Posts tagged ‘politica’

Iulie 4, 2014

Cum să vinzi un politician?

Adică imaginea lui, mai exact, în perioadele de campanie electorală și de după. Ca detergenții, televizoarele și vibratoarele. Plus ceva necuantificabile, cum sunt iluziile, speranțele, pe deasupra. Cartea Corinei Barbaros, Marketingul politic. Repere teoretice și strategii de acțiune, editura Adenium, 2014, încearcă să răspundă detaliat la întrebare, plasând pe-o armătură teoretică exemple concrete. Lucrarea este utilă consultanților politici, studenților, jurnaliștilor și, desigur, actanţilor politici – „produsele” acestui soi de „comerţ”. Sunt detaliate mai multe modele de marketing-Niffenegger, Reid, Lees-Marshment, Harris, Newman și Ormrod. Numele, dacă nu vă spun acum nimic, vă vor fi familiare după citirea volumului.

Barbaros bifează, în capitole, aspectele vitale ale chestiunii: structura imaginii candidatului, construirea brandului politic, rolul emoțiilor în politică, ce e de făcut într-o campanie electorală (de la stabilirea sediului de campanie la constituirea echipei de campanie), poziționarea pe piața alegătorilor, întâlnirile cu alegătorii, aparițiile publice, influența rețelelor sociale, a materialelor tipărite, advertisingul televizat și radio, dezbaterile televizate, site-urile și blogurile de campanie. În final, se insistă pe „marketingul politic ca instrument al unei bune guvernări”.

„Dezvoltarea și inovațiile din acest domeniu sunt dependente(…) de sistemul politic, de reglementările juridice referitoare la partide, de finanțarea partidelor, de mediul audiovizual, precum și de dezvoltarea mass-mediei și a altor tehnologii de comunicaţii”, concluzionează universitara ieșeană, cu țintă la ce va urma.

Vă rețin cu încă o observație interesantă a autoarei: „Strategiile de marketing politic se vor orienta prioritar către cei nehotărâți, atât în timpul campaniilor electorale, cât și în timpul guvernării.”

Dincolo de caracterul științific, în logica prezentului, cartea de față primește un spor de atractivitate fiindcă ne aflăm într-un an electoral.

Alexandru Petria

Iulie 3, 2014

Un portret excelent al lui Ion Ratiu

Poate si fiindca sunt scarbit de politicienii romani, de toate culorile- ca sa nu fie loc de interpretari, ieri mi-am adus aminte de Ion Ratiu, pe care am avut onoarea sa-l cunosc, in perioada in care am lucrat la Cotidianul. Nu stiu cum, n-am scris niciodata despre el. Azi, interesant, citind din romanul Iluzoria vulpe a fericirii, de Doina Popescu, am gasit un fragment in care este descris excelent regretatul fruntas taranist: “Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda „interfețelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. Corpul lui dezlocuia mereu exact masa de aer la care avea dreptul propria-i statură. Era mersul unui om liber, aflat în propria posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. „Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge ca Rațiu”, mi-am zis.”
1287160022Ratiu_Ion_1990-okiluzoria-vulpe-a-fericirii_1_fullsize

 

Iulie 2, 2014

Liviu Antonesei ii raspunde primarului Iasiului

Giginocchio răspunde – cum mă așteptam, prost!

Mă duceam liniștit spre ștrand cînd am primit două telefoane, unul de la vechiul prieten și jurnalist Florin Ghețău, altul de la Tele M, care m-au informat că, azi, într-o conferință de presă, Giginocchio, vizibil iritat a abordat subiectul acțiunii tinerilor de la „Iașul iububește teii”, pe care i-am însoțit cu plăcere, de a depune la Registratura Primăriei, plicul cu cele peste 500 de cărți poștale ale ieșenilor în care aceștia își exprimau doleanțele lor în ce privește modul în care este administrat Iașul, cu referire îndeosebi la mutilarea bulevardului central – asasinarea teilor și pietruirea în bătaie de joc – , dar și la intențiile edilului șef de a defrișa la sînge verde orașul. Dovedind nu doar că nu a aruncat un ochi pe mesajele cetățenilor, ci și că îl doare în pix de oraș. Giginocchia a preferat să se dezlănțuie în insulte și amenințări împotriva celor pe care îi socotește un fel de dușmani personali din simplul motiv că se opun politicii sale scelerate în raport cu patrimoniul istoric și cel viu ale orașului nostru. Inamicii identificați de edil sînt ” Iașul iubește teii”, Liviu Antonesei, postul Tele M, adică cîteva din puținele voci critice din oraș! Mă mir că l-a uitatpe Dl prof. dr. Mandache Leucov, poate pentru că D-Sa din motive de progran, n-a putut fi prezent la acțiunea tinerească de ieri. Motivele pentru care ne atacă sînt rezumate în artciolul lui Florin Ghețău și voi atașa linkul către adresa respectivă. Deocamdată constat că Gigihocchio nu știe nimic despre criteriul elementar după care este un comportament democratic, respectiv toleranța față de vocile critice. Nu mai vorbesc despre receptivitatea la un discurs critic, că ar fi mmult peste puterile dumisale intelectuale și de caracter.
Nu reiau ce spune Giginocchio despre inamicii dumisale, dar cîteva precizări se impun:

1. Nu, nu o iau razna. Nici mereu, nici uneori. Și nici într-un caz cînd este vorba despre apărarea intereselor acestui oraș, de care nu m-am putut despărți, deși am avut destule ocazii tentante, din 1976, cînd am terminat facultatea, încoace. Mi se pare însă legitimă întrebarea dacă un primar care distruge tot pe ce pune mîna, care are ieșiri necontrolate față de cetățenii Iașului, fie en gros, fie la bucată, care minte de stinge și cînd n-ar avea nevoie, nu a luat-o el cumva razna. În ce mă privește, sînt dispus să ne prezentăm amîndoi în fața unei comisii de psihologi și psihiatri să constate experții care dintre noi a luat-o razna. Eu știu că este supus unor presiuni uriașe și din mediul politic, și din cel al proximității personale, ca să nu mai vorbesc despre „partea economică” și, tocmai din acest motiv, ar fi bine să fie mai prudent în declarații, sau măcar să ia un calmant înainte!

2. Da, e foarte adevărat că am fost prieteni. Ce uită să spună este că asta s-a petrecut după ce l-am numit director general la RAJAC – fapt pe care nu-l regret, acolo ar fi făcut treabă bună și azi –, iar pe respectiva numire se bazează întreaga sa carieră publică ulterioară. Din păcate, a dorit o pălărie prea mare pentru calota sa craniana, iar efectele le simțim pe pielea orașului. Nu, nu e vorba că aș fi vrut recunoștință pentru gestul acela, dar nici nu mă așteptam să se apuce să distrugă orașul. Nu am fost niciodată la Primărie să cer ceva pentru mine personal, slavă Cerului, nici n-am avut nevoie. Dar am fost cu o delegație de intelectuali – arhitecți, sociologi, economiști etc – să-i cerem să stopeze proiectul Pallas. Ne-a ascultat amabil, nu ne-a contrazis, iar rezultatul e vizibil și de pe lună! A doua oară am fost după masacrul teilor de pe bulevardul central. L-am rugat să stopeze acest copacid. Au scăpat, deocamdată, teii din Copou, însă, acum două luni, au fost marcați sute de arbori în Parcul Expoziției și au fost taiați alte sute în întreg orașul, mai pe grupuri mici, să nu se sesizeze cetățenii. Or, pînă cînd nu există un Registru dendrologic al orașului, iar Primăria nu a putut dovedi că are așa ceva, orice tăiere de arbori este interzisă prin lege, deci ilegală, ca să înțeleagă și edilii!

3. Nu-mi iese la socoteală cînd i-aș fi fost director de campanie. În 1992, am făcut pentru candidatul PAC la Primărie – nu că nu mi-ar părea rău acum! – , în 1996, am condus campania victorioasa de la locale a PAC în întreg județul. În 2004, deși mă retrăsesem din politică din 1998, am candidat la Primărie, nu ca să fiu primar, demisionasem din funcția de președinte de Județ!, ci să-i ajut pe tinerii de la URR, un proiect care îmi plăcea, să prindă niște posturi de consilieri. N-a ieșit! Rămîn alegerile din 2000, cînd director de campanie i-a fost jurnalistul Dănuț Dudu, care mi-a fost și student, și căruia i-am dat niște consultații tehnice. Pe la jumătatea campaniei, a adus un popîndău de la București, peste Dudu, care n-a făcut mare brînză. Într-o discuție cu cei doi, le-am spus că e o campanie bine construită, cu resurse destule, iar singura lor problemă e, de fapt, candidatul. Și ca să facem puțină istorie, Giginocchio n-a ajuns prima dată în post prin alegeri, ci pentru că l-a lăsat Simirad moștenitor, de parcă ar vorba de o dinastie!, în 2003 toamna, cînd a plecat în Cuba. După accea, l-a servit minunat inerția și candidaturile slabe ale adersarilor.

4. E adevărat că nu i-am dat mîna la ceremonia de deschidere a eșecului care s-a numit „Poezia la Iași”, dar nu eu sînt de vină, ci imprudența sa, care l-a îndemnat să se repeadă zîmbitor la mine cu mîna întinsă. A fost o reacție de igienă personală deja reflexă. Viața m-a învățat să nu dau mîna cu jigodiile, că mă pot molipsi. Apoi, deja știm că și unele boli psihice, cum ar fi paranoia puterii, se manifestă contagios. Ce să fi făcut?

5. Este adevărat că i-am spus că sîntem în război total și asta rămîne valabil și acum. În conferința de presă de azi, a spus că mă va numi Războinicul Lumnii. Săracul, a crezut că are umor și a încercat să fie ironic. Îl asigur că, în măsura în care el este un strălucit reprezentant al Întunericului Pluricolor în care se zbate România de azi, care a înlocuit Îbtrunericul Compact de dinainte de 1989, iau porecla dumisale în serios! În fond, dacă după puterile mele, am luptat cu întunesricul antedeccebrist, e floare la ureche să mp distrez cu reprezentanții de azi ai Răului!

6. Nu e cazul să se facă din țințar armăsar? Așa zic și eu! Prietenii știu de ce!

Liviu Antonesei

textul l-am preluat de pe facebook, cu acordul autorului

liviu antonesei

Februarie 11, 2014

22 recomandă În linie dreaptă

Dorin Tudoran a arătat într-o serie de postări nemerniciile celor de la site-ul În linie dreaptă.
ILD apare în lista de bloguri recomandate de revista 22. Am aflat că în proxima ședință a GDS se va discuta opțiunea eliminării ÎLD de pe lista cu pricina, spre a se evita trimiterea unei semnalări la Bruxelles. Părerea mea este că opțiunea va cădea la vot. Un prim semn este textul din Contributors în care Volodea apară ÎLD. Asta spune ceva mai mult decât că IDL este un cuib de idioți…

În poza de mai jos, de stânga la dreapta, sunt trei intelectuali pretinși subțiri, pozând alături de doi inși de la site-ul imund amintit.

tismaneanu

Octombrie 24, 2013

Mesajul lui Crin Antonescu pentru Zilele revistei Tribuna

Președintele Senatului a trimis un mesaj extrem de interesant pentru participanții de la Zilele revistei Tribuna, care au avut loc la sfârșitul săptămânii trecute, la Cluj. E o reală plăcere să descoperi că mai sunt și politicieni interesați de evoluția unei reviste culturale. Aveți în pdf textul lui Crin Antonescu -antonescu crin mesaj tribuna

1380425_10200782001498674_495381914_nÎn foto sunt cu marii critici literari Gheorghe Grigurcu și Alex. Ștefănescu la Zilele Tribuna.

Octombrie 8, 2013

Turbo Daneliuc

De când s-a lăsat de filme, regizorul Mircea Daneliuc își compune cu meticulozitate o altă față publică, de scriitor. Și nu oarecare, fiindcă e dintre cei diriguiți de-o disciplină a scrisului pe potriva unui talent de admirat.

Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpitul este a doua carte (conține un roman și o nuvelă!) care i-a apărut anul acesta, tot la editura Adenium condusă de Liviu Antonesei, cealaltă fiind reeditarea Pisicii rupte, volumul de debut distins cu premiul ASPRO, Cea mai bună carte a anului, în 1997, despre care am relatat într-un număr anterior al Tribunei.

Ca în Pisica ruptă și în celelalte romane ale sale, Daneliuc frazează cu pasiune, dens, fără locuri comune și ruperi de ritm, ca un motor turbo de mare putere pe o mașină pornită la drum întins.

Ca un grătar de mici îl citești dintr-o suflare. Captivează și subiectul, unul politic. E scris din revoltă. Dacă ar trebui să aleg o frază sub care să stea acest roman, m-aș opri la o replică ”- Du-te dracu și tu, are cur toată lumea, caracter nu au toți!”. Cartea este despre puterea corupătoare, despre ”România ca un grătar de mici”, unde personajul principal, sosia primului- ministru se gândește să înființeze un institut sud-est european de ”raptologie/fraudologie”, ca să dea o utilizare adecvată Casei Poporului, după ce a decis reducerea salariilor bugetarilor și închiderea unor spitale. Cine dorește să caute asemănări cu personalități politice din realitatea imediată, n-o să fie dezamăgit- o să-i descopere pe Băsescu, Boc, Udrea și alții în trăsăturile personajelor, toate cu nume diminutivate, ca o încercare de îmblânzire și obișnuire cu răul, specifică unora dintre români, neagreată de autor, care se întreabă fără să dea și răspunsul- ” de ce se referă poporul la președinți ca la neamurile lui din ogradă: Ghiță, nea Nicu, nea Nelu, Milucă, Băse… Tătelu?”. Prozator versat, Daneliuc nu cade în greșeala de-a deversa pe nedigerate realul în roman, personajele transgresează modelele, nu se confundă cu ele, diferența punctând-o imaginația turată acut, care induce ne-perisabilitate textului, un soi de Purgatoriu sau mișcare hăbăucă de marionete.

Nu o să vă răpesc din plăcerea lecturii povestind acțiunea. E un roman obligatoriu de parcurs pentru cei care susțin că sunt interesați de literatura română. O obligativitate plăcută asemeni fidelității într-o căsnicie cu dragoste.

Mircea Daneliuc este un scriitor de talia regizorului omonim.

Alexandru Petria

P.S. Un picior de plai, cu șpitul , nuvela atașată, ar merita o discuție aparte. E demnă să figureze și în cea mai severă antologie de proză scurtă de la noi. Totuși, nu-i deslușesc exact rostul aici, în afara celui de-a îngroșa volumul, romanul având doar 163 de pagini.

Apărut în Tribuna

Septembrie 3, 2013

Nu sunt tâmpit. Tu ești?

Toată discuția din jurul exploatării aurului de la Roșia Montană este reductibilă la două întrebări. Suntem tâmpiți? Acceptăm pasiv să fim luați de tâmpiți?

Dau deoparte bla-bla-ul ecologist, cât și proiecția coborârii raiului financiar asupra României, sub mirul corporatiștilor, în legătură cu începerea scoaterii aurului din pământ. Nu că nu-s interesante, nu că nu ar devoala jocurile teleghidate obscur ale personajelor prinse în horă și mentalitatea de supușenie ce bântuie degrabă capetele mioritice când vin în contact cu ceva străin.

Aleg simplificarea ca să evidențiez esențialul din noianul de fum parazitar. Și ce rămâne? Certitudinea că acolo există aur și problema dacă merită sau nu extras.

Variantele de exploatare susținute de politicieni, cu nesimțire de Traian Băsescu și, dându-și cu stângul în dreptul, de către Victor Ponta denotă o logică aiuritoare. Dacă nu o interferență acută cu zona penalului. Cum să marșezi cu o redevență meschină, când zăcământul este al României, și să accepți să te procopsești apoi, peste ani, cu o gestionarea unei complicate probleme ecologice? Pentru ce, pentru o redevență sub 10%? De ce nu, de exemplu, 80% statul român, restul investitorul? De ce nu se înființează o firmă cu 100% capital de stat? Dacă afacerea cu datele avansate de politicieni este curată, înseamnă că ei sunt fără doar și poate tâmpiți. Dacă nu, că aceștia ne consideră pe noi tâmpiți dacă o înghițim.

Eu nu sunt tâmpit. Tu ești?

Alexandru Petria

Iunie 17, 2013

Ar putea să se numească Mircea Cărtărescu

O curvă talentată se regulează selectiv, inclusiv cu politicieni. Cu timpul, prinde drag de aceștia, nu-și imaginează răsăritul și apusul soarelui în absența lor. I se lipesc banii de cont asemeni purecilor de câine, e cunoscută, merge la petreceri, e cineva. Numai că, na, peste țară au dat niște alegeri, clientela truditoarei noastre nu mai e la putere, le-a pierit cheful de escapade în patul ei larg, ca umilința șefilor de la Patriarhie. Noii veniți strâmbă din nas când o zăresc. Doar știu ce oral performa cu adversarii, cât de vocal mima orgasmul, cât le lăuda potența. Văzându-se fără mușterii politicieni, banii intră la apă, femeia începe să se victimizeze în dreapta și-n stânga, își smulge părul din cap. Mai că plânge. Se oprește la concluzia ca țara n-o merită. Extraordinarele-i abilități n-au cum să fie deslușite de mocofani. Curva ar putea să se numească Mircea Cărtărescu.

Aprilie 12, 2013

Zoe Petre: „Republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă”

Alexandru Petria: – Stimată doamnă Zoe Petre, aveţi o mare expunere publică. Cum aţi vrea să vă perceapă lumea, ca om şi intelectual? Sunteţi văzută corect?

Zoe Petre: – În genere, nu am a mă plânge. Pe vremea când eram consilier al Președintelui României eram mult mai frecvent agresată verbal – de exemplu în publicațiile “României Mari”. De fapt, această dezagreabilă publicație avea un dublu disidiu cu persoana mea, ca istoric multă vreme, la care s-a adăugat apoi și calitatea de consilier. Cea mai blândă invectivă mă califica de nepoată a Anei Pauker, îmi amintesc chiar că m-am întâlnit odată cu Dr. Brătescu, ginerele Anei Pauker, pe care îl cunoșteam de la Societatea de Studii Clasice, și mi-a spus în glumă ca-i pare foarte rău că nu suntem rude cu adevărat.

Acum, dacă nu ar fi din când în când comentarii dezagreabile la blogul meu sau pe FB, aș putea trăi cu iluzia că toată lumea mă îndrăgește, ba chiar mă admiră. Noroc cu internetul, altfel mi s-ar urca la cap.

Dar știți cum spunea Frederic cel Mare, cine vrea să fie îndrăgit de toată lumea ajunge să fie detestat de toți. Când a împlinit 60 de ani, Grigore Moisil – unchiul meu – a declarat că și-a făcut mulți prieteni până la acea vârstă, ar fi cazul să-și mai agonisească și niște dușmani. Cinci ani mai târziu, la următorul jubileu, fostul său prieten Nic. Teodorescu, cu care se certase cumplit între timp, a amintit de angajamentul anterior și a apreciat că Moisil nu doar îndeplinise cincinalul, ci îl și depășise cu succes.

– Aţi minţit vreodată pe traiectoria dumneavoastră de intelectual public?

– Nu, nu am mințit decât din politețe – minciuni de genul „mă bucur să vă revăd” adresate unui pisălog notoriu. Asta nu înseamnă că, mai ales în calitate de consilier al președintelui, nu aș fi omis să vorbesc despre o mulțime de chestiuni a căror expunere publică nu era permisă sau recomandabilă. Informarea cetățenilor este imperativă, dar cei pe care acești cetățeni i-au creditat cu funcții de demnitate publică au datoria de a cerne informațiile spre binele comun. Calitatea de consilier presupune un angajament de confidențialitate pe care nici atunci, nici acum nu aș vrea să-l încalc deliberat.

Am mai povestit odată că m-a distrat la culme, în decembrie 1996, o felicitare de sărbători trimisă de MApN cu ștampila NESECRET, dar de fapt asta reflectă și o realitate, există funcții publice în care excepția este ceea ce NU e secret.

Pe de altă parte, am constatat repede că orice opinie aș fi emis, ea era instantaneu atribuită președintelui Constantinescu, drept care am fost silită să fiu de zece ori mai circumspectă în declarații. Acum am mult mai multă autonomie, drept care mă și exprim mult mai liber, căci opiniile mele nu mă mai angajează decât pe mine însămi.

– Bine, dar e discutabilă hotărârea despre livrarea informaţiilor către oameni. E loc să se insinueze arbitrariul, interesele subterane.

– Aveți perfectă dreptate, de altfel putem constata că aceste temeri sunt manifeste și în cele mai democratice state – sau, poate, mai ales acolo: am citit zeci de romane, am văzut cel puțin tot atâtea filme de ficțiune politică în care intriga era dominată de conflicte de acest tip. În echipa noastră existau două principii: 1. decizii cu privire la amânarea unui anunț public de interes comun nu pot fi luate decât de către Președinte, fiindcă el e singurul legitimat de un vot popular de peste 7 milioane; și 2. oricum totul se află până la urmă, deci nu facem nimic din ce nu am putea asuma public.

Vă rog să credeți că nu era ușor deloc nici pentru noi, care nu eram politicieni de profesie, veneam din societatea civilă, să acceptăm că nu putem spune totdeauna tot ce avem pe suflet sau în minte, că o anume informație nu trebuie să fie imediat accesibilă opiniei publice. Dar sunt multe elemente care trebuie să rămână o vreme secrete ca să nu pericliteze situația și chiar viața celor care aduc informația. Vă imaginați că, în timpul conflictului din Iugoslavia, puteam face public tot ce aflam?

– Nu-s naiv.

– Ca să fie cât mai clar care era tipul de informații pe care președintele decidea să nu le facem publice, iată un exemplu: în plină mineriadă din 1999, imediat ce armata a primit ordin să împiedice marșul spre București, s-au trimis cercetași militari în teren; aceștia s-au întâlnit cu cercetași ai minerilor, care au aflat astfel că nu mai au de-a face cu polițiști de la Evidența Populației, ca până atunci, ci cu trupe cel puțin la fel de bine antrenate ca și avangarda lor. În aceste condiții, Miron Cozma avea nevoie de o cale de ieșire din situație, și a anunțat că acceptă medierea de la Cozia. Oricât ar fi fost de tentant, decizia președintelui a fost să nu facă publice informațiile cu privire la cauza reală a disponibilității subite către dialog a liderilor minerilor, deoarece prioritar era nu să atentăm la prestigiul lui Cozma, ci să se întoarcă minerii în liniște în Valea Jiului.

Tot atunci, am avut informații verificate în legătură cu planul de pătrundere a minerilor în București prin Cotroceni, inclusiv cu postarea unor lunetiști care să-l lichideze pe președinte pentru a înlesni instaurarea unui guvern provizoriu. La conferința de presă, apoi și în Parlament, senatorul Vadim Tudor cerea public instituirea unui Consiliu – parcă consultativ – în locul guvernului legitim. Președintele ne-a interzis să suflăm o vorbă despre lunetiști, considerând că s-ar crea panică și haos, și că o atare informație ar compromite grav România în plan internațional, creând dubii în legătură cu stabilitatea statului de drept – care, în fond, s-a dovedit atunci mult mai solid decât se crezuse înainte de mineriadă.

Voi fi explicită în cele ce urmează, fiindcă nu mai am nicio poziție oficială care să mă oblige la omisiuni: cu atât mai mult am fost siderată în vara anului trecut constatând că însuși președintele României a denunțat public pseudo-lovituri de stat imaginare, trădând astfel interesele majore ale României în favoarea propriilor sale interese personale. Eu am lucrat în echipa unui președinte care a refuzat să declare public lucruri adevărate care i-ar fi adus poate simpatia opiniei publice, numai ca să nu aducă atingere statutului internațional al României; acum, avem parte de un președinte care, doar ca să-și mai păstreze ceva din popularitatea pierdută, declară public neadevăruri fără să-i pese că astfel face mari deservicii țării.

– Ce înseamnă, pentru un om care gândeşte, să ai puterea şi apoi s-o pierzi?

– Să vă spun sincer, nu am avut nicio clipă senzația că aș avea puterea: eu eram acolo ca să susțin exercitarea mandatului de președinte al României de către primul președinte democrat și pro-occidental de după revoluție, or, asta nu schimba radical situația față de anii în care susțineam eforturile candidatului CDR. Nici măcar la titularul mandatului de președinte nu am observat vreodată acea amețeală a puterii pe care o presupune întrebarea dvs. Sigur, i se mai întâmpla să se înfurie – de pildă atunci când un aghiotant i-a uitat pantofii negri în aeroport, la plecare de pe Otopeni, și să spună „vă rog să nu vă bateți joc de mine, sunt totuși președintele României!”, dar fondul constant și inevitabil al celor patru ani a fost acela al răspunderii, nu al puterii ca atare, și pentru președintele Constantinescu, și pentru noi, cei din echipa sa. Poate că mai aproape de sentimentul de putere am fost în iulie 1997, când s-a încheiat cu bine vizita președintelui Clinton la București, sau în 1999, când am aflat că ziua României la Muzeul Smithsonian de la Washington, pentru care ne agitasem, împreună cu Dl. Buzura și cu Fundația Culturală Română, niște ani buni, a fost o reușită deplină. Când România a intrat în NATO nu mai eram „la putere”, dar m-am simțit puternică.

– Dar ce e puterea, în accepţiunea dumneavoastră?

– În concepția prietenilor mei din vechea Eladă, puterea, kratos, se deosebește fundamental de bia – forța brută, care este adesea abuzivă. Kratos este puterea în sensul cel mai larg al cuvântului, asemănătoare puterii zeilor, care doar ce gândesc ceva și fapta se și împlinește de la sine. Puterea, în acest sens, nu e nici bună, nici rea, este o unealtă ambivalentă: Heracles a curățit nu doar grajdurile regelui Augias, ci și întreaga Grecie de monștri, dar Hera l-a făcut să-și piardă mințile și, luându-și nevasta și copiii drept fiare, i-a măcelărit fără milă.

Odată ce înțelegem asta, e mai ușor să controlăm utilizarea “de bine” a acestui formidabil instrument, spre a construi, nu spre a distruge. Dar depinde și de firea omului, și de împrejurări. Aveam un profesor – intelectual de înaltă clasă, dar care spunea că o zi de examen în care nu tremură banca cu studentul examinat e o zi pierdută. Asta era natura lui, și se mândrea cu ea. În timpul războiului din fosta Iugoslavie, a fost mai evident decât oricând că președintele României are puterea de a lua decizii majore, și le-a și luat, în interesul României; dar s-ar fi putut întâmpla – din fericire nu s-a întâmplat – ca aceste decizii să aibă și efecte distructive. Puterea comportă riscuri, și este responsabilitatea cui o exercită să le minimizeze – și să dea și un acatist, nu poți controla chiar tot.

– Grosso modo, cum aţi caracteriza intelectualii români cu ieşire amplă în media? Personal, sunt deziluzionat, dacă nu chiar scârbit de laşitatea unora, de admiratul papucilor cu căciula în mână, pe lângă diverşi politruci, la alţii.

– Nu vreau să fiu excesiv de pedantă – o oarece pedanterie e inevitabilă între intelectuali, dar ce-i prea mult strică – așa că nu voi spune din nou că grecii au inventat o mulțime de povești care să dea seamă de relația complicată a intelectualului cu puterea, începând cu istoria lui Zeus care își înghite nevasta divină, Metis – Iscusința – cu tot cu pruncul lor nenăscut, divina Athena. Aceasta va țâșni la soroc, cu întreaga-i panoplie, din țeasta lui Zeus. Vedeți că încă de atunci se știa că intelectualii dau dureri de cap strașnice puterii.

Întrebarea dvs. este însă, ca să traduc, despre durerile de cap pe care puterea li le dă intelectualilor.

– Cam aşa.

– Personal sunt și eu adesea întristată de faptul că intelectuali – uneori chiar de mare notorietate – abdică de la funcția lor critică și asumă teme de propagandă joasă enunțate de puternicii zilei. Asta e de fapt o formulare mult prea elegantă a faptului că oameni inteligenți și cultivați emit în public falsuri, la îndemnul sau în beneficiul puterii președintelui Băsescu. Fostul meu student și colaborator Cristian Preda, profesor de științe politice, mi-a spus verde în față că am devenit anti-occidentală. Cum stăruiam în a-i cere un minim argument în favoarea acestei măgării, a bâiguit ceva în legătură cu faptul că am inițiat o scrisoare în care solicitam președintelui Comisiei Europene să ia cunoștință și de puncte de vedere diferite de cele ale dlui Băsescu atunci când evaluează situația din România. E regretabil că un europarlamentar nu are – sau nu exprimă public – nicio umbră de înțelegere a faptului că Uniunea Europeană este o construcție democratică, nu o teocrație laicizată. Doar Ceaușescu credea că oricine îi scrie merită pușcăria.

Mă grăbesc să adaug un gând care mă bântuie intermitent de mai mulți ani: cum se face că, printre „intelectualii lui Băsescu”, se numără mulți care se întreceau în a-l consua pe Emil Constantinescu în ultimul an de mandat și mai abitir după încheierea acestuia? Să fi fost ei iritați de faptul că acesta a respectat cu strictețe spiritul și litera legii, fiind cuceriți tocmai de tentația autocratică a președintelui jucător? Sau Constantinescu a greșit fiindcă i-a tratat ca pe egali, când ei de fapt așteptau privilegii și prebende? Sau cei înregimentați sunt de fapt cu mult mai mulți decât credem noi? Aceste ipoteze nu se exclud, dimpotrivă. Oricum mă gândesc adesea cum oare ar fi reacționat intelectualii pro-Băsescu dacă președintele Constantinescu ar fi comis a suta parte din transgresiunile preferatului lor.

A doua categorie pe care o evocați este cea a intelectualilor care tac. Trebuie să recunoaștem că unii tac pro-Băsescu, ca să zic așa, și alții dimpotrivă. Ca să nu tacă, ei trebuie să fie stârniți de cineva: colegi, ziariști, prieteni. Am văzut mulți tăcuți devenind o clipă locvaci, de exemplu fiindcă li s-a părut că înlocuirea dlui Patapievici de la conducerea ICR e o catastrofă. Unii știau bine de ce protestează – s-a dovedit că datorită ICR avuseseră un număr de oportunități, ca să nu spun privilegii; când, de exemplu, ești remunerat cu mii de dolari ca să-ți prezinți propria carte în străinătate, ai toate motivele să te superi când se schimbă calimera. Alții însă protestează dintr-o presupusă solidaritate intelectuală, la limită – din snobism, fără să încerce să afle exact ce anume apără de fapt.

Dintre cei care tac critic la adresa puterii, fie ei intelectuali sau mai puțin, se recrutează masiv cei ce votează contra puterii instalate și în favoarea unei schimbări de guvern sau de regim politic. Este cel mai important exercițiu al puterii într-o democrație, și am văzut în întregul an care abia ce-a trecut cum „marea mută” a devenit foarte elocventă. Am colecționat lozinci și fotografii de la manifestațiile din iarna trecută, sper să scriu ceva despre asta. Multe sunt pline de umor – „Eba, tatăl tău nu vrea să vorbește cu noi!”; „Roberta, numără-ne!”; „Securistule, ne-ai ciuruit!” – și foarte multe vădesc o judecată politică matură – „Ce vrem noi? Demnitate și respect.”; „Politicienii au compromis politica; trebuie, totuși, reinventată.”; „Contractul social a fost denunțat unilateral; ce nu înțelegeți?”. Dacă nici aici nu regăsim vocea intelectualului critic, nu știm unde să o căutăm.

– Aţi amintit de ICR. Sunteţi în noua echipă de acolo… Ce aţi găsit?

– Întâi să vă spun ce am căutat: în subordinea ICR sunt în momentul de față și trei centre de formare doctorală – Accademia di Romania de la Roma, Centrul de studii de la Veneția și Centrul cultural „Dimitrie Cantemir” de la Istanbul. În anii ’90, comunitatea academică din România a purtat un lung război cu Ministerul de Externe pentru a reda centrelor de studii din Italia – singurele care existau atunci – statutul lor originar, de școli doctorale. Am izbutit într-un târziu, după 1996, datorită ministeriatului lui Andrei Pleșu și direcției – mult prea scurte, din păcate, a Școlii de la Roma – exercitate cu deosebit ingeniu de către regretatul italienist clujean Marian Papahagi. Or, care ne-a fost surpriza aflând că dl. Patapievici și colegii săi vor să uniformizeze toate centrele culturale, inclusiv cele trei de care am vorbit, și evaluează exclusiv acțiunile culturale, mai ales cele adresate românilor din Italia sau Turcia, interzicând de fapt orice cercetare științifică, de arhive, a directorilor celor trei centre în cauză, neglijând problematica bursierilor și teoretizând chiar „inutilitatea” elaborării unor teze de doctorat.

La Roma există de mult un director și un adjunct. În ultimii ani, adjunct a fost un domn calificat ca dansator într-un ansamblu de călușari. În 2012, pentru primul semestru, directorul „plin” al Accademiei de la Roma, colegul nostru, distins profesor de istorie și civilizație antică, Mihai Bărbulescu, de la Universitatea din Cluj, a fost drastic depunctat de conducerea ICR fiindcă nu a organizat un concert de jazz. N-am înțeles de ce trebuia el să organizeze concerte, când avea alături un călușar emerit. Să fim bine înțeleși, unora ne place jazzul. Dar, așa cum Pârvan sau Iorga nu aveau a fi notați pentru concerte, nici succesorii lor nu-și dovedesc excelența pe asemenea temeiuri.

Pe de altă parte, trebuie să spun că eu sunt doar una din zecile de voci ale Consiliului ICR, organism colectiv care se întrunește, conform legii, semestrial, așa că nu pot spune că aș fi găsit eu însămi ceva, fie bun sau mai puțin. Am fost informați de conducerea executivă actuală, în frunte cu prof. Marga, de unele excese ale fostei echipe, mergând de la conferințe cu public remunerat pentru prezență – aș vrea totuși să cred că e vorba de o confuzie pornită de la cheltuieli de protocol pentru recepții, altfel nu am pomenit vreodată să fie plătit publicul ca să asculte o conferință – până la Festivalul Piftiei dintr-o capitală vecină; festivalul a constat, firește, în consumul colectiv de piftie pentru producerea căreia s-au cheltuit nu puține mii de euro.

Cum totuși e vorba de ce am auzit, nu de ce am constatat eu însămi, prefer să mă opresc aici.

– În vara lui 2012, aţi iniţiat Apelul intelectualilor din România, adresat Consiliului Superior al Magistraturii, împotriva procurorilor care anchetau ţăranii, la suspendarea lui Traian Băsescu, pe drumurile satelor, în curţi, cu biblia pe caroseria maşinii. Mi-am dat adresa, chiar şi CNP-ul, dacă nu mă înşel, când am semnat. Însă n-am primit nici un răspuns, deşi termenul legal a trecut, cum a trecut…

– In vara trecută, am inițiat o scrisoare către liderii Comisiei Europene și o sezisare adresată CSM în legătură cu acțiunea incalificabilă a DNA și Parchetului, menită să înspăimânte electoratul rural. Nici una, nici cealaltă, nu au produs vreun răspuns – dovadă că suntem mai europeni decât credem. DNA și Parchetul au răspuns indirect, acuzându-l pe dl. Dragnea de „solicitare de foloase necuvenite sub formă de voturi”. Această enormitate singură și descalifică o instituție populată, teoretic, de juriști, și s-ar cuveni să facă părul măciucă dnei Reding și altor comisari europeni, specializați și ei în solicitarea „necuvenită” de voturi. Eu nu sunt jurist, dar știu din propria mea profesie că meseria politicianului este să solicite voturi, așa că mă întreb în aceste condiții ce poate să răspundă CSM unei sezisări civice solid argumentate, cum a fost a noastră.

Problema non-răspunsului Comisiei Europene e încă și mai complicată. Lăsând la o parte orice inflamare, e clar că partizanatul politic a invadat un spațiu conceput de fondatorii UE ca fiind prin definiție tehnic. Dar e clar și că, în pofida impresiei generale din România, în cei opt ani ai mandatului lui Traian Băsescu, susținătorii lui, oricare vor fi fost ei, și-au făcut cu asupra de măsură treaba – adică s-au calificat drept interlocutori de încredere – în cele mai importante centre de decizie din Europa și SUA. Cum e la fel de clar că, la vârful USL, dimensiunea internațională a politicii din România nu e luată în calcul mai deloc. De aici și impresia păgubitoare că, după un moment de excelente tactici, USL a suferit o înfrângere strategică la Bruxelles și Washington.

Nu vreau să ajung ca aceia care una-două își amintesc tinerețile pierdute, dar nu mă pot abține: în 1992, la sfârșitul lui iunie, Emil Constantinescu era desemnat candidat unic al CDR; în primele zile ale lui iulie, deja, regretatul Corneliu Coposu îl conducea în marile capitale ale Europei, pentru a întâlni acolo pe principalii lideri ai Internaționalei Creștin Democrate, iar în august, dl. Constantinescu participa la Convenția republicană din SUA și se întâlnea cu senatori, congresmeni și personalități de vârf ale administrației americane. Începând din acest moment, am organizat un mic nucleu de corespondență și relații internaționale, iar președintele CDR a călătorit frecvent în străinătate și a avut permanent contacte în principalele capitale ale lumii libere, astfel încât, în 1996, rezultatul alegerilor prezidențiale a fost salutat unanim. Cu atât mai mult este necesar în actualul context, în care România este parte integrantă a UE și NATO, ca partenerii noștri să fie familiarizați cu punctele de vedere alternative din țară. Asta nu se întâmplă repede, e nevoie de perseverență și chiar de ingeniozitate, fiindcă imaginea favorabilă lui Traian Băsescu s-a construit cu mijloace importante, unele vizibile, altele mai puțin, în decursul a aproape un deceniu de abilă dezinformare.

Problema de fond este însă alta: în ultimă instanță, aceleași importante mijloace, materiale și nu numai, pe care statul român le-a investit în construirea imaginii externe a României, au fost exploatate fără nici o reținere pentru a distruge această imagine în momentul în care interesul unei singure persoane o cerea. Sigur, rezultatele celor trei episoade electorale din anul trecut au șubrezit poziția pro-prezidențială, dar e foarte greu, de pildă, să o convingi pe dna Merkel că nu o persoană privată, ci însuși președintele României, a mințit-o fără să clipească. Am văzut în ochii multor interlocutori dinafara României o undă subită de neîncredere când le evocam enormitatea unor declarații sau acte ale adversarilor USL: nu se poate, îmi transmiteau ei tacit, vorbești de persoane oficiale, nu pot număra aiurea voturile parlamentului, nu pot fi mincinoși pe față… Ba pot, le spuneam eu, dar tot sceptic mă priveau.

În fond, așa-zisa coabitare are măcar un singur avantaj: oferă liderilor USL, în frunte cu candidatul acestei formațiuni la președinția României, Crin Antonescu, și guvernului USL, răgazul de a-i convinge pe deplin pe marii parteneri ai României în plan internațional, că USL are deplina legitimitate de a dezvolta politicile pro-occidentale și valorile democratice în numele cărora au fost votați în 2012 de o majoritate covârșitoare a cetățenilor României. Nu pot decât să sper că vor folosi acest răgaz din plin. E adevărat că alegerile se câștigă în România, dar, cum am văzut, ele se pot pierde în fapt la Bruxelles. Ăsta e prețul integrării, care ne aduce multe avantaje de care nu trebuie să uităm, și e, pe de-asupra, un preț pe care nu avem de ce să-l plătim. Trebuie doar să facem un efort de proiecție externă a propriilor noastre convingeri și proiecte.

E foarte clar și că nu vom putea convinge pe toată lumea: în condițiile crizei globale, se confruntă – și în Europa, și în SUA – opțiunea pentru politici restrictive, cu unele nuanțe extreme, și opțiunea favorabilă unor politici dominate de valori democratice și de o viziune mai generoasă decât cea hiper-austeră – o austeritate care ia de la cetățeni pentru a prezerva, în fond, marea finanță globală. Suntem confruntați în România cu una din fețele cele mai dezagreabile ale acestui darwinism social, mergând de la încercarea de „reformă a sistemului de sănătate” care să ia de la pacienți pentru a îmbogăți marile corporații, până la acumularea de colonie franțuzească sau de onorarii nemăsurate din bani publici, în beneficiul câtorva favoriți ai regimului. Am militat mai bine de douăzeci de ani pentru o dreaptă liberală, cumpătată și generoasă, nu pentru ca o falangă minusculă de privilegiați fără obraz să monopolizeze resurse și prestigiu ca să ne facă pe toți de golani și de borfași, și, încă și mai grav, să ne acuze cu totul aiurea de anti-occidentalism.

Dacă e să distingem corect, ei sunt cei care, în NATO fiind, visează la un regim à la Putin, cu o oligarhie bine protejată contra indiscrețiilor presei, cu un țar votat mai mult sau mai puțin liber din patru în patru ani, cu o opoziție politică și civică strivită – când nu e de-a dreptul asasinată. Nu știu dacă ați remarcat, dar, cel puțin în primele mandate ale lui Putin, principalii lui ideologi și susținători din zona intelectualilor publici erau, aproape toți, aceiași care, la începutul anilor ’90, conduceau ONG-urile cele mai pro-occidentale din Rusia, cele care aveau susținerea cea mai importantă din partea fundațiilor americane și militau cel mai vizibil pentru democratizare. Să nu te-apuce complotita? Să nu te întrebi, de fapt, nu cine vrea să ne scoată din NATO, ci oare cui îi e de folos să evoluăm ca Rusia, nu ca Polonia?

– Nu vă pare rău că v-aţi amestecat în viaţa publică, mai ales că s-au vărsat pe seama dumneavoastră nu o dată înjurături birjăreşti?

– Am fost grav afectată în primăvara lui 1990, când nu orice ziar, ci România Liberă, m-a făcut albie de porci pentru eforturile de reformă din Facultatea de istorie, al cărei decan proaspăt eram. Am fost uluită, apoi însă am dezlegat misterul: ziaristul care venise, pasă-mi-te, să ne intervieveze – pe mine, pe studenți, pe câțiva colegi – era prieten cu unul dintre profesorii cei mai contestați de studenți. Ambii au ajuns de altfel apoi la „România Mare”. Dar, după șocul de-atunci, m-am cvasi-imunizat, necăjindu-mă doar atunci când, pentru a-mi face mie rău, erau atacați alții – părinții mei defuncți de exemplu. Am ajuns astfel destul de repede pe lista neagră a lui Vadim, unul dintre cei 172, parcă, „de împușcat”. Când am ajuns la președinție și dl. senator a început să-mi trimeată tandre salutări prin intermediul Mitzurei Arghezi – Doamne, cât îmi fermecase copilăria Cartea de adormit Mitzura, și acum adormea în Parlament sau la conferințe de presă, nefericita – m-am și amuzat, m-am și scârbit. După asta, doamna în cauză a fost și martor în procesul de calomnie pe care i l-am intentat șefului ei – evident, martor în favoarea acestuia – și a declarat că precis am luat mită, auzise ea personal pe culoarele parlamentului de la cineva, nu mai știa bine de la cine..

Nu e deloc plăcut. Dar este un război just, care trebuie să fie purtat. Am înțeles asta cu adevărat pe 14 iunie 1990: republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă. În ultimă instanță, avem de ales între a fi înjurați pe degeaba și a fi înjurați fiindcă am făcut câte ceva. Eu știu că am izbutit să contribui la instalarea libertății academice în facultate, în parte chiar în universitate, că apoi am contribuit la prima alternanță democratică la putere, și că, așa cum am mai spus nu odată, am participat la acţiunea politică a unei echipe care a mutat granița NATO și UE de pe Tisa pe Prut. Mă mândresc și pentru faptul că am contribuit, în ultimii ani, la limitare rinocerizării României. Pentru asta, pot să suport injuriile conjugate ale vadimiștilor, băsiștilor și altor distinși birjari de serviciu.

– Fără intrarea în NATO, nu cred că eram acum în UE. E un merit imens al echipei din care aţi făcut parte. Mi-am amintit de un episod comic din aceea perioadă. Îl menţionez ca să descreţim frunţile cititorilor. E vorba de un tren al armatei americane oprit de un şef de gară din Oltenia, după ce a traversat trei sferturi din ţară, fiindcă nu avea actele în regulă. S-a turnat şi un film după el. Cum a fost atmosfera la Palatul Cotroceni? Ce reacţii a stârnit?

– A propos de incidente hazlii, eu eram la Washington când cu trenul, la întoarcere mi s-a povestit, dar, spre regretul meu, episodul își epuizase deja potențialul comic. Serios vorbind, aveți perfectă dreptate, nu aveam nicio șansă cu Uniunea Europeană dacă nu am fi deschis ușa NATO. Temerea noastră, înainte de summit-ul de la Washington din aprilie 1999, era că se va lua decizia inversă – nu intră în NATO decât un stat membru UE, ceea ce pentru noi ar fi fost foarte dificil, câtă vreme procesul de integrare în UE e cu mult mai complex și are în vedere un întreg ansamblu societal, în vreme ce NATO are, desigur, condiționalități militare și politice, dar nu examinează și educația, și justiția, și emisiile de carbon, și… Din fericire, liderii NATO de atunci – președinții SUA și Franței, primul ministru britanic – deveniseră brusc perfect conștienți de importanța strategică a României din cauza conflictului iugoslav. Atunci s-a văzut că o Românie activ aliată NATO poate deschide spațiul balcanic cu un minimum de efort militar, în vreme ce o Românie angajată doar formal în relația cu Alianța ar fi putut bloca, întârzia, sabota… Or, după eșecul mineriadei, nu mai existau pârghii care să blocheze o decizie a României în favoarea NATO și UE. La începutul lui mai s-au succedat, fără pauză aproape, vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București, cu o valoare simbolică excepțională, și vizita lui Tony Blair, care se pusese de acord cu Clinton și anunța acum sprijinul ferm al guvernului Maiestății Sale Britanice nu doar pentru primirea în NATO, ci și pentru începerea negocierilor de aderare la UE. Începând din acest moment, doar o răsturnare integrală de situație ar mai fi putut schimba cursul evenimentelor. Din fericire, PSD a înțeles atunci lecția ultimilor ani și a continuat ferm politicile de integrare europeană și euro-atlantică, precum și colaborarea cu UDMR, care aducea o contribuție decisivă la crearea unui mediu cordial în vecinătatea României. În 2000, am ajuns la Washington la câteva zile după vizita oficială în SUA a președintelui Ungariei Goncz Arpad, și toți colegii de la Departamentul de Stat și de la National Security Council cu care mă vedeam îmi spuneau „a pledat Goncz pentru integrarea României de credeam că e președintele vostru, nu al Ungariei”. Regret că această atmosferă s-a deteriorat atât de grav de când guvernul maghiar a adoptat deschis poziții extremiste și un discurs iredentist pe care îl speram depășit. Dar nu poți să te asociezi cu reprezentanții Jobbik și să prezervi în același timp valorile democratice ale Uniunii Europene. Păcat.

– Mai are România şansa normalizării? Ce le-aţi spune tinerilor valoroşi ca să nu se demobilizeze?

Când eram decan, la începutul anilor 90, nu le spuneam mai nimic, mă zbăteam să le fac rost de burse; am condus câțiva ani buni Școala Doctorală Francofonă în științe sociale de la București, datorită căreia, vreme de 10 ani, mulți tineri istorici și-au putut urma studiile de nivel doctoral în mari universități de expresie franceză. Doar că nu-i lăsam să plece înainte de a da un concurs în țară, măcar pentru un post de preparator. Din seriile acelea nu au rămas aproape nici unul/una în străinătate.

La cererea Președintelui Constantinescu, am prezentat în 1997 un proiect de Școală Normală Superioară – cu internat – unde cei mai buni elevi ai claselor terminale de liceu din toată țara puteau învăța și concura pentru burse in marile universități din Occident, de unde reveneau ca profesori ai aceleiași școli după încheierea studiilor, urmând ca, în 3 ani, să dea concursuri în universitățile din România sau la institute de cercetare. Nu erau atunci bani, și poate nici nu era cea mai bună idee, dar era o modalitate de a deschide măcar discuția.

Multă vreme le-am spus tinerilor mei colegi că, mai ales pentru umaniști, e mai interesant sa lucreze într-o universitate mare din România decât într-una anonimă din Occident, dar programul de guvernare „Funeriu” + criza mi-a cam tăiat glasul fiindcă a blocat complet concursurile și ascensiunea tinerilor universitari. Nu prea mai am ce să spun când nu găsesc pentru tinerii mei doctori posturi in Romania, și după asta unii dintre ei își găsesc posturi de vârf in Occident: vă dau un exemplu concret, soții Mădălina și Dan Dana, ea epigrafistă, cu o remarcabilă teză despre cultură în cetățile pontice, el – autor al unei excelente teze de istoriografie despre Zalmoxis (o variantă mai scurtă a acesteia, în limba română, s-a publicat și la Polirom). Speram să le găsesc plasament într-o universitate din România, nu s-a putut, spre paguba noastră și norocul lor: el este acum cercetător la CNRS/Paris, iar ea – conferențiar la Universitatea Paris I – Sorbona.

Marele avantaj al universităților românești este totuși faptul că, atunci când apare un post, tinerii nu întâmpină o concurență prea acerbă; rareori se înscriu mai mult de doi-trei pe un loc. În Occident, sunt peste o sută de candidați pentru orice post. Față de experiența noastră în vas închis, tinerii savanți români au avantaje enorme: pot călători, pot concura pentru burse în întreaga lume, pot citi aproape orice revistă on-line. Salariul însă – să nu mai vorbim, sunt oameni tineri, au nevoie de casă, vor să se căsătorească, să aibă și copii: ar trebui să urmeze o carieră universitară ca pe un hobby, și să câștige bani adevărați într-o corporație. Nu așa se face știință.

Și mai e și lamentația perpetuă din jur. Am spus de multe ori, de vreme ce nu pot să afirme că sunt cei dintâi, românii aleg să se considere cei din urmă. Rezultatul poate fi uneori comic: doctoranzi de-ai mei – serioși, vrednici, meticuloși – ajung să nu citească studiile savanților români nici măcar atunci când sunt direct pertinente pentru tema lor (sau când sunt scrise de conducătorul lor științific, ceea ce e cam imp(r)udent). Dar despre statutul limbii române ca limbă a publicațiilor științifice am prea multe de spus ca să încapă aici.

– Europa de acum este cea din visurile şi speranţele din anii 90?

– Nu e o problemă care să țină de modificări ale Europei, sau ale Occidentului îndeobște. Există, desigur, momente mai faste și altele mai puțin în evoluție oricăror organizații, și nu pot spune că suntem într-un moment prea prielnic: criza globală se complică cu un deficit de leadership la nivel european, cu o problematică destul de complicată la nivel transatlantic, ș.a.m.d. În esență însă, e vorba de veșnicul contrast între iluzii și realitate.

Am citit de mult, înainte de 1989, un remarcabil eseu al lui Ion Vianu despre Occidentul văzut din Est ca Țara făgăduinței. Asta nu m-a împiedicat să am o mulțime de iluzii eu însămi la începutul anilor ’90, în pofida faptului că avusesem șansa de a face câteva călătorii de studii chiar în vremurile de restriște. Cu toate astea, în euforia primelor luni de după revoluție m-am lăsat și eu dusă de valul idealizării Occidentului democratic.

Am înțeles totuși, poate mai repede decât alții că, tocmai fiindcă era democratic, Occidentul răspundea înainte de toate imperativelor pe care propriii cetățeni le formulau. Eram în 1992 la Luxemburg, la o reuniune referitoare la lărgirea UE, când am aflat două – ba nu, trei lucruri importante. Un participant italian foarte simpatic, primar al unui mic oraș, mi-a spus aproape cu tandrețe „De ce ar trebui să împărțim noi banii noștri munciți de 50 de ani cu voi, cei din Est? Munciți și voi 50 de ani.” Un rus absolut remarcabil, nepotul faimoasei Alexandra Kollontai, le-a spus organizatorilor: „Fiți mai atenți, noi discutăm despre integrare, dar mafiile noastre sunt aproape complet integrate!’ Iar un oficial important al UE, sicilian, a afirmat, zâmbind discret, că, în opinia lui, marea eroare a sicilienilor a fost să accepte unirea cu Italia, adică să fie coada Italiei lui Cavour când puteau deveni liderul necontestat al Africii.

Așa am început să interiorizez ideea proverbială după care în politica internațională nu există sentimente, ci doar interese. Asta m-a ajutat mult în anii Administrației Constantinescu, în care nu am proiectat și acționat în planul politicii externe cu naivitatea euforică din 1990. Așa că acum pot spune cu destulă convingere că nu Europa, ci perspectiva noastră asupra Europei s-a schimbat: acum o vedem de-aproape. Din această perspectivă, înțelegem mult mai bine de ce există în toate statele membre sentimentul unui deficit de democrație la nivelul Comisiei Europene. La origine, această comisie avea rolul tehnic de a regla piețele cărbunelui și oțelului, drept care putea foarte bine să lucreze fără a fi supusă vreunui scrutin popular. Acum însă, Comisia încearcă să fie chiar mai mult decât „gardianul tratatelor”, fără a răspunde în fața cetățenilor Europei.

Experiența noastră din vara trecută ar trebui să dea de gândit inclusiv susținătorilor guvernului de tehnicieni: dna Reding e expresia perfectă a unui atare guvern fără răspundere politică.

Și încă o vorbă: diverși interlocutori interni de la PDL et Co. încearcă să convingă opinia publică de faptul că asemenea reflecții pe marginea normelor de organizare a UE ar fi „anti-occidentale”, ca și când exigența unui plus de democrație ar fi străină spiritului Europei. Am convingerea că, dimpotrivă, lupta cu derivele nedemocratice, fie în România, fie în UE, reprezintă singura poziție pro-europeană autentică.

– Peste 100 de ani, să spunem, ce aţi dori să se ştie despre doamna Zoe Petre?

– Chiar că nu m-am gândit vreodată în acești termeni! Lăsând la o parte secolele, există o dublă tradiție în familia mea, și din partea tatălui meu, Emil Condurachi, și din partea mamei, Florica Moisil, și a tatălui ei, Constantin Moisil. Moisileştii au fost constructori de instituții, multă vreme la Năsăud – oraș grăniceresc, deci unde românii aveau un alt statut decât în restul Imperiului – și apoi, datorită bunicului, în România unificată: profesor de istorie toată viața, mai întâi la Tulcea, apoi în București, la liceele „Matei Basarab” și după asta „Spiru Haret”, el a organizat și apoi a condus, din anii premergători primului război mondial și până la sfârșitul vieții, în 1958, Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române. În 1923 devine și Director General al Arhivelor Statului, până în 1938. În acei ani, reușește să facă să fie adoptată o nouă lege a arhivelor, să înființeze și să organizeze patru mari filiale regionale și numeroase arhive județene, să publice „Revista Arhivelor” și să stimuleze apariția de reviste locale consacrate publicării de documente și fonduri arhivistice, să înființeze Școala Națională de Arhivistică – una din cele mai bune din Europa acelei vremi – și un Muzeu al Arhivelor; în fine, dar nu în ultimul rând, să transforme instituția arhivelor dintr-un depozit de documente într-o instituție de cercetare istorică și diplomatică. Încă înainte de 1900, Constantin Moisil înființa la Tulcea primul cinematograf școlar, unde se proiectau filme didactice și documentare; tata îmi povestea că, în ultimul an înainte de pensionare, bunicul îl rugase să-i cumpere de la marele fotograf de la Roma, Alinari, diapozitive pentru lecțiile de istorie antică de la liceul „Spiru Haret”.

Despre rolul tatălui meu, Emil Condurachi, în organizarea Institutului de Arheologie al Academiei, de la expoziție la șantiere și de la publicații la apariția de monografii, precum și în activitatea de 25 de ani a Asociației Internaționale de Studii Sud- Est Europene, s-a vorbit de curând, la începutul anului trecut, când se împlineau 100 de ani de la naștere și 25 de la dispariția lui.

Am să fac o mărturisire: în ziua de 29 noiembrie 1996, când, în Parlamentul României, Emil Constantinescu depunea jurământul în calitate de președinte al țării, și când s-a intonat imnul național, n-am putut să nu mă gândesc că, fie și mai de departe, că Andrei Mureșanu se numără printre strămoșii mei. Asta impune mari răspunderi și o datorie de onoare imposibil de ocolit.

– Vă mulţumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Publicat în Tribuna, nr. 254, 1- 15 aprilie

zoe-petre

Martie 27, 2013

Dorin Tudoran: „Un cutremur nu poate fi povestit”

Alexandru Petria: Stimate domnule Dorin Tudoran, mă simt onorat să discutăm, mai ales că-mi aduc aminte cum ascultam cu emoţie „Europa liberă”, pe când eram în liceu, împreună cu tata, şi acest post de radio relata despre acţiunile dumneavoastră îndreptate împotriva regimului Ceauşescu…

Dorin Tudoran: M-aș fi bucurat să aflu că, pe atunci, elevul de liceu Alexandru Petria cumpărase o carte semnată de Dorin Tudoran. Dar, cum se zice, omul propune, Dumnezeu dispune.

Și eu ascultam “Europa liberă” – cu o emoție cel puțin egală celei încercate de dumneavoastră, deși, ar fi mai exact spus că ascultam acel post de radio cu emoții.

Nu voi uita niciodată ziua de 23 decembrie, 1981. Radioul portativ “Mamaia” stătea pe caloriferul, rece gheață, din bucătărie. După anunțul morții lui Noël Bernard, legendarul director al Serviciului Român, radioul a căzut pe ciment.

Pentru câteva clipe, nu am știut ce să fac. Probabil că mi-a trebuit un minut sau o jumătate de minut să culeg aparatul și să-l pun înapoi pe calorifer. Nu sunt dintre cei terorizați de “semne”, dar în acele clipe de uluială, am simțit că se schimba ceva foarte important. Și așa s-a întâmplat.

Peste câțiva ani, am hotărât ca fiica noastră, Alexandra (avea vreo 6-7 ani), să petreacă mai mult timp cu una dintre bunicile ei, decât cu noi. În copilărie, în casa bunicilor mei, asistasem la arestarea, în timpul nopții, a unui membru de familie de către niște haidamaci ai Securității. Eram terorizat de gândul că, într-o noapte, fiica mea ar fi putut asista la o asemenea scenă de coșmar. Nu doream ca pentru ea, amintirea tatălui ei să fie tocmai asta.

Dimineața, bunica ei și Alexandra ieșeau să cumpere ziarul – “România liberă”. Într-o zi, Alexandra a rugat-o pe bunica ei să o lase să cumpere ea ziarul. Zis și făcut. Ajunsă la chioșcul de ziare, Alexandra s-a ridicat în vârful picioarelor, a pus moneda de 25 de bani pe tejghea și i s-a adresat, foarte ferm și politicos, vânzătoarei: “Dați-mi, vă rog, <Europa liberă>…”

– V-am citit, în perioada respectivă, volumele de versuri, aveam abonament la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, unde erau toate. Dar şi interviurile pe care le făceaţi. Spuneaţi de fiica dumneavoastră, că aţi vrut s-o protejaţi.  Dacă nu mă înşel, din păcate, prin 1985, a fost ridicată şi ea de miliţieni, când aţi trecut printr-o anchetă mai îndelungată. Vorbiţi-mi, vă rog, despre dizidenţă.

– Că am dorit s-o protejez e una, că am reușit ori nu e alta. A fost arestată cu mine, în 1984. Avea doar opt ani. Solicitasem, telefonic, o audiență la Consulatul Statelor Unite din București. Audiența mi-a fost acordată. Cum soția mea se afla la școală în acea dimineață – era profesoară – și nu doream să las copilul singur în casă, am luat-o pe Alexandra cu mine. În față porții consulatului am fost întâmpinați de niște haidamaci, însoțiți într-un fel de părculeț din apropiere, apoi îmbrânciți într-o mașină Dacia. Am fost depuși la o Secție de Miliție de pe Bulevardul Ana Ipătescu. Prin fereastră, vedeam fostul sediu al revistelor România literară, Viața Românescă și Luceafărul. Clădirea devenise sediul ambasadei Jamahiriei Libiene a lui Gaddafi.

Mi s-au  cerut câteva rânduri de declarații în care să recunosc că, împreună cu fiica mea, am protestat în fața consulatului american și am cerut destituirea președintelui Nicolae Ceaușescu. Am dat câteva rânduri de declarații (toate aruncate la coș de ofițerul care preluase cazul) în care spuneam doar ce s-a întâmplat. Ofițerii erau și ei extrem de agitați, căci știau că totul era o înscenare. Spre seară, au eliberat-o pe Alexandra. Spre miezul nopții, pe mine. A apărut la un moment comandantul Secției. Toată lumea în picioare. M-a scos în curte și mi-a spus cam așa: “Domnule Tudoran, cred că înțelegeți că noi, miliția, nu avem niciun amestec în povestea asta. Ăștia de la Securitate <<v-au vărsat la noi >>… Acum am primit ordin să vă dau drumul. Vă pot trimite acasă cu o mașină de la noi, dar vă spun sincer că nu sunt sigur dacă mașina vă va duce acasă sau în altă parte. Așa că poate vine vreun prieten să vă ia. Eu, unul, vă doresc mult noroc… “

A venit cineva și m-a luat. Acasă mă așteptau soția, fetița, Dana Dumitriu și Nicolae Manolescu.

În mormanul celor zece mii de pagini rămase din dosarul meu de urmărire operativă întocmit de Securitate, am găsit și o notă care indică că motivul arestării ar fi fost un denunț al unui foarte apropiat prieten de familie care ar fi informat Securitatea că, de fapt, eu plănuiam să intru în Consulatul SUA, și să cer azil politic. Nu se înțelegea din turnătorie ce aș fi plănuit să fac cu soția. Să o las de izbeliște, la mâna Securității? Aberant.

Într-un alt document din același dosar se menționează altceva. Și anume: că mijloacelor de informare în masă etc. li se va spune că autoritățile române au primit o cerere de protecție  din partea Consulatului SUA care deținea informații că intrat în clădire doream să comit “acte de terorism”. Evident, cu ajutorul unui copil de opt ani.

Acea întâmplare a avut un singur efect pozitiv – din acel moment, Alexandra nu mi-a mai pus întrebări. Într-o seară mi-a mărturisit că de-acum știa că oamenii aceia sunt răi și mincinoși.

Despre disidență nu vă voi povesti. Nu e de nepovestit. Este o experiență nepovestibilă, absurdă, netransferabilă prin narațiune. De fiecare data când am fost invitat să povestesc, mi-am amintit de un telefon primit de la un prieten foarte drag, din provincie, la câteva zile după cutremurul din martie 1977. Unde trăia el, cutremurul abia s-a simțit. M-a sunat să-i povestesc cum a fost. I-am spus că un cutremur nu poate fi povestit, că experiența trecerii prin acele clipe nu poate fi povestită etc. “Cum, mă, Dorine, păi tu ești scriitor. Dacă tu nu poți să povestești așa ceva, cine poate?”

După 1989, mi-au căzut sub ochi atâtea povestiri despre disidență, că devin din ce în ce mai dezorientat în fața întrebării “Unde erau toți acești oameni, când era mare nevoie de ei, de un simplu gest de normalitate, care să nu facă nimic mai mult și mai periculos decât să confirme că suntem oameni, că suntem încă oameni, nu animale?”

Ce să mai spun despre cei care povestesc atât de mult despre disidența lor de  ai zice că disidența e chiar o meserie, o profesiune. În România, disidența a fost o asumare tragică, individuală, a unei poziții față de o realitate, colectivă, ajunsă la limita grotescului. Le doresc, în continuare, succes, povestitorilor.

– Tot respectul pentru actul dumneavoastră de mare curaj. Din păcate, am impresia că dizidenţa a pus în umbră poetul Tudoran, din perspectiva receptării publice. Şi nu e normal.

– Spuneam cândva că suntem ceea ce sunt opțiunile noastre, adică plătim – mai devreme sau mai târziu – prețul alegerilor pe care le-am făcut. Nu m-a obligat nimeni să fac ceea ce am făcut, deci nu pot acuza pe nimeni de tot ce a urmat, inclusiv “punerea în umbră“. Gândindu-mă că am debutat târziu (1973), că în 1984 eram deja un “scriitor interzis”, că în 1985 părăseam România și că viața mea post-România nu a mai fost una de scriitor, pot spune că sunt extrem de norocos că, din când în când, cineva își amintește de poetul Dorin Tudoran.

Cum avusesem șansa să ies o data sau de  două ori în Occident, înaintea plecării definitive din România, am deschis ochii bine și am înțeles că în lumea liberă numărul câinilor cu covrigi în coadă este foarte mic. Câțiva prieteni mi-au spus că mă alint, atunci când declaram că, plecând, viața mea de scriitor devenea una facultativă. Nu mă alintam deloc. De altfel, subtitlul ultimului volum de poezii scris în România (și, bineînțeles nepublicat) era “Viitorul facultativ”.

Nu este nimeni obligat să aibă grijă de imaginea unui poet, să facă PR pentru opera lui, atâta vreme cât poetul însuși nu prea este interesat să aibă grijă de așa ceva.

Nu mimez modestia aici; practic onestitatea. Știu cine sunt, zâmbesc când văd declarate, pe bandă rulantă, plutoane de mari poeți și mi-a plăcut foarte mult ce declara Ilie Constantin, când i s-a decernat Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Magna. A spus cam așa: ”Nu cred că sunt un poet mai bun decât ceilalți laureați ai acestui premiu suprem de poezie. Cred doar că nu sunt un poet sub valoarea lor.”

În sfârșit, există o intrare în umbră naturală și o punere în umbră făcută cu program. În legătură cu împingerea în umbră, prefer să zâmbesc decât să mă întristez. Sau, dacă vreți, uneori, când constat o asemenea îndeletnicire, zâmbesc cu tristețe că oameni născuți să dăruie, preferă să ia chiar și de la cei care au renunțat de bunăvoie la aproape tot.

– Cunoscând evoluţia României de după decembrie 1989, dacă ar exista şansa reîntoarcerii în timp, aţi repeta ce aţi făcut, riscându-vă viaţa? 

– Nu. Dar acesta este un răspuns determinat de experiența de viață acumulată după cele întâmplate, de prudența recomandată de o privire retrospectivă. Reîntoarcerea de care vorbiți ar fi una care m-ar lipsi exact de  experiența și prudența menționate. În acest caz (ca sa nu spun în acel caz) e greu de știut dacă nu aș repeta cele făcute. Într-un dialog cu colegul nostru Daniel Cristea Enache răspundeam unei întrebări asemănătoare celei de acum cam așa ”Mă simt un om mort, fiindcă nu mai am puterea să mor pentru ideile/idealurile mele.” Firește prin moarte înțelegeam și înțeleg o altfel de viață în comparație cu aceea ale căror impulsuri m-au făcut să reacționez cum am făcut-o.

Vă cunoaşteţi dosarele întocmite de securişti despre dumneavoastră. Şi informatorii. Îi puteţi ierta, i-aţi iertat, merită iertaţi?

– Nu dosarele mi le cunosc. Cunosc ce a rămas din ele. Mai bine spus, cunosc ce i s-a pus la dispoziție CNSAS-ului din ce a rămas din acele dosare.

Oh, așa cum prevedeam, perspectiva s-a schimbat, iubite coleg! Nu victimele Securității, securiștilor și informatorilor Securității au vreo îndrituire să ierte. Am ajuns deja în momentul în care ești vinovat de ce ai găsit în dosarele tale, ești un porc de câine că ai făcut public fie și o infimă parte din cele peste care ai dat în dosarele tale și, evident, e greu de crezut că Securitatea, securiștii și informatorii Securității vor găsi tăria de a te ierta vreodată pentru ce ai găsit în dosarele tale. Are și mărinimia lor o limită.

– Cine-i de vină? Dureros sarcasmul…

– Fără a intra în amănunte (sunt știute, simțite și… resimțite de mai tot omul) cred că vinovăția pentru cele ce se întâmplă azi în România (deci nu doar bâlciul cine e de vină – victima ori călăul?) este incapacitatea acestei societăți de a duce un proiect de la capăt la coadă. Totul începe spectaculos, în forță, aproape delirant, pentru ca pe la mijlocul proiectului chiar cei care l-au inițiat să întrebe ”Auzi, Gicule, ce ziceam noi că vrem cu chestia asta?…” ”Nu știu, Jane, n-am timp acum, că tocmai mă duc la film.” Cei ce se tem de un proiect ori altul nu au de făcut nimic altceva pentru a vedea orice proiect aruncat în derizoriu – “Hai, bre! Ce dracu! Nu există draci și îngeri; există doar dalmațieni. Asta e…”  Ce altceva să zic decât: „Așa e, Gicule. Ai dreptate, Jane…”

Pe vremuri, Nicolae Breban încerca să-mi explice de ce nu există roman românesc. Ideea lui era că din zece romane românești, toate zece încep extraordinar. Problema e, zicea Breban, că după douăzeci, treizeci de pagini, dacă te pricepi la literatură, simți cum acele cărți nu vor ajunge niciodată romane. Și în această chestiune, instinctual lui Breban a fost și rămâne de-o acuitate excepțională.

– E o situaţie fără ieşire?

– Nu știu. Tot ce-mi amintesc este că la începutul anilor 90 scriam că în 1989 românii știau (sau păreau că știau) ce nu mai vor, dar imediat după decembrie 1989 mi-a devenit limpede că nu știu ce vor. Nici-o ieșire nu este cu adevărat ieșire, dacă nu te duce într-o zonă de unde nu te mai poți întoarce acolo de unde ai scăpat cu atâta chin. Deci, până nu vor ști exact ce doresc, cum să ajungă acolo și mai ales ce prețuri sunt gata să plătească pentru ce doresc, românii nu au șanse să iasă din acest joc de-a Baba Oarba în care viața reală a fost înlocuită cu ce văd sau li se pare că văd la televizor.

– Ce vă mai face poezia?

– Ultima oară când am tras cu ochiul la ea, stătea cloșcă. N-am vrut s-o deranjez. Am răbdare. Și-apoi, am tot fost alertat de găinile altora care trag niște cotcodăceli de ai zice că au ouat poezie vie și de aur. Aștept să treacă hărmălaia asta și să vedem, totuși, cu câți homeri ne-am ales și dacă nu e cumva vorba de simplă orbire.

– Însă e o „cloşcă” cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, primit în 2010. Hărmălaia nu cred că se termină degrabă. Mai curând ne termină.

– Ar fi o minciună să spun că atribuirea Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia nu m-a emoționat profund. E, totuși, vorba despre premiul cel mai important pe care-l poate lua un poet român în România. Revin însă la o mărturisire mai veche – pentru mine niciun premiu nu a însemnat mai mult decât premiul de debut. Repet, uitându-mă la ce măceluri declanșează alte premii, competiții de tot felul, aș spune că singurul premiu ce ar trebui decernat este cel de debut căci el marchează momentul când, dintr-o mare de cutezători, ești luat de ciuf, arătat lumii și creditat cu viitor în ceea ce ai ales să faci. Nimeni nu știe dacă meritai mai mult ca alții acea recunoaștere și din acel moment înainte totul trebuie să rămână doar între tine și cititorii tăi. Celelalte – premii, alte forme de recunoaștere etc. – devin, după opinia mea, ușor secundare. Ce m-ar interesa în acest moment nu este să mai iau vreun premiu, ci să aflu dacă cei care mi-au creditat debutul editorial ar mai face-o și astăzi.

– Nu văd de ce nu. Dar ce e poezia pentru dumneavoastră?

– Se întâmplă că întrebarea aceasta se năpustește asupra mea într-un moment în care, încă o dată, sunt mai puțin ”liric” decât mi-aș dori. Întoarsă pe dos, întrebarea ar fi, ce sunt eu pentru poezie? De ceva vreme, văzându-mă dezliricizat, poezia mă caută doar în somn, adică mai scriu un vers, două abia după ce-l visez/le visez. Problema este că sunt insomniac de pe la 18-19 ani, așa că spre a redeveni ”liric-productiv”, ar trebui să mă pun serios pe dormit. O opțiune înțeleaptă, fiindcă mai am și alte motive ”colaterale” care-mi recomandă, insistent, somnul.

– Să vă urez somn uşor ca să scrieţi poezie?

– De ce n-aș încerca și acest tratament ”homeopatic/alternativ”, atâta vreme cât medicamentele ”profesioniste” nu mă prea ajută?

– Cum se vede literatura română din America?

– Sunt oameni cu mult mai calificați decât mine spre a vă răspunde la această întrebare, mă gândesc în primul rând la universitari americani de origine română sau traducători de literatură română –  Marcel Corniş Pop, Cristian Moraru, Costică Brădăţan, Alin Fumurescu, Mircea Platon, Aurelian Crăiuţu, Vladimir Tismăneanu, Cristina Zarifopol şi atâţia alţii, chiar dacă nu sunt cu toţi profesori de literatură.

– Ce aveţi în pregătire editorial?

– Nu mai îmi fac planuri de mult, mai ales planuri editoriale. Dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă, inclusiv “întâmplări editoriale”. Deci, tot ce am în pregătire este să aștept, să văd ce și cum se va întâmpla cu mine și ale mele…

Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 253, 16- 31 martie 2013

tudoran

Martie 9, 2013

Gabriel Andreescu: „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”

De vorbă cu filozoful Gabriel Andreescu

 

Alexandru Petria: – Stimate Gabriel Andreescu, aţi fost printre puţinii dizidenţi anticomunişti de la noi. E o falie între speranţele dumneavoastră de dinainte de 1989, în legătură cu viitorul, şi ce se întâmplă acum?

Gabriel Andreescu: – Speranțele de dinainte de 1989 reflectau naivitatea mea. ”Dacă va fi liberă, România va înflori”, am spus în finalul unui interviu care s-a difuzat în Franța, pe TV5, în luna iunie 1989, în timp ce făceam greva foamei la București.

Or, România este liberă și nu arată deloc asemenea unei grădini. Imaginam, imatur, că prăbușirea regimul comunist ar fi suficientă ca să elimine nedreptatea, chinuirea zilnică a oamenilor, umilirea lor, ipocrizia… (termenii în care gândeam eu înflorirea României).

Văd însă partea plină a paharului. Viața e în mâinile noastre, ne putem apăra de abuzuri – cam greu, dar se poate -, avem acces la miliarde de lucruri, căci beneficiem nu doar la democrație, ci și de saltul făcut de civilizația cărții, Internetului, Facebook-ului, Smart-phonului, a călătoriilor prin lume…. Din această a doua perspectivă, ”viitorul” imaginat în anii `70-`80 este cu mult depășit de realitățile actuale. Copiii și tinerii nici de astăzi nu-și pot imagina cum se trăia într-o lume fără acces la informație și comunicare, în care mai totul era programat de alții.

Niciodată nu am sperat că voi avea parte să văd prăbușirea comunismului. Mă bucur în orice moment când îmi aduc aminte. Deci nu e cazul să vorbesc despre o ”falie”.

– Merită să-ţi rişti viaţa pentru nişte idei, când marea majoritate a populaţiei este inertă?

– Ideile nu sunt lucruri periferice, adăugate altora, palpabile, cele pentru care ar merita să trăiești.

Nu am riscat pentru idei, ci pentru ”trăiri”, ceva ce dă conținut existenței. Îmi păsa de oameni. Cum să nu merite ”să riști”? Este groaznic să treci prin această unică viață asumând condiția de sclav. Regimul comunist trata omenii ca pe sclavi. Într-unul din eseurile trimise în străinătate în 1987 am teoretizat ideea că ”regimul totalitar și personal din România condusă de Nicolae Ceaușescu are caracterul pregnant al unui caz de neosclavagism”; ”Cultul personalității din anii `80 a dus la degenerarea relațiilor sociale până la o sărăcie infamantă: relațiile dintre o populație de sclavi și câțiva stăpâni. Aceasta este marea culpă împotriva societății de care, în oglinda adevăratei istorii, Nicolae Ceaușescu și mandarinii săi nu vor fi absolviți” .

Și astăzi interpretez lumea de dinainte de anul 1989 în același fel. Faptul că marea majoritate a sclavilor era inertă nu oferea ”argumentul” să urmez un asemenea model. Gândeam că oamenii sunt fragili. Eu nu eram – sau nu voiam să fiu.

– În special pentru cei mai tineri, povestiţi-mi despre anii dumneavoastră de luptă, sună cam patetic, dar are acoperire în realitate, cu regimul lui Ceauşescu.

– La început lucrurile arătau ca o insubordonare. Mergeam la bibliotecile străine, aveam relații cu oameni care xeroxau cărți de yoga și alte materiale interzise în România, păstram contacte cu alții care emigrau sau emigraseră (în acest caz prin corespondență), vorbeam copiilor de realități, și nu de fantasmele propagandei, la ora unde eram diriginte. Am avut două anchete, în 1979 și 1980, când ofițerii de securitate mi-au cerut să renunț la asemenea comportamente. Am refuzat. La începutul anilor `80 am reușit să obțin un sprijin la Institutul Goethe german. Pe această cale am început să trimit pe adresa ”Europei Libere” date despre violări ale drepturilor omului în România. Le primeam de la bunul meu prieten Teodor Vulcan, la rândul lui intermediar. Prin el am cunoscut-o pe disidenta Carmen Popescu, care tocmai ieșise din închisoare, o ființă absolut remarcabilă.

În perioada 1986-1987 am elaborat eseuri care denunțau regimul, ajunse la ”Europa Liberă” (printr-o scrisoare, directorul postului, Vlad Georgescu, a confirmat), iar din august 1987, și la Teodor, care emigrase atunci în Statele Unite. Pe 24 decembrie 1987 am fost arestat în timp ce-i dădeam unui diplomat mai multe texte anticeaușiste. Mi s-a montat o acuzație de ”acte de trădare”, am fost scos însă din sediul Securității pe 27 ianuarie 1988, pentru a fi cercetat în stare de libertate. În vara anului 1988, am reușit să trimit primei conferințe internaționale organizate de Solidarnosc la Cracovia, prin Ambasada americană, un text acuzator la adresa regimului – fusesem invitat; evident, nu am avut cum ajunge. Materialul a fost publicat. De la sfârșitul lunii mai 1989, am intrat timp de 15 zile în greva foamei ca protest împotriva situației drepturilor omului în România. Am scris atunci un text care a contat, ”Le devoir d`ingérence” (datoria de a interveni), pus pe masa întrunirii CSCE de la Paris și apărut în cotidianul Libération (de unde a fost preluat). Argumentam necesitatea intervenției democrațiilor occidentale în ”afacerile interne” ale regimurilor comuniste – când sunt încălcate drepturile omului.

Am dat între timp mai multe interviuri unor ziariști francezi ajunși la București, iar în august 1989, unuia american. După ultimul, institutul unde lucram m-a trimis la un punct de observație al său, la Gura Portiței. Aveam copii, an refuzat. Am lucrat o perioadă la sere, până la urmă am ajuns în domiciliu obligatoriu la Buzău. Pe 22 decembrie, dimineața am fost adus la sediul Securității din Prahova, s-au făcut actele de arestare, am revenit în celulă, … la ora 12:00 gardianul a venit spunându-mi: ”Sunteți liber”.

Sunteţi catalogat ca filozoful dizidenţei…

– Eseurile anticomuniste din 1986-1987 conțineau, pe lângă mesajul politic, gânduri asupra unor teme cum ar fi: ce face un om să spună nu regimului?; să-și asume statutul de disident?; care sunt argumentele care-l conving  pe cineva să urmeze o viață de protestatar, cu toate consecințele, pentru el și cei apropiați? Aceste chestiuni, cu supoziții sociale, sunt în fond de natură existențială. Cer o conceptualizare, o filozofie. Am trimis eseurile în Occident, rând pe rând, pentru a fi grupate într-un volum cu titlul ”Spre o filozofie a disidenței”. Propunerea însoțea ultimele file de manuscris în momentul când am fost arestat.

Cartea ”Spre o filozofie a disidenței” a apărut după revoluție, în 1992. Se adaugă un detaliu mai mult sau mai puțin amuzant: conform unui text apărut în ”Cartea albă a Securității”, fosta instituție care ne cotrobăia prin viață îmi alesese drept nume de cod ”Filozoful”.

– Sondajele de opinie o demonstrează, mulţi regretă perioada Ceauşescu. De ce?

– Mulți regretă ? Este absurd. Mulți ”zic că o regretă”. Ar fi de verificat, câți ar semna pe o cerere care i-ar aduce înapoi, la standardele timpurilor apuse (mai puțin vârsta), în locul celor de astăzi. Dacă s-ar întoarce la viața de altădată, sunt sigur că ar face repede cereri disperate, să li se dea pașaport pentru lumea pe care o părăsiseră amăgiți de nostalgii ridicole.

Spun deci că sondajele nu reflectă regretul față de trecut, ci sintetizează amestecul de trăiri și (ne)înțelegeri ale respondenților: protestul față de ce li se întâmplă în prezent, nostalgia pentru ființa de odinioară, raționarea asupra lumii din jur ; (ne)știința de a utiliza etichete politice.

”Regretul pentru perioada Ceauşescu” reprezintă și eșecul lamentabil al construcției unei etici și politici a trecutului în România. Ca și superficialitatea sociologilor care pun și repetă întrebări sociale importante fără să le exploreze cu adevărat conținutul, semnificația – permițând astfel manipularea socială a rezultatelor.

– Oare doar sociologii să fie de vină? Nu cred.

– Nu am spus „vină”. Ci superficialitate. Dacă ar exista o mai bună finanțare a cercetării ce privește felul în care trecutul ne condiționează viața astăzi, și sociologii ar face o treabă mai bună. De altfel, aș folosi cuvântul „vină” cât mai rar.

Ba, în general, eu l-aş folosi. Altfel nu îi depistezi pe cei în culpă şi, la o adică, n-ai cum să vorbeşti nici de iertare. Dar nu e răspunderea, haideţi – nu folosesc cuvântul vină, a clasei politice, a proastelor guvernări?

Nici măcar ”răspunderea”. Ci ”responsabilitatea”. Se aplică și la nivel individual, și colectiv, este mai conceptualizată. Termenul ”vină” sună moralizator și în general este prost gândit (de comparat ”vina unei comunități” și ”responsabilitatea unei comunități”).

Înainte de revoluție am teoretizat tema fragilității oamenilor. Ideea implicită era că lipsa de libertate de-responsabilizează oamenii. Nu poți să le ceri să se lupte cu un regim criminal. Am continuat mult și după 1989 să privesc în jur prin aceeași lentilă. Sufeream pentru ce se întâmpla celor apropiați și nouă tuturor. La un moment dat am realizat: oamenii sunt totuși responsabili. Sunt liberi. Își pot lua destinul în mână. Suportă consecințele faptelor lor. Ideea că individul este responsabil pentru opțiunile sale mi-a adus liniștea – căci nu sufăr pentru ce mi se întâmplă mie.

Responsabilitatea legată de o poziție de putere publică adaugă sensului ei moral conotații politice și juridice. Clasa politică este, prin natura ei, ”cea mai responsabilă”. Dar a arăta tot timpul cu degetul la ”proasta guvernare” nu e o soluție. Este ca și cum ai fi de acord să dai statului și clasei politice o și mai mare putere, cu condiția să o folosească cinstit. Plus că omul se refugiază în logica țapului ispășitor. Societatea românească suferă de obsesia că întotdeauna e de vină altcineva : din afara sau din interiorul țării, de sus sau de jos, din față, din spate. Un fel de refren colectiv. O regresie la stadiul infantil. Ei bine nu: suntem liberi și deci contribuim substanțial la felul cum ne facem viața.

– Şi responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 n-au plătit pentru vina lor… Ne râd în nas.

– Poate nimic nu separă mai mult România de țările foste comuniste decât continuitatea elitelor comuniste la noi. Mulți deplâng preluarea puterii de către eșalonul doi al regimului în decembrie 1989 și-l văd ca Marele Rău. Având în vedere situația din România, nici nu era posibil altfel. Cine să fi fost în stare să umple vacuumul de putere ? Cum își puteau permite oamenii care aduseseră populația la disperare să asiste docili la judecata populară ?

Marea temă nu este de ce Ion Iliescu, Victor Stănculescu și oamenii lor au câștigat puterea. Ci faptul că nu le-a fost luată înapoi mai târziu. În primele luni, populația s-a lăsat cumpărată cu portocale și banane. A ales la 20 mai 1990 o listă de foști nomenclaturiști. A jubilat ascultând cuvintele imunde adresate Doinei Cornea și lui Corneliu Coposu, ori aberațiile ce-l priveau pe Ion Rațiu.

Nici măcar nu se poate spune că oamenii erau vinovați. Cum să ceri scorușului să fie frasin, iar cornului, alun?  A trecut 1990, 1991 … Instituțiile s-au întărit, informațiile s-au răspândit, libertatea dădea fructe, statul devenea parte a Consiliului Europei, prima organizație autentic pan-europeană. Dar dreptatea în ce privește tratarea regimului ilegal și criminal, deci și a oamenilor lui, nu a fost făcută și și nici nu a început să se facă. Și astăzi, după 23 de ani, Ion Iliescu și Ilie Merce sunt parlamentari, Teodor Meleșcanu conduce Serviciul de Informații Externe, apar dosare de rețea ale unor judecători de la Curtea Constituțională , Consiliul Suprem al Magistraturii și Curți de Apel. Lui Adrian Păunescu i se face statuie. Mai nou, Iulian Vlad și fostul său șef de cabinet, Aurel Rogojan fac turneuri triumfale la Cluj, Oradea, Târgu Mureș, Craiova etc. întâmpinați de săli pline – ale unor instituții publice. Populația se complace să stea la masă cu păpușarii unui regim criminal și ilegal. Este o mare responsabilitate istorică. Pentru faptul că-și tratează atât de mediocru trecutul plătește, de fapt, în fiecare zi.

O responsabilitate particulară revine intelectualilor, mai în măsură să dea sens lumii în care trăiesc. Prea mulți s-au situat față de trecut lamentabil. Dacă, din motive încă ascunse, unii s-au dus cu arme și bagaje în tabăra lui Ion Iliescu din primele luni ale anului 1990, alții, adversarii primilor, au instrumentat trecutul în anii 2000. Au pus pe fruntea victimelor comunismului eticheta colaboraționismului, s-au pretat la campanii de decredibilizare împotriva unor oameni care contau pentru adevărul istoric. Dacă responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 ne râd în nas, o fac și pentru că etica și politica memoriei au fost instrumentalizate de campionii rezistenței prin friptură și ai civismului caviar.

Putem să discutăm că intelectualii publici, dintre cei cu vizibilitate, prin partizanate, şi-au întocmit propria agendă, pentru beneficii personale, întorcând spatele problemelor reale  din societate… Grupul de Dialog Social… L-aţi condus o perioadă, aţi plecat de acolo…

A discuta cu folos despre intelectualii publici înseamnă a nu-i trata în bloc. Nici despre Grupul pentru Dialog Social nu putem vorbi ca despre ceva unitar și, oricum, a evoluat considerabil în timp. Este de regretat absența unei monografii a GDS, mult mai bogat decât etichetele cu care este asociat.

Grupul a fost inițiat de istoricul Mihnea Berindei, care, ajuns în 24 decembrie 1989 la București, a dat telefoane celor pe care-i apărase din Franța. Ne-a pus în contact unii cu alții – toți ne știam din auzite, doar unii direct. Deși nu a fost membru al GDS, a contribuit considerabil la afirmarea sa, și nu doar prin ajutoarele materiale, prin conexiunile cu Occidentul pe care le-a asigurat, atât de importante, dar și prin temele introduse, prin experiența atitudinii și procedurilor democratice pe care cei din interior nu le exersaseră. Este ceva ciudat în faptul că Mihnea Berindei nu a fost cooptat ca membru al GDS. În primii ani, am propus primirea lui în Grup, unii colegi au susținut că acest statut este de acordat doar celor care au fost în țară în ultimii ani ai comunismului. Or, văd că Vladimir Tismăneanu a devenit membru, deși nici el nu îndeplinea cerința – și nu a avut vreun rol în apariția și afirmarea GDS.

Este greu să delimitezi, în perioada importantă, a primilor ani (și mai ales a primelor luni) prezența socială a GDS ca și grup și atitudinea ori activitatea membrilor săi. Pentru o perioadă de timp, GDS a jucat un rol istoric în semnificarea derapajelor noii puteri și delegitimarea ei, de asemenea, în susținerea respectului interetnic și în particular, a empatiei față de minoritatea maghiară – testul dramatic al noii democrații. A promovat și a dat prestanță, în spațiul public, ideii de societate civilă. Grupul a realizat puțin din ceea ce ar fi putut face, dar enorm în raport cu ceea ce însemna o asociație postdecembristă. Funcționa ca un organism colectiv: permitea o descriere ideologică și intelectuală unitară, deși membrii care contau erau în fond foarte diferiți. Doar câțiva, foarte puțini, au venit cu arme și bagaje la GDS să se dedice obiectivelor Grupului. Am fost printre ei. Printre cei care au determinat viața GDS i-aș numi pe Stelian Tănase, prin lansarea revistei 22 și neastâmpărul lui politic; Alin Teodorescu, primul președinte – doar că agenda lui, judecată în raport cu cariera de afaceri și politică ulterioară, ridică semne de întrebare; Mariana Celac, prin atenția acordată vieții reale într-o comunitate mai ales livrescă. Doi istorici, Radu Popa, decedat din păcate în februarie 1993, și Andrei Pippidi, au oferit, alături de Mihnea Berindei, o binevenită siguranță în delicata așezare a României în raport cu perspectiva asupra trecutul recent sau mai depărtat. Faptul că membri ai GDS erau foști disidenți precum Doina Cornea și Radu Filipescu a legat pentru totdeauna GDS de tema Securității și a noilor servicii – de-ar fi să amintesc importanța deschiderii de către Grup a cazului Gheorghe Ursu. Prestația mediatică – sabotată cât se putea de către leadership-ul FSN -, în care excelau Gabriel Liiceanu sau Alexandru Paleologu, a impus. Unii dintre membrii GDS care au ajuns în poziții de demnitate – Mihail Șora, Dan Petrescu, Sorin Antohi – au păstrat legătura cu Grupul, fapt care a amplificat suprafața sa socială. Au contat mai mult decât se poate închipui oamenii care au oferit GDS ajutorul lor: juristul de mare calitate intelectuală, Doru Cosma, surorile Crina și Dorana Coșoveanu ș.a.

Apreciez ethosul etic al acelor ani. Membrii GDS, așa diferiți cum erau, unii mai egoiști, alții mai puțin, chiar și cei obsedați de ei înșiși, au reușit să se completeze și să realizeze ceva cu rost. De atunci, lucrurile au evoluat sistematic. GDS ca atare s-a diluat și a crescut importanța revistei 22 a cărei prestanță culturală datorează mult Gabrielei Adameșteanu. La mijlocul anilor `90 au început distanțările ideologice în cadrul Grupului, la sfârșitul deceniului, GDS deja era altul. Astăzi, Grupul pentru Dialog Social nu mai are nimic din identitatea lui de la început. Rămâne o etichetă pusă în valoare de câțiva membri care-l văd un pur instrument personal. Iar în ce privește marele teme ale eticii publice, pe care încă și le arogă, distanța dintre realitate și pretenție este șocantă. Poate înșela și lista membrilor de pe site-ul organizației. Foarte mulți, începând cu dna Doina Cornea, au întrerupt complet contactul cu GDS.

Oricum, exemplul Grupului pentru Dialog Social demonstrează că viața umană și intelectuală chiar și într-o comunitate restrânsă poate fi ușor ratată prin simplificare. Sper într-o monografie a GDS onestă și bine gândită.

Nu vi se pare grăitor că toţi dizidenţii aţi fost marginalizaţi de cei care se pretind intelighenţia naţiei? Nu mă refer doar la GDS.

– Disidenții se pot marginaliza ei înșiși prin retragere, prin neadaptare la noile realități, prin trăsături de personalitate care nu îmbie la prietenie.  Testul atitudinii față de foștii disidenți este dat de interpretarea rolului lor în trecut. Nemulțumirea, chiar motivată, față de poziția sau comportamentul lor de astăzi nu are de ce să le șteargă meritele istorice. Un caz tipic este Goma, a cărui lipsă de decență i-a afectat pe mulți de vreo două decenii. Am văzut că unii au început să-l ”uite” când fac lista rezistenței anticomuniste.

Când descoperi ce săli pline fac astăzi foștii ofițeri ai lui Iulian Vlad și echipa sa, începi să te întrebi de ce nu există un interes al universităților, al unor instituții locale, pentru organizarea unor întâlniri cu disidenții de altădată. O explicație posibilă este lipsa de relevanță a caracterului într-o societate ca a noastră. Zece poante bune atrag mai mult decât dramele existențiale. Am în minte și o istorie care-mi stă pe umeri. GDS fusese gândit ca adunând capitalul de demnitate anticomunistă. Or, Grupul nu l-a cooptat pe Vasile Paraschiv. Un om extraordinar, cu o viață tulburătoare (nici un alt rezistent al anilor `70-`80 nu a trecut prin ce a trecut el). Nu a ajuns în GDS întrucât nu făcea parte din ”elită” (era ”doar” muncitor). Ideea că ființa omului reprezintă nu doar o valoare în sine, dar are și relevanță într-o comunitate chemată să modeleze lumea postcomunistă, nu a trecut prin mintea GDS-iștilor. Reproșul mi se adresează, evident. Ca membru al GDS, am fost lipsit de consecvență, în ce-l privește pe Paraschiv. Aveam contacte cu el în acele vremuri.

Disidenții i-au frustrat pe mulți. Au avut o notorietate excepțională în anii comunismului, au primit după revoluție, o scurtă perioadă, aclamațiile populației. Până și Ion Iliescu s-a simțit obligat să-i propună pentru Consiliul Frontului Salvării Naționale. Or, dacă ar fi știut că regimul cade în decembrie 1989, câți nu și-ar fi luat inima în dinți și ar fi perorat împotriva comunismului pe undele Europei Libere. Măcar de prin luna noiembrie … Posibil, aceasta explică cum le vânează unii și alții orice greșeală. Îmi amintesc o intervenție a dnei Doinei Cornea în cazul lui Adrian Sobaru, când acesta s-a aruncat de la balconul Parlamentului. Cred că pentru mai mulți, interpretarea acelui gest, ca unul de sacrificiu, era nepotrivită. Dar una este să îți exprimi o altă opinie, alta este ”lecţia” pe care i-a dat-o atunci un moralist îndoielnic ”ca de la un ilustru profesor la un elev merituos, dar recalcitrant” (citez un comentator).

Paul Goma lipsit de decenţă?  

– Cel puțin de prin anii `90, Paul Goma a revărsat acuze la adresa unor oameni care l-au ajutat, a unor foști prieteni care nu deveniseră altfel decât fuseseră altădată, a unor personalități culturale care pur și simplu aveau alte idei. A falsificat istorii și a folosit cuvinte care dor. ”Cearta” cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca este cea mai cunoscută. Da, foarte multe dintre manifestările lui au depășit limita decenței. Șocante la el au fost în special exhibarea unor intimități, pretenția de a da lecții ca autoritate intelectuală.

Acestea puteau intra în categoria bătăliilor private, fără prea mare miză publică, în umbra rolului pe care l-a avut în anii `70-`80. Se poate avea în vedere și vârsta lui Goma când a început bătălia împotriva tuturor. Intrarea în subiectul Holocaustului din Basarabia-Transnistria, fără un exercițiu conceptual, a generat alte complicații. A fost acuzat de antisemitism, a reacționat amplificând greșeala.

N-am cum să fiu de acord cu dumneavoastră. A fost probabil decent Gabriel Liiceanu, care i-a ars tirajul unei cărţi? Sau cei care l-au atacat constant, fiind deranjaţi că Goma este o oglindă neiertătoare, exasperantă?

Nu e clar cu ce nu sunteți de acord. Faptul că a scormonit în chestiuni private, cum o persoană decentă nu face? Că și-a asumat o ascendență intelectuală care, evident, nu i se potrivește? Sunt fapte. În ce privește arderea tirajului unei cărți semnate de Goma, de către patronul Humanitas, nu știu. Nu mă pot baza pe cuvintele lui Goma. (Iată ceva de care sunt sigur.) Amintirile mele spun că Goma s-a bucurat de multă recunoaștere, de foarte multă simpatie; înainte de 1990, în tăcere, apoi și public. Cărțile lui apăreau continuu, la o mulțime de edituri. A fost atacat, dar de oameni care nu aveau credibilitate. Cel puțin în comunitatea intelectualilor din Grupul pentru Dialog Social s-au atașați lui a primit constante semne de considerație. Până când a încălcat acel pact, să-l numesc, al rezonabilității. Iată acest caz: Ion Bogdan Lefter a scris în Observator cultural un text substanțial despre literatura lui. Unul pozitiv, dar mai ales, unul care împingea înainte înțelegerea scriiturii sale. La câtva timp, Goma l-a dat în judecată pe critic, fără motiv, așezându-l pe o listă lungă de reclamați.

Oglindă neiertătoare, exasperantă? Este și acest lucru adevărat. Doar până la un punct.

Nu e locul să stabilim unde e punctul respectiv. Îl admir pe Goma, aşa că n-o să ajungem la un numitor comun. Aţi publicat recent „Cărturari, opozanţi şi documente“, care are subtitlul „Manipularea Arhivei Securităţii“. De ce merită citit volumul?

– Admirația nu implică rabat de la discernământ. Paul Goma a dat anvergură vieții sale. Nu exprimam vreo adversitate.

Volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ a finalizat peste 10 ani de cercetare. Îmbină investigația empirică sistematică cu analiza sistemului normativ. Așează interpretarea contactelor unor personalități culturale cu Securitatea și manipularea acestei teme în contextul mai general al eticii și politicii memoriei. Cartea face trecerea de la bârfa despre ”cine a colaborat, cine nu a colaborat” la descifrarea raporturilor dintre oameni și instituțiile opresive care doreau să-i folosească. Înlocuiește atitudinea vulgară a procurorului: ”cu cine te-ai întâlnit, de ce ai pus asta pe hârtie”, cu o perspectivă umanistă asupra condiției omului într-un regim menit să-i strivească. Oferă un ghid de evaluare a responsabilităților pentru ce ni s-a întâmplat sub comunist.

Dincolo de faptul că răspunde unor întrebări concrete de istorie culturală într-o dezbatere aflată la stadiul de păreri, volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ schimbă standardele, cadrul discuției.

Am văzut câteva reflecții pe marginea cărții. Multe repetă ce se spusese și înainte privind colaboraționismul unor personalități culturale. Până acum, excepție au făcut Cosmin Ciotloș și Nicolae Manolescu: tema nu este bârfa, ci manipularea arhivei. Mi se pare de-a dreptul straniu ca oamenii să se exprime asupra conținutului unor documente pe care nu le-au văzut niciodată. Să preia drept autoritate gândirea unei ziariste care a citit câteva documente. Specialitatea mea inițială sunt științele exacte (Fizica). Am lucrat zece ani în cercetare. În domeniul meu este de neimaginat ca cineva să facă afirmații despre lucruri neverificate. Să își asume o autoritate, indiferent de nivelul de recunoaștere științifică pe care o are, într-o chestiune care iese din sfera sa de investigație.

Dar cum stau într-adevăr lucrurile? De exemplu, Adrian Marino a turnat la Securitate?

– Cercetarea dosarelor probează convingător următoarele lucruri: Marino a avut o ținută demnă în timpul anchetei și în perioada închisorii; a încercat protejarea cunoscuților și a promovat ideile la care ținuse toată viața. S-a încercat racolarea lui, dar fără succes. În timpul anilor de domiciliu obligatoriu s-a consacrat studiului, urmând un program foarte riguros. S-a inițiat din nou racolarea lui, prin șantaj – încălcase regulamentul depășind limita în care avea voie să se deplaseze. El a respins propunerea. Ofițerii de securitate i-au deschis un proces penal, dar acesta a fost stins datorită trimiterii de către Marino a unor petiții la autoritățile centrale în care reclama cele întâmplate.

Ajuns la Cluj, s-a dedicat complet activității culturale. Experiențele din perioada recluziunii și datele din acel moment îi demonstraseră că opoziția politică față de regim nu putea avea niciun rezultat. Succesele în plan intelectual i-au permis intrarea în Uniunea Scriitorilor, realizarea unor contacte în străinătate: mai întâi prin corespondență, apoi, în urma invitațiilor, directe. A fost urmărit constant, din momentul anchetelor din 1949 până în decembrie 1989. Au fost deschise mai multe dosare de urmărire informativă pe numele lui. Urmând o practică curentă, ofițerii care-l supravegheau i-au fabricat și un dosar de rețea. Așa zisele delațiuni puse pe spatele lui Marino sunt materiale produse de ofițerii de securitate care trebuiau să-și completeze dosarele inventate. Singurele note olografe rămase de la Adrian Marino sunt rapoartele făcute pentru Uniunea Scriitorilor după întoarcerea din străinătate, obligatorii, căci pleca afară prin Uniune. Conțin exclusiv referiri la activitatea avută în timpul călătoriei și propuneri pentru afirmarea culturii autohtone autentice în lume.

Dosarele confirmă ținuta publică a lui Marino: un om demn, independent, curajos. Manipularea documentelor din Arhiva CNSAS, menită să-i păteze viața, este o acțiune odioasă, a unor oameni lipsiți de sentimentul onoarei.

Cristian Teodorescu spune: „Mi-ar fi plăcut dacă Andreescu ar fi arătat în cartea sa aceeași înțelegere și față de Alexandru Paleologu și de Noica, așa cum are față de Marino, de Mihai Botez, de Vasile Vetișanu și de Nicolae Balotă. Își propune asta, dar luîndu-se la harță cu prietenii în viață ai lui Noica și-ai lui Paleologu, dintre care cîțiva sînt adversari declarați ai lui Marino, îi mai pune la rotisor și pe cei despre care el însuși admite că au fost victimele securiștilor. Despre Noica susține că ar fi venit în întîmpinarea celor care-l supravegheau, făcînd exces de zel cînd i se cereau informații, deși tot el admite, cînd scrie despre Marino, că securiștii aveau obiceiul să se laude cu puterea lor de convingere asupra celor pe care-i luau la întrebări. Adică ceea ce la Marino e valabil ca scuză, în cazul lui Noica nu mai funcționează?”(articolul „Cum batem morții să se învinețească viii” din „Caţavencii”, 11 februarie)

– O surpriză din lumea literaților… Am aflat despre critici (nu puțini) care fac recenzii la cărți pe care nu le citesc; sau doar le frunzăresc. În cadrul intelectual unde m-am format, așa ceva părea o oroare. Nu simt altfel astăzi, deși standardele s-au relaxat dramatic – de-ar fi să vorbim despre lunga serie de plagiate; și nu furtul unei idei, ci jumătate de cărți sau cărți întregi.

Să înțeleg, pe aceeași linie de idei, că domnul Teodorescu se exprimă despre o carte pe care nu a consult-o? Nu a existat o atitudine de un fel față de Noica și Paleologu, o alta față de Marino, Balotă etc. Cazurile sunt însă diferite, consecințele asemenea. Puteam interpreta susținerea lui Noica: ”libertatea nu de a face ce vrei, ci libertatea de a face”, decât că reia cel mai sumbru conţinut dejist? Semnificația pasajului este copleșitoare. Dar capitolul despre Noica povestește și emoția cu care am descoperit fața lăuntrică a filozofului. De ce oare să fi explorat complexul Stockholm, în ce-l privește? Lipsă de bunăvoință să arate cuvintele ”una dintre cele mai dramatic-înalte poveşti despre viaţa unui om vânat de sistemul poliţienesc al comunismului?” Îl pun pe la rotisor scriind: ”Marea surpriză a dosarelor de Securitate este a-l dezvălui pe Noica drept … un om de o corectitudine şi o blândeţe covârşitoare”? În sfârșit, falsifică ceva punerea în oglindă a cazurilor Balotă-Paleologu? Comentariile dlui Teodorescu trădează (iar dacă a citit-o, mistifică) conținutul cărții.

Altceva este și mai semnificativ în comentariile scriitorului: presupozițiile. Domnia sa își închipuie că, atunci când scriu despre Noica, răstălmăcesc faptele pentru a mă lua la harță cu prietenii lui de-o viață. Că scuz pe unii și acuz pe alții în funcții de amiciții și adversități. Or, chiar cred în mesajul lui Voltaire: să fii gata să lupți ca adversarii tăi să aibă dreptul să se exprime (lăsând la o parte faptul că tratarea unuia și altuia drept adversari este nefericită).

Ce-l justifică pe dl Teodorescu să pună în spatele meu atitudini mediocre? Motivația că scriu pentru a mă răfui cu vreun adversar? Am luat distanță în ziarul în care scriam atunci când Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (pe care-i invocă fără să-i numească în articolul său) au fost atacați nedemn. Un alt exemplu? La un moment dat, Liviu Ornea a ținut să promoveze în Observator cultural două teze penibile: una a lui Vladimir Tismăneanu, care tratase observația privind responsabilitatea pe care și-o ia denigrând victime ale comunismului (adus în țară de familia lui) drept atitudine antisemită; o alta, a campaniei dusă de Andrei Pleșu și prieteni, de decredibilizare a mea, la începutul anilor 2000. Întâmplător, tocmai atunci aveam în studiu dosarul de urmărire informativă al tatălui său din care anumite pasaje sugerau semnarea unui angajament la Securitate. Am atras atenția celor de CNSAS că trebuie să existe și un dosar de rețea. Încurcați, mi l-au adus. Într-adevăr, exista și dosarul, exista și angajamentul.

În logica dlui Teodorescu, urma să ”i-o întorc” lui Liviu Ornea, eventual să declar, cu citate pe masă (angajamentul, dosarul de rețea) că e firesc ca fiul unui informator al Securității să aibă atitudinea pe care o are față de un fost disident care se luptase cu Securitatea etc.

Doar că bietul Zigu Ornea semnase angajamentul la strâmtoare: iar absența delațiunilor și mai ales iritarea cu care ofițerul de legătură îl acuza în alte note de refuzul colaborării demonstra perfect că nu a dat curs documentului. Paradoxal, tocmai dosarul de rețea îl exonera pe dl Ornea. Chiar aceasta am și scris într-un articol de presă. Liviu Ornea mi-a trimis un email, mă întreba dacă totuși nu există alte dubii… Nu erau, l-am liniștit. Mi-ar fi rușine de mine însumi să falsific o cercetare cu scopul de a răspunde tentațiilor subiective.

Or, în Cațavencii, dl Teodorescu comentează cartea acuzând arbitrar (dar implicit) onestitatea autorului. Insistența cu care colportează și astăzi, după publicarea unei cercetări riguroase, mesajul: ”a ieșit la iveală că fostul deținut politic Adrian Marino a avut oarece relații cu Securitatea” nu-i face onoare.

– Domnule Andreescu, puteţi să-i iertaţi pe cei care v-au turnat la Securitate? 

– Serviciul Român de Informații a susținut că dosarul meu de urmărire informativă a fost ars la revoluție. Oricum, trebuie să existe un dosar microfilmat, cel inițiat pe la mijlocul anilor 70, acoperind și începutul anilor 80. Pe de altă parte, sunt multe argumente care dezmint poziția SRI. Am explicat subiectul în volumul meu L-am urât pe Ceaușescu. Ani, oameni, viață (Polirom, 2010). Rămâne faptul că până în acest moment nu am ajuns la dosarul meu de securitate deși îl tot cer de la începutul anilor 90. Nu-mi știu deci ”turnătorii”.

Că au existat, cu siguranță. Nu realizez însă ce înseamnă ”să-i iert”. Nu pot intra în postura cuiva ”care iartă”. Ce au făcut ridică o problemă de conștiință a lor cu ei înșiși, nu cu mine. Altfel, este posibil să-i înțeleg, ce au scris unii poate îmi va displace, unele situații mă vor determina să-i căinez. Detaliile delațiunilor și ale contextelor lor sunt decisive pentru atitudinea față de cum au acționat autorii.

Ce mai aveţi în lucru?

– Lucrez pe mai multe ”șantiere” simultan. Am nevoie de ani buni de frecventare a unei teme ca să simt că o stăpânesc. Trebuie să se maturizeze și acea noutate care merită lumina tiparului. La prima carte, Sistemele axiomatice ale logicii limbajului natural. Funcții și operaționalizare, am lucrat din 1978 până în 1985 (am dat-o la Editura științifică și enciclopedică, a primit evaluări bune; având în vedere statutul meu pe atunci, a putut fi publicată de abia în 1992).

Între șantierele amintite, trei se vor mai finaliza sigur în acest an. Săptămânile următoare trimit la Polirom un volum despre represiunea MISA. Am avut prima investigație a acestui caz în 1996. Am scris mai multe studii și rapoarte pe subiect, mai ales după anul 2004, anul de vârf al represiunii. Acum este gata. Ar fi prima monografie românească despre un fenomen de încălcare a drepturilor omului (și la ce dimensiune!), tratat în paradigma drepturilor omului. Cartea conține când raționamente relativ tehnice, în termenii dreptului, când istorii și mărturii pline de emoție umană. Este un gen de carte care poate fi citită pe bucăți.

La volumul ce reunește scrisori către Europa Liberă, perioada 1986-1989 (primul a apărut în 2010, cu scrisori din anii 1979-1985), pe care îl editez împreună cu Mihnea Berindei, mai este de finalizat introducerea. Bănui că va fi publicat până în vară.

Urmează, în ordinea priorităților, o carte privitoare la ”rezistența prin cultură” în România.  Am termenul limită luna septembrie 2013. Ar fi mai corect să spun că subiectul ”rezistenței prin cultură” a fost doar punctul de plecare. Am descoperit, la primele incursiuni în cazuistică, că ceea ce înțelegem noi prin această sintagmă intră într-un complex larg de atitudini (refugiul în cultură, sustragerea prin cultură, recuperarea prin cultură etc.) Uneori, alegerea unei formulări sau alteia depinde doar de instrumentalizarea comportamentului sub comunism. Ca urmare, cartea va conține și un capitol despre instrumentalizarea etichetei ”rezistența prin cultură”.

Despre alte teme în lucru, după luna septembrie 2013.

Aţi condus o lungă perioadă Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH). Cum stă la această oră România în ce priveşte respectarea drepturilor omului?

– Noi ne raportăm continuu, firesc, la lumea de până la revoluție. Din perspectiva drepturilor omului, nu există comparație. Dar și față de realitățile de la începutul ailor `90, România din 2013 arată atât de diferit. Cu mult mai bună.

Or, dacă facem abstracție de reperele trecutului, totul se prăbușește. În raport cu standardele pe care noi le numim europene, dar care în fond sunt standardele oricărei lumi civilizate, situația drepturilor omului la noi e lamentabilă: generații întregi sunt îndoctrinate cu cea mai mizeră dogmatică religioasă, profitându-se de incultura părinților, copiii ajunși în spitale sunt legați de paturi, femeile care fac prostituție sunt violate, furate, bătute și chinuite de polițiști, oamenii în vârstă își pierd casele păcăliți de escroci, iar statul este în conivență cu astfel de situații, bărbați și femei care au ales un stil de viață diferit decât al celorlalți (vezi”Familia”, ”MISA” – nu mai explic cazurile) devin ținta vânătorii colective, oamenii sunt fie batjocoriți în văzul lumii iar insulta sau calomnia nu se plătesc, fie sunt sancționați pentru o manifestare a libertății de exprimare elementară  în democrație (vezi amendarea faptului banal de a ieși în stradă cu un poster protestând împotriva autorităților publice, a ridicării unui steag al identității etnice) etc.

Aș putea scrie o carte. Dar deja sunt multe altele înainte.

Pentru final: care credeți că au fost marile obstacole în calea evoluției culturale din ultimele două decenii?

– Ca o etichetă generală, lipsa de relevanță a atitudinii umaniste, diluarea discernământului intelectual.

Multe decurg din slabul prestigiu al umanismului, la noi. Începând cu oportunismul… Volumul lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, are meritul de a sugera că deriva tipică a intelectualilor de la mijlocul secolului nu a fost atât amețeala de stânga sau de dreapta, cât fuga după avantaje. Aș prelungi demonstrația până astăzi. Să zicem că pentru mulți, în perioada comunismului, ipocrizia asigura supraviețuirea. De ce și după revoluție? Imediat după 1990, un grup de intelectuali s-au ”aranjat” făcând servicii grupului Ion Iliescu (câțiva adunați sub titulatura „Societatea de Mâine”). În anii 2000, a fost inventată umbrela de zile bune pro-Traian Băsescu. Valoarea ei se măsura cu 26.000 de euro pentru publicarea unei lucrări de diplomă scrisă cu 30 de ani în urmă, cu 5000 de dolari pentru a face o prezentare la un simpozion oarecare – ca să ne referim doar la fața vizibilă a lucrurilor.

Greu de prevăzut a fost evoluția spre violență a exprimării din ograda intelectualilor publici. Păcatul original o fi fost polarizarea intelectualității pro și contra FSN, de la începutul anilor `90. Înfruntarea de atunci se desfășurase între frontierele unor mize politice. Amplificarea adversităților a continuat în anii 2000, penetrând în interiorul dezbaterilor de idei. Aș nota, ca referință, mobilizarea prilejuită de apariția Omului recent, când observațiilor critice li s-a răspuns cu referirea la vârstă, la familie, la gradul de inteligență, la ”oftică” etc. Un critic i-a plasat pe oponenții de idei în categoria patrupedelor care ”latră”. Valorile clasice ale comunității intelectuale precum fairplay-ul sau noblețea recunoașterii profesionale independent de antipatiile personale au devenit desuete.

Prin corelație sau nu, degradarea atitudinilor a fost convergentă cu debusolarea standardelor. Aș deplânge desemnificarea marilor eforturi culturale: mă gândesc la activitatea unor animatori culturali precum Ion Bogdan Lefter ori Liviu Antonesei, prezența în spațiul public a unor conștiințe enciclopedice (l-aș numi pe Ovidiu Pecican), sau rolul creatorilor ”noii culturi a democrației” – Mihaela Miroiu ar fi prima care îmi vine în minte. Aș sugera să se facă la un moment dat inventarul extraordinarului activism intelectual al oamenilor care și-au oferit viața în ultimele două decenii re-construcției ideatice a culturii democrației. Asigur că lista va fi impresionantă. Doar că munca lor are de înfruntat focurile de artificii, iar opera a fost înlocuită cu brand-ul. Cine face prozeliți? Un intelectual public care nu a putut crea altceva decât colecții de mici eseuri și articole a căpătat prestigiu de cărturar. Vânătoarea de titluri (”unul din cei mai mari filozofi”, ”unul dintre cei mai importanți autori de literatură personală” etc.) stă de pază la depozitul de resurse materiale și simbolice. Speculații deconcertante despre convergența dintre imaginarul lui Dante și al lui Einstein (Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante), despre conexiunea dintre fractali și gnosticism (Ultimul Culianu) ocupă recenziile entuziaste ale unor autori care nu posedă cultura științifică elementară.

La acest nivel de comentariu susținerile rămân impresii. Pentru a cuprinde cu adevărat temele ridicate este nevoie de o amplă documentare care să preceadă și apoi să intersecteze efortul reflexiv. Ar fi nevoie, s-ar spune, de noi studii, de alte cărți.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 252, 1- 15 martie

Gabriel Andreescu1

Februarie 24, 2013

Bani de la guvern pentru revistele literare

În urma scrisorii deschise https://alexandrupetria.wordpress.com/2013/02/06/scrisoare-deschisa-catre-domnul-prim-ministru-victor-ponta/ pe care am iniţiat-o către premierul Victor Ponta pentru salvarea revistelor Uniunii Scriitorilor, am aflat că Daniel Barbu, ministrul Culturii, a promis un sprijin guvernamental pentru rezolvarea situaţiei. Mulţumesc colegilor care şi-au pus semnăturile pe text.

Februarie 6, 2013

Scrisoare deschisă către domnul prim-ministru Victor Ponta

Scrisoare deschisă către domnul prim-ministru Victor Ponta

 

Revistele literare ale Uniunii Scriitorilor sunt în pericol de dispariţie, ele neavând bani pentru tipar şi salariile redactorilor pe 2013.

Nu are rost să mai înşirăm prea multe fraze argumentative, nici descrierea lucrurilor care au făcut să se ajungă în această situaţie dramatică pentru presa culturală.  Se impun măsuri concrete, urgente.

Vă scriem deoarece doar printr-o intervenţie guvernamentală pot să fie salvate. Fără cultură, e deschis drumul barbariei.

Stimate domnule Victor Ponta, suntem siguri că nu doriţi, fără a avea personal vreo vină, dar aşa o să perceapă opinia publică, ca numele dumneavoastră să fie legat de închiderea publicaţiilor, ca al lui Emil Boc de închiderea spitalelor.

 

Cu speranţa că o să trataţi problema responsabil,

Alexandru Petria- scriitor

Dan Mircea Cipariu- scriitor

Menuţ Maximinian- ziarist, scriitor, directorul cotidianului „Răsunetul” din Bistriţa

Ionel Ciupureanu- scriitor

Iulian Sîrbu- scriitor

Ovidiu Pecican- scriitor

Balázs F. Attila- scriitor

Petru Jipa- scriitor

Liviu Ioan Stoiciu- scriitor 

Vasile Baghiu- scriitor

Ruxandra Anton- scriitor

Marius Conu- scriitor

Dumitru Augustin Doman- scriitor, ziarist

Ioana Diaconescu- scriitor

George Stanca- scriitor, ziarist

Constantin Arcu- scriitor

Leo Butnaru- scriitor

Cornel Ungureanu- scriitor

Niculina Oprea- scriitor

Marin Ifrim- scriitor

Ioan-Pavel Azap, scriitor

Dorin Popa- scriitor

Stela Iorga- scriitor

Florin Buzdugan- scriitor

Aurel Pantea-scriitor

Paul Spirescu – scriitor

Mircea Dinutz- scriitor

Daniel Vorona- scriitor

Cornel Munteanu-scriitor

Catia Maxim-scriitor

Petru Ilieșu– scriitor

Ștefan Doru Dăncuș- scriitor

Călin Vlasie- scriitor

Nicolae Sava- scriitor

Tudor Cristea, scriitor

Eugen Evu- scriitor

Constantin P. Popescu- scriitor

Nicolae  Stan- scriitor

Vasilica Ilie- scriitor

Rodian Drăgoi – scriitor

Gabriel Ghimpu- scriitor

Mihail Vakulovski- scriitor

Igor Ursenco- scriitor

Sorin Mărculescu, scriitor

Robert Nuţu- scriitor

Andrei Velea, scriitorprof.univ.Pompiliu Comsa
Marilena Apostu -scriitor
Angela Baciu, scriitor
Ioan Matiuț-scriitor

Ioan Moldovan, scriitor

Paul Vinicius – scriitor

Catalin Codru

Maria Oprea- scriitor

Gheorghe Mocuţa- scriitor

Constantin Severin- scriitor

Camelia Iuliana Radu, scriitor, grafician

Maria Bichescu

Ioan Mihai Cochinescu- scriitor

Leon-Iosif Grapini, scriitor

Cristian Gabriel Groman, scriitor

Florin Dochia, scriitor

Marian Drumur – scriitor

Lucian Vasiliu- scriitor

Octavian Soviany- scriitor

Viorel Savin- scriitor

Tudor Cicu – scriitor

Victoria Milescu, scriitor

Adrian Botez, scriitor

Andrei Zanca – scriitor

Victor Ioan Frunză- regizor

Liviu Drugă- scriitor

Alexandru Ovidiu Vintilă, scriitor

Radu Aldulescu- scriitor

Nicolae Macovei- scriitor

Rodica Cernea- scriitor

Dorin Mureşan- scriitor

Gheorghe Postelnicu – scriitor

Iulia Ralia- scriitor

Vasile Chira- scriitor

Lucia Negoiţă- scriitor

Virgil Diaconu- scriitor

Marian Ioniţă- scriitor
Șerban Tomșa, scriitor

Viorel Dinescu- scriitor

Dorin Tudoran – scriitor

Viorel Tăutan- scriitor

Lidia Lazu şi Ion Lazu- scriitori

Dan Manole- scriitor

Liviu G. Stan, scriitor

Liviu Mihaiu- ziarist

Corneliu Antoniu – scriitor

Gabriel Rusu, scriitor, gazetar

Paul Aretzu- scriitor

Florina Zaharia – scriitor

Constantin Munteanu- scriitor

Magda Ursache si Petru Ursache- scriitori

Radu Ulmeanu- scriitor

Marta Petreu- scriitor

Vasile Zetu

Ioan Groşan- scriitor

Sabina Finaru

Doina Popa- scriitor

Nicolae Ciobanu

Petre Anghel, scriitor

Alexandru Jurcan, scriitor

Raluca Naclad, secretar literar Teatrul Tineretului Piatra-Neamt

Vasile Muste, scriitor

Horia Pătraşcu, eseist

Aşteptăm semnături…

Decembrie 29, 2012

Raoul Weiss: „Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică”

Interviu realizat de Alexandru Petria
– Raoul Weiss, tu, un franţuz sadea, cum de ai ajuns să trăieşti în România, o ţară de unde îndeosebi se pleacă?
– N-aș spune chiar „sadea”; sunt alsacian, tatăl meu trăgându-se chiar dintr-o zonă asemănătoare Partium-ului transilvan, unde populația era foarte amestecată etnic: lângă „băștinașii” germanici trăiau acolo și evrei, și țigani, și hughenoți francezi goniți din Sudul Franței de Ludovic al XIV, ca să nici nu vorbim despre polonezii și italieni ajuns în era industrială… E un background care m-a ajutat să mă simt „ca acasă” în Transilvania, unde am găsit însă ceea ce nu mai era de găsit acolo: o țărănime clasică, civilizația europeană adevărată. Pentru mine asta înseamnă civilizație: jocul popular de pe Someș, din Țara Călata, doinele, simțul familiei, fidelitate față de neam, creștinism – nu smartphone-uri și autostrăzi care anulează zadarnic distanța dintre locuri uniformizate în matrix-ul capitalist.
– Eşti un prozator cu vervă şi un poet nonconformist. Vorbeşte-mi despre literatura ta.
– Am un fel de admirație pentru cei care își merită numele de scriitor, oameni ca tine, ca Ádám Bodor, ca László Bogdán, ca François Bréda, care trăiesc pentru scris, cu străduință, profesionalism, uneori chiar abnegație curată. Eu în acest sens nu mă consider scriitor. Sunt un aventurier, școlit în lingvistica structurală, autonomist alsacian maghiarizat, etnolog diletant, traducător de Lucian Blaga și de Alexandr Dughin, cârciumar și jurnalist, întreprinzător și revoluționar. Am scris poeme pentru fete căsătorite între timp cu analfabeți înstăriți și am aruncat niște proze în fața societății în loc de cocktailuri Molotov, dar parcă tot cocktailul Molotov funcționează mai bine. Mai scriu uneori în franceză, dar recent am început să scriu și în maghiara (mai exact, în dialectul Clujului), pentru că de câțiva ani oamenii cu care îmi doresc să comunic prioritar să află aici, nu în Occident. Occidentul e pe moarte; eu sunt un refugiat în curs de naturalizare.
– Ai o editură. Cu care faci mari servicii literaturii române…
– Le Présent Littéraire (http://www.le-present-litteraire.com/) e o editură francofonă bazată pe România. Am deschis-o primăvara asta, deocamdată avem 5 volume pe catalog și 3 în curs de publicare – din care 2 romane traduse din maghiara și 2 volume din româna. Pariul nostru este să comercializăm preponderent cărți electronice, o modalitate de lectură încă puțin răspândită în afara lumii anglosaxone, dar foarte democratică la preț (cel mai scump volum din catalog costă 7€, unele sunt chiar gratuite) și care deschide un orizont nou creației literare (jocuri metatextuale, integrarea textului în orizontul multimedia, actualizări ușoare și necostisitoare) – ne-a permis, de pildă, să reinventăm genul editorial al romanului-foileton, format în care publicăm excelentul Viking roz al bucureșteanului Cristi Lavin. În cazul literaturii române, strategia asta low-cost ne permite să luăm decizii editoriale curajoase, dând acces la un lectorat francofon unor autori încă neconsacrați, sau chiar respinși (din motive uneori ideologice) de către „filtrul” academic prin care trec valorile literare convenționale în drumul lor spre „cariera internațională”.Vikingul roz, de pildă, s-a publicat la noi în traducere când era încă ostracizat (probabil din cauza pudibonderiei ambiente) de mediul editorial românesc, dar pe urmă, sub influența deciziei noastre, o editură mai îndrăzneață din București l-a acceptat.

– Dă-mi nişte nume de autori români cu care te simţi în rezonanţă.
– De obicei, sunt niște autori foarte puțin cunoscuți, sau cunoscuți prin activitatea lor în alte domenii, și nu tocmai de cenaclele literare; de pildă, am o admirație fără de mărgini pentru Ion Cărmăzan (Mica țiganiadă), Faulkner-ul Bănatului, sau pentru Claudiu Soare (Metafizica bambară), Adi Schiop… și, desigur, nu ratez niciodată o ocazie de a-i șoca brutal pe esteții oportunismului lăudându-l pe Păunescu. De altfel, recunosc că cultura mea literară în limbă română e foarte lacunară, dar, sincer vorbind, nici nu mă străduiesc foarte tare, fiindcă o mare parte din producția literară românească din ultimii 150 de ani (cu pseudoproustianul Camil Petrescu, maestrul somnului, în frunte) îmi dă impresia unei imitații servile și insipide după clasicii burghezi din Franța, care mă plictisesc la fel de tare: e literatura neofanarioților occidentalizați. Bucureștiul l-a avut pe Caragiale; în rest, am impresia că poporul român (mai ales din Transilvania) încă n-are literatură proprie, așa cum Nemții au avut un Brecht, Francezii un Céline, Rușii un Bulgakov.
– Spui că Occidentul e pe moarte. Dar nici cei de aici nu ne simţim mai bine, aş zice.
– Depinde cum o înțelegem. Dacă vrei să spui că nu există deocamdată în Europa de Sud-Est nici o forță pozitiv formulată care s-ar împotrivi activ decadenței culturale importate din Occident, sunt de acord. Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică, tocmai aia care îi frustrează atât de tare pe onaniștii pseudo-europeanismului mărfii, iar narodnicii de serviciu (când nu s-au recentizat supt Patapievici) sunt doar niște nostalgici ai unei faze vintage din același proces de aculturare. Trăim într-o intoxicare a ideologiei „încă nu…”, când de fapt cultura europeană adevărată, tocmai din cauza subdezvoltării economice se păstrează volens nolens (dar mai de grabă nolens) mai bine aici decât în Ungaria, mai bine în Ungaria decât în Austria etc.. Dar faptul că o boală e încă simptomatică (ne „simțim rău”) e tocmai semnul că poate e încă curabilă; Occidentul e de mult în secția paliativă, înotă într-un lac de morfină și nu mai simte nimic.
– Ce înseamnă să fii scriitor, după tine, Raoul Weiss?
– Crezul scriitoricesc, așa cum îl mai întâmpinăm în România, chiar uneori și în Ungaria, face parte din bunătățile vintage atât de dragi mie în Europa răsăriteană: muzeografic, dar frumos. În rest, nu prea cred că ideea ar avea mare viitor, nici măcar aici. „Scriitorul” în forma sa canonică s-a născut cu cartea tipărită și va dispărea cu ea. Desigur, n-o să renunțăm la tipărirea unor cărți, așa cum scrisul ceremonial exista și înainte de Galaxia Guthenberg. Dar cartea tipărită (și aici România se află deja într-o fază mai avansată a procesului) a devenit un lux. La 20-40 de lei volumul, cât 2-4 zile de hrană materială, nu le mai „consumăm” așa lejer cum făceam acum 50 de ani. Nu mai cumpărăm „la risc”, și prețul unitar ridicat reflectează, desigur, și această reducere a volumului de vânzare. Drept urmare, literatura contemporană tipărită mimează cea clasică, autorii vii se prefac că sunt morți pentru a ajunge pe raft: rotunjiți în previzibilitatea lor epigonică. Și surprize de pe rafturile librăriilor nu ne mai așteaptă. Poezia, ca de obicei, a arătat direcția și „efectul Petria”, de pildă, s-a născut în interactivitatea Internetului și se va prelungi (cel puțin în traducere franceză) sub forma unui ebook de descărcat de pe site-ul le Présent Littéraire. Scriitorul, deci, mai există (dovada ești chiar tu), cum exista aedul și înainte de cultura scrisă, dar mecanismul lui de integrare socială a început să se schimbe radical, ca și toată societatea înconjurătoare: oamenii se mută mai des și nu mai au cum să care după ei tonele unei biblioteci; elitele politico-economice și culturale ne mai coincizând deloc (mai ales în România), notabilitatea scriitorului nu mai are cum să fie o evidență socială primară: trebuie cucerită în arena democratică, unde cititorul își cere drepturile la actualitate, la interactivitate, la ebook la 1,5 euro, sau pe abonament. Desigur suntem doar la început și deocamdată, din păcate, tot ce breasla este în stare să vadă din acest fenomen este că periclitează veniturile scriitorului, așa cum a periclitat înainte și cele ale muzicianului profesionist. Și, deocamdată, răspunsul provizoriu ar trebui să fie cam același: respectacularizarea scriitorului, după modelul muzicienilor profesioniști, care mai nou, spre deosebire de anii 60-70, fac reclamă din discuri și bani din concerte, nu invers. Și din acest punct de vedere, Vîsoțchi (care n-a fost lăsat să publice o singură carte în URSS) a fost un precursor, și mai aproape de noi este Ada Milea. Eu sunt dispus să dau doi lei în plus pentru o bere ca să fie în cârciumă și Adi Suciu declamând, dacă se poate cu un ud arabesc. Prin 2008 parcă, în calitatea mea de Ctitor al Îngerilor, am și organizat un fel de jam session dintre poetul Zsolt Karácsonyi și regretatul saxofonist Alexandru Tretrade, să-i fie țărâna ușoară. Noul meu proiect: Alexandru Petria, voce, cu muzicianul și actorul porno Radím Babak la acordeon; cu chelnerițe, desigur, topless.
– Ce ar trebui să facă instituţiile româneşti ca literatura română să fie mai vizibilă în lume? Şi noi, scriitorii, implicit. Tu, având perspectivă din exterior, dar cunoscând şi interiorul, eşti în posesia răspunsului?
– Răspunsul meu la primele două întrebări ar fi: să nu facă aproape nimic. Scopul e greșit, căci este dictat majoritar de complexul de inferioritate al colonizatului: exiști din clipa în care Bwana îți recunoaște existența, sau se preface că o recunoaște. Fals. O artă, mai ales lingvistică, există în măsura în care e trăită autohton de o comunitate care și-o asumă. Traducerile sunt importante, dar înainte de toate pentru că ele fertilizează geniul creatorilor autohtoni, deci adevărații lor beneficiari sunt cititorii, nu autorii care oricum (cu excepția previzibilă a stăpânilor noștri coloniali din lumea anglosaxonă) nu trăiesc niciodată din volumele lor traduse în alte limbi, ci, în cel mai bun caz, din propriul public, de limbă maternă. Și aici chiar are statul un rol de împlinit, cum este și prevăzut în programul din recentul „Apel pentru unitatea stângii”, din care recunosc că eu am redactat articolele referitoare la cultură:
„Milităm pentru:
– Recucerirea mândriei culturale prin promovarea valorilor și practicilor culturale autohtone, indiferent de etnicitate, scopul prioritar nefiind alcătuirea unui ipotetic „brand de țară„ ci promovarea identității culturale în rândurile populațiilor autohtone.
– Taxarea diferențială a produselor culturale autohtone și de import, oferind mediului cultural autohton o șansă să reziste dumpingului cultural din țările bogate.„
(http://dojavu.overblog.com/apel-pentru-unitatea-stangii)
– Are viitor literatura? Crezi că o să ajungă şi scriitorii români să trăiască din scris? Măcar prozatorii…
Da, are viitor, ca și muzica, ca și jocul, pentru că e eternă, sau măcar codată în formula noastră antropologică. În ceea ce privește întrebarea următoare: nu, cum am explicat mai sus, n-o să ajungă să trăiască din scris, nici măcar prozatorii, dacă prin „scris” se înțelege circuitul clasic, guthenbergian de difuzare/remunerare. Unii vor folosi corespunzător noile tehnologii, și vor și redeveni aezi, „performers”, în legătură mai strânsă cu muzica și artele vizuale: aceștia vor putea trăi „din scris” – însemnând: din actul creator în artele lingvistice. Ceilalți se vor folcloriza și fosiliza într-o practică nostalgică și sectară, pe bani publici ori sponsorizare, până mai ține; și vor dispărea.
– Eşti un om cu convingeri politice. Ca ultimă întrebare: cei dragi îţi sunt în pericol. O agresiune armată, ceva de acest soi oricum. Ce faci? Scrii despre situaţie sau pui mâna pe o armă?
– Noi poeți de-obicei stăm cam jalnic la trasul cu mitraliera. Sunt puțini Limonovi în meseria asta. Prin urmare, un scriitor bun și politic conștient „produce” în general mai mult pentru cauza sau patria lui scriind decât alergând neîndemânatic în direcția gloanțelor. „Răbdare, psihopaților!”, cum cânta Vîsoțchi. Totodată, când vorbești către polis și în numele polis-ului, trebuie să fii bărbat (măcar sufletește – deci cam indiferent de sexul biologic); iar a fi bărbat înseamnă: a prefera lupta când alternativa este pierderea demnității. Incluziv când nu prea ai șanse individuale de a supraviețui, dar cu toți murim, e doar o chestie de timp. Intelectualul Allende, alegând să rămână în palatul prezidențial de la Santiago în așteptarea unei morți sigure, a arătat lumii întregi adevărata natură a călăilor CIA și a Imperiului yankee, cu mult mai eficient decât ar fi putut în exil publicând de la Paris o sută de cărți despre socialism. Acum, cam 40 de ani mai târziu, guverne bolivariste au ajuns democratic la putere în majoritatea țărilor sud-americane, deci eu spun că gestul disperat al lui Allende merita făcut, și îi salut postum sfânta și eroica memorie.
– Mulţumesc.
Text apărut in Vatra veche, nr 1, ianuarie, 2013. Aveti aici pdf-ul revistei Vatra veche 1, 2013

Decembrie 6, 2012

Herta Müller implicata fraudulos in campania electorala

Imaginea Herta Müller este folosita ilegal la Bistrita in scop electoral. Ziarul este de azi.

herta muller

Octombrie 20, 2012

Scrisoare deschisă. La Milano voi fi singur

Câteva zile mai sunt până când se va deschide prima ediţie a Târgului Internaţional de Carte de la Milano. De mult se ştie, aproape de la începutul anului, că printre cei trei scriitori din Europa, invitaţi de onoare ai manifestării aflată sub patronajul Consiliului Europei,
alături de un nord irlandez şi un francez, se numără şi un român, subsemnatul Adrian Munteanu, autorul a şapte volume de sonete, membru al Uniunii Scriitorilor din România. De aproximativ o lună, organizatorii Târgului milanez m-au anunţat că am fost ales să mi se decerneze, într-o conferinţă de presă care va avea loc în 28 octombrie, ora 10, marele premiul al acestei ediţii inaugurale a Târgului Internaţional de Carte, premiul european NUX. Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca!

Pe parcursul lunilor din urmă, organizatorii au trimis adrese tuturor instituţiilor româneşti care îşi asumă sarcini culturale, adrese prin care anunţau că un scriitor român urmează să deschidă seria premiilor acestui eveniment, îşi exprimau „onoarea de a celebra cultura română în Europa”, şi îi invitau să devină, în mod gratuit, parteneri ai manifestării. Singura lor obligaţie, mai mult morală, era aceea de a populariza evenimentul, de a se lăuda cu truda şi izbânda scriitorului care îi reprezintă. Pentru aceasta, sigla instituţiei respective ar fi tronat pe site-ul Târgului milanez de carte. Singura instituţie care a răspuns acestei invitaţii a fost Primăria Braşov, oraşul meu natal, a cărei siglă se poate vedea pe site-ul http://www.saloneinternazionaledellibro.it.

În privinţa instituţiilor centrale din România, de la Ministerul Culturii până la I.C.R., televiziuni şi radiouri, TĂCERE!!! În prelungirea aceleiaşi inexplicabile atitudini venite de sus, nici o editură din România nu va fi prezentă la Milano. Totuşi, cu o bunăvoinţă remarcabilă, organizatorii au vrut să dea consistenţă prezenţei româneşti la prima ediţie a evenimentului din nodul Italiei şi au invitat, suplimentar, o excelentă interpretă din ţara noastră, pe Maria Răducanu, care va susţine un recital. În plus, pe cheltuiala organizatorilor, s-a editat un pliant de prezentare a scriitorului premiat, pliant intitulat „Şoaptele clipei – Parole sussurrate dall’istante”, care conţine un CV în ambele limbi si un grupaj de sonete traduse în italiană excelent, cu mare probitate profesională, dăruire şi sensibilitate de poetul Eugen D. Popin. Pliantul va fi distribuit în câteva sute de exemplare în perioada manifestării de la Milano. După cum putem trage concluzia, străinii şi-au făcut datoria cu prisosinţă, o colaborare pe care o apreciez ca deosebită, pilduitoare, şi pe care mi-aş dori să o văd şi în Romania.

Din afara ţării şi-a exprimat dorinţa de a fi partener al Târgului Ambasada României la Roma. Numai că totul urma să rămână la nivelul unei declaraţii. O persoană din cadrul ambasadei, răspunzătoare de legăturile cu comunităţile româneşti din peninsulă, doamna Ramona Raus, a schimbat, o vreme, amabile mesaje cu organizatorii, promiţând că, neîntârziat, va fi la Milano, la ceremonie. Apoi schimbul de mesaje a încetat brusc. Aflu abia acum că, între timp, persoana respectivă a fost mutată, are alte însărcinări la Bucureşti, pe principiul că diplomaţii, ca mai toate persoanele din administraţie, inclusiv specialiştii de toate categoriile, trebuie musai schimbaţi – ca să preiau o sintagmă folosită într-un clip publicitar – ca izmenele, după cum bate vântul politichiei.

Organizatorii de la Milano au invitat-o pe doamna Raus să participe la eveniment, pe cheltuiala lor, fără să ştie că, între timp, nu mai era în Italia.

În aceste condiţii, înţelegând că trebuie să fac tot ce pot de unul singur, simţind o greutate pe umerii mei, o responsabilitate care nu era legată numai de persoana mea, am început să-mi ocup timpul cu contactele, împărtăşind bucuria premiului ce urmează să-l obţin. Nu am cerut nimic nimănui. Doar să se ştie, să ne bucurăm împreună. Am schimbat mesaje inclusiv cu doamna Ramona Raus care, amabilă, a sugerat, la un moment dat, o acţiune de prezentare în capitala Italiei, sub egida Academiei di Romania. Mi s-a indicat că trebuie să mă adresez directorului acestei instituţii, domnul Mihai Bărbulescu. I-am scris, spunându-i de premiul ce urma să-l obţin şi oferindu-mă să susţin un recital de poezie, eu fiind, în egală măsură, un actor care mă produc deseori cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizez, cu instrumentişti sau de unul singur. Cei ce m-au văzut într-o manifestare de acest gen ştiu că nu mă fac niciodată de râs. Nu aveam pentru aceasta nici o pretenţie financiară. Doar avansam rugămintea de a fi cazat pentru o noapte, până voi lua avionul de întoarcere. Răspunsul Academiei a fost cel mai concis : Tăcere. Am repetat mesajul după o lună, cu acelaşi rezultat. Dacă în cazul relaţiei cu un român o asemenea atitudine e aproape firească, pentru că noi suntem învăţaţi cu impoliteţea autorităţilor, m-am întrebat care este imaginea pe care şi-o fac străinii despre instituţiile româneşti dacă acest procedeu al întârzierilor în răspuns sau chiar al ignorării mesajelor primite s-ar continua şi în alte situaţii? Şi m-am întrebat, în prelungirea dialogului cu mine însumi: în cazul instituţiilor culturale nu funcţionează obligativitatea de a răspunde, cel mult în 30 de zile, la adresele pe care le primesc? Adică personalul din cultură nu are nici o obligaţie legală, trăieşte în dispreţul legilor, nu trebuie să-şi justifice în niciun fel activitatea sau inactivitatea, nu trebuie să arate în vreun fel dacă îşi merită salariul, deloc de neglijat, desemnarea pe tărâmuri mult mai tihnite?

M-am adresat ICR-ului de la Bucureşti, oferindu-mi, în acelaşi context, serviciile. Nimic, nici măcar un cuvânt de felicitare sau unul de refuz. Am scris celei mai apropiate filiale faţă de Milano a ICR-ului, filiala de la Veneţia. Le-am spus că mă voi afla la Milano în perioada 26-29 octombrie si îmi ofeream sprijinul pentru realizarea unei acţiuni. Nu ar fi implicat decât costurile de transport pentru o aruncătură de băţ. Mi s-a răspuns că programarea unor eventuale manifestări nu se poate face, din raţiuni financiare, decât de pe un an pe altul şi numai dacă aprobă Bucureştiul. Care raţiuni financiare, m-am întrebat, dacă eu eram acolo, lângă ei, ajuns pe banii organizatorilor de la Milano, nu pe banii statului român? Ar fi trebuit doar un pic de iniţiativă, de bun-simţ şi de dorinţă de a face ceva. Anul următor, şi în ideea în care propunerea ar fi fost acceptată de Bucureşti, deşi cred că a fost doar o pasare de responsabilitate, ar fi însemnat costuri de transport din România în Italia. Dar cine să gândească la aceste aspecte economice mărunte – continuam eu să mă întreb de unul singur – când în Romania se cheltuiesc, cu generozitate, sute de mii de euro pentru promovarea unor autori şi a unor opere traduse în zeci de limbi pe bani publici, numai cu vaga speranţă că se va ajunge la un mare premiu internaţional, se dau burse pe criterii doar de unii ştiute, se fac deplasări costisitoare, se organizează în lume evenimente de multe ori cel puţin dubioase, oricum nereprezentative, în urma unor desemnări netransparente de persoane indicate de mai marii vremelnici ai instituţiilor culturale, cei care stabilesc ierarhii pe un colţ de birou, în dispreţul absolut al publicului, singurul care va decide, în final, ce îi place şi ce nu, ce va rezista după trecerea timpului?

Revistele literare mari nu au catadicsit nici ele să anunţe evenimentul, măcar în două rânduri. Cum să mişte vreun deget, din moment ce nu fac parte din grupul „consacrat” al truditorilor condeiului, îmi plătesc singur sau cu banii unor sponsori privaţi cărţile pe care le scot, nu sunt prieten de bodegă cu nimeni, nu sărut mâna şefilor, nu le fac urări la ziua aniversară, nu sunt înregimentat politic, deci nu sunt? Cum să reacţioneze altfel publicaţiile când propria Uniune a Scriitorilor, printr-un reprezentant al ei, a dat telefon la Braşov, preşedintelui de filială, ca să-l întrebe cine sunt şi de unde am răsărit? Ca dovadă a faptului că, probabil, este o degringoladă totală în evidenţele instituţiei, nu se cunoaşte cine sunt membrii, ce fac ei, ce realizări, neîmpliniri sau doleanţe au, temporarii ocupanţi ai funcţiilor de conducere comportându-se aidoma sediului de pe Calea Victoriei, care este gata să se prăbuşească. Ar fi fost mai cinstit să-mi dea chiar mie telefon, să ne auzim în direct. I-aş fi spus că sunt membru al Uniunii de câţiva ani, e adevărat, târziu, pentru că târziu am început să scriu, că îmi plătesc conştiincios cotizaţia anuală, că nu am cerut burse, bani pentru publicarea cărţilor mele, nu am primit bani pentru participare la lecturi publice, nu am fost delegat în comitete şi comiţii şi nu am cerut zile de odihnă în staţiunile unde o mai fi având edificii Uniunea. Singurii care au răspuns, felicitându-mă, urându-mi succes, au fost unii „colegi de suferinţă literară” şi cititorii. Cei peste 10.000 de prieteni de pe facebook, de pe site-uri literare, cei ce mi-au citit cărţile, cu care m-am întâlnit accidental la manifestări, adică cei cărora le sunt destinate sonetele mele. Mie îmi este de ajuns, pentru mine aceasta este proba recunoaşterii. Se adaugă gestul organizatorilor de la Milano, indiferenţi la ierarhiile şi sugestiile din ţară. Au decis aşa cum le-a dictat conştiinţa, au ales pe cine au considerat ei, nu ce li s-a sugerat de către alţii. Să fie clar, nu îi cunosc, nu ne-am întâlnit încă faţă în faţă, nu am fost niciodată la Milano, dar am o mare preţuire pentru atitudinea lor, pentru demnitatea şi independenţa lor.

Aşa se face că la Milano, în 28 octombrie, ora 10, voi fi singur la conferinţa de presă şi în momentul în care mi se va decerna premiul. Poate vor mai apare câţiva români, care au aflat de eveniment de la mine, de pe site-uri şi de pe facebook, pentru că ambasada noastră nu a transmis nimic comunităţilor româneşti cu care ar trebui să fie în contact, nu a suflat o vorbă. În timp ce pe site-ul amabasadei există o pagină numită „prezenţe culturale româneşti”. Ştiţi ce conţine acea pagină ? ESTE GOALĂ!!! Aflu în ultima clipă că schimbările la ambasadă au fost masive, inclusiv amabasadorul, nu există încă un înlocuitor, iar un binevoitor secretar II pe probleme politice, Laviniu Enii, m-a sunat cerându-şi scuze pentru neînţegerile de care nu el este răspunzător, venit de numai o lună la Roma, şi anunţându-mă că, probabil, va fi prezent la premiere consulul nostru la Milano. Probabil.

Aşa se face că la Milano nu voi reprezenta nici o instituţie din România. Mă voi reprezenta pe mine însumi şi pe toţi truditorii din ţară ignoraţi ca şi mine. Extrem de trist mi se pare ca lipsa de reacţie a oficialităţilor să se facă cu atât de mare evidenţă, cu stridenţă şi impoliteţe. Aproape dureros, dar specific nouă.

La întoarcere le spun tuturor că nu mă interesează felicitările nici unei instituţii, nu voi răspunde la invitaţiile nimănui, nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Înainte de toate, ca să se întâmple ceva bun în ţara asta, trebuie să se treacă la o reconstrucţie morală.

Până atunci, mărturisesc sincer că tot mai mult în ultima vreme regret că nu m-am născut pe alte meleaguri, undeva unde omul să aibă un preţ real şi unde înţelesul cuvântului demnitate să mai fie încă apreciat şi cultivat.

Adrian Munteanu

Octombrie 18, 2012

Tismaneanu, 5000 de dolari pentru o conferinta

Banii au provenit de la ICR. N-a fost gratis intromisiunea cu abnegatie a lui Vladimir Tismaneanu in dorsala lui Basesu. Vederi aici proba ICR-Contract-Tismaneanu

Alte amanunte pe blogul scriitorului Stelian Tanase http://www.stelian-tanase.ro/jurnal-de-bord/decont-tismaneanu/

Octombrie 12, 2012

Solidarizarea cu mâna pe portofel a scriitorilor

Mulţi scriitori români sunt specialişti în solidarizare cu unul pe care s-au tocat la greu bani publici într-o perioadă de sărăcie, mă refer la Cărtărescu- să nu fie dubii. Ştiu să reacţioneze când le sunt puse în discuţie privilegiile acordate preponderent pe simpatii politice. Nu neapărat beneficiile personale, ci a unuia din gaşcă. Şi apoi se miră de cât de scăzut e prestigiul scriitorului în România, doar oamenii judecă, nu-s atât de proşti pe cât îi consideră aceştia. Iar cei care se solidarizează acum nu s-au solidarizat desigur cu oamenii care au îngheţat în iarnă protestând împotriva lui Băsescu şi a marionetelor sale, nici cu ţăranii anchetaţi de procurori, după referendum, cu Biblia pe capota maşinii. Au talentul să se solidarizeze doar cu mâna pe portofel.

Septembrie 27, 2012

Mircea Cărtărescu îi concurează pe Florin Salam şi Adrian Minune

„Voi fi discreditat şi murdărit tot mai mult, aşa cum sunt deja de câţiva ani în­coace. Înainte eram ţinta campaniilor şi ca­­lomniilor doar din motive literare. Azi mă gândesc la acele vremuri ca la o epocă bi­ne­­cuvântată. Dar nici cei mai înverşu­naţi adver­sari ai mei, literari sau politici, nu vor scrie vreodată nici „Nostalgia”, nici „Levantul”, nici „Or­bitor”. Acesta este eternul meu răs­puns la orice mur­dărire. „- Mircea Cărtărescu, aici http://www.formula-as.ro/2012/1034/lumea-romaneasca-24/mircea-cartarescu-n-am-fost-nimic-altceva-vreodata-decat-poet-15491

„Dusmanii imi poarta pica dar n-au valoarea mea”- Florin Salam & Adrian Minune

Septembrie 10, 2012

despre văicărelile scriitorilor şi alte cele. pe f scurt

majoritatea văicărelile scriitorilor seamănă cu ale femeilor neregulate. sau nesatisfăcute cum au fost regulate. e în ele o aşteptare pasivă care mă seacă, o eclipsă de bărbăţie cât everestul. ia, nu aştepta să ţi se dea!

da, menirea unui scriitor e şi să se pronunţe despre chestiunile zilei, despre politică. pe faţă. m-am săturat de aşa-zişii apolitici, de fapt inşi care vor mulgă prin toate părţile, dar vacile să nu ştie una de alta.

reluând spusa cuiva, când mi-or face unii statuie, prefer în pielea goală, să pot fi pupat mai uşor în fund

August 22, 2012

Apelul intelectualilor din România. Am semnat

Către:

Dna. Judecător Alina Nicoleta GHICA – Președintele CSM

Dna. Procuror Oana Andrea SCHMIDT-HĂINEALĂ – Vicepreşedinte CSM

E.S. DL. Victor Ponta Prim Ministru, Ministru ad interim al Justiţiei – Membru de drept al CSM; Dl. Bucurel Mircea ARON; Dl. Nicolae Horaţius DUMBRAVĂ; Dna. Graţiana Petronela ISAC; Dna. Mona Pivniceru; Dl. Alexandru ŞERBAN; Dl. George
BĂLAN; Dl. Bogdan GABOR; Dna. Laura Codruţa KÖVESI; Dl. Badea Marius TUDOSE; Dna. Prof. dr. Corina Adriana DUMITRESCU; Dna. Florentina GAVADIA; Dna. Ana Cristina LĂBUŞ; Dna. judecător Livia Doina STANCIU; Dl. Vasilică Cristi DANILEŢ; Dna. Prof. dr. Georgiana Camelia; Dl. Adrian Toni NEACŞU – Membrii CSM

În ultimele zile, Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie desfăşoară activităţi de cercetare specifice în diferite zone şi localităţi rurale şi urbane ale ţării, sub pretextul verificării corectitudinii desfăşurării referendumului privind demiterea Preşedintelui României, din data de 29 iulie a.c. Presa prezintă zi de zi cum cetăţenii din diferite zone ale ţării sunt interogaţi la domiciliu sau sunt transportaţi cu dubele la sediile parchetelor. Este vorba de o acțiune de o amploare ieşită din comun, de masă, în care instituțiile menţionate sunt implicate în ansamblu, utilizînd o mare parte din resursele umane, materiale și financiare pe care le au la dispoziţie. Comunităţi întregi sunt supuse trierii şi anchetate, în forme care reiau, la o altă scară, în alt context și cu metode adaptate, practicile staliniste care au marcat instaurarea comunismului în ţara noastră. Ideea de autonomie și de responsabilitate individuală pentru fapte, dacă ele există, prezumția de nevinovăție, drepturile fundamentale ale omului, libertatea de conştiinţă şi de exprimare, sunt călcate în picioare. Asemenea acţiuni nu pot fi motivate în nici un fel, nu au nicio raţiune constituţională, sfidează și pun în pericol de moarte sistemul democratic din ţara noastră. Ele sunt cu atât mai nocive, cu cât sunt îndreptate împotriva formei de bază, originare, a democraţiei: democraţia directă, participativă. Într-un referendum, aşa cum a fost acela desfăşurat la 29 iulie a.c., cetățenii sunt chemați să decidă în mod direct, și nu prin reprezentanţi politici, asupra problemelor cetății. În acest context, şi în condiţiile în care dl. Traian Băsescu și Partidul Democrat Liberal s-au pronunțat împotriva desfășurării referendumului și au chemat la boicotarea acestuia, considerăm că acțiunile Parchetului General sunt puse astfel în slujba unor interese politice partizane. Represiunea îndreptată împotriva formelor de democrație participativă, în care cetăţenii se pronunţa direct, fără mijlocirea reprezentanţilor politici, în probleme ce țin de binele public, va avea consecințe grave asupra sistemului democratic românesc, asupra încrederii pe care membrii societăţii noastre o manifestă în statul de drepte şi în imparţialitatea instituţiilor. Democrația nu se construiește cu procuratura, iar încrederea cetăţenilor în funcţionarea statului de drept nu se obţine prin anchetarea acestora în legătură cu opţiunile lor în problemele în care sunt chemaţi şi îndrituiţi să se pronunţe în mod direct.

De aceea, aducîndu-vă la cunoştinţă dezaprobarea şi protestul nostru public în privinţa acţiunilor întreprinse de Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie în ultima perioadă în diferite regiuni ale ţării, acţiuni care pun în pericol democraţia în România, vă solicităm să întreprindeți toate demersurile necesare pentru investigarea acestora și luarea măsurilor ce se impun.

De asemenea, va transmitem în continuare, în baza prevederilor art. 45 alin (2) şi următoarele din Legea nr 24/2012, coroborat cu prevederile art. 99 lit t) şi art 991 din Legea 303/2004 cu modificările şi completările ulterioare solicitarea noastră de a efectua cercetări şi de a dispune măsurile legale privind încălcarea prevederilor legii în cadrul unor acţiuni ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desfăşurate în ultima perioadă şi materializate în următoarele fapte:

I. Încălcarea gravă a normelor de procedură cu privire la modul de preluare a listelor electorale cuprinzând persoanele care au participat la Referendumul naţional pentru demiterea preşedintelui României din data de 29 iulie 2012, având următoarele modalităţi:

Aspecte privind încălcarea flagrantă a normelor de procedură

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a preluat de la un nedeținător de drept al documentelor listele electorale pe care s-au semnat alegătorii participanţi la scrutinul din data de 29.07.2012. Astfel, conform prevederilor legale ale Legii 3/2000 şi Legii 35/2008 precum şi ale actelor normative subsecvente de punere în aplicare pe perioada procesului electoral, toate documentele cu privire la desfăşurarea scrutinului sunt gestionate de Biroul Electoral Central şi structurile similare din teritoriu aflate sub coordonarea sa. La finalul procesului electoral, aceste documente se predau prin proces-verbal Autorităţii Electorale Permanente în vederea arhivării. Întrucât procesul electoral se încheie conform prevederilor legale prin publicarea în Monitorul Oficial a rezultatelor scrutinului pentru referendum, validate sau invalidate de Curtea Constituţională, după ce au fost citite în plenul reunit al Parlamentului, se poate vedea lesne că listele electorale permanente şi listele electorale suplimentare nu se află în posesia Biroului Electoral Central.

Comunicatul de presă al Ministerului Public din data de 3 august 2012 relevă că aceste documente au fost preluate de la societatea comercială care are sarcina de a verifica in sistem informatic posibilele fapte de vot multiplu. Preluarea s-a făcut fără o adresă prealabilă de solicitare date, în mod intempestiv la ora 22.00 în data de 02.08.2012 din faţa sediului Biroului Electoral Central, şi nu de la sediul Autorităţii Electorale Permanente. Deşi, conform prevederilor legale, Parchetul poate solicita date şi informaţii de la orice persoană fizică sau juridică, aceasta trebuie făcută conform normelor de procedură penală prevăzute de lege.

Conduita abuzivă este continuată şi prin aceea că şi în acest moment Parchetul General deţine listele electorale din cadrul documentaţiei scrutinului, fără a fi obținut acordul Biroului Electoral Central, care nu și-a încetat, ci doar și-a suspendat activitatea, conform comunicării publice din data de 4.08.2012. O hotărâre de încuviinţare a preluării documentaţiilor era cu atât mai necesară, tocmai în consideraţia faptului că procesul electoral nu este încheiat. Amintim că din BEC fac parte 7 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi 6 reprezentanţi ai partidelor politice parlamentare.

Mai mult, societatea comercială de la care a preluat Parchetul General înscrisurile nu era abilitată să le predea, întrucât nu le primise în posesie conform legii. Or, tocmai acesta trebuia să fie obiectul dosarului penal, şi anume sustragerea de înscrisuri oficiale, şi nu folosirea de această faptă pentru a putea justifica o fraudă la lege privind normele de procedură.

Dacă invocarea necunoaşterii legii nu poate fi considerată un mijloc de apărare în cazul niciunui cetățean, cu atât mai mult acest principiu este valabil în cazul magistraților.

Aspecte privind încălcarea drepturilor electorale ale cetăţenilor prin încălcarea atribuţiilor legale

Prin deschiderea unei cercetări penale erga omnes privind posibilitatea votului multiplu, se încalcă principiul nevinovăţiei, considerând ca potenţiali infractori toţi cetăţenii care şi-au exercitat votul în cadrul scrutinului din data de 29 iulie 2012.

Parchetul General avea dreptul de a solicita şi primi neîntârziat listele electorale de la acele secţii de votare unde s-au semnalat şi depus plângeri penale privind săvârşirea infracţiunii de vot multiplu, însă este interzis de lege să preia în integralitate listele de la toate secţiile de votare organizate pe teritoriul României, şi care exced eventualelor plângeri penale.

Parchetul General şi-a încălcat grav atribuţiile de serviciu atunci când a preluat atribuţiile de verificare a votului multiplu ca o activitate generală de analiză şi control, aceasta fiind stabilită prin lege doar în sarcina Autorităţii Electorale Permanente. Parchetul General nu poate efectua verificările administrative ale AEP, ci este reţinut la a efectua orice verificări administrative necesare cercetării penale exclusiv în cazul plângerilor penale primite, adică doar asupra cazurilor sesizate. Acest aspect este întărit de existenţa unui protocol încheiat între Parchetul General şi AEP cu privire la supravegherea de către AEP a operaţiunilor administrative de verificări generale. Acest înscris reprezintă proba abuzului sau a gravei neglijenţe ce urmează a fi verificate şi confirmate sau infirmate de către Inspecţia Judiciară.

În condiţiile circumstanţiale ale scrutinului din data de 29 iulie 2012, conduita Parchetului General este de natură a încălca drepturile electorale ale persoanelor care au participat la vot, prin aceea că secretul votului – garantat de lege tocmai prin faptul că accesul la întreaga documentaţie a scrutinului este permis exclusiv Biroului Electoral Central şi operatorilor Autorităţii Electorale Permanente – a fost violat de Parchetul General prin preluarea acestor informaţii , și mai mult încă, cu încălcarea normelor de procedură.

Astfel, în condiţiile boicotului declarat de Preşedintele Traian Băsescu şi de către Partidul Democrat Liberal, participarea la vot reprezintă în sine o opţiune politică, iar informaţiile cu privire la situaţia generală a votanţilor sunt manipulate de o autoritate care nu are acest drept prin lege. Această interpretare a fost dată prin Decizia Curţii Constituţionale din data de 3.08.2012, care a statuat că pentru demiterea Preşedintelui României voinţa electoratului trebuie exprimată în vederea îndeplinirii a două condiţii independente şi cumulative: prima – participarea la vot în vederea întrunirii cvorumului, şi a doua – existența unui număr majoritar de voturi valabil exprimate în favoarea demiterii Preşedintelui. Mai mult, Curtea Constituţională atunci când a respins contestaţia referitoare la boicotul referendumului, a statuat că participarea sau neparticiparea reprezintă exprimarea unei opţiuni politice.

În concluzie, în acest context, cercetarea penală in rem şi erga omnes cu privire la participanţii la vot, indiferent sub ce aspect este realizată şi prin încălcarea normelor de procedură, circumstanţiază o vădită încălcare a drepturilor electorale şi a secretului votulu; o atare cercetare este interzisă de tratatele internaţionale şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa de aplicare a art. 3 din Protocolul Adiţional nr 1 la Convenţie. O circumstanță agravantă o reprezintă acțiunea de intimidare a votanților, desfășurată cu precădere în mediul rural, în comunități sărace și defavorizate, incluzând chiar și perturbarea serviciului religios, ceea ce induce o nuanță represivă incalificabilă întregului proces.

Aspecte privind interferenţa politică a Parchetului General

Întregul context al conduitei Parchetului General privind cercetarea penală a votanţilor de la referendum în vederea confirmării sau infirmării votului nelegal pentru un număr ce se va releva ulterior din cercetări deja începute pentru toate voturile exprimate este de natură să fie o acţiune în favoarea iniţiatorilor boicotului.

De asemenea, autosesizarea Parchetului General numai sub aspectele şi cu privire la persoanele indicate prin declaraţiile publice ale Preşedintelui Traian Băsescu este de natură a evidenţia o conduită partizană şi neechidistantă a acestei instituţii cu privire la posibilele fapte de încălcare a legii care s-au comis în cadrul procesului electoral. Spre exemplu, cercetarea boicotului declarat de un partid politic în vedere exercitării de către procuror a acţiunilor de sancţionare în instanţă a formaţiunii politice care a încălcat Legea Partidelor Politice, conduita discutabilă cu privire la modificarea prin adăugire, într-o adresă semnată doar de magistratul de serviciu, a deciziei Curţii Constituţionale semnată de Preşedintele Curţii în 3 august 2012, solicitarea începerii urmării penale împotriva unui ministru făcută într-un context politic, ș.a.m.d.

II. Publicarea de informaţii care nu sunt destinate publicităţii din cadrul urmăririi penale săvârşită cu rea credinţă sau gravă neglijenţă privind convorbirile telefonice intre Ministrul Administraţiei şi Internelor şi Ministrul delegat pentru Administraţie Publică, având următoarele modalităţi:

Aspecte care confirmă scurgerea provenită din dosarul de urmărire penală

În data de 9 august 2012, presa centrală a publicat stenograme ale convorbirilor telefonice dintre Ministrul Ioan Rus şi Ministrul Victor Paul Dobre, date ce se regăseau în dosarul de urmărire penală sau pe care Parchetul nu le-a contestat public. Aceste date şi informaţii din dosar, care nu sunt destinate publicităţii, au apărut în presă înainte de a fi făcută solicitarea către Parlament pentru ridicarea imunităţii deputatului Victor Paul Dobre, precum și înainte de autorizarea de către Președintele României a cercetărilor referitoare la un ministru, membru CSAȚ, ceea ce vădeşte faptul că aceste informaţii au fost scurgeri din dosar – fie scurgeri controlate în vederea sprijinirii publice a discursului politic a domnului Traian Băsescu, fie rezultat al unei grave neglijenţe. Răspunderea profesională este atât a procurorilor de caz cât şi a conducerii instituţiei pentru modul defectuos în care se asigură respectarea procedurilor la nivelul Parchetului. Acest comportament abuziv al Parchetului General încalcă legea şi se constituie în fapte disciplinare în orice sistem judiciar din Uniunea Europeană; atare fapte sunt sancţionate atât de ghidul de standarde al CPEJ, de jurisprudenţa CEDO, cât şi de legea română prin prevederile Legii 303/2004 privind Statutul magistraţilor.

Aspecte ce privesc interferenţa politică a Parchetului General

Comportamentul părtinitor al Parchetului General în conflictul politic existent în România, precum şi efectele pe care acest comportament le are asupra încrederii populaţiei în sistemul de justiţie, sunt de natură a pune sub semnul întrebării caracterul democratic şi neechivoc al exerciţiului drepturilor electorale.

Solicitarea încuviinţării urmăririi penale împotriva unui ministru pentru emiterea unei adrese care a fost cerută de Curtea Constituţională, precum şi a lămuririlor date cu privire la respectiva adresă – care, prin ea însăşi, nu poate constitui obiect material al unei infracţiuni de abuz în serviciu, fiind punctul de vedere al unei părţi solicitat în cadrul unei proceduri jurisdicţionale aflată încă în derulare, și fiind lipsită de urmarea imediată ce este necesară pentru existenţa oricărei infracţiuni (omisivă sau comisivă, de pericol sau de rezultat) – reprezintă o acţiune prematură juridic dar cu un impact mediatic şi politic deosebit. Este de natura Inspecţiei judiciare să verifice dacă anterior solicitării încuviinţării urmăririi penale a unui ministru s-a realizat cercetarea penală suficientă care să indice nevoia de a se circumstanția făptuitorul unei prezumtive fapte penale. Aceasta cu atât mai mult cu cât efectele unei decizii luate cu încălcarea prevederilor art. 131 alin (1) din Constituţia României şi a practicii judiciare a ICCJ în materia începerii urmăririi penale sunt de natură politică, fără a se fi realizat probe, fie în acuzare, fie în apărare.

Parchetul a declanşat urmăriri penale în sensul solicitat de Preşedintele Traian Băsescu, în cazul unor salariaţi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, fără a se cerceta în prealabil dacă sunt sau nu întrunite indicii ale săvârşirii unei infracţiuni, doar pentru faptul că s-a emis o adresă, fără a se vedea dacă în conţinutul ei sunt date nereale sau opinii ce nu concordă cu obligaţiile profesionale. Trebuie avută în vedere practica Parchetului în situaţii de fapte similare , şi comparată cu cea din cauza de faţă, pentru a se vedea dacă există diferenţe de tratament ca urmare a unor indicaţii politice.

III. Încălcarea prevederilor art. 99 lit h) coroborate cu litera n) din Legea 3030/2004 atunci când Parchetul General a stabilit cercetarea penală cu prioritate referitoare la scrutinul din data de 29 iulie 2012, deşi nu a soluţionat un număr de peste 12.000 de sesizări referitoare la scrutinul din data de 6 decembrie 2009 şi cel din 7 iunie 2009, în beneficiul Preşedintelui Traian Băsescu, care a declarat că doreşte păstrarea în funcţii de conducere în cadrul Ministerului Public a doamnei Laura Codruţa Kovesi.

Aspecte privind nesoluţionarea cauzelor în regim de tratament egal privind celeritatea şi competenţa de soluţionare a dosarelor penale în cadrul Ministerului Public

În cadrul Parchetului General au fost înregistrate în anul 2009 un număr aproximativ de 12.000 de sesizări şi plângeri penale cu privire la încălcarea legilor privind alegerile prezidenţiale din 2009 şi alegerile europarlamentare din 2009. În această materie, Parchetul General nu a finalizat cercetările; mai mult, el şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Judecătoriei Sectorului 1. Acele plângeri nu au primit încă o rezoluţie juridică, deşi se refereau la fraude privind alegerea Preşedintelui României domnul Traian Băsescu, a cărui demitere se realizează prin referendumul din 29.07.2012. Muşamalizarea cauzelor sau lăsarea lor în nelucrare, peste termenul prevăzut de regulamentele adoptate de CSM atunci când este vorba scrutinul de alegerea domnului Traian Băsescu, în acelaşi timp cu aplicarea unei proceduri in rem şi erga omnes când este vorba de scrutinul de demitere, cu termene pe ore, preluări de scripte în toiul nopţii şi fără procedură, precum şi aplicarea diferenţiată a normelor privind competenţa materială, arată că Parchetul General favorizează unii cetăţeni şi îi defavorizează pe alţii în activitatea sa jurisdicţională, în funcție de opțiunile politice ale fiecăruia.

Aspecte privind întârzieri grave şi de lungă durată, repetate, privind mai multe sesizări penale ca formă agravantă de abatere disciplinară

Întârzierea în soluţionarea plângerilor din 2009 afectează un număr semnificativ de sesizări şi plângeri penale care au o durată de întârziere mai mare de 6 luni de zile, încălcându-se astfel în mod flagrant dreptul de petiţionare şi acces la justiţie a petenţilor care au formulat menţionatele plângeri. Inspecţia judiciară este în măsură să analizeze şi să constate încălcarea regulamentelor CSM de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să stabilească sancţiunile necesare în sarcina procurorilor de caz precum şi a conducerii PICCJ.

IV. Realizarea de acte de procedură cu scopul influenţării unei cauze aflate în soluţionare la Curtea Constituţională a României

Aspecte privind obiectul cauzei penale

Magistraţii au obligaţia de a se abţine de la orice fapte de natură a influenţa modul de soluţionare a cauzelor aflate pe rolul instanţelor şi parchetelor. În cauza de faţă este vorba de Curtea Constituţională care, deși nu face parte din sistemul judiciar, realizează un control jurisdicţional de legalitate de drept comun cu privire la procedurile de organizare şi desfăşurare a referendumului, în cadrul îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de legea nr 3/2000 coroborate cu cele din legea 47/1992. În cadrul acestei proceduri jurisdicţionale, Curtea Constituţională a rămas în pronunţare şi a amânat pronunţarea, solicitând anumite documente şi informaţii de la diferite entităţi.

În vederea conformării dispoziţiilor Curţii Constituţionale, autorităţile solicitate au depus documentele şi relaţiile solicitate, fiind dispuse în consecinţă măsuri suplimentare de către instanţă. În lipsa înscrierii în fals sau a sesizării făcute de curte, interferarea cu probatoriul administrat în cauză prin acţiunea, dispusă din oficiu, a Parchetului General, este de natură evidentă de a influenţa cursul judecăţii cauzei pe rolul Curţii Constituţionale.

Nelegalitatea procedurii este cu atât mai vădită cu cât în privinţa faptelor semnalate nu se poate reţine efectuarea cercetării penale prealabile pentru a se putea dispune măsura începerii urmăririi penale. Nici nu era posibil atâta vreme cât Parchetul s-a autosesizat în aceeaşi zi cu declaraţia preşedintelui Traian Băsescu, şi a dispus începerea urmăririi penale înaintea audierii celor puşi sub învinuire, faptele încadrate nefiind susceptibile de începerea urmăririi penale ab initio.

Aspecte privind modului de interferare cu o cauză aflată pe rolul Instanţei constituţionale aflată în pronunţare

Este fără precedent ca, în privinţa unor documente administrate în faţa unor instanţe ce efectuează control jurisdicţional de legalitate fără participarea procurorului, şi asupra cărora acestea au rămas în pronunţare, Parchetul să se autosesizeze în vederea înlăturării acestora din dosarul aflat în soluţionare, fără ca această înlăturare să fie dispusă de către instanţă sau de către o parte prin procedura înscrierii în fals.

Efectele acţiunii parchetului au fost acelea că un număr semnificativ de primari au declarat că nu doresc să se conformeze solicitărilor Curţii Constituţionale, de teama de a nu se afla în situaţia de a fi urmăriţi penal pentru aceasta. Or, în acest sens este şi declaraţia publică a președintelui Traian Băsescu din data de 7 august 2012.

De aceea,

Toate aceste aspecte au creat în opinia publică un sentiment de neîncredere în justiţie, de frustrare şi de revoltă împotriva modului cum votul dat la urne se reinterpretează ca o afacere judiciară, atâta timp cât asupra procesului electoral neîncheiat încă Parchetul se antepronunţă prin începerea urmăririlor penale indicând care adresă este corectă şi care nu, care înscris al Curţii Constituţionale este legal şi care nu, care este conduita culpabilă pentru primari şi care nu, care ministru este suspectat şi care nu, emite din dosare probe care sprijină discursul politic al preşedintelui Traian Băsescu, etc.

Prin conduita sa, Parchetul general realizează presiuni asupra Curţii Constituţionale, atât direct cât şi indirect, prin recalificarea probelor aflate în cursul judecăţii.

Este obligaţia Inspecţiei Judiciare şi a CSM să intervină înainte ca prejudiciile încrederii în justiţie să devină ireparabile, pentru ca aceasta va afecta independenţa sistemului judiciar pe termen mediu şi lung. Un sistem care anulează efectele votului popular, şi care se plasează în mod evident părtinitor din considerente politice, deschide un parcurs periculos în relaţia justiţie – politic – societate.

În faţa evidenţei, CSM şi Inspecţia judiciară au obligaţia de a opri de îndată manipularea votului popular prin intimidări judiciare împotriva celor chemaţi să răspundă la întrebarea politică cu privire la rezultatul referendumului.

Faţă de aceste elemente, vă solicităm să declanşaţi de urgenţă şi să soluţionaţi cu celeritate această sesizare; deasemeni, să extindeţi controlul şi la alte elemente ce le veţi constata în cursul anchetei, realizată în baza dreptului constituţional de petiţionare, astfel încât concluziile să poată fi făcute publice în timp util pentru a se garanta obiectivitatea, independenţa şi mai ales legalitatea funcţionării instituţiilor judiciare ca fundament al statului de drept.

Semnatarii sesizării:

Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, București
Liviu Antonesei, poet, publicist, Iasi
Prof. dr. Mihai Dinu Gheorghiu, Universitatea “Al. I. Cuza”, IASI
Dr. Adrian Muraru, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Viorica Nișcov, cercetător, traducător, Bucureşti
Sorin Mărculescu, scriitor, Bucureşti
Inginer Silviu Wechsler (MsC), București
Conf. dr. Dan-Șerban Sava, Dept. of Anglo-American and German Studies, School of Letters and Arts LUCIAN BLAGA University of Sibiu
Prof.Georgeta Bălășoiu, Biblioteca Universitatii Politehnica din Timisoara
Prof.dr.ing. Victor Bălășoiu, Universitatea Politehnica din Timisoara
Alexandrina Chelcea, București
Dr. Daniela Zaharia, Universitatea din București
Prof. dr. Romulus Brâncoveanu – Universitatea din București
Ing. Victor Vernescu, consilier la Comitetul Național Român al Consiliului Mondial al Energiei, București
Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea, Universitatea din București
Prof. dr. Ladislau Gyemant, Directorul Institutului de Iudaistică, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj
Octavian Hoandră, ziarist, Cluj
Corneliu Apostol Stanescu, București
Prof. dr. Octavian Duliu, Universitatea din București
Conf. dr. Carmen Mușat, Universitatea din București; redactor șef Observator cultural, București
Gelu Stamboli, București
Radu Traian Grosu, BRASOV
Şerban Foarţă, scriitorI
ldiko Gabor – Foarţă, psiholog, traducător
Dr. Lucian Nastasa-Kovács, Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Cluj – Napoca
Vasile Gogea, scriitor, Cluj
Mircea Daneliuc, regizor
Bucureşti Prof. dr. Antoaneta Tănăsescu, Universitatea din București
Prof. dr. Florin Țurcanu, Universitatea din București
Prof. dr. Grigore Popescu Arbore, Chief Technology Officer, The National Research Council / CNR, Institute of Marine Sciences / ISMAR, Venice – Italy
D-tru-C-tin Botezatu – Iasi
Nadia Botezatu, Iasi
Stefan Botezatu, Iasi
Tudor Botezatu, Iasi
Sofia – Martha Botezatu, Iasi
Colonel (rez) Ionuț Voicu, fost ofițer Planificare Operatii al Comandamentului Aliat din Iraq
Prof. dr. Coman Lupu, Universitatea din București
Prof. dr. Andreea Vlădescu, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti
Dr. Henriette Vlădescu, Bucureşti
Prof. dr. Monica Spiridon, Universitatea din București
Mircea Spiridon, București
Anca Maria Spiridon, London, Putney Heath
Conf. univ. dr. Cristian Pirvulescu, decan, Facultatea de Stiinte Politice, SNSPA, București
Prof. dr. Zoe Petre, Universitatea din București
Prof.univ.dr.Tasin Gemil, directorul Institutului de Turcologie si Studii Central-Asiatice, Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca
Alexandru Petria, scriitor
Doina Uricariu, scriitor
Dr. C. E. Ghiță, Universitatea din București
Georgeta Dimisianu, editor, București
Dr. Floricel Marinescu, istoric, București
Dr. Lucia Ana Marinescu, fost Director al Muzeului Național de Istorie – București
Dr. Valentin Popa, Universitatea „Constantin Brancoveanu” Pitesti, Centrul de studii Braila
Neculae Bute, Pitesti, jud.Arges
Maria Bute, Pitesti, jud.Arges
Horia Barna, scriitor, București
Eleonora Cofas, director al Muzeului Național “Cotroceni”, 1997-2000
Adrian Dobrin, București
Daniela Dobrin, București
Hugó Ágoston publicist București
Paul Lăcătuș, București
Ioana Geacăr, scriitoare
Gheorghe Geacăr
Prof. dr. Mihai Dinu, Universitatea din București
Alexandru Dobrescu, București
Prof.univ.dr.Ing. Ion David, Universitatea”Politehnica” Timisoara
Ioana Filipescu, București
Prof. dr. Ecaterina Lung, Universitatea din București
Conf. Dr. Mianda Cioba, Universitatea din București
Prof. univ. dr. Michael Shafir, Universitatea Babeș – Bolyai, Cluj
Prof. dr. Tudor A. Marian, Universitatea din București
Prof. dr. Paulina Marian, Universitatea din București
Prof.univ.dr. Dragoș Paraschiv, Univ. Tehnică „Gh.Asachi” IAŞI
Prof.univ.dr Mihaela Paraschiv, Univ. „Al.I.Cuza” Iași
Prof. univ. dr. Daniela Ionescu, Universitatea din București, Facultatea de limbi si literaturi straine, București
Dr. George Calalb, Presedintele Convenției Medicilor Democrați din Romania 1992-2006
Dr. Alexandru Suceveanu, emeritus director adjunct, Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” al Academiei Române, București
Ioana Coșereanu, muzeograf, Iași
George Mihail Vlăsceanu, student
Olga Popescu, pictor, Craiova
Lect.dr. Daniel Ciurel Timisoara
Nicolae Murăruş, Bucureşti
Carmen Duvalma, scriitor
Catalina Ghițulescu
Nedeea Burca, editor si scriitor, București
Dr. Ioana Vintilă-Rădulescu, București
Gabriel Klimowicz – jurnalist
Gheorghe Stancu – Sotir, cel mai in vârsta fost Director din sistemul Coca – Cola
Iulian Fulger, B’nai B’rith International Member, Managing Partner – Eden Qualified Advices, Bucharest
Viorica Toader
Vlad Nicolae Popescu, instructor canin
Radu Boroianu, Presedinte al Asociatiei Negociatorilor de Opere de Arta din Romania, ministru, senator si ambasador

August 16, 2012

Flori Bălănescu bate ritmul marii literaturi

Aş vrea să scriu pe larg despre Flori Bălănescu, dar n-am stare, n-am bricolat texte despre scriitori şi literatură de nu ştiu câte luni, contextul politic nu-mi permite să mă adun sufleteşte. Dar promit să mă revanşez, cândva, cumva. Vreau acum să atrag atenţia asupra ultimei cărţi a autoarei, „În mâinile tale”, apărută nu demult la editura „Blumenthal” din Bucureşti. Cum s-o caracterizez pe scurt pe Flori? O intelectuală talentată, intransigentă moral? Merge, însă nu e totul. E ca şi cum aş vorbi despre pământul unei întregi grădini după doar două-trei mostre de sol. Oricum, e genul de persoană pe care îţi vine s-o pupi şi să te înfrânezi cu greu să n-o ei la palme într-un interval temporar strâns. Iscă sentimente năvalnice, n-are cum să te lase indiferent. Este pe cât de înzestrată în ce intreprinde, pe atât de pasională.
Despre ce în carte? Despre ce îi place lui Flori, ce-o deranjează pe Flori, cum o duce în viaţa cotidiană Flori, ce ar vrea şi n-ar vrea Flori dacă s-ar putea şi aşa tot înainte… Despre Flori căutându-se cu fervoare. Cartea se citeşte ca un roman bun, nu plictiseşte, cuvintele zvâcnesc tensionate în pagini.
La o căutare pe Google, cei care n-o cunoaşteţi, aflaţi amănunte interesante despre Flori Bălănescu. Mai adaug ceva- dacă aş avea vârsta lui Paul Goma, m-aş topi de plăcere să se ocupe cineva de scrierile mele cum o face Flori cu scrierile celebrului scriitor şi dizident.
Ca o „carte de vizită” marca Bălănescu, şi în loc de concluzie, transcriu fragmente din „În mâinile tale”, care bat ritmul marii literaturi:
„Ce ştiţi voi cu adevărat despre mine? Luaţi ce vă trebuie, fiecare când aveţi nevoie. Unde sunteţi voi toţi când în creierul meu se rostogoleşte hăul, atunci când mă apucă nostalgia lucrurilor pe care nu am apucat să le fac, când mă chinuie amintirile vieţilor pe care n-am apucat să le trăiesc? Vă place Uraganul Flori, vă convine când alerg pentru voi, încolo şi-ncoace, fără odihnă, deşi sunt ruptă de oboseală. Vă convine să fiu dulce-amară-tăioasă-diplomată, dar nu v-ar pica deloc bine să vă spun că sunt bolnavă, că depind de medicamente, că au venit ploile şi eu încă umblu în papuci de la magazinele „o sută – două sute”, că sunt maestră în a face din rahat bici în materie de supravieţuire. Desigur, nu plezneşte, dar reuşesc să mă târăsc prin viaţă, iar uneori par chiar frumoasă şi distinsă. Ştiţi voi că sunt femeie? De unde să ştiţi, din faţa computerelor de la care trimiteţi mesaje? Uneori sunt ca ploaia repezită de afară, alteori sunt tăcută, tandră şi aşteptândă ca un fir de Regina Nopţii în clipele magice în care gălăgia lumii amuţeşte. Dacă aţi şti voi, prieteni dragi, toate astea nu aş scădea – măcar un pic, o idee – în ochii voştri, care mă văd, mereu, în perspectivă, de la distanţe care exclud orice formă de tangibilitate directă? Aura de femeie bărbată ar deveni străvezie, luptătoarea ar rămâne o biată femeie, demnă de toată mila şi întristarea.
Alaltăieri alergam dinspre grădiniţă spre metrou, încercând să nu pierd programarea la doctor şi am trecut pe lângă staţia de taxi de la Republica. Taximetriştii de tranziţie, particulari cu tarife ridicate, stăteau pe trotuar la taclale. Nu i-am văzut, i-am dedus după ce a urmat. Am trecut, aşadar, în zbor, aşa cum merg eu de obicei, şi am auzit în urmă-mi: „Zi, mă, că nu e frumoasă! Să mor io dacă nu e cea mai frumoasă femeie care a trecut vreodată pe strada asta!” Care stradă? E o ditamai intersecţia! Numai intersecţiile din viaţa mea au fost nişte răscruci nereuşite. N-am simţit decât că picioarele coboară neghidate treptele de la intrarea în staţia de metrou. Vroiau ei să spună de fapt „Mamă, cum i-aş trage-o”? Ce altceva? În aceeaşi zi desenatoarea noastră surdo-mută mi-a spus, prin limbajul ei care sperie la prima vedere, că aş putea face trotuarul la cât sunt de „bună şi de frumoasă”. I-am răspuns că îl fac zilnic, dar că nu câştig nici un ban. N-a priceput ea mare lucru. Eu nu glumesc nici când glumesc. De aceea mă criticaţi voi, prieteni dragi, vă convine şi nu vă. Ea, femeia, nu ştie să se relaxeze. Voi, bărbaţii, credeţi cam toţi la fel. Doar că nu aveţi răgazul şi interesul să coborâţi puţin în miezul femeii. Doamne-fereşte, dacă o să descoperiţi că ea nu vrea să şi-o pună, ci să fie iubită?”(pag.  27-28)
„Poate că am chef uneori să nu-mi pun sutienul (De-aş mai avea sânii ăia de la 20 de ani! Când aveam vârsta asta strigam „Jos cenzura!” în Piaţa Universităţii… şi credeam că o să am eu timp pentru toate) şi să rămân agăţată de privirile trecătorilor cu sfârcurile iţite prin bluză, dezbărată de complexe, impertinentă ca o şcolăriţă. S-o las pe copilă să zburde, să se relaxeze, prea am sufocat-o cu seriozitatea mea de jivină socială. Să mă plimb pe străzi în care să mă recunosc, să mă topesc, să mă rup de lume, să nu cunosc pe nimeni. Poate mi se face să se izbească un mascul arătos de mine. Privirea lui să mă înţepenească, să mă paralizeze. Ei, na, uneori chiar am chef să mă simt femelă! Cine nu are? Numai că animalul din mine este foarte selectiv. Ai mai vedea! Nu reuşesc decât să par blazată şi inaccesibilă, în cel mai fericit caz. Dacă nu cumva handicapată. Aş vrea să-l urmez pe drăcuşorul meu sălbatic – el miroase a Alien, dar greieraşul îmi este mult mai aproape de inimă, mă umanizează, îmi spune rămâi cu mine sălbăticiune, dă-ţi cu „Little black dress” şi lasă-mă să-ţi susur minciunele dulci în timpan. Sunt momente când mă derutează, când sunt muşcată de ispita bănuielii. Uneori… simt că drăcuşorul şi greieraşul sunt unul şi acelaşi. Asta ar explica şi lungile absenţe din urechea dreaptă. Ciudată sinteza asta de femeie şi copilă, de emancipată închipuită şi fecioară. Ce-şi doreşte veşnica fecioară? Aventură fără limite şi complicaţii în boscheţi? Nu… Săruturi umede şi neostoite, sâni îndelung mângâiaţi, sărutaţi, muşcaţi, vorbe sugrumate care să îndulcească momentul impactului, mâini tandre, vânoase şi posesive, care să nu se retragă iute după ce mărul a fost început. Nu, nu le ştiţi voi chiar pe toate. Fecioara mai vrea să simtă greutatea grijulie a bărbatului deasupra, vrea să îi simtă puterea tandră. Desigur, dacă ar cunoaşte adevărul de pe urmă, cred că şi-ar dori neapărat un iubit care ştie ce face, care îşi concentrează atenţia mai ales asupra ei.
Dacă nu vreau eu, femeia, tu – bărbatul, nu mă vezi, oricât de vizibilă aş fi. Aici nu te contrazic, femeia poate fi atât de greu de înţeles şi numai atât cât vrea ea.
Una este să te umezeşti când vezi o scenă hard, alta să te împerechezi la întâmplare. Orice s-ar spune, femeile (după statistica mea subiectivă) au mai multă stăpânire şi respect de sine. Nu ne f… într-o parte şi iubim în alta. Ce n-ar da bărbaţii să pună stăpânire pe gândurile, pe visurile noastre! Oricât de nespasmodiată, de neorgasmată, de neiubită, de nepreţuită femeia are organ pentru o intuiţie aparte. Nu degeaba se cheamă intuiţie feminină. Bărbaţii au orgolii tari, erective, când nu eşti disponibilă din diverse motive se supără, se simt loviţi direct în organul lor cel mai tare – mândria. Vai, eroare! Se numeşte sexul tare din cauză de orgoliu (bărbătesc, se înţelege). Cei mai mulţi oameni complexaţi din cercul meu sunt bărbaţi, nu femei. Şi cei mai mulţi oameni resemnaţi, în acelaşi cerc, sunt femei.
N-au pic de tandreţe, de înţelegere pentru fiinţa aia care zace bolnavă, obosită, fără chef într-un colţ. Decât să o bage în seamă mai bine o bagă în mă-sa, dorm, îşi varsă nervii pe ea, citesc, îşi trimit copiii după ziare, ţigări şi pâine sau îi rup în bătaie etc. Până şi declaraţiile lor de dragoste sunt egoiste, cântărite, studiate. Ei nu sunt fraieri, nu sunt nişte blege de muieri care se moleşesc din ce nu te aştepţi şi spun te iubesc. Ei nu se îndrăgostesc uşor (ăsta e un sport – extrem! – pentru femei), ei doar se excită uşor. Şi ce dacă n-am dreptate, ăsta e adevărul meu. Adevărul şi dreptatea nu sunt decât complementare…
Ei au mereu alibiul pregătit, şi trebuie să le dai mereu dreptate dacă vrei să o scoţi la un capăt. Orice s-ar spune, bărbaţii sunt şi aşa! Azi e una din zilele acelea în care am chef să mă cert cu ei! (N-aş recunoaşte în veci că au grijă de tine când îţi vine ciclul, de exemplu, şi vrei să te mângâie, să îşi lipească palmele de pântecul tău. Este şi periculos, pentru că libidoul o ia razna, din cauza durerilor te ghemuieşti ca un arici, dar te poţi şi deschide ca un trandafir.)
Din fericire pentru ei, femeile au multe fantezii, nu neapărat experienţă. Fanteziile sunt compensatorii, într-o oarecare măsură recuperatorii. ” (pag. 31-32)
„În mâinile tale” e un op de ţinut în bibliotecă. Şi de recitit.
Alexandru Petria

August 13, 2012

Amintiri cu Augustin Zegrean

Prin anii 90 am lucrat ca redactor la revista „Zig-zag”, care, alături de săptămânalul „Expres”, condus de Cornel Nistorescu, era una dintre cele mai influente publicaţii ale vremii. Scriam anchete speciale.
În acea perioadă l-am cunoscut pe Augustin Zegrean, acum preşedinte la Curtea Constituţională. Era avocat la Bistriţa. Apăra un tip care m-a dat în judecată pentru calomnie, fiindcă am afirmat într-un articol că a fost ofiţer de securitate acoperit. La un moment dat, Zegrean a spus instanţei că o sa ceară o adeverinţă de la SRI că n-a fost ofiţer de securitate acoperit clientul său. La întrebarea judecătoarei dacă sunt de acord cu intenţia lui Zegrean, am replicat că da, în măsura în care SRI este policlinică să dea asemenea adeverinţe, dar că, în conformitate cu legislaţia, n-are cum sa elibereze actul, să deconspire un agent acoperit. Toţi cei din sala de judecată din Bistriţa au râs. Am mai amintit, cu sadism- recunosc, că avocatul părţii adverse ar fi trebuit să ştie că Legea Siguranţei Naţionale din timpul respectiv, pe care a votat-o şi Zegrean când a fost parlamentar, nu permite deconspirările. Răutăcios, nu m-am putut abţine să nu întreb în faţa judecătoarei dacă Zegrean n-a fost cumva la bufetul Parlamentului când s-a votat legea. Au urmat alte râsete.
Procesul s-a întins pe durata a doi ani. Înaintea unei şedinţe de judecată, se ţineau dimineaţa, începând de la 8.30, pe hol, Zegrean s-a răstit la mine că vrea să mă bage în puşcărie, ca să fiu un exemplu pentru colegii din presă, că prea scriem ce ne trece prin cap, că „destabilizăm” ţara . La ora aia matinală n-am rămas fără replică la călcătura pe bombeu şi i-am răspuns cu un scurt „Bagi pe mă-ta în puşcărie!”. A întins-o cu coada între picioare, tremurând de furie.
Convins că o să vină cu argumente zdrobitoare, odată, Zegrean a propus instanţei să fie audiaţi fostul şef al Securităţii din Bistriţa şi adjunctul său, aflaţi într-un anumit an la o instrurire la Grădiştea, unde Securitatea avea două unităţi. Numai că clientul lui Zegrean a fost în una ca militar, iar cei doi în cealaltă unitate. Ceea ce am subliniat şi eu, când am putut să interoghez martorii. La întrebarea simplă adresată foştilor securişti, bazată pe certitudinea compartimentării muncii de informaţii, dacă au avut acces la documentele secrete ale celeilalte unităţi, unde se afla cel care m-a dat în judecată, ambii au răspuns că nu. Într-un moment de sinceritate, fostul şef al Securităţii Bistriţa a afirmat în faţa judecătoarei că nu ştie chiar de ce a fost chemat, că nu înţelege logica. Vă daţi seama ce atmosferă a fost în sala de judecată… Ca la The Benny Hill Show. După acest episod, cel care m-a dat în judecată a renunţat la serviciile avocatului Zegrean.
Cam asta a fost pe scurt „întâlnirea” mea cu celebrul Zegrean. Merită să mai spun că am câştigat procesul. Şi că n-am avut avocat. M-am apărat singur.
Alexandru Petria

August 7, 2012

Gânduri aproape ucigătoare pe o căldură ucigătoare

Privesc cu uimire intelectualii fascinaţi de Băsescu. Cum se poartă ca nişte slugi umile în faţa stăpânului. Parcă-s setaţi pe creiere. Şi nu mă refer la profitorii ticăloşi.

Destui autori scriu având în faţă mental numai colegii, scriitori şi critici. Şi se mai miră că nu-i citeşte nici naiba, în artificialitatea lor. Cum să scrie şi pe înţelesul matematicianului, al aviatorului, al pescarului, zidarului, al extaziatelor pe bani de sex oral? Parcă nu e cool. Ceea ce fac aceşti oameni aduce cu mirosirea cu pretenţie de savantlâc a beşinii într-un spaţiu închis.

Poezia de dragoste de calitate e firav reprezentată în literatura romănă contemporană. Păi, nu prea ai cum s-o scrii ca şoarece de bibliotecă sau puţopalmist, viaţa adevărată trecând pe lângă tine. Aşa-s majoritatea poeţilor de pe la noi. Şi cazurile mai fericite confundă sexul adevărat cu datul din fund precum iepuraşii. Excepţie doi, pentru care bag mâna în foc, Suciu şi, desigur, Petria.

Dacă nu scrii despre ce ai trăit, baţi nefericit apa în piuă. Ceea ce nu înseamnă că n-ai cum s-o ai personaj pe regina Cleopatra, la o adică. Pe lângă textura epocii, obţinută prin documentare, o credibilizezi şi-i dai viaţă literară descriind cum se scobeşte în nas, de exemplu, lucru pe care n-ai cum să nu-l cunoşti. Atenţie la „biluţele” Cleopatrei…

Ăstora care vorbesc iresponsabil de lovitură de stat sau puci chiar ar merita să le pui pistolul la tâmplă. Să vezi cum se cacă pe ei de frică şi încep să se umilească. Apoi să apeşi pe trăgaci şi din ţeava să iasă apă…

Războaie şi tratative de pace, avansări, şantaje, iarna transformată în vară, promisiunea ploii în deşert- ce nu poate femeia cu ce are între picioare, dacă-şi pune în cap? Doar lui Dumnezeu nu-i face prunci…

Sunt un complotist ticălos, care am participat la lovitura de stat din mintea lui Băsescu. Poate mă saltă procurorii. Am votat da la referendum. Şi din cauza mea este în parcare cetăţeanul cu tricou bleu.

Cetateanul in tricou bleu are autorizatie sa tina in fiecare zi intruniri unde le tine, in parcare? Campania electorala s-a terminat. Nu tulbura linistea publica?

Iulie 29, 2012

dezvaluire senzationala despre tactica basistilor la referendum!

boicotarea referendumului e ca şi cum i-ai spune femeii doritoare doar „considera-te futută”, iar apoi să te crezi bărbat, pretinzând dragoste şi respect.

Iulie 28, 2012

Emil CONSTANTINESCU, Îndemn la vot

Dragi concetăţeni,

Mă adresez azi dumneavoastră, într-un ceas de cumpănă pentru noi toţi. În ianuarie 2012, când au început marile manifestaţii populare spontane al căror singur numitor comun era demisia preşedintelui României, m-am hotărât să nu mai fac nicio declaraţie publică deoarece nu mi s-a părut corect din poziţia mea să mă implic în vreun fel într-o acţiune care-l viza pe preşedintele statului.
Am păstrat această poziţie chiar şi atunci când, în pofida unei logici elementare, proceduri parlamentare validate de Curtea Constituţională şi supuse votului popular au fost calificate drept lovitură de stat. În momentul în care însă Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a impus României, în mod abuziv, condiţii politice care nu se aplică şi altor state membre şi pe care Comisia nu ar fi îndrăznit să le propună altui stat al Uniunii Europene, m-am simţit obligat să-i scriu preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, pentru a-i semnala atingerile aduse suveranităţii şi demnităţii României. În circumstanţele în care preşedintele interimar şi primul ministru au fost nevoiţi să accepte aceste condiţii pentru a contracara o violentă campanie mediatică de denigrare a României şi efectele acesteia pe plan economico-financiar, am considerat de datoria mea să-mi folosesc audienţa de care mă bucur pe plan internaţional pentru a apăra nu numai interesele pe termen lung ale României dar şi valorile juridice şi morale europene, încălcate chiar de către dirigenţii UE care ar fi trebuit să le apere.
Nu poţi fi respectat dacă nu te respecţi tu însuţi. Iată de ce cred că în 29 iulie suntem chemaţi să dovedim că acţionăm pe deplin conştienţi în spiritul democraţiei şi în litera legii, hotărându-ne prin vot propriul nostru viitor. În cei 22 de ani de post-comunism, România europeană nu s-a clădit pe actele şi voinţa unuia singur, fie el şi preşedinte. Ea s-a clădit pe votul a milioane de ceteţeni, conştienţi de forţa şi de datoria lor, de votul milioanelor de cetăţeni care au susţinut prin voinţa lor, nu o dată urmată de sacrificii, reformele necesare pentru progres, pentru integrarea politică, economică, culturală a României în Europa democratică. Votul fiecăruia dintre noi este un drept constituţional, dar este şi o datorie morală faţă de cei care au murit în temniţele comuniste, faţă de cei care au luptat şi au murit în decembrie 1989 pentru alegeri libere, pentru cei care au plătit timp de două decenii şi cu osebire în timpul mandatului meu costurile sociale ale democraţiei. Neprezentarea la vot poate fi şi ea interpretată de unii ca un drept, dar unul care încalcă dreptul altora de a decide în mod liber şi care ne arată cât de departe suntem, după 22 de ani de la căderea comunismului, de înţelegerea sensului libertăţii într-un stat de drept.
Vă chem să dovedim împreună, votând liber pe 29 iulie, că nu avem nevoie de lecţia nimănui pentru a şti ce înseamnă democraţia, respectul statului de drept şi al legilor. Vă chem să dovedim pe 29 iulie, votând liber, că suntem o comunitate civică matură, conştientă de drepturile sale, dar şi de îndatoririle care decurg din calitatea noastră comună de cetăţeni ai României şi ai Uniunii Europene.

Pe 29 iulie să dovedim prin votul nostru că naţiunea română are onoare şi caracter.

Emil Constantinescu

Iulie 26, 2012

Nu fiţi boscheţi pentru câini!

Nu este timp de complacere în pasivitate. Referendumul din 29 iulie e unul dintre momentele istoriei în care lipsa de participare activă dă mâna cu ticăloşia sau cu prostia şi, sigur, cu lipsa de patriotism.
O să votez cu ambele mâini la referendum. Am uzat de cuvântul patriotism cu reţinere deoarece a fost golit de sens de muşteriii vorbelor goale şi sunătoare. Şi politicieni, şi scriitori, şi alţi nechemaţi. Dar n-am găsit altul care să cuprindă realitatea dureroasă, cu piciorul pe acceleraţie, când se decide inclusiv soarta copiilor noştri.
N-o să enumăr motivele pentru care sunt împotriva lui Băsescu. Le-am punctat altădatã. Spun numai că personajul trebuie strârpit grabnic. Democratic, preferabil prin vot. Nu le cer cititorilor să voteze pro-demitere. Le zic doar să meargă la vot, să fie oameni responsabili, nu boscheţi pe care se pişă câinii, cum îi doresc cei de la PD-L.
Alexandru Petria

Iulie 24, 2012

SCRISOARE CĂTRE OFICIALII UE. Am semnat. Semnati si voi!

SCRISOARE CĂTRE OFICIALII UE

Către:
Președintele Consiliului European, ES Herman Achille Van Rompuy
Președintele Comisiei Europene, ES Jose Manuel Durao Barroso
Vice-Președintele Comisiei Europene, ES Viviane Reding
Comisarul European pentru Afaceri Interne, ES Cecilia Malmstrom
Secretarul General al Comisiei Europene, Dna. Catherine Day

București, 23 iulie 2012

Excelențele Voastre,
Suntem un grup de intelectuali români – savanţi, universitari, cercetători în domeniul ştiinţelor fundamentale, aplicative şi umaniste, scriitori şi artişti. Unii suntem veterani ai mişcării democratice din România, alţii – reprezentanţi ai unor generaţii mai tinere, dar toţi suntem apărători fervenţi ai valorilor europene. Mulţi dintre noi nu sunt implicaţi în niciun fel în politică; unii au afilieri şi simpatii dintre cele mai diferite. Exprimăm aici un punct de vedere non-partizan. Singurul nostru scop este acela de a apăra principiile democratice şi statul de drept, aşa cum am făcut-o mereu începând din decembrie 1989.

Suntem acum profund îngrijoraţi de reacţiile externe la recentele evenimente politice din ţara noastră. Sperăm ca această scrisoare să ajute la clarificarea oricăror concepţii eronate cu privire la situaţia curentă şi va deschide un dialog în legătură cu viitorul. Căci suntem profund preocupaţi de recentele acuzaţii care pretind că Parlamentul şi Guvernul României ar fi subminat statul de drept şi independenţa justiţiei în încercarea de a-l demite pe preşedintele Traian Băsescu. E greu pentru noi să vedem că reprezentanţi de seamă ai Uniunii Europene îşi exprimă poziţia, ignorând un principiu fundamental al dreptului, audiatur et altera pars. Această poziţie nu a putut fi formulată decât pe temeiul unor informaţii înşelătoare sau incomplete cu privire la adevărata natură a situaţiei din România.

Vă rugăm să ne permiteţi ca, folosind experienţa noastră de cercetare şi cunoaşterea directă a climatului politic din ţara noastră, să vă prezentăm doar câteva puncte pe scurt:

· Curtea Constituţională nu este parte a sistemului judiciar independent din România. Este vorba de o instituţie unde numirile se fac politic şi care are ca unică vocaţie arbitrajul în chestiuni constituţionale.

· Curtea Constituţională a recunoscut că, substituindu-se Primului Ministru, Preşedintele Basescu a încălcat principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor. Guvernul României nu a mai răspuns în faţa Parlamentului, aşa cum se întâmplă în toate statele democratice din Uniunea Europeană, ci în fapt în faţa Preşedintelui, ca în Federaţia Rusă. Parlamentul a tins să devină o cochilie vidă, atunci când majoritatea guvernamentală nu a avut voie să voteze de câte ori exista riscul unei opinii disidente. În consecinţă, aşa cum a recunoscut-o Curtea Constituţională, suspendarea Preşedintelui este conformă cu Constituţia României şi urmează să fie confirmată sau nu de un referendum naţional, organizat de asemenea în strictul respect al legii.

Preşedintele Băsescu vorbeşte deschis şi liber despre rolul său de jucător, în ciuda faptului că un atare rol contravine definiţiei constituţionale a Preşedintelui României ca mediator. Alte incidente recente confirmă temerile noastre referitoare la modul în care Preşedintele Băsescu îşi înţelege competenţele.

· În 2009, Parlamentul a votat o moţiune de cenzură împotriva Guvernului, care a fost demis în conformitate cu legea. Preşedintele a refuzat să accepte propunerea majorităţii, cum se cuvenea, şi nu l-a desemnat drept Prim Ministru pe dl. Klaus Johannis, Primarul Municipiului Sibiu, susţinut de o largă majoritate, ci a prelungit mandatul Guvernului demis, doar ca să fie sigur că o echipă favorabilă îi va organiza realegerea ca Preşedinte al României.

· Preşedintele a declarat în direct într-un interviu televizat că i-a numit din proprie voinţă pe cei doi şefi ai Serviciilor Secrete care, în conformitate cu legea, trebuie să fie numiţi de Parlament. De curând a adăugat că ”aproape s-a decis” cu privire la persoana viitorului Procuror General care, în conformitate cu legea, este propus de către Ministrul Justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, organism independent.

· Acum câteva zile, Preşedintele i-a povestit în direct unui reporter TV că, atunci când Cancelarul Germaniei, dna Angela Merkel, l-a întrebat dacă există în Constituţia României reglementări privitoare la suspendarea Preşedintelui, el i-a răspuns că nu, nu există. A fost poate o eroare de exprimare, dar cum să lăsăm soarta ţării noastre în asemenea mâini? Articolul 95 al Constituţiei României este explicit şi defineşte procedura de suspendare, de la iniţierea ei la sfârşitul procesului; faptul că în Constituţia Germaniei sau a oricărui alt stat din Uniune Europeană nu există o asemenea prevedere nu are nicio semnificaţie în această materie.

Iată de ce, în ultimii ani, cetăţenii obişnuiţi ai României au devenit tot mai îngrijoraţi de acţiunile întreprinse de Preşedintele Băsescu şi de apropiaţii săi. Ei au fost votaţi pe baza unui program de justiţie, echitate şi bunăstare a cetăţenilor. Dimpotrivă, Preşedintele însuşi a asumat un rol executiv direct când a iniţiat tăieri sălbatice ale salariilor şi pensiilor, fie că era vorba de profesori, de militari, de cadre medicale, de judecători şi funcţionari publici, decimând astfel clasa mijlocie în formare. În acelaşi timp, fondurile publice care-i plăteau pe clienţii partidului dominant au crescut an de an, în dispreţul retoricii de austeritate generală.

Poate încă şi mai îngrijorătoare au devenit manifestările de intoleranţă printre susţinătorii Preşedintelui. Lideri ai partidului care-l susţine au declarat că minoritatea rromă din România este “genetic programată” să încalce legile. Ni se repetă constant – în ecou cu declaraţiile Preşedintelui – că idealul european al unei societăţi care garantează o viaţă decentă pentru toţi este perimat, şi ar trebui să fie înlocuit de o societate “competitivă” în care doar cei mai adaptaţi şi mai puternici să supravieţuiască. Această formă brutală de darwinism social este opusul valorilor democratice ale Uniunii Europene, aşa cum le-am adoptat cu entuziasm în ultimii douăzeci de ani.

Acestea sunt doar câteva dintre evenimentele recente care au făcut să explodeze în iarna trecută demonstraţii civice în peste 60 de oraşe ale României. Referendumul din 29 iulie este expresia faptului că societatea românească refuză intoleranţa şi discrepanţele economice din ultimii ani. Sperăm cu toată sinceritatea că acest referendum va dovedi că idealurile democratice au rădăcini adânci în societatea românească, sunt vibrante şi pline de viaţă.

Apreciem din toată inima timpul şi preocuparea pe care le cheltuiţi pentru examinarea contextului pe care l-am evocat, şi care priveşte climatul politic al României într-un moment delicat. Sperăm că declaraţiile dvs de susţinere a democraţiei în România vor reflecta de asemeni aceste fapte complexe şi că, împreună, putem continua să lucrăm în interesul nostru comun pentru un viitor democratic, prosper şi tolerant deopotrivă pentru România şi pentru Uniunea Europeană.

Cu deosebită considerație,
Prof. dr. Nicolae Anastasiu, membru corespondent al Academiei Române, professor emeritus, Universitatea din București.

Prof. dr. Liviu Antonesei, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea « Al. I .Cuza » Iasi ; scriitor, jurnalist.

Prof. dr. Vasile Astarastoae, Rectorul Universității de Medicină și Farmacie « Gr. T. Popa », Iasi, Președintele Colegiul Medicilor din Romania

Horia Barna, scriitor, traducător

Prof. dr. Lavinia Bârlogeanu, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București

Dr. Vlad Bedros, Universitatea Națională de Artă din București

Corina Bernic, scriitor, traducător ; manager pentru Europa Centrală și de Est a programelor Robert Bosch Stiftung

Prof. dr. Dr.Andrei Bodiu, scriitor

Lect. Dr. Valentin – Victor Bottez, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Prof. dr. Romulus Brancoveanu, Facultatea de Filozofie, Universitatea din București

Bianca Burta-Cernat, critic literar

Anca Calangiu,filolog, tradcător

Dr. Ileana Cazan, cercetător științific I, director adjunct al Institutului de Istorie ”Nicolae Iorga” al Academiei Române

Paul Cernat, critic literar

Dr. Marius Chelcu, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei Române, Iași

Conf. Dr. Mihai Chioveanu, Facultatea de Științe Politice a Universității din București ; delegat al României în Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research.

Conf. Dr. Mirana Cioba, Facultatea de Limbi și literaturi Străine, Universitatea din București, catedra de limbi Ibero-Romanice

Conf. Dr. Alin Ciupală, Departamentul de Istorie a românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Dr. Razvan Constantinescu, DrMed., Universitatea de Medicină și Farmacie “Gr.T. Popa”, Iasi, medic primar, Centrul de Gasteroenterologie și Hepatologie

Lect. Dr. Emanuel Copilas, Ph.D Facultatea de științe politice, “Universitatea de Vest” Timisoara

Prof. dr. Emil Coșeru, Universitatea de Artă « George Enescu », București

Marius Costa, DrMed.,

Annia Costa, jurnalist

Dr. Ing. Eugen Cuteanu

Dorin David, cercetător, Universitatea “Transilvania” Brasov

Iarina Demian, actriță, regisor, scriitor.

Georgeta Dimisianu, editor

Nicolae Iordan-Constantinescu, PhD, profesor asociate, Universitatea FInanțe – Bănci, Bucuresti

Prof. dr. Octavian G. Duliu, Facultatea de Fizică, Universittea din București

Șerban Foarţă, scriitor

Ildiko Gabor -Foarţă, psiholog, traducător

Dr. Monica Ghetz, scriitor

Marius Ghilezan, scriitor

Dr. Cristian E. Ghita, cercetător post-doctoral, Universitatea din București

Prof. dr. Mihai Dinu Gheorghiu, Universitatea « Al. I .Cuza » Iasi

Prof. dr. Mihaela Grancea, Universitatea « Lucian Blaga » Sibiu

Andreea Grecu, PhD, manager cultural, Asociația Operatorilor Culturali din România

Prof. dr. Ladislau Gyemant, Directorul Institutului de Iudaistică, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj

Prof. dr. Constantin Hlihor, Decanul Facultății de Istorie, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București

Octavian Hoandra, scriitor, jurnalist

Prof. dr. Adrian Paul Iliescu. Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

Eugen Ionescu, DrMed., Hospices Civils de Lyon

Dr. Corina Iosif, cercetător științific, Institutul de Etnografie al Academiei Române, Cluj – Napoca

Lect. Dr. Ruxandra Ivan, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București

Florin Lazarescu, scriitor

Prof. dr. Ion Bogdan Lefter, critic literar, analist cultural și politic, scriitor, Facultatea de Litere, Universitatea din București

Prof. dr. Sabin Adrian Luca, Universitatea “Lucian Blaga”, Director General al Muzeului Brukenthal, Sibiu

Prof. dr. Ecaterina Lung, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Prof. dr. Coman Lupu, Facultatea de Limbi și Literaturi străine, Universitatea din București

Dr. Alexandru Mamina cercetător științțific, institutul de Istorie « Nicolae Iorga » al Academiei Române, București

Sorin Mărculescu, scriitor

Prof. dr. Tudor A. Marian, professor emeritus de Fizică, Universitatea din București

Prof. dr. Paulina Marian, profesor de Fizică, Universitatea din București

Conf. Dr. Alexandra Mitrea, decanul facultății de Litere și Arte, Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu

Lect. Dr. Adrian Muraru, Universitatea « Al. I. Cuza » Iasi

Prof. dr. Oana Muraruș, Facultatea de litere, Universitatea din București

Prof. dr. Marina Muresanu Ionescu, Facultatea de limbă și literatură franceză, Universitatea « Al. I .Cuza » Iasi

Dr. Carmen Musat, Facultatea de Litere, Universitatea din București; redactor șef, “Observatorul Cultural” București

Dr. Lucian Nastasa-Kovács, Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române,, Cluj – Napoca

Pof. Dr. Victor Neumann, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, director (din 2008) al Școlii Doctorale Internaționale de Istorie Conceptuală „Reinhart Koselleck” din cadrul Universității de Vest din Timișoara

Viorica Niscov, cercetător, traducător

Prof. dr. Gheorghe Vlad Nistor, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Conf. Dr. Cristian Olariu, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Dr. Marius Oprea, directorul Departamentului de Investigații Speciale, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoriei Exilului Românesc

Alexandru Pecican, regizor

Prof. dr. Ovidiu Pecican, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca, membru în COnsiliul Național al Uniunii Scriitorilor

Dr. Emanuel Petac, conservator al Cabinetului Numismatic al Bibliotecii Academiei Române

Prof. dr. Zoe Petre, professor emeritus de istorie antică, Universitatea din București

Dr. Zeno Karl Pinter, membru corespondent al Institutului Arheologic German, (DAI), Președintele Comisiei Naționale de Arheologie

Prof. dr. Cristian Pîrvulescu, SNSPA, președinte Pro Democratia

Acad. Prof. dr. Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universității « Babes Bolyai », Cluj – Napoca

Prof. dr. Grigore Popescu Arbore, Chief Technology Officer, The National Research Council / CNR, Institute of Marine Sciences / ISMAR, Venice – Italy

Lect, dr. Simona Popescu, PhD, Facultatea de Litere, Universitatea din București ; scriitor,

Iulia Popovici, critic literar

Prof. dr. Mihai Retegan, DHC Universitatea Ovidius, Constanta, Departamentul de Istorie a Românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Prof. dr. Zoltan Rostas, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București

Prof. dr. Michael Shafir, professor emeritus, Universitatea « Babes-Bolyai » Cluj

Prof. dr. Cezar Sigmirean, Universitatea „Petru Maior”, Targu-Mures

Conf. Dr. Elena Șaulea, UNATC, București

Ovidiu Șimonca, jurnalist, redactor șef adjunct, “Observator cultural”

Prof. dr. Monica Spiridon, PhD, habilit. , Universitatea din București, Membru al Academia Europea, Vicepreședinte al International Comparative Literature Association (ICLA), Chair to the Experts Panel of Literature, European Science Foundation ( Program ERIH), Membru al The European Pool of Reviewers, Evaluator of the European Research Council (” Bringing Great Ideas to Life”, Panel SH5)

Prof. Dr. Filip Stanciu, Rectorul Universității “Lumina” din București

Cornel Apostol Stanescu, fost Director General al Nvățământului SUperior și Cercetării, Ministerul Educației

Prof. dr. Constantin Stoenescu, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, publicist

Dr. Alexandru Suceveanu, emeritus director adjunct, Institutul de Arheologie “Vasile Parvan” al Academiei Române, Bucharest

Prof. dr. Stelian Tanase, scriitor

Prof. dr. Antoaneta Tanasescu, Facultatea de Litere, Universitatea din București,

Prof. dr. Nicolae Serban Tanaşoca, Directorul Institutului de Studii Sud-est auropene al Academiei Române

Lucian Dan Teodorovici, scriitor

Conf. Dr. Zoltan Tibori Szabo, Departamentul de Științe Politice, Administrație și Comunicare, Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca

Conf. Dr. Nicolae Toboşaru, Universitatea din Oradea, Masteratul de Studii de securitate Euopeană

Prof. dr. Florin Țurcanu, Facultatea de Stiințe Politice, Universitatea din București

Dr. Silviu Vacaru, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei ROmâne, Iasi

Alexa Visarion, regizor

Conf. Dr. Viorel Vizureanu, PhD, Facultatea de FIlosofie, Universitatea din București.

Prof. dr. Laurentiu Vlad, facultatea de Științe Politice, Universitatea din București

Lect. Dr. Felicia Waldman, Universitatea din București

Lect, dr, Daniela Zaharia, PhD, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

LISTA RAMÂNE DESCHISĂ.
Persoanele care doresc să semneze pot să anunțe pe acest blog.

Add., 24 iulie:
Direct sau prin intermediarul blogului lui Stelian Tănase, am primit solicitarea de a adăuga pe lista semnatarilor mai multe persoane care și-au manifestat aocordul cu textul scrisorii după publicarea ei. Iată lista de azi:

Vasile Baghiu, scriitor

Mircea Bostan, scriitor

Călin și Simona Cainap, medici

Prof. Marilena Rodica Chiretu, traducator, scriitoare

Prof. dr. Pompiliu Comșa, Facultatea de Stiinte ale Comunicarii si Jurnalism, Universitatea APOLLONIA Iasi,

prof.univ.dr.Emil Coșeru, Univ.arte ”G.Enescu” iasi

Dan David, scriitor

Acad.prof.dr. Sorin Dumitrescu, pictor

Doina Dumitrescu, grafician

Monica Dumitrescu, filolog

Prof.dr. Constantin Flondor, pictor Timișoara

Ioana Geacar, scriitoare

Lector dr. Cristian Luca, Departamentul de Istorie, Universitatea Dunarea de Jos din Galati

Prof. Dr. Mihai Nicolescu, Universitatea de Medicina Carol Davila, Bucuresti

Damian Oancea, actor

Daniel Raduta -scenograf

Dr. Mihnea Strain, sef de lucrari UMF Timisoara

Victor Tănase, profesor

Dr. ing. Nicolae Țăran, analist economic
Marius Varvaroi, violonist
______________________
Dr. George Calalb, Presedintele Conventiei Medicilor Democrati din Romania 1992-2006

Ing. Mihai Costoiu, rectorul Universității „Politehnica”, București
Florin Iaru, poet

Dr. Cicerone Ionescu, matematician

Oana Buhan-Ionescu, filolog, M.A., E.M.B.A.

Radu Bogdan Matei, Specialist Relații Internaționale și Studii Europene, Universitatea din Haga

Alexandru Petria, scriitor

Doina Popescu, jurnalist

Adrian Rusu, arhitect

Dana Scumpu – functionar public

Liliana Tirel, profesor

Prof. univ. dr. emeritus Nicolae Ursulescu, Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iasi.

LISTA RAMÎNE DESCHISĂ
Persoanele care vor să semneze pot să scrie pe adresa de email apelintelectuali@gmail.com

menționînd numele complet și titlurile, așa cum doresc să apară.

Iulie 7, 2012

Da

Iulie 5, 2012

Ce-i doresc lui Băsescu