Posts tagged ‘poet’

Februarie 9, 2012

Vasile Baghiu, valoare si verticalitate

Va invit sa vizionati un interviu cu scriitorul Vasile Baghiu, unul dintre autorii importanti ai literaturii romane si, totodata, un om vertical.

Anunțuri
Ianuarie 19, 2012

Poetul Aleksandar Stoicovici: „băi mircea diaconu, bag seama că ești un mare rahat”

Tanarul poet Aleksandar Stoicovici, azi, pe pagina lui de Facebook:
„băi mircea diaconu, bag seama că ești un mare rahat. oare cât le dă USL-ul șoricilor pe care i-a adus de prin țară la miting?”

Octombrie 12, 2011

„p0rn0-p0eme” de Marius Ştefan Aldea

„ne futeam ca doi apucaţi, frăţioare,

eu ca un călugăr sictirit de labă,

ea ca o călugăriţă sătulă de ceara topită direct pe sex,

ne futeam aproape mistic iar în zori ea devenise deja

templul meu.”

 

« Dacă moartea ar fi femeie,

ultima dorinţă de pe patul morţii

ar fi să mi-o sugă

cum numai doamnele măritate o fac. »

Fragmentele de poem sunt ca să vă incit, dintr-o carte în lucru, numită sugestiv „p0rn0-p0eme”.  Nu reproduc mai mult fiindcă roşeşte netul.

Autorul- talentatul  poet Marius Ştefan Aldea. Am scris despre el aici  https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/05/ochii-pe-marius-stefan-aldea-simfonia-franei/

 

Octombrie 5, 2011

Ochii pe Marius Ştefan Aldea! „Simfonia frânei”

Vreau neapărat să atrag atenția asupra unui poet în care cred.  Talentat. De categorie grea. Tocmai urmează să-i iasă de sub tipar ultimul volum de poezie „Simfonia frânei”, la ”Herg Benet! Citiți cum se descrie Aldea: ”Mă numesc Marius Ştefan Aldea, născut(nu făcut!) din dragostea lui tata pentru mama, pe 23 iunie 1987, în zodia racului, împrumutând de la ciudata creatură talentul de a progresa în regres prin celebrii paşi de dans “2 în faţă, 3 înapoi”

Întemeietorul revistei literare SUBCULTURA -kalasnikov de idei- alaturi de prietenii Florin Marcoci, Andreea Bratila si Marian Bunoiu

Colaborări literare cu revistele: “Amfitrion”, “13 Plus”, “Oglinda literară”, “Contemporary Horizon”, “Litere”, “Poezia”, “Convorbiri Literare”, “Viata Romaneasca”, “FeedBack”, “Tiuk”, “Vatra”.

volume publicate:

Iona îl aşteaptă pe godot, editura Marineasa, 2010 Timisoara

Poetul.străzii@yahoo.com, editura Magia, 2010 SUA

În prezent locuiesc în Timişoara, îmi asigur traiul vânzându-mi poeziile din uşă-n uşă; am întâlnit o toantă care să-mi spele cămăşile, nu am copii, locuiesc la etajul 1 în chirie la o familie de medici dentişti, cu toate astea o dată la câteva săptămâni mă doare foarte tare o măsea, direct în suflet; sunt ipohondru, doctorii îmi dau mult şi bine de trăit.

Cum sunt de modă veche, îmi scriu textele pe caiete cu pixul, de aceea categoriile umilului blog sunt, de fapt, caietele mele de poezie.

În prezent sunt redactor-colaborator la revista literară Contemporary Horizon şi redactor-şef la subCultura, revistă de literatură vie distribuită prin licee, universităţi şi cămine studenţeşti.”

 

Acum, la lectură, trei poeme din noua carte:

 

DOMNIŞOARA A

 

Domnişoara merge legănat

domnişoara miroase atât de frumos

încât pereţii întorc capul după ea

albind ca pensionarii la o partidă de şah

 

domnişoara coboară scările

 

chiar acum domnişoara coboară scările

ca şi cum ar coborî nişte clape de pian

schimbând gama în care cântă

vecinii obişnuiţi

iar sânii ei se mişcă precum

doi dirijori

nervoşi şi experimentaţi

 

trec şi eu pe lângă ea

îmi ridic pălăria

îi sărut mâinile şi poimâinile

trag aer adânc în piept

şi rămân îndrăgostit

ascultând cum tocul ei se pierde

ca un metronom interior.

 

ZĂU

 

am avut femei

direct pe scânduri

de mahon

 

şi mă gândeam că în curând

am să mă nasc

că vocea mamei

se va confunda

cu vocea lor

când îmi spuneau:

 

pelerina

pune-ţi pelerina să nu răceşti

 

iar sub noi

lemnul suferea transformări

zău

am proptit femei cu sânii

în cenuşă de om

şi le-am tot repetat

că fesele lor

sunt morminte pentru mine

dar cum să te înţelegi cu ale nebune

 

iar ploaia ce mai ‘nainte

cădea pe noi

acum venea dinspre ele

ce mocirlă era viaţa mea

nici nu gândeşti

eram un tip cu adevărat singur

şi aveam o umbră

ce nu mă înghiţea.

 

DORM CHIRCIT

 

noapte de noapte

într-o poziţie embrionară

şi în fiecare dimineaţă

după ce îşi bea cafeaua cu vecinele

mama mă naşte în chinuri groaznice

 

şi îmi spune sfârşită de puteri

bună dimineaţa copilul mamii

ai dormit bine?

bună dimineaţa mamă am dormit bine

dar cam mult cam mult am dormit

şi trebuia să fiu deja la facultate

am cursuri prea mult am dormit

 

dar ea vrea să mă alăpteze

nu înţelege că trebuie să ajung la bibliotecă

să-i dau gata pe clasicii francezi

 

iar vecinelor li se arată în zaţ ceva.

Septembrie 18, 2011

Tăuşance- cu pretenţii, fără originalitate

„Legendele urbane” ale lui Tăuşance, volum de poezii apărut în 2011 la „Herg Benet”, sunt o demonstraţie că autorul ştie să scrie, că are abilitatea să „manufactureze” meşteşugit.  Dar ce folos, dacă nu-i ies chiar „imperfecţiunile” în care stă de fapt adevărata poezie, zgâlţâielile care scot cititorul din amorţire?

Nu intenţionez să discut prea mult orgoliul autorului de a-şi pune doar numele pe coperta cărţii de debut, de parcă ar fi un clasic, e opţiunea lui, să fie sănătos. Însă gestul n-are cum să nu stârnească zâmbete pe sub mustaţă, la o raportare rapidă a ambiţiilor la rezultate. Scriitorul se prezintă pe blogul său astfel: „Vlad, uneori Ioan, Tăuşance are în spate cam 12 ani de vândut idei şi cuvinte. Vreo 6 ani a fost redactor şef, dar între timp a mai scris şi: proiecte, scenarii de soap opera, prezentări, spoturi radio, minute de şedinţă, brief-uri, raţionaluri, comunicate de presă, advertoriale, bloguri, concepte de revistă, headline-uri aproape OK şi ceva literatură. A fost freelancer şi angajator de freelanceri. În prezent are 30 de ani şi 0 regrete.”

Sunt cărţi pe care le uiţi chiar după ce le termini. Aşa e şi cu „Legende urbane”. Poemele merg  citite cu voce tare. N-o s-o întind despre universul acestei poezii, nu merită efortul. Versurile captează pe moment, dar nu stăruie îndelung în memorie- „nici un regret/nicio privire în stânga/sau dreapta/mâinile lucrează febril/la un sms/lung cât un testament/nici un om în metrou/cu care să pot împărţi/o bucată de pâine/de pământ/sub pământ/sub soare/nici un regret/doar termină/sms-ul mai repede/ăştia pot fi ultimii supravieţuitori/ăştia şi cu mine/izolaţi pe o insulă pustie/speranţa rasei umane/termină mai repede/nici un regret/i-aş vâna până la unul/ascuns în jungla prietenă/mi-aş picta faţa în verde şi ocru/cu suliţe de lemn i-aş vâna/lucrătoarea la bancă studentul la/mate navetistul trei pensionari şi/un elev cu absenţe/mi-ar ajunge o lună măcar/nicio bucată de pâine/nici un colţ sub soare/nimic/termină-i mai repede/urmează staţia Grozăveşti/cu peronul pe partea dreaptă”(fără remuşcări); „dă cu aspiratorul/spală vasele/fă o baie/aranjează-ţi muzica alfabetic/taie-ţi unghiile/orice/numai să/împingi inefabilul/câteva minute mai departe/fă un cui/ignoră tremuratul mâinilor/limba uscată şi umflată/care doare când atinge foiţa/cearceafurile pline de sânge uscat/trage draperiile/pune-ţi un film/fă un ceai/stai/trei/secu/nde/în oraş e un criminal în libertate/cu gusturi bune/şi un card visa gold(…)”(legende urbane).

„Legende urbane” e încă un op cu pretenţii, fără originalitate.

Alexandru Petria

August 19, 2011

Emil Brumaru despre un anumit tuseu vaginal

August 19, 2011

Unul al naibii de bun

Iulie 22, 2011

Mike Godoroja şi Dan Mircea Cipariu la Mogoşoaia- “Poetry in Jazz Land”

Vara de Poezie şi Jazz” continuă duminică, 24 iulie 2011, de la ora 19.00, la Mogoşoaia, cu “Poetry in Jazz Land”, un spectacol cu Mike Godoroja & Blue Spirit şi poetul Dan Mircea Cipariu,  care va citi, în premieră, din volumul “Singurătatea vine pe facebook”, în curs de apariţie la editura timişoreană Brumar. Spectacolul face parte din stagiunea estivală „Vară de jazz şi poezie la Mogoşoaia”, care este organizată la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia, în fiecare duminică, de la ora 19.00, până pe 28 august 2011. Intrarea este liberă pentru toţi pasionaţii de jazz şi poezie. Organizatori: Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti şi Consiliul General al Muncipiului Bucureşti. Un eveniment în parteneriat cu Radio România Cultural şi www.agentiadecarte.ro.

Dan Mircea Cipariu http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Mircea_Cipariu

Mike Godoroja  http://www.godoroja.ro/

 

Septembrie 10, 2010

Scriitorul Constantin Severin

Pe Severin îl stiu ca poet din timpuri ”imemoriale”. Parcă ne-am și întâlnit pe fugă, la Dej, dacă nu mă înșel. Acum am descoperit pe agentiadecarte.ro si altceva. Care m-a bucurat. Iată:

“Pasiunea şi limbajul, aceste fiinţe imponderabile, greu de strunit, nu pot fi separate”

Sep 5th, 2010 | By admin | Category: Dialogul de carte

La Editura Curtea Veche, apărea în vara acestui an volumul “Iubita lui Esto” de Constantin Severin, romanul de debut al autorului, cunoscut publicului român mai ales datorită activităţii de jurnalist cultural şi de artist plastic. Personaj principal al acestui roman, scriitorul argentinian Ernesto Sabato este înfăţişat cititorilor într-o ipostază ce va incita, cu siguranţă, imaginaţia celor dispuşi să parcurgă filele cărţii. Andra Rotaru a dialogat, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, cu scriitorul Constantin Severin, în dorinţa de a afla mai multe amănunte despre acest roman care se citeşte pe nerăsuflate.

 

Volumul “Iubita lui Esto”, Editura Curtea Veche este un proiect pentru care aţi dorit să aveţi şi acceptul lui Ernesto Sabato. Care au fost premisele de la care a pornit construirea romanului? Cum a decurs primul contact cu scriitorul argentinian?

Am pornit de la o idee, un concept ca în artele vizuale: să debutez în proză cu o poveste de dragoste, exact ca unul dintre cei mai fascinanţi scriitori ai tinereţii mele, Ernesto Sabato, un om de cultură de tip Ianus Bifrons, scriitor şi artist vizual (o specie post-literară, de ’’graniţă’’, tot mai răspândită, din care cred că fac parte nu numai eu, ci şi dvs.), cel care se impunea pe plan internaţional cu un savuros roman de mici dimensiuni, ’’Tunelul’’. Partea cea mai îndrăzneaţă a conceptului/proiectului meu era ca protagonistul să fie însuşi Sabato, deşi ştiam prea bine cât de discret a fost el, în scrierile autobiografice, în privinţa vieţii amoroase. Mi s-a părut corect în 2007, când am avut această idee aproape insolentă, să încerc să-l contactez, pentru a-i transmite despre ce este vorba şi mai ales să-i cer acordul. Aveam mari emoţii, marele scriitor avea atunci 97 de ani şi era imposibil de contactat prin mijoacele moderne, adresă electronică, Facebook etc, de aceea m-am gândit să caut pe net un scriitor mai tânăr din Buenos Aires. Destinul mi l-a scos în cale, după o scurtă căutare, pe omul providenţial, cunoscutul dramaturg argentinian Salvador Amore, care a publicat anul trecut în revista ’’Rampa’’ o antrenantă piesă de teatru‚’’Tango în fum de ţigare’’, cu o prezentare de Mircea Ghiţulescu, ulterior pusă în scenă la Iaşi de regizorul şi scriitorul Bogdan Ulmu. Eu i-am trimis un mesaj în limba engleză, iar el mi-a răspuns prompt în limba română, deoarece în anii ’80 studiase la IATC Bucureşti, cu o bursă primită de la guvernul român, la recomandarea lui … Ernesto Sabato, vecinul şi prietenul său de circa 50 de ani. Salvador Amore, devenit pe neaşteptate atât prietenul meu, personaj în ’’Iubita lui Esto’’ cât şi cel mai entuziast susţinător al proiectului, mi-a transmis un mesaj care a devenit un incredibil catalizator pentru scrierea cărţii: Sabato e încântat de ideea mea şi se bucură că este din nou personaj, după propriu-i roman ‚’’Abaddon, Exterminatorul’’. Am scris cartea dintr-o răsuflare, sub presiunea timpului, în doar 4 luni, dar m-au ajutat mult informaţiile de care beneficiasem până atunci ca jurnalist de cultură, dar şi propriile incursiuni în ’’pampa’’ greu accesibilă şi toridă a erosului pasional. Aşa încât, până la urmă, personajul Esto cred că are ceva din ’’carnea’’ spirituală a lui Sabato, după ce l-am recitit cu atenţie şi am meditat din nou asupra scrisului său, şi foarte mult din vâltorile sufletului meu.

Este un volum de debut, la o vârstă matură. În ce fel se leagă exprimarea din artele plastice, de limbajul scriitorului? Ce şi-au adus unul altuia, în planul creativităţii? Prin ce s-a îmbogăţit limbajul prozatorului, având experienţa artelor frumoase?

Cred că se leagă natural, fără stridenţe, deoarece la fel ca Esto sunt pasionat încă din copilărie atât de literatură cât şi de artă. De altfel, criticii de artă au menţionat de fiecare dată dubla apartenenţă şi nici nu se putea altfel, din moment ce prima mea expoziţie personală se intitula ’’Text şi Timp’’, prin care lansam propriul concept în arta contemporană, expresionismul arhetipal. Marcat probabil de spiritul epocii actuale, în care de câteva decenii domină arta conceptuală, cel puţin în lumea occidentală, mi-am creat propriile fantasme literare şi vizuale plecând de la o idee, un gând care îmi sfredelea lumea interioară, chiar de la un titlu care dădea ulterior tonalitatea întregului. Prima mutare, în momentul în care am avut acordul lui Ernesto Sabato, a fost alegerea unui titlu adecvat. Osmoza dintre cele două domenii în planul creativităţii s-a produs aşadar în timp, firesc, după îndelungi exersări şi reverii. Până la vârsta de 25 de ani dominantă a fost pasiunea pentru pictură, dar în acea perioadă de cotitură, la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, am simţit cu intensitate că am ceva de spus în poezie cu o ’’voce’’ distinctă,  de aceea timp de alţi 25 de ani nu am mai pictat, dar am citit multe cărţi de artă şi am publicat comentarii despre artişti contemporani. La 50 de ani am revenit în forţă la prima iubire, arta, fiindcă ştiam că în sfârşit aveam ceva de spus şi în acest domeniu, o viziune proprie şi o mare dragoste de a picta în ulei, o tehnică mai costisitoare, la care nu am putut să recurg în anii tinereţii. Dar ca să răspund cât mai concis acestor întrebări extrem de incitante şi profunde, care ar merita poate cu alt prilej o tratare mai amplă, aş spune că scrierile mele literare sunt dominate de metafizica vizualului, iar arta mea are obsesia textului.

În momentul în care pretextul pentru un roman este şi o poveste de iubire, apar şi riscuri mari. Să abordezi o astfel de temă, poate presăra capcane de limbaj, de construcţie a acţiunii, de surprindere a unor aspecte ale dinamismului viziunii romanului. Cum aţi evitat aceste capcane care ar fi putut apărea?

Orice poveste de dragoste, trăită sau devenită scriitură, este presărată cu capcane de limbaj.

Pasiunea şi limbajul, aceste fiinţe imponderabile, greu de strunit, nu pot fi separate, ele comunică permanent şi se exaltă sau se anihilează reciproc. O comuniune care imită parcă un cuplu. Uneori am senzaţia că aceste capcane de limbaj, care vă preocupă, sunt inventate şi materializate chiar de fiinţa enigmatică a limbajului. Poate că până la urmă totul este limbaj, text, chiar pasiunea este un limbaj nediscursiv, plin de capcane. Uneori distructive. Nu sunt un admirator al lui Derrida (un gânditor sub nivelul lui Adrian Marino), dar poate avea dreptate când afirma: ’’nu există un în-afara-textului.’’Oricum, chimia pasiunii e legată indestructibil de cuvânt, care are un rol primordial în această stare de graţie. Intelectuali serioşi par a fi convinşi că multe afecte umane au fost iniţiate şi dezvoltate prin puterea textului, se ştie de pildă că înainte de apariţia primului roman autentic‚’’Don Quijote’’ de Cervantes, umorul şi ironia erau în stadiul embrionar. Cred că toate aceste lucruri au fost atinse, mai mult sau mai puţin explicit, şi în ’’Iubita lui Esto’’. Nu cred că am evitat total capcanele de limbaj, acum, după ce au trecut trei ani de la scrierea sa, îmi dau seama că ar fi fost mai valoros dacă aş fi avut tăria şi inspiraţia să renunţ la vreo 50 de pagini. Nu-mi mai amintesc cine a spus că un mare roman este acela în care autorul reuşeşte să inventeze şi să dezvolte noi afecte. Cred că avea dreptate, dar un astfel de roman apare unul la câteva decenii sau chiar la câteva sute de ani.

Ce alte romane de dragoste din literatura română v-au placut în ultima vreme? Se mai scriu astfel de romane care să poată evita capcanele limbajului îndrăgostit?

De când pictura a devenit pentru mine o activitate aproape cotidiană, trebuie să mărturisesc că am început să citesc mai puţin şi mai selectiv. Citesc tot mai rar autori români contemporani, prefer să aprofundez opera destul de complexă a unor scriitori precum J. L. Borges, Ernesto Sabato, G. G. Marquez, Adolfo Bioy Casares, L. F. Celine, Vladimir Nabokov, Salman Rushdie, Orhan Pamuk, Mario Vargas Llosa etc, dar din când în când am plăcerea să descopăr şi autori români noi, de valoare internaţională, precum Doina Ruşti, Radu Aldulescu sau Filip Florian. Din păcate în literatura română actuală încă nu am descoperit un roman de dragoste care să mă determine să-l citesc până la capăt.

În ultimul secol, mai ales în literatura americană, au apărut scriitori de succes care scriau un roman de dragoste în timp ce îl trăiau, deveneau doar simpli scribi ai propriilor trăiri şi ai dialogului cu partenerul, un fel de hiperrealism literar. Miza prozei mele aş vrea să fie alta, un fel de hiperrealism magic, un concept care probabil nu a fost încă teoretizat, dar l-am perceput intens mai ales în romanul ’’Zogru’’, semnat de excepţionala prozatoare Doina Ruşti, pe care eu l-am citit, din păcate, după ce am scris ’’Iubita lui Esto’’.

Acest volum urmează să fie tradus în spaniolă. Va fi un omagiu adus lui Sabato, cel despre care scriaţi că a promis să prindă şi anul 2011?

 

Abia de anul trecut am realizat că în 2011 Ernesto Sabato va împlini 100 de ani, şi de atunci una dintre marile mele dorinţe este ca ediţia în limba spaniolă a romanului ’’Iubita lui Esto’’să se afle în mâinile sale pe 24 iunie 2011, la marea aniversare a culturii argentiniene şi universale. Anul acesta mi-am lansat volumul la Bacău, prezentat de scriitorii Constantin Călin şi Calistrat Costin, chiar în ziua de 24 iunie, când Sabato a împlinit venerabila vârstă de 99 de ani, am ciocnit atunci cu toţi invitaţii un pahar cu vin de Bordeaux, unul din vinurile preferate ale lui Esto, în perioada sa pariziană. Versiunea în limba spaniolă va fi realizată de o traducătoare foarte valoroasă, Anca Niţulescu din Madrid, care mi-a fost recomandată de vechiul meu prieten, scriitorul Joaquin Garrigos, cel mai bun traducător din română în limba lui Cervantes, care avea deja comenzi pe următorii 5 ani! Agentul meu literar, Marit Bodtker, din Oslo, m-a anunţat că va merge special la Târgul de Carte de la Frankfurt, probabil alături de editorii mei, pentru a încerca să găsească o editură bună în lumea hispanică, în Argentina sau Spania.

Deşi pretextul romanului a fost o poveste de dragoste, ţinta adevărată e de o anvergură mai mare, am încercat să transform această carte într-o poveste de dragoste între două mari culturi, română şi argentiniană, pe care le iubesc, le trăiesc cu intensitate şi le admir de multă vreme.

De aceea m-am bucurat mult atunci când, la lansarea cărţii de la Bookfest 2010, a fost prezentă şi o tânără reprezentantă a Ambasadei Argentinei din Bucureşti, cu un mesaj de susţinere şi din partea domnului ambasador, iar după ce dânsa a citit cartea am primit un telefon entuziast, chiar în ziua în care o lansam la Bacău, de aniversarea lui Esto. Aşadar o coincidenţă semnificativă, care mă face să cred că acest roman începe deja să aibă destin, poate fiindcă l-am scris cu onestitate şi dragoste atât faţă de personaje, toate persoane reale, care apar cu numele lor, doar două sau trei au numele schimbat, cât şi faţă de cele două culturi, care îşi dau mâna peste timp şi spaţiu. Eu sunt convins că, în afară de Spania şi Portugalia, în nicio altă ţară din Europa,  Sabato şi alţi numeroşi oameni de cultură sud-americani de valoare universală nu au avut atât de mulţi fani pe termen lung, iar printre ei mă număr desigur şi eu.

În cartea aceasta sunt descrise şi multe obiceiuri şi tradiţii ale Bucovinei, care pe personajul Esto din volumul dvs., îl fascinau. Ce are particular aceasta zonă românească la care reveniţi pe parcursul romanului? Pomeniţi şi de “legământul unei vrăjitoare cu diavolul”…

E o zonă pe care eu am numit-o Imperiul Sacru, în cartea cu acelaşi nume dedicată celebrelor mănăstiri din Bucovina, şi are probabil o încărcătură spirituală apropiată de cea a altor zone mai cunoscute, precum Tibetul sau Ierusalimul. Ca să nu mai vorbesc de frumuseţea locurilor, comparabile cu Elveţia, Tirol sau Bavaria. Iar spiritualul şi magicul interferează adeseori într-un astfel de ţinut, unde fiecare sat are ghicitoarea, vraciul sau vrăjitoarea sa, episodul cu vrăjitoarea din carte e real, pe vremea când eram jurnalist am publicat un reportaj despre o astfel de femeie, din satul Moara, de lângă Suceava, am scris reportaje şi cu preoţi care făceau exorcizări etc. Şi eu sunt influenţat cumva de practicile şi gândirea magică, un preot care citea viitorul în psaltire mi-a spus de pildă în toamna anului 1994 că voi fi mai cunoscut ca om de cultură abia după 2011…probabil şi datorită interviului dvs…O astfel de informaţie intrată în inconştient m-a făcut de pildă să fiu nu numai mai încrezător în destinul meu cultural, ci şi mai curajos în acest interval de timp ca jurnalist de investigaţie în Suceava, deoarece eram convins că nimic nu mi se poate întâmpla, că voi trăi cel puţin până în 2011, precum Esto.

Cât de dificil e să traieşti, ca scriitor, din interiorul unei poveşti de dragoste, şi să scrii din perspectiva unei femei?

Aţi intuit şi simţit probabil cât de dificil este să trăieşti ca scriitor din interiorul unei poveşti de dragoste, fiindcă atunci scrisul trece automat, aproape întotdeauna,  pe planul al doilea. Timpul nu-ţi mai aparţine, e livrat unei fiinţe magice, Erosul (o imensă capcană de limbaj…), care poate să facă ce vrea din tine, chiar să te ducă la sinucidere în anumite cazuri, în care pasiunea atinge pragul nebuniei. Mitul Tristan şi Isolda este nemuritor şi face victime în serie. Mult mai uşor este să trăieşti, ca scriitor, în intervalul dintre două poveşti de dragoste. Iar a scrie din perspectiva unei femei nu se poate face decât după ce ai iubit cu adevărat cel puţin o dată, lucru care nu e la îndemâna oricui, şi atunci e mai uşor să-ţi aminteşti tot ce ai trăit lângă femeia iubită, fiindcă memoria afectivă funcţionează perfect. Şi îţi dai seama că în interiorul unei poveşti de dragoste autentice psihologia şi reacţiile unei femei sunt mult mai profunde şi mai complexe, mai ritmate, dar şi mai fragile.

Scrieţi la un moment dat în acest roman că “o poveste de dragoste predestinată e presărată adesea de coincidenţe semnificative şi întâmplări magice”. Ce se întâmplă, în general, când protagoniştii sunt persoane mai puţin obişnuite, artişti, scriitori? Cât credeţi în astfel de indicii ale destinului?

De cele mai multe ori scriitorii şi artiştii sunt persoane obişnuite, doar în rarele momente ale creaţiei inspirate devin persoane neobişnuite. Dar atât la protagoniştii obişnuiţi cât şi la cei neobişnuiţi, cei îmbibaţi de trăirile spirituale, aceste evenimente ieşite din comun apar probabil numai dacă cei doi îndrăgostiţi îşi trăiesc povestea cu o sinceritate şi o onestitate la nivelul pasiunii care îi mistuie. Sper că cititorii au perceput acest mesaj şi în romanul meu.

Cred totuşi că oamenii neobişnuiţi au parte mai frecvent de coincidenţe semnificative şi întâmplări magice, ele sunt legate probabil şi de nivelul spiritual pe care l-ai atins, de aceea recomand tinerilor să citească mult, să meargă la expoziţii şi spectacole, să asculte zilnic muzică bună. Şi fiindcă sunt şi artist vizual, le recomand unora dintre ei să ajungă şi colecţionari renumiţi…

Aşa cum am amintit anterior, cred în astfel de indicii ale destinului şi în capacitatea magicului de a ne lumina sau umbri soarta, de a irumpe în viaţa noastră cu o forţă care ne poate transfigura. Am avut momente în care această gândire de tip magic mi-a influenţat direct creaţia literară, de pildă în primăvara anului 1994 am avut într-o noapte un vis cu Igor Stravinski, deşi până atunci nu prea ştiam nimic despre el, nu îi ascultasem muzica. A doua zi am mers la biblioteca judeţeană şi am găsit cartea ’’Stravinski’’ de Roman Vlad, dar nu am putut să fac rost şi de un disc sau CD cu muzica sa, eram foarte afectat, însă nu au trecut decât câteva săptămâni şi am aflat din ’’întâmplare’’că Radio România va programa ’’Săptămâna Stravinski’’, apoi peste alte câteva săptămâni mi-am făcut un nou prieten, tot printr-o ’’întâmplare’’, compozitorul bucovinean Viorel Munteanu, despre care am aflat ulterior că este unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Roman Vlad, un mare prieten al lui Stravinski… Şi acest lanţ de coincidenţe semnificative continua, totul devenea o feerie existenţială cu tentă spirituală, voi mai da încă un fapt din acea perioadă: eram atât de frapat de muzica sa, care mi se părea că se înrudeşte cumva cu poezia mea, ambele de tip expresionist, cu imagini şocante,  încât înregistrasem ’’Pasărea de foc’’ pe reportofonul meu de jurnalist, iar în vara acelui an am plecat cu soţia şi cei doi copii la Soveja, în vacanţă, şi oarecum plictisit după o călătorie lungă, cu zece minute înainte de a intra în localitate am dat drumul la reportofon şi am început să ascult, spre seară, ’’Pasărea de foc’’, dar nu au trecut decât vreo 5 minute şi am văzut pe cer o vâlvătaie uriaşă, în Soveja au ars în acea noapte 17 case…Aşa am ajuns să scriu, în toamna anului 1994, unul dintre cele mai inspirate poeme semnate de mine‚’’Improvizaţii pe cifraj armonic. In memoriam Igor Stravinski’’, pentru care am primit anul acesta Premiul literar internaţional Naji Naaman, în Liban, pentru întreaga operă poetică.

Ce va urma după acest roman de debut neobişnuit, în sensul cel mai bun al cuvântului?

Aş vrea să scriu un roman care să mă elibereze de o mare obsesie din ultimii ani, Ada Kaleh, insula copilăriei mele. Când aveam 9-11 ani şi locuiam cu părinţii în Turnu Severin, oraşul trandafirilor, al podului lui Traian şi al lui Odobleja, obişnuiam să mergem uneori împreună în micuţa insulă exotică Ada Kaleh, cu o climă şi o floră de tip mediteranean, într-un cuvânt un paradis oriental, cu circa 1.000 de locuitori, aproape toţi musulmani turci. Cu toţii trăiau sub vraja unui vechi şi straniu jurământ, erau învăţaţi de mici că, în situaţia în care erau obligaţi să părăsească locul natal, înainte de moarte trebuiau să revină acolo, să fie înmormântaţi acasă, pe insula cu catacombe străjuite de copii şi stafii, o insulă cu poveşti de dragoste neobişnuite şi pasionale, şi cu o istorie interesantă de peste 2.000 de ani, de pe vremea imperiului roman.

Îmi amintesc cu o nostalgie aparte moscheea albă din mijlocul acestui loc magic, în care uneori îngenuncheam desculţ şi ascultam freamătul lumii filtrate de ferestruici, arhitectura orientală a caselor mici şi îngrămădite una în alta, străzile înguste cu pietre mari, rămase aşa din Evul mediu, ruinele unei fortăreţe austriece din secolul al XVIII-lea, locuitorii extrem de primitori şi amabili, care ne vindeau delicatesele turceşti, bragă, halva, rahat sau dulceaţa de trandafiri cu un parfum unic. Părinţii se odihneau pe o terasă la o cafea turcească făcută la nisip, lângă localnici care fumau tutunul fin în uriaşe narghilele, iar eu încercam să intru în vorbă cu copiii lor.

În 1971 aveam 19 ani, trăiam de mai mulţi ani în Suceava, şi am citit în ziare că niciodată nu voi mai avea şansa de a mă reîntoarce pe insula copilăriei, conducătorii comunişti ai României şi Iugoslaviei au decis să se construiască hidrocentrala Porţile de Fier, iar Ada Kaleh a dispărut pentru totdeauna sub apele imensului lac de acumulare, cu atâtea comori istorice şi amintiri. Nimeni nu a scris până acum despre tragedia locuitorilor insulei, atât de conservatori în privinţa respectării tradiţiilor, care îşi iubeau enorm acel loc mitic. Astfel de aspecte dramatice de viaţă nu puteau să apară în presa comunistă a vremii, iar după revoluţia din 1989 aceşti oameni, mulţi emigraţi în Turcia, au fost cam uitaţi de comunitatea naţională, de intelectuali. Acum ei nu mai pot să-şi respecte străvechiul jurământ de a fi înmormântaţi în locul natal.

Un roman sau o expoziţie de pictură despre Ada Kaleh ar fi singura cale de a mă elibera de această obsesie, deşi sunt convins că Orhan Pamuk ar scoate o carte mult mai reuşită şi mult mai repede. Eu aş avea nevoie de mulţi ani pentru documentare, dar şi de bani, dar cel mai dificil ar fi să intru în pielea unor turci tradiţionali, bărbaţi şi femei, de aceea mi-e teamă uneori că voi duce acest proiect în altă lume, în altă viaţă.

Ianuarie 14, 2009

Lucia Verona, in memoria sotului

Este vorba de un blog pe care l-a deschis scriitoarea, care va cuprinde scrierile lui H. Salem, fostul ei sot. Merita citit. Lucia a inceput sa republice poeziile lui Salem, urmand proza

http://hsalem.blogspot.com/.

Decembrie 17, 2008

# # #

ziua se deşiră ca un ciorap

(strângătorii de biruri au crescut

odată cu zidul indiferenţei)


umile

chibrite aprinse şi melancolia…


rar răzbate

crucea unui cuvânt rebel; o prelungire…


lângă trecerea de pietoni cum părul răsfirat

al unei schizofrenice

îţi scriu aceste rânduri;

(privesc şi scriu)


în seara aceasta

va bate cineva la geam?

Decembrie 8, 2008

# # #

fericirea nebunului
(pe strada principală) flutură-n drapele

urzicile fisurează cuvintele

bătrânul fotograf
cu iubirea sa (condamnabilă!)
şi-a tras iarna prin vene

Noiembrie 13, 2008

amprentă II

păşeşte în cămăruţa aparatului fotografic


vânturile îi vopsesc părul;

cu meticulozitate dansul măştilor curge


în cer s-a adâncit seara

şi mâna-i obosită


versurile lui developează

fotografiile tăcerii- e tot ce poate face;

cititorule mă crezi?

Noiembrie 2, 2008

Am furat

Cărţi. În armată. Am subtilizat câţiva saci dintr-o clădire dezafectată a aviaţiei militare, unde stăpâni erau şobolanii. În Siliştea, satul unde s-a născut Marin Preda, în ‘87.
N-aveam ce citi. Eram la artilerie antiaeriană, iar lângă clădirea dormitoarelor noastre se aflau blocurile abandonate ale unei foste unităţi de aviaţie, ca un cartier al fantomelor. Circula zvonul că unitatea a fost desfiinţată după ce şeful ei a fugit în străinătate cu un MIG. Şi cu drapelul unităţii.
Şi era vară. Şi Petria a umplut nişte saci cu ruşi îndeosebi. Tipăriţi în anii ‘50-‘60. Prozatori, poeţi. Tolstoi, Cehov, Esenin, marfă de marfă. Proletcultiştii i-am lăsat rozătoarelor, într-o împărţire echitabilă.
Când căram năduşit ultimul sac a dat peste mine un plutonier, care era la furat de motorină, iar comandantul garnizoanei m-a băgat la arest. La ţambal, fără şireturi la bocanci, fără curea. Îmi ţineam pantalonii cu mâna ca să nu pice. Mai marele garnizoanei, un colonel de infanterie, căruia cu ceva vreme în urmă i-am făcut un pocinog de-a ajuns de pe şareta care-l ducea la gară cu capul într-un rondou de flori, de astă dată nu m-a iertat.
Într-o seară, se lua curentul zilnic atunci, unui coleg i-a născut nevasta. Eram beţi. Fiind santinelă, am uitat o băncuţă în mijlocul drumului ce trecea, prin faţa dormitorului, spre gară. Stăteam atent şi pufăiam palmat o ţigară, ştiam că o să meargă colonelul spre casă. Trebuia să-mi anunţ camarazii să întrerupă tămbălăul până trece ofiţerul. Dar am aţipit. Am realizat pericolul când caii erau aproape. Le auzeam doar copitele pe asfalt, în beznă. Am reuşit să dau alarma în ultimul moment, însă am uitat de băncuţa care a ajuns între picioarele cailor, iar colonelul printre panseluţe.
Dacă prima oară am scăpat ca printr-o minune, la mustaţă, la faza cu cărţile colonelul mi-a spus că mă eliberează doar când termin de plivit ceapa unităţii. La aproape 40 de grade. Ceapă cât pe două stadioane. În trei zile am isprăvit.
M-am ales cu un bronzat de zile mari, cu bătături în palme şi cu o mini-bibliotecă. Şi colegii au citit, şi au citit, complici. Unii au isprăvit atunci primul roman din viaţa lor.
Colonelul a ştiut doar de sacul cu care am fost surprins.