezie şi proză. Şi am dat-o pe comerţ ca mulţi români în anii ’90. Iar comerţul s-a legat de mine doar cu pagube, aveam s-o constat ulterior.
M-am reîntors în Transilvania după ce ne-am vândut apartamentul din Bucureşti. Ne-am mutat- şoţia, fetiţa şi eu- în apartamentul bunicului, pe care ne-am angajat să-l întreţinem, dar le-am plătit şi-o cotă părinţilor. Fiindcă ei au cumpărat apartamentul de la stat cu câţiva ani în urmă, pe preţul unui frigider, când pentru voturi Iliescu s-a hotărât să-i transforme pe chiriaşi în proprietari. Mi-au cerut, am plătit. Acum leii de frigider ai părinţilor s-au transformat în jumătatea preţului real al locuinţei. E de spus că bunicii m-au crescut. Bunica a murit când eram în liceu.
Pe lângă traiul cu bunicul, m-am ales şi cu un magazin cu haine şi, bineînţeles, cu Citroenul alb la mâna a doua pe care găseam des scris “Spalămă”. După acest tip de vehicul s-a fabricat la noi Oltcit. Neştiinţa gramaticii, pasămite, se armoniza de minune cu praful de pe automobilul parcat lângă drumul naţional. Rareori mergeam după marfă cu el, când conducea mustăcind câte un prieten. Căci şi prietenii preferau să ne ducă cu maşinile lor şi să plătim cheltuielile, numai să nu folosească Citroenul cu motor suprarealist, dificil de reparat pe drum, la o adică.
Deşi am terminat şcoala de şoferi împreună cu soţia, nu mi-am luat permisul de conducere. N-am mers la examenul final. Soţia s-a luat după mine. Astfel că în casă n-aveam nici un permis de conducere. Urcând la volan, trăiam cu spaima nu că o să mă accidentez, nu, ci să nu accidentez pe cineva, să nu nenorocesc existenţa cuiva- apoi, cum aş putea să trăiesc cu vinovăţia în suflet? Terminând orele de condus, sigur că ştiam să şofez. Chiar m-am urcat de două-trei ori în maşină şi am luat-o la drum prin oraş când eram suficient de beat ca să nu-mi dau câtă idioţenie era între urechile mele. Odată, în sat la soacra, am mers prin albia pârâului cu Citroenul ca la raliuri, şi-am făcut un salt cu el de trei-patru metri de pe un dâmb. La aterizare, dacă până atunci ştiam că are doar un motor care toarce silenţios, de atunci încolo am conştientizat că maşina este compusă din mii de piese, din care o mulţime au început să sune.
Cu bunicul ne înţelegeam la fix. Amândoi eram regalişti şi înjuram comuniştii. El mai vocal deoarece a fost şi prizonier în război la ruşi. Îşi iubea nepoţica pe care o plimba cu taxiul la izvor după apă, iar Dalia, la trei ani, nu-l slăbea o clipă. Cu soţia mea, Andrada, avea alt numitor comun. Bunicul Gavril era bolnăvicios de mâncăcios şi ea gătea la superlativ. Era un maniac al sarmalelor. Andrada l-a cucerit, s-ar zice, şi cu sarmalele ei. Mă certam cu bunicul doar pe seama lui Dumnezeu şi el mă numea “spurcăciune ateistă”. Era greco-catolic practicant. Nu putea să priceapă că un om deştept- mă credea deştept- poate să fie ateu dacă nu-i comunist. “Nu-ţi bagi degetul în cur ca să-ţi atingi omuşorul, ţi-l bagi în gură”, zicea.
Cu peste doi metri, bunicul arăta ca un docher în ciuda faptului că a fost frizer toată viaţa. Niciodată nu i-a displăcut băutura şi se bucura că mă are ca partener spre necazul Andradei, care nu suferea beţivii. Nu eram noi beţivi cum ne spunea ea, dar nu ne dădeam în lături s-o facem lată uneori. “E femeie s-o ungi pe pâine Andrada, obişnuia să zică bunicul când avea coniac la bord, trăgându-mi cu ochiul, dar Dumnezeu i-a dat limba cam prea lungă-lungă”. Era fraza lui stas în asemenea ocazii, pe care o rostea întotdeauna după câteva minute de la întoarcerea acasă, timp în care Andrada ne probozea în fel şi chip. Zicând astea îşi privea în ochi soţia nepotului, apoi o săruta zgomotos pe obraz.
Bunicul nu pierdea prilejul să mă miştocărească pe seama Citroenului. Cu obstinaţie. Mă tot întreba dacă vreau să-l transform în coteţ de găini. Îndeosebi din cauza asta, m-am hotărât să-l vând. Am dat anunţuri în ziare, am lipit afişe pe unde am putut, însă n-au apărut amatori. Fiind parcată pe trotuar, o mai loveau pietricele aruncate de roţile camioanelor şi rugina a început să se arate pe ea ici-colo. Când îşi aduceau aminte, doar Andrada sau bunicul o spălau. “Ca să vadă găinile sfântul soare”, zicea bunicul Gavrilă.
Bunicul a murit repede, în stilul lui, după doi ani în care am locuit împreună. Citroenul era tot în faţa blocului, la un an de când vroiam să-l dau dar nu-l vroia nimeni. L-am internat joi în spital, îl durea pieptul şi burta, iar vineri la prânz a murit. “Nu fii cufurit, nu plânge. Să ştii zevzecule că Dumnezeu există, să-ţi intre în cap.”, au fost cu aproximaţie ultimele lui cuvinte, rostogolite mângâindu-mi mâna. Atunci am plâns prima oară în existenţa mea de matur.
Deoarece era sfârşitul săptămânii şi trebuiau să-i facă şi autopsie, medicii mi-au spus că nu pot să-i scot corpul din spital decât luni. Am început să mă gândesc la înmormântare, implicit la cheltuieli. Ştiam că avea fonduri de înmormântare la două firme de de acest soi, a cotizat zeci de ani la ele, iar carnetele se găseau la maică-mea. Nu mi-am făcut probleme până când cea care m-a născut a zis că nu-mi dă carnetele deoarece eu m-am obligat să-l îngrop. Am simţit cum mă cuprinde disperarea.
În ultimele zile vânzările la magazin au fost puţin peste zero, iar prietenii, majoritatea scriitori, aveau bani câtă dragoste de pisici are şoarecele. Eram disperat şi-mi era ruşine de situaţie. Nu le doresc nici duşmanilor sâmbete şi duminici asemeni celor de atunci. Mă gândeam să mă sinucid, dar n-am avut curaj.
Luni dimineaţa beam cafea şi probabil că eram la fel de negru la faţă ca şi cafeaua. Peste cîteva ore trebuia să-l scot pe bunicul din morga spitalului. Am deschis uşa după ce am auzit soneria şi am vrut s-o închid repede la loc la primul impuls. Al doilea gând a fost să-i invit în hol, poate-mi fac un serviciu ucigându-mă. Erau doi ţigani destul de solizi, curaţi dar fioroşi. Mi-au spus pe scurt că doresc să cumpere Citroenul. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Mi-au mai zis că n-au toţi leii, ci doar trei-sferturi din suma la care ne-am înţeles în final. Restul urma să-i primesc peste o lună. Fără multe poveşti, au început să-mi numere bancnotele în palmă şi am semnat pe loc un contract pe-o coală de hârtie.
Peste o lună, punctual, ţiganul cumpărator al Citroenului a bătut iar la uşa noastră. S-a scuzat că nu are restul de lei promis. Şi-a înmormântat o fetiţă. Acolo i-a folosit. Era în haine de doliu. I-am zis că nu-mi mai datorează nimic.
Mi-a intrat în cap că Dumnezeu există.

Lapte de mamă tânără

Ca oricare alta. Această zi.
Mă sucesc pe lângă planşetă. Sunt pete de tuş pe ultimul desen, unul ca şi cum s-ar fi stins o ţigară pe el. Şterg petalele florilor din ghivece. Într-un pet aduc apă. Nu le-am udat de habar n-am cât timp. Colegii ies şi intră. Uşa este întredeschisă. Fumează pe hol. Chicotesc. Paul s-a reîmpăcat cu nevasta. Remus arată calm, Lenuţa nu-l cicăleşte, zice. A plecat la băi, la Felix. Doina şi Adriana şuşotesc. Nu-mi dau seama ce. Stau cap lângă cap. Una blondă, alta şatenă.
Îmi trec peria prin părul şaten. Au rămas fire între dinţi. Şi mătreaţă pe tricoul cărămiziu. PROVOCATIVE se înalţă cu sânii după fiecare respiraţie. Peste silaba Pro îmi trec palma stângă. Sânul este ferm.
“Ce stai ca o loază, Andrada?”, aud. Sergiu mă priveşte. “Ce-ţi trece prin cap?”
Îl ignor. Caut în poşetă. Mi-am uitat tampoanele acasă. Simt o umezeală în chiloţii care mă strâng. Buzele lui Sergiu se mişcă, dar nu aud nimic.
Paul, apoi Remus, revin la planşete. Dacă le-ai schimba mustăţile între ei, nimeni n-ar observa. Deşi Paul are aproape 60, iar Remus 31, cu patru ani mai mare decât mine. Sergiu, Mucosul, cum îl necăjesc Doina şi Adriana, Ciripici Unu şi Ciripici Doi, a terminat facultatea anul trecut. Ciripicile au fost colege încă din şcoala generală. La 26 de ani, sunt rebusiste şi specialiste în gătit şi telenovele. Îşi uită gurile deschise ca două conducte când află vreo ştire ieşită din comun. Bărbaţii le sunt tot ingineri aici. Al Adrianei, Adi, este directorul general.
N-am chiloţi de schimb. Mi se stânge stomacul.
“Pulă, pizdă, pulă, pizdă, pizdă.”, ca lovite două capace repetă Paul. După secunde de tăcere, Sergiu şi Remus îl imită- “Pulă, pizdă”. Ciripicile îşi ridică ochii de pe desene şi tac. Cred că peştişorii albaştri de pe chiloţii mei şi-au schimbat culoarea. Ies în trombă din birou.
“Te-a lovit ruşinea, Andrada?”, mă ia în primire Remus. “Fetiţa e pudicuţă?”, completeză Paul. Acelaşi: “Eşti mai femeie cumva de când ai copilul, fetiţă.” Ciripicele desenează sau se prefac.
“Mă doare ochiul. Cred că am conjunctivită”, se plânge de pe scaunul său Sergiu, “Mă doare.” Remus începe să râdă din senin. “Se rezolva treaba pe plan local dacă Andrada mai avea lapte, Sergiule. Era ideal la boala asta”, spune. Şi Paul râde. Chiar şi Ciripica Doi râde. Ciripica Unu îşi suflă nasul în crescendo, pe urmă hohoteşte. Sergiu nu pricepe pe moment, însă Paul începe să-i laude efectele curative în tratarea conjunctivitei a laptelui de mamă. O ţine vreo zece minute. Susţine că-l supără şi pe el ochii.
Îmi simt pielea capului şi pistruii de pe coapse. Nu vreau să arăt că mă enervez.
Sergiu îmi caută privirea. “Vreau lapte de mamă tânără”, oftează. Propoziţia trece ca o panglică între mustăţile identice ale lui Paul şi Remus. Fiecare se uită la mine. N-am chiloţi sub fustă. I-am aruncat în coşul toaletei. “Vrem lapte de mamă tânără, vrem lapte de mamă tânără”, se tot repetă la intervale câteva ore, ca o plută aruncată şi scoasă din apă de undiţa unui pescar. Mă urmăresc cinci perechi de ochi. Ciripicele se confundă cu mobilierul. Doar praful nu se depune pe ele.
“Terminaţi odată, neserioşilor”, lasă să-i scape într-un târziu Adriana, “Nu vă e ruşine? Vă spun la Adi de nu terminaţi. Gata!”.

Am ajuns mai devreme. Mi s-a oprit ciclul. Sosesc câte unul. Ultima e Adriana.
“Sergiule, te mai chinuie ochii?”, mă interesez. N-apucă să rostească nimic că Paul şi Remus îngână “Vrem lapte de mamă tânără”. “Ar fi bun nişte lapte de mamă”, se hotărăşte şi Sergiu înghiţind în gol.

Cu o bucată de ciocolată în mână, închid uşa biroului cu yala. Pe Cristina o cunosc fiecare. Iar de când o ştiu a schimbat amanţii cu viteza atleţilor africani. Am întâlnit-o venind de la chioşcul alimentar al firmei. Şi am convins-o relativ repede.
“Băieţi, care vrea să fie primul? Hai să se întindă unul pe birou, că-i mai comod…”, îi fixează pe cei trei. Şi începe să-şi ridice o parte a tricoului. N-are sutien şi sânii îi sunt plini cu lapte. “Haideţi să vă picur în ochi. Ce rămâne, puneţi într-un borcan în frigider, pe mâine”, mai pronunţă Cristina. În cameră se aude cum mănânc ciocolata, cred. “Domnu’ Paul, sunteţi şefu’, haideţi dumneavoastră primu’”, sfârâie ca un tăciune în apă. Şi-o peliculă albă acoperă ochiul drept al lui Paul.

În ziua următoare, cum am păşit în birou, m-am îndreptat spre frigider. Nu l-am deschis. Dar nici colegii nu m-au mai miştocărit.