Posts tagged ‘politica’

mai 30, 2018

Mic elogiu al fricoșilor și leneșilor

Frica și lenea sunt vitale, ca mâncarea, căldura, un dinam al evoluției.

Sunt defecte doar în măsura în care nu sunt urmate de acțiune, atunci când se rămâne într-o auto-combustie inertă, în blegeală, tangentă cu prostia și autosuficiența, amputată de urgența voinței, stearpă.

Din frică, omul își ascute reflexele, are atenția mai trează, încearcă să nu scape niciun amănunt care i-ar putea periclita statusul sau chiar existența. Are nevoie de ea în artere ca, prin turbionul reflexele de apărare, să găsească soluții noi, neașteptate, surprinzătoare. Improbabile ori imposibile dacă nu se aprindea bricheta fricii. Fiind pus la zid, în extremis- având de ales între viață și moarte, e nevoit să depășească imobilismul, conformismul, regulile încetățenite, conștiința altitudinii propriilor puteri, să găsească resurse nebănuite de curaj pentru a rămâne pe linia de plutire. Nu e o noutate să spun că din frică s-au născut nenumărați eroi.

Leneșul nu e un inutil, dacă are încrengăturile neuronale profund și amplu definite la purtător. Este de tolerat, nu e exagerat de zis- de ocrotit, precum un monument al naturii. Va imagina orice ca să nu muncească, cu impunerea unui target, imaginația având traseu pe ruta acțiunii. Lenea e de obicei un ataș al inteligenței. În contradicție cu insul harnic, ce obține un plus prin constanța muncii, prin efort, leneșul o să facă să apară, ca un prestigitator din mânecă, o soluție ca să ajungă grabnic în punctul unde se situează și plusul celui harnic. Nu prin încordarea mușchilor, nu prin valuri de transpirație, prin scurtături, prin invenții și inovații. Prin scăpărările intelectului. Lenea îl provoacă și obligă să fie cu aflux de idei, ca să-și prelungească tabieturile. Cu adaos de acțiune imaginativă, fereala de muncă aduce mai aproape progresul.

Nu condamnați pe nimeni la prima strigare, e la fel de pasibil de un avantaj ca învățarea obiceiurilor leilor pentru un cosmonaut. Ce și cum pare nu e chiar ce este.

 

Reclame
mai 29, 2018

Cazul revoltător al unui deținut politic în U.K. Free Tommy Robinson!

Să vorbești despre libertate, când arunci un om în pușcărie pentru ideile sale, reprezintă o ipocrizie, precum ai susține că Arabia Saudită este un fanion al democrației. Și când lucrurile se petrec într-o țară ca Anglia, treaba e de natură să ne pună al naibii pe gânduri, asupra viitorului fiecăruia dintre noi, al omenirii în viitorul apropiat.

Ziaristul Tommy Robinson a fost arestat în fața Tribunalului din Leeds, în 25 mai, fiindcă transmitea de pe stradă, în direct pe Facebook, despre un proces al unei bande de violatori musulmani. A fost acuzat de suspiciunea de tulburarea a ordinii publice, condamnat în regim de urgență pentru 13 luni și încarcerat.

De parcă condamnarea în sine nu era destul de revoltătoare, judecătorul de caz a interzis presei britanice să relateze despre Tommy Robinson. Dacă ce-a pățit omul nu e o secvență desprinsă din practicile regimurilor totalitar comuniste sau fasciste, atunci nu e o minciună dacă zic că-mi beau zilnic cafeaua tacticos cu Papa Francisc.

La ora aceasta, Tommy Robinson este un prizonier de conștiință, un deținut politic, victimă a fătălăilor corectitudinii politice. Condamnat la fel de aberant de justiția britanică precum a fost condamnat la moarte micuțul Alfie Evans, căruia, cu toată insistența părinților, i s-a refuzat plecarea la tratament în Italia, ca să moară, în final, într-un spital englezesc.

Tommy Robinson a condamnat violențele islamiștilor din U.K de mai mulți ani, aspect pentru care nu e la prima încarcerare. Ceea ce nu se face, nu? Doar ei sunt toți pașnici, cu o religie a păcii, nu? Doar e civilizat să ne lăsăm fiicele și soțiile violate, stând pasivi, nu? „Tommy Robinson, un „băiat de cartier”, născut și crescut în Luton, alături de musulmani, unul dintre numeroșii ultrași englezi, putea rămâne un anonim, dar viața i s-a schimbat complet în momentul în care a văzut cum veteranii din Afganistan, care defilau anual pe străzile orașului său, au fost atacați de islamiștii lui Anjem Choudary, fără ca poliția britanică să intervină! Soldații trimiși de guvernul britanic să lupte în Afganistan împotriva fundamentaliștilor islamici, odată întorși acasă erau atacați de fundamentaliștii islamici fără ca guvernul să facă ceva! A fost momentul în care s-a hotărât să înființeze English Defense League. A fost momentul în care a devenit un „extremist de dreapta”. A fost clipa care l-a transformat pe Tommy Robinson în inamicul nr. 1 al guvernului britanic și al islamiștilor protejați de acesta!”, a scris Bogdan Calehari pe blogul său.

În societățile unde corectitudinea politică încalcă ordinea naturală și legile firii, patrioții riscă să fie etichetați rapid ca „extremiști de dreapta”, pentru ca prin anatemizare să se înăbușe orice discuție, să se ascundă adevărurile neconvenabile. Patriotismul este un delict de neiertat în ochii globaliștilor.

Ce e mai dramatic e că Tommy Robinson este în pericol să-și piardă viața în detenție, deoarece majoritatea închisorilor din U.K. sunt pline de bande de islamiști, din cei cu care a avut altercații.

Pe internet a fost lansată o petiție către Theresa May, ca să-l grațieze pe ziarist. Vă invit s-o semnați. Este aici https://www.change.org/p/theresa-may-mp-free-tommy-robinson?recruiter=867031286&utm_source=share_petition&utm_medium=twitter&utm_campaign=share_petition&utm_term=triggered.

Free Tommy Robinson!

mai 21, 2018

Dildo și politica

Ești mai nimeni în drum în Parlament, abia bate aburul în tine, fiindcă nu te-a votat hotărâtor electoratul, care și-a dat seama câte parale valorezi. Sari, dai din picioare, îți rozi unghiile, te simți neputincios în fața celor care au câștigat alegerile. În loc să te autoevaluezi, să cântărești unde ai greșit și ce ai de făcut ca să îndrepți situația, să te regăsești, ca să ai un punct de unde să te reconstruiești, acumulezi ură, aluviuni de ură, iar ura te roade precum cancerul. Îi urăști pe adversarii politici, pe care ar trebui să-i combați cu inteligență și perseverență. Crezi că ura e o prescurtare pentru rezolvarea neînțelegerilor, nu realizezi că reprezintă o fundătură, una care te ucide chiar pe tine, săptămână cu săptămână, oră cu oră, minut cu minut, fără scăpare.

Strigi pe voci că ești un democrat autentic, dar între decibeli și faptele cotidiene e un hău ca al unei hiper-inflații. Dacă nu-ți convine guvernul adversarilor, ai la îndemână moțiunile ce cenzură și organizarea mitingurilor de protest, după cum stă scris în Constituție și e transmis în obiceiurile parlamentarismului, ăla care se respectă, cu etichetă, rațional. După cum ți-e pasul, nu vorba, când ești pentru eliminarea adversarilor prin orice mijloace, te pui singur în cloaca amatorilor de acțiuni totalitariste, n-ai moleculă de liberalism în tine. Că e Lenin sau Stalin, că e Hitler sau Mussolini, ești pe acolo.

Depunerea unei plângeri penale împotriva premierului, pe motivații halucinante- cum e trădarea, cu scopul de-a schimba configurația politică, de a demite un guvern, e o atitudine de impotent, care-și caută un penis artificial, al lui fiind inutilizabil, de tragi-comedie. Când procurorii sunt chemați să atașeze un penis politicienilor nevolnici, și chiar intră în joc, democrația e în altă parte, cu siguranță.

Cu ură și un dildo ești imbatabil să cucerești disprețul, nu opțiunea cetățenilor.

mai 17, 2018

Sa nu ne jucam cu sesizările penale…

Art. 268, Noul Cod Penal:

„Inducerea în eroare a organelor judiciare

(1) Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.”

mai 16, 2018

Am semnat!

Pentru desființarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) https://www.petitieonline.com/petitie_pentru_desfiintarea_consiliului_national_pentru_combaterea_discriminarii_cncd

 banescu

mai 2, 2018

Pârțul lui Kusturica

Emir Kusturica povestește în cartea sa „Unde sunt eu în povestea asta?”, apărută la Polirom în 2012, o scenă din copilărie, pe care o consider o chintesență a umanului, a felului de-a fi om.
Regizorul era copil. Și, normal pentru ce avea să-i rezerve viața, era fermecat de filme, le trăia ca flama produsă de sudură, și, după puterile și resursele sale de la acel moment, încerca să le recreeze. A improvizat din fotolii, oale și felurite ustensile, în curtea părinților săi, un templu grec de coloanele căruia era legat Hercule, pe care l-a văzut în interpretarea lui Steve Reeves.
Kusturica în rolul lui Hercule, legat cu sfori de ansamblul ce-i proiecta mental templul, a început să se încordeze ca să-și elibereze personajul din captivitate. Avea ca spectatori pe cei din familie. De efort și emoție copilul a scăpat un pârț.
Kusturica relatează cât i-a fost de rușine, pentru că lumea a izbucnit în râs. În acel pârț era oglindită slăbiciunea sa, frâna fiziologică ce-i era ca stavilă, erupția fragilității în trăirea/ retrăirea eroismului lui Hercule.
Acel pârț ne învață ce e viața, despre vulnerabilitatea fiecăruia în atingerea visurilor, că n-avem cum să fim întotdeauna cum și ce am vrea, chiar cu altitudini dificil de imaginat de puritate, cu o tenacitate ieșită din comun. Că avem puterile limitate, cu teama drept coloană vertebrală. Teama de ridicol, de bumerangul opiniei publice. Că n-avem șansa să spunem doar un simplu „sorry”, ca englezii, și să mergem mai departe, precum i-ar fi explicat tatăl lui Emir că ar trebui făcut.

aprilie 25, 2018

Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală

Din perspectivă politică, omul contemporan nu are posibilitatea de-a întreprinde ce poate și ce ar putea, conjugare a libertății și propriului raționament. Posibilitatea de-a face este coloana vertebrală a puterii, deținută de parlamente și guverne.

Desigur, o să se obiecteze că posibilitatea e transferată democratic prin vot, că voința oamenilor este respectată. Numai că fiecare știe realitatea, fără sa aibă nevoie de serviciile unui avocat. De câte ori nu înjurați guvernul sau pe vreun deputat ori senator pentru deciziile luate, care nu vă reprezintă, deși i-ați votat pe respectivii? Și nu-s accidente de parcurs, sunt constante. Controlul alegătorilor asupra deținătorilor puterii de a face este o narațiune covârșitor nerealistă.

Neavând posibilitatea de-a face, omul este cetățean doar cu numele. Discursul actual despre democrație e o ipocrizie de la cap la coadă.

Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală, după fiecare deposedare de posibilitatea de-a face.

aprilie 23, 2018

Ceva de care să nu aibă parte nimeni

Poate cea mai dramatică reprezentare a inevitabilității morții am trăit-o în 11 septembrie 2001. Turnurile gemene din New York erau în flăcări, se vedeau oameni la geamuri, la înălțimi de speriat, agitând prosoape sau ce au găsit la îndemână, gesturi disperate care chemau ajutorul, iar pompierii și polițiștii nu aveau cum să ajungă la ei. Când au realizat că nu au cum să fie salvați, au avut doar alternativa de-a alege felul cum să moară- să aștepte să fie arși de vii, eventual să se sinucidă ori să sară în gol, devenind un amestec de organe și membre rupte pe asfalt. Cum au sunat rugăciunile lor, fără vocabularul speranței?

Desfășurătorul respectivei zile a a dezvăluit prima dată, la dimensiune planetară, prin televiziuni, cum e când pașii unei existențe duc în linie dreaptă și sigur în moarte. Un tăiș insuportabil al adevărului.

Cea mai atroce a fost lipsa oricărei șanse în a vedea răsăritul zilei de mâine, de-a simți briza vântului prin păr, gustul unei înghețate; singura opțiune a realității- pe cât posibil, o moarte mai ușoară, mai fără dureri, cât mai rapidă, după mintea fiecăruia. E ceva de care nu e omenește să aibă parte nimeni.

aprilie 19, 2018

Invidia ca vehicul al progresului

Cum mănâncă spaghete, fripturi, ciorbe, precum se îndrăgostește și se bucură de sex, cum bea coniac ori votcă, cu aceeași repetitivitate și constanță individul își invidiază semenul. E în fibra relațiilor sociale.

Pe conexiune creștină, mă refer la ce cunosc, invidia este condamnată, desconsiderată, însă n-ai cum s-o eradichezi, fiindcă e în proporție de masă, cu reflexe existențiale de duritatea oțelului. Și nici nu cred că e de înlăturat, și dacă ar exista posibilitatea. Invidia e în sine un vehicul al progresului. O pistă, susținută prin ambiție și muncă, de-a depăși o situație materială inferioară, de-a accede într-o funcție, de-a ajunge la ceva îndelung râvnit; ca la culturiștii ce-și lucrează mușchii- un supliment nutritiv al competiției. În același timp, ea scoate din letargie, din eventualul imobilism, declanșează sau accelerează ambiția, lichid amniotic și, totodată, cordon ombilical al curajului. Deschide o șansă. E o formă de conștientizare, prin puterea exemplului, că e posibilă înfăptuirea și a ceva la care, înainte de-a observa la alții, nici nu te-ai fi gândit. Sau ai considerat că nu merită să te preocupe, deoarece vorbea un vocabular al imposibilului. Invidia nu e motiv de mândrie, dar e sănătoasă pentru bunăstarea colectivității umane, vitalizantă. Ca oaia- nu-i frumoasă, ba și pute, dar carnea ei este comestibilă, iar lâna-i folosită în industrie.

Desigur, ca în tot ce-i omenesc, e cu plus și minus. Pe lângă aspectul stimulator, în anumite cazuri, are forță gravitațională și-o latură călcând chiar în pașii infracționalității, când invidia devine distructivă, și auto-distructivă câteodată. De ce să aibă altul ce n-am eu? Și dă-i și încearcă să ștergi de pe fața pământului exemplul țintit, la a cărui stare îți dai seama că n-o să ajungi în vecii-vecilor. Însă, cum nu-s mai numeroși infractorii și sinucigașii decât oamenii normali, așa e și cu această trăsătură de caracter.

Nu-mi plac invidioșii, dar ce-i al lor e al lor!

aprilie 16, 2018

Democrația n-are treabă cu secretele de stat!

Nu există țară pe care să nu fie altoite secrete de stat. Dar depinde câte. Nu mă gândesc la secretele militare sau de spionaj, e de înțeles. Le vizez pe cele care subsumează direct guvernarea și relațiile cu alte state, acordurile și hotărârile de guvern ori ministeriale secrete.
Cu cât sunt mai numeroase secretele de stat, cu atât democrația e mai amputată, de spoială. Democrația duce în celulele sale transparența, secretele- pâcla arbitrarului, manevrele discreționare, dictatul. Secretele oficialilor sunt o violare a anatomiei și fiziologiei democrației. Ele sapă la deficitul de cunoaștere al unei națiuni, își trag seva din viclenie. Fuga spre secrete a politicienilor e, totodată, o fugă de democrație, de controlul opiniei publice, o reminiscență feudală sau a societăților de inițiați, unde anumiți inși aveau acces la întreg adevărul. Cum să alegi corect, ca ins ce votează, când o parte din datele unor chestiuni îți sunt ascunse deliberat, ba nu le dețin nici toți deputații și senatorii care-ți cer votul? Este viciată judecata ta, dar și a parlamentarilor.
Sunt secretizate actele care, dacă ar fi cunoscute, ar revolta populația, ce încalcă morala și legile, unele ascund chiar crime, în numele unor predicate precum la amvon „interese superioare”, cerute de bunul mers al societății, cică. Numai că nimic n-ar trebui să fie peste voința și știința cetățenilor, calificată prin vot, dacă un stat se pretinde democratic.
Nu credeți în cei pro secrete, parșivii au raționamente și apucături dictatoriale.

aprilie 14, 2018

Bombardarea Siriei vorbește despre anemia rațiunii

Cred, chestia cu Siria stă aproximativ așa:

ISIS și-a făcut ani de zile spectacolul în această țară, cum au vrut băieții. Și americanii au luptat contra lor parcă cu încetinitorul sau cu praștiile.

Regimul Bashar al-Assad a cerut sprijinul rușilor și ivanii i-au cam terminat repejor pe teroriștii tăietori de capete.

Normal că americanii au ieșit șifonați din poveste, victoria fiind adusă de ruși.

Pentru prima dată după căderea comunismului, Rusia a demonstrat că este iar o superputere, că lumea devine multipolară, nu numai SUA având ultimul cuvânt.

Atacurile cu gaz, și cel din Siria, și cel care a fost un fel de aperitiv al isteriei- cel din Anglia, cu spionul și fiica lui, aduc a operațiuni de diversiune, false flag. Vin la țanc ca pretext, dacă nu pentru o încercare de alungare a rușilor din Siria, pentru diminuarea influenței lor în regiune.

De fapt, am impresia că SUA nu vrea să renunțe la condiția de hegemon și se comportă ca un puștan orgolios, aiurit de hormoni.

Suntem foarte aproape de un posibil război între cele două superputeri. Bombardamentele americano-britanico-franceze din această zi, asupra Siriei, vorbesc mai mult despre anemia rațiunii. Merită să amintesc ce a scris filosoful francez Bruno Guigue pe Facebook: „Ce matin, le „pays des droits de l’homme” est un tas de fumier.”

Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!

aprilie 12, 2018

După fascism și comunism, totalitarismul financiar

După totalitarismul fascist și comunism, am ajuns să ne înfundăm în existența totalitarismului financiar global. Care este în perioada sa adolescentină.

Hegel vedea menirea istoriei ca un progres al libertăților omului, prin eliminarea provocărilor; iar statele democratice vor fi cele cu libertate deplină- e idealul. Poziționarea epocii noastre, raportată la busola drepturilor omului este deprimantă. Mulți comit o greșeală capitală confundând bunăstarea cu libertatea, și nu-i de mirare că ajung la concluzii greșite.

Totalitarismul financiar asigură o bunăstare relativă în Europa și America de Nord, în rest- Dumnezeu cu mila!; exploatare fără remușcări. E un totalitarism prin intermediari, cu o singură ideologie reală- profitul. Se folosește de politicienii controlați cu tot felul de metode subtile și de media mainstream aservită. Nu ezită să declanșeze războaie, dacă e rost de profit.

Totalitarismul financiar global e cu atât mai periculos cu cât îmbracă mai fariseic hainele democrației și variate ideologii, care sunt subsumate globalizării. Nu are un punct de comandă unic, sunt o mulțime de puncte de comandă, uneori cu interese antagonice, alimentate numai de lăcomie. Statele sunt biete jucării în mâinile unor decidenți obscuri, iar votul este chiuretat de semnificație. Renunțarea la libertăți în favoarea unei mincinoase siguranțe este o scurtătură a lui.

Totalitarismul financiar e încă în faza soft, cu perdea. Dar ce se va întâmpla când o să ajungă la deplina maturitate, dacă i se va permite? Când, după eliminări reciproce, punctele de comandă globală o să fie cât degetele de la o mână, sau mai puține? Găsiți răspunsul cu un dram de imaginație.

aprilie 11, 2018

Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!

Cred, chestia cu Siria stă cam așa:
ISIS și-a făcut ani de zile spectacolul în această țară, cum au vrut băieții. Și americanii au luptat contra lor parcă cu încetinitorul sau cu praștiile.
Regimul Bashar al-Assad a cerut sprijinul rușilor și ivanii i-au cam terminat repejor pe teroriștii tăietori de capete.
Normal că americanii au ieșit șifonați din poveste, victoria fiind adusă de ruși.
Pentru prima dată după căderea comunismului, Rusia a demonstrat că este iar o superputere, că lumea devine multipolarâ, nu numai SUA având ultimul cuvânt.
Atacurile cu gaz, și cel din Siria, și cel care a fost un fel de aperitiv al isteriei- cel din Anglia, cu spionul și fiica lui, aduc a operațiuni de diversiune. Vin la țanc ca pretext pentru o încercare de alungare a rușilor din Siria.
De fapt, am impresia că SUA nu vrea să renunțe la condiția de hegemon.
Suntem foarte aproape de un posibil război între cele două superputeri.
Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!

aprilie 11, 2018

Anticamera unei dictaturi

Majoritatea societății românești și-a pierdut capacitatea de-a discerne esențialul de subiectele spectaculoase, dar de interes secundar pe logica vieții fiecăruia dintre noi. Efectul de modificare a perspectivelor, chiar de tâmpire, a fost obținut în ani, cu premeditare sau din diletantism, n-am habar. Așa se explică civismul tălâmb, când nedreptățile și atacurile la drepturile constituționale sunt pe orarul prezentului. În absența presei cu adevărat profesioniste și a politicienilor cu alură de bărbați de stat, ești numai realist dacă spui că avem un teren prielnic pentru anticamera unei dictaturi.

aprilie 10, 2018

Lecția lui Viktor Orban pentru politicienii români

Pentru cine guvernezi? Pentru populație, ori ca să mulțumești partenerii externi? Ideal e să calci pe ambele paliere, numai că, adesea, interesele votanților tăi nu coincid cu politicile Bruxellului, a Washingtonului, a Berlinului sau Parisului.
Normal și bărbătește este să te gândești, în primul rând, la votanții tăi. Că nu ești de acord punctual cu străinii, nu înseamnă că ești dușmanul lor, vrei doar să-ți îndeplinești menirea politică- binele celor care ți-au dat votul. Mereu e loc de negociere, dar cu pretenția să fie de pe poziții egale. Altminteri, nici interesele Franței nu sunt mereu aceleași cu ale Germaniei sau SUA, fiecare-și urmărește prosperitatea proprie, și este normal, altruismul este exilat din relațiile interstatale.
Numai o slugă încearcă să-i mulțumească, întotdeauna, pe toți, lăsându-se pe sine la sfârșit. Și, eventual, cu paguba.
Victoria lui Viktor Orban ar trebui să reprezinte o lecție pentru politicienii români. Să-i învețe ce-i demnitatea, să-și asume de urgență reprezentarea reală a intereselor locuitorilor României. Rezultatele alegerilor din Ungaria au dovedit că ai câștigul de partea ta dacă acționezi decisiv în favoarea țării natale. Nu după cum ar vrea nu știu ce funcționari de la Bruxelles sau pescuitorul în ape tulburi Soros. Orban nu a fost votat pentru vorbele sale, ci pentru faptele sale, pentru fermitatea susținerii ideilor. Oamenii încep să fie scârbiți de duplicitari, care semnalizează la stânga și o iau la dreapta. Și invers.
Dacă actualii deținători ai puterii nu realizează doleanțele cetățenilor, sătui să accepte otova dictatele și umilirea permanentă venite din nu știu care capitală, cum le trăsnește prin cap fiecăruia, cad într-o greșeală enormă. Mai devreme sau mai târziu, o să apară formațiuni politice de-o violență extremă, care n-o să stea la discuții, nu e motiv de îndoială. Și țara va avea de pierdut, fără discuție.
Patriotismul nu e o carte perdantă.

aprilie 9, 2018

Patriotismul, învingătorul alegerilor din Ungaria

Rezultatele alegerilor din Ungaria au dovedit că ai câștigul de partea ta dacă acționezi decisiv în favoarea țării natale. Nu după cum ar vrea nu știu ce funcționari de la Bruxelles sau pescuitorul în ape tulburi Soros. E o lecție pentru politicienii de la noi. Însă, nu cred că au statura morală s-o înțeleagă.
Orban nu a fost votat pentru vorbele sale, ci pentru faptele sale, pentru fermitatea susținerii ideilor. Oamenii încep să fie scârbiți de duplicitari, care semnalizează la stânga și o iau la dreapta. Și invers.
Patriotismul nu e o carte perdantă.

martie 18, 2018

Vladimir Putin, eșecul politicii Occidentului

Dacă nu exista, era pe traiectoria logicii ca Vladimir Putin să fie inventat. Nu e recentă, nici originală tactica găsirii unui țap ispășitor. A unui Celălalt/ Ceilalți, numai potrivit de acuzat (acuzați). Pe seama căruia/cărora să fie aruncate și motivate propriile slăbiciuni și erori flagrante. Seamănă până la un punct cu demonizarea evreilor dintre WW1 și WW2, care au fost considerați, pe nedrept, de către fasciști și naziști fântâna tuturor nelegiuirilor.

Politica globalizării, deteriorarea sistematică a învățământului, bătăile de joc pe seama religiei, perversiunea corectitudinii politice, încercarea de anihilare a identităților naționale, restrângerea drepturilor omului, primirea iresponsabilă de emigranți, umilirea unor state în U.E prin măsuri de forță, trecerea cu buldozerul peste societățile comerciale locale au dus spre un no man’s land unde au început să prindă vâlvătaie nemulțumirile. Unde să scapere mânia și să se structureze cât de cât politic revolta. Revoltă evidentă la votări.

Brexit-ul nu a fost urmarea intervenției subordonaților lui Putin, nici ajungerea lui Trump la Casa Albă, nici evenimentele din Catalonia, nici întâmplările din Ungaria, Polonia, Slovacia sau Austria, cum afirmă unii, ca să-și justifice inepțiile adunate în ani îndelungați. Acestea s-au petrecut fiindcă oamenii doresc altceva, în afara dictatului corporațiilor și a mastodonților financiari. Ceva diferit, nu știu dacă având alonjă mai fericită, dar un altceva la realitățile care oricum sunt pe lângă targetul lor de așteptare. Dacă chiar ai învesti cu valoare de adevăr aserțiunile că Putin este vinovatul number one, ceea ce depășește permeabilitatea minților raționale, reiese că structurile de conducere ale S.U.A și ale U.E. sunt nevolnice ca la carte, rezervații de neterminați. Iar Putin ar avea cojones de oțel, umbră de Superman. Ceea ce nu e cazul. Putin e pretextul sub care ei își ascund rezultatele măsurilor aberante, pe care le-au luat și le iau fără răgaz, justificarea la îndemână. E scuza de serviciu. Încearcă să-l transforme pe rus în supapă a nemulțumirilor. Are el hibe, dar nici chiar la mod planetar. Urmează să auzim că e de vină și pentru eventualele cutremure, și pentru dispariția unor specii de animale, și pentru rezultatele jenante ale unor sportivi în competițiile internaționale.

Că nu-l suferim, că inspiră teamă, Putin este un jucător al intereselor țării sale. Cum ar trebui să fie și toți liderii occidentali, pentru țările lor, nu vasali ai intereselor globaliste, momâi fără personalitate; decidenți, nu executanți. Patrioți ai țărilor natale.

Sper ca liderii apuseni să nu ne împingă într-un conflict catastrofal cu Rusia, numai ca să nu-și recunoască erorile, să nu schimbe statusul decrepit al prezentului. Care lor le convine, însă începe să scârbească populația. Acuzarea cu program a lui Putin este metoda lor, iluzorie, de salvare. Și ne-o vâră pe gât, chit că nu-i exclus să producă victime în masă.

Lumea dă semne că se trezește. Începe să aleagă prin sită faptele de propagandă. Iar șefii de state continuă să își aprindă brichetele într-o odaie cu dinamită până la tavan.

Vladimir Putin este eșecul politicii Occidentului din ultimele decenii.

martie 13, 2018

Mi-e rușine că-s alb și cred în Dumnezeu

Mi-e rușine că-s alb.

Mi-e rușine să cred în Dumnezeu.

Mi-e rușine că-mi clătesc ochii cu trupurile femeilor, nu cu părul de pe fesele bărbaților.

Mi-e rușine că-s un fanatic al libertății, că nu înghit să mi se rescrie drepturile după șabloanele corectitudinii politice.

Mi-e rușine că-mi accept și respect istoria și tradițiile poporului, cum sunt ele, cu sclipiri și momente reprobabile, dar ale noastre.

Mi-e rușine dacă ați crezut cele de mai sus.

Mi-e rușine că trăiesc în vremuri în care se încearcă să fim reeducați mental, ca în închisoarea de la Pitești, în anii stalinismului. Sau ca de Khmerii Roșii.

Metodele zilei sunt încă destul de soft, însă cine garantează că nu se va asuma o altă etapă?

Mi-e rușine că se vrea să-mi fie rușine.

iulie 4, 2014

Cum să vinzi un politician?

Adică imaginea lui, mai exact, în perioadele de campanie electorală și de după. Ca detergenții, televizoarele și vibratoarele. Plus ceva necuantificabile, cum sunt iluziile, speranțele, pe deasupra. Cartea Corinei Barbaros, Marketingul politic. Repere teoretice și strategii de acțiune, editura Adenium, 2014, încearcă să răspundă detaliat la întrebare, plasând pe-o armătură teoretică exemple concrete. Lucrarea este utilă consultanților politici, studenților, jurnaliștilor și, desigur, actanţilor politici – „produsele” acestui soi de „comerţ”. Sunt detaliate mai multe modele de marketing-Niffenegger, Reid, Lees-Marshment, Harris, Newman și Ormrod. Numele, dacă nu vă spun acum nimic, vă vor fi familiare după citirea volumului.

Barbaros bifează, în capitole, aspectele vitale ale chestiunii: structura imaginii candidatului, construirea brandului politic, rolul emoțiilor în politică, ce e de făcut într-o campanie electorală (de la stabilirea sediului de campanie la constituirea echipei de campanie), poziționarea pe piața alegătorilor, întâlnirile cu alegătorii, aparițiile publice, influența rețelelor sociale, a materialelor tipărite, advertisingul televizat și radio, dezbaterile televizate, site-urile și blogurile de campanie. În final, se insistă pe „marketingul politic ca instrument al unei bune guvernări”.

„Dezvoltarea și inovațiile din acest domeniu sunt dependente(…) de sistemul politic, de reglementările juridice referitoare la partide, de finanțarea partidelor, de mediul audiovizual, precum și de dezvoltarea mass-mediei și a altor tehnologii de comunicaţii”, concluzionează universitara ieșeană, cu țintă la ce va urma.

Vă rețin cu încă o observație interesantă a autoarei: „Strategiile de marketing politic se vor orienta prioritar către cei nehotărâți, atât în timpul campaniilor electorale, cât și în timpul guvernării.”

Dincolo de caracterul științific, în logica prezentului, cartea de față primește un spor de atractivitate fiindcă ne aflăm într-un an electoral.

Alexandru Petria

iulie 3, 2014

Un portret excelent al lui Ion Ratiu

Poate si fiindca sunt scarbit de politicienii romani, de toate culorile- ca sa nu fie loc de interpretari, ieri mi-am adus aminte de Ion Ratiu, pe care am avut onoarea sa-l cunosc, in perioada in care am lucrat la Cotidianul. Nu stiu cum, n-am scris niciodata despre el. Azi, interesant, citind din romanul Iluzoria vulpe a fericirii, de Doina Popescu, am gasit un fragment in care este descris excelent regretatul fruntas taranist: “Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda „interfețelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. Corpul lui dezlocuia mereu exact masa de aer la care avea dreptul propria-i statură. Era mersul unui om liber, aflat în propria posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. „Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge ca Rațiu”, mi-am zis.”
1287160022Ratiu_Ion_1990-okiluzoria-vulpe-a-fericirii_1_fullsize

 

iulie 2, 2014

Liviu Antonesei ii raspunde primarului Iasiului

Giginocchio răspunde – cum mă așteptam, prost!

Mă duceam liniștit spre ștrand cînd am primit două telefoane, unul de la vechiul prieten și jurnalist Florin Ghețău, altul de la Tele M, care m-au informat că, azi, într-o conferință de presă, Giginocchio, vizibil iritat a abordat subiectul acțiunii tinerilor de la „Iașul iububește teii”, pe care i-am însoțit cu plăcere, de a depune la Registratura Primăriei, plicul cu cele peste 500 de cărți poștale ale ieșenilor în care aceștia își exprimau doleanțele lor în ce privește modul în care este administrat Iașul, cu referire îndeosebi la mutilarea bulevardului central – asasinarea teilor și pietruirea în bătaie de joc – , dar și la intențiile edilului șef de a defrișa la sînge verde orașul. Dovedind nu doar că nu a aruncat un ochi pe mesajele cetățenilor, ci și că îl doare în pix de oraș. Giginocchia a preferat să se dezlănțuie în insulte și amenințări împotriva celor pe care îi socotește un fel de dușmani personali din simplul motiv că se opun politicii sale scelerate în raport cu patrimoniul istoric și cel viu ale orașului nostru. Inamicii identificați de edil sînt ” Iașul iubește teii”, Liviu Antonesei, postul Tele M, adică cîteva din puținele voci critice din oraș! Mă mir că l-a uitatpe Dl prof. dr. Mandache Leucov, poate pentru că D-Sa din motive de progran, n-a putut fi prezent la acțiunea tinerească de ieri. Motivele pentru care ne atacă sînt rezumate în artciolul lui Florin Ghețău și voi atașa linkul către adresa respectivă. Deocamdată constat că Gigihocchio nu știe nimic despre criteriul elementar după care este un comportament democratic, respectiv toleranța față de vocile critice. Nu mai vorbesc despre receptivitatea la un discurs critic, că ar fi mmult peste puterile dumisale intelectuale și de caracter.
Nu reiau ce spune Giginocchio despre inamicii dumisale, dar cîteva precizări se impun:

1. Nu, nu o iau razna. Nici mereu, nici uneori. Și nici într-un caz cînd este vorba despre apărarea intereselor acestui oraș, de care nu m-am putut despărți, deși am avut destule ocazii tentante, din 1976, cînd am terminat facultatea, încoace. Mi se pare însă legitimă întrebarea dacă un primar care distruge tot pe ce pune mîna, care are ieșiri necontrolate față de cetățenii Iașului, fie en gros, fie la bucată, care minte de stinge și cînd n-ar avea nevoie, nu a luat-o el cumva razna. În ce mă privește, sînt dispus să ne prezentăm amîndoi în fața unei comisii de psihologi și psihiatri să constate experții care dintre noi a luat-o razna. Eu știu că este supus unor presiuni uriașe și din mediul politic, și din cel al proximității personale, ca să nu mai vorbesc despre „partea economică” și, tocmai din acest motiv, ar fi bine să fie mai prudent în declarații, sau măcar să ia un calmant înainte!

2. Da, e foarte adevărat că am fost prieteni. Ce uită să spună este că asta s-a petrecut după ce l-am numit director general la RAJAC – fapt pe care nu-l regret, acolo ar fi făcut treabă bună și azi –, iar pe respectiva numire se bazează întreaga sa carieră publică ulterioară. Din păcate, a dorit o pălărie prea mare pentru calota sa craniana, iar efectele le simțim pe pielea orașului. Nu, nu e vorba că aș fi vrut recunoștință pentru gestul acela, dar nici nu mă așteptam să se apuce să distrugă orașul. Nu am fost niciodată la Primărie să cer ceva pentru mine personal, slavă Cerului, nici n-am avut nevoie. Dar am fost cu o delegație de intelectuali – arhitecți, sociologi, economiști etc – să-i cerem să stopeze proiectul Pallas. Ne-a ascultat amabil, nu ne-a contrazis, iar rezultatul e vizibil și de pe lună! A doua oară am fost după masacrul teilor de pe bulevardul central. L-am rugat să stopeze acest copacid. Au scăpat, deocamdată, teii din Copou, însă, acum două luni, au fost marcați sute de arbori în Parcul Expoziției și au fost taiați alte sute în întreg orașul, mai pe grupuri mici, să nu se sesizeze cetățenii. Or, pînă cînd nu există un Registru dendrologic al orașului, iar Primăria nu a putut dovedi că are așa ceva, orice tăiere de arbori este interzisă prin lege, deci ilegală, ca să înțeleagă și edilii!

3. Nu-mi iese la socoteală cînd i-aș fi fost director de campanie. În 1992, am făcut pentru candidatul PAC la Primărie – nu că nu mi-ar părea rău acum! – , în 1996, am condus campania victorioasa de la locale a PAC în întreg județul. În 2004, deși mă retrăsesem din politică din 1998, am candidat la Primărie, nu ca să fiu primar, demisionasem din funcția de președinte de Județ!, ci să-i ajut pe tinerii de la URR, un proiect care îmi plăcea, să prindă niște posturi de consilieri. N-a ieșit! Rămîn alegerile din 2000, cînd director de campanie i-a fost jurnalistul Dănuț Dudu, care mi-a fost și student, și căruia i-am dat niște consultații tehnice. Pe la jumătatea campaniei, a adus un popîndău de la București, peste Dudu, care n-a făcut mare brînză. Într-o discuție cu cei doi, le-am spus că e o campanie bine construită, cu resurse destule, iar singura lor problemă e, de fapt, candidatul. Și ca să facem puțină istorie, Giginocchio n-a ajuns prima dată în post prin alegeri, ci pentru că l-a lăsat Simirad moștenitor, de parcă ar vorba de o dinastie!, în 2003 toamna, cînd a plecat în Cuba. După accea, l-a servit minunat inerția și candidaturile slabe ale adersarilor.

4. E adevărat că nu i-am dat mîna la ceremonia de deschidere a eșecului care s-a numit „Poezia la Iași”, dar nu eu sînt de vină, ci imprudența sa, care l-a îndemnat să se repeadă zîmbitor la mine cu mîna întinsă. A fost o reacție de igienă personală deja reflexă. Viața m-a învățat să nu dau mîna cu jigodiile, că mă pot molipsi. Apoi, deja știm că și unele boli psihice, cum ar fi paranoia puterii, se manifestă contagios. Ce să fi făcut?

5. Este adevărat că i-am spus că sîntem în război total și asta rămîne valabil și acum. În conferința de presă de azi, a spus că mă va numi Războinicul Lumnii. Săracul, a crezut că are umor și a încercat să fie ironic. Îl asigur că, în măsura în care el este un strălucit reprezentant al Întunericului Pluricolor în care se zbate România de azi, care a înlocuit Îbtrunericul Compact de dinainte de 1989, iau porecla dumisale în serios! În fond, dacă după puterile mele, am luptat cu întunesricul antedeccebrist, e floare la ureche să mp distrez cu reprezentanții de azi ai Răului!

6. Nu e cazul să se facă din țințar armăsar? Așa zic și eu! Prietenii știu de ce!

Liviu Antonesei

textul l-am preluat de pe facebook, cu acordul autorului

liviu antonesei

februarie 11, 2014

22 recomandă În linie dreaptă

Dorin Tudoran a arătat într-o serie de postări nemerniciile celor de la site-ul În linie dreaptă.
ILD apare în lista de bloguri recomandate de revista 22. Am aflat că în proxima ședință a GDS se va discuta opțiunea eliminării ÎLD de pe lista cu pricina, spre a se evita trimiterea unei semnalări la Bruxelles. Părerea mea este că opțiunea va cădea la vot. Un prim semn este textul din Contributors în care Volodea apară ÎLD. Asta spune ceva mai mult decât că IDL este un cuib de idioți…

În poza de mai jos, de stânga la dreapta, sunt trei intelectuali pretinși subțiri, pozând alături de doi inși de la site-ul imund amintit.

tismaneanu

octombrie 24, 2013

Mesajul lui Crin Antonescu pentru Zilele revistei Tribuna

Președintele Senatului a trimis un mesaj extrem de interesant pentru participanții de la Zilele revistei Tribuna, care au avut loc la sfârșitul săptămânii trecute, la Cluj. E o reală plăcere să descoperi că mai sunt și politicieni interesați de evoluția unei reviste culturale. Aveți în pdf textul lui Crin Antonescu -antonescu crin mesaj tribuna

1380425_10200782001498674_495381914_nÎn foto sunt cu marii critici literari Gheorghe Grigurcu și Alex. Ștefănescu la Zilele Tribuna.

octombrie 8, 2013

Turbo Daneliuc

De când s-a lăsat de filme, regizorul Mircea Daneliuc își compune cu meticulozitate o altă față publică, de scriitor. Și nu oarecare, fiindcă e dintre cei diriguiți de-o disciplină a scrisului pe potriva unui talent de admirat.

Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpitul este a doua carte (conține un roman și o nuvelă!) care i-a apărut anul acesta, tot la editura Adenium condusă de Liviu Antonesei, cealaltă fiind reeditarea Pisicii rupte, volumul de debut distins cu premiul ASPRO, Cea mai bună carte a anului, în 1997, despre care am relatat într-un număr anterior al Tribunei.

Ca în Pisica ruptă și în celelalte romane ale sale, Daneliuc frazează cu pasiune, dens, fără locuri comune și ruperi de ritm, ca un motor turbo de mare putere pe o mașină pornită la drum întins.

Ca un grătar de mici îl citești dintr-o suflare. Captivează și subiectul, unul politic. E scris din revoltă. Dacă ar trebui să aleg o frază sub care să stea acest roman, m-aș opri la o replică ”- Du-te dracu și tu, are cur toată lumea, caracter nu au toți!”. Cartea este despre puterea corupătoare, despre ”România ca un grătar de mici”, unde personajul principal, sosia primului- ministru se gândește să înființeze un institut sud-est european de ”raptologie/fraudologie”, ca să dea o utilizare adecvată Casei Poporului, după ce a decis reducerea salariilor bugetarilor și închiderea unor spitale. Cine dorește să caute asemănări cu personalități politice din realitatea imediată, n-o să fie dezamăgit- o să-i descopere pe Băsescu, Boc, Udrea și alții în trăsăturile personajelor, toate cu nume diminutivate, ca o încercare de îmblânzire și obișnuire cu răul, specifică unora dintre români, neagreată de autor, care se întreabă fără să dea și răspunsul- ” de ce se referă poporul la președinți ca la neamurile lui din ogradă: Ghiță, nea Nicu, nea Nelu, Milucă, Băse… Tătelu?”. Prozator versat, Daneliuc nu cade în greșeala de-a deversa pe nedigerate realul în roman, personajele transgresează modelele, nu se confundă cu ele, diferența punctând-o imaginația turată acut, care induce ne-perisabilitate textului, un soi de Purgatoriu sau mișcare hăbăucă de marionete.

Nu o să vă răpesc din plăcerea lecturii povestind acțiunea. E un roman obligatoriu de parcurs pentru cei care susțin că sunt interesați de literatura română. O obligativitate plăcută asemeni fidelității într-o căsnicie cu dragoste.

Mircea Daneliuc este un scriitor de talia regizorului omonim.

Alexandru Petria

P.S. Un picior de plai, cu șpitul , nuvela atașată, ar merita o discuție aparte. E demnă să figureze și în cea mai severă antologie de proză scurtă de la noi. Totuși, nu-i deslușesc exact rostul aici, în afara celui de-a îngroșa volumul, romanul având doar 163 de pagini.

Apărut în Tribuna

septembrie 3, 2013

Nu sunt tâmpit. Tu ești?

Toată discuția din jurul exploatării aurului de la Roșia Montană este reductibilă la două întrebări. Suntem tâmpiți? Acceptăm pasiv să fim luați de tâmpiți?

Dau deoparte bla-bla-ul ecologist, cât și proiecția coborârii raiului financiar asupra României, sub mirul corporatiștilor, în legătură cu începerea scoaterii aurului din pământ. Nu că nu-s interesante, nu că nu ar devoala jocurile teleghidate obscur ale personajelor prinse în horă și mentalitatea de supușenie ce bântuie degrabă capetele mioritice când vin în contact cu ceva străin.

Aleg simplificarea ca să evidențiez esențialul din noianul de fum parazitar. Și ce rămâne? Certitudinea că acolo există aur și problema dacă merită sau nu extras.

Variantele de exploatare susținute de politicieni, cu nesimțire de Traian Băsescu și, dându-și cu stângul în dreptul, de către Victor Ponta denotă o logică aiuritoare. Dacă nu o interferență acută cu zona penalului. Cum să marșezi cu o redevență meschină, când zăcământul este al României, și să accepți să te procopsești apoi, peste ani, cu o gestionarea unei complicate probleme ecologice? Pentru ce, pentru o redevență sub 10%? De ce nu, de exemplu, 80% statul român, restul investitorul? De ce nu se înființează o firmă cu 100% capital de stat? Dacă afacerea cu datele avansate de politicieni este curată, înseamnă că ei sunt fără doar și poate tâmpiți. Dacă nu, că aceștia ne consideră pe noi tâmpiți dacă o înghițim.

Eu nu sunt tâmpit. Tu ești?

Alexandru Petria

iunie 17, 2013

Ar putea să se numească Mircea Cărtărescu

O curvă talentată se regulează selectiv, inclusiv cu politicieni. Cu timpul, prinde drag de aceștia, nu-și imaginează răsăritul și apusul soarelui în absența lor. I se lipesc banii de cont asemeni purecilor de câine, e cunoscută, merge la petreceri, e cineva. Numai că, na, peste țară au dat niște alegeri, clientela truditoarei noastre nu mai e la putere, le-a pierit cheful de escapade în patul ei larg, ca umilința șefilor de la Patriarhie. Noii veniți strâmbă din nas când o zăresc. Doar știu ce oral performa cu adversarii, cât de vocal mima orgasmul, cât le lăuda potența. Văzându-se fără mușterii politicieni, banii intră la apă, femeia începe să se victimizeze în dreapta și-n stânga, își smulge părul din cap. Mai că plânge. Se oprește la concluzia ca țara n-o merită. Extraordinarele-i abilități n-au cum să fie deslușite de mocofani. Curva ar putea să se numească Mircea Cărtărescu.

aprilie 12, 2013

Zoe Petre: „Republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă”

Alexandru Petria: – Stimată doamnă Zoe Petre, aveţi o mare expunere publică. Cum aţi vrea să vă perceapă lumea, ca om şi intelectual? Sunteţi văzută corect?

Zoe Petre: – În genere, nu am a mă plânge. Pe vremea când eram consilier al Președintelui României eram mult mai frecvent agresată verbal – de exemplu în publicațiile “României Mari”. De fapt, această dezagreabilă publicație avea un dublu disidiu cu persoana mea, ca istoric multă vreme, la care s-a adăugat apoi și calitatea de consilier. Cea mai blândă invectivă mă califica de nepoată a Anei Pauker, îmi amintesc chiar că m-am întâlnit odată cu Dr. Brătescu, ginerele Anei Pauker, pe care îl cunoșteam de la Societatea de Studii Clasice, și mi-a spus în glumă ca-i pare foarte rău că nu suntem rude cu adevărat.

Acum, dacă nu ar fi din când în când comentarii dezagreabile la blogul meu sau pe FB, aș putea trăi cu iluzia că toată lumea mă îndrăgește, ba chiar mă admiră. Noroc cu internetul, altfel mi s-ar urca la cap.

Dar știți cum spunea Frederic cel Mare, cine vrea să fie îndrăgit de toată lumea ajunge să fie detestat de toți. Când a împlinit 60 de ani, Grigore Moisil – unchiul meu – a declarat că și-a făcut mulți prieteni până la acea vârstă, ar fi cazul să-și mai agonisească și niște dușmani. Cinci ani mai târziu, la următorul jubileu, fostul său prieten Nic. Teodorescu, cu care se certase cumplit între timp, a amintit de angajamentul anterior și a apreciat că Moisil nu doar îndeplinise cincinalul, ci îl și depășise cu succes.

– Aţi minţit vreodată pe traiectoria dumneavoastră de intelectual public?

– Nu, nu am mințit decât din politețe – minciuni de genul „mă bucur să vă revăd” adresate unui pisălog notoriu. Asta nu înseamnă că, mai ales în calitate de consilier al președintelui, nu aș fi omis să vorbesc despre o mulțime de chestiuni a căror expunere publică nu era permisă sau recomandabilă. Informarea cetățenilor este imperativă, dar cei pe care acești cetățeni i-au creditat cu funcții de demnitate publică au datoria de a cerne informațiile spre binele comun. Calitatea de consilier presupune un angajament de confidențialitate pe care nici atunci, nici acum nu aș vrea să-l încalc deliberat.

Am mai povestit odată că m-a distrat la culme, în decembrie 1996, o felicitare de sărbători trimisă de MApN cu ștampila NESECRET, dar de fapt asta reflectă și o realitate, există funcții publice în care excepția este ceea ce NU e secret.

Pe de altă parte, am constatat repede că orice opinie aș fi emis, ea era instantaneu atribuită președintelui Constantinescu, drept care am fost silită să fiu de zece ori mai circumspectă în declarații. Acum am mult mai multă autonomie, drept care mă și exprim mult mai liber, căci opiniile mele nu mă mai angajează decât pe mine însămi.

– Bine, dar e discutabilă hotărârea despre livrarea informaţiilor către oameni. E loc să se insinueze arbitrariul, interesele subterane.

– Aveți perfectă dreptate, de altfel putem constata că aceste temeri sunt manifeste și în cele mai democratice state – sau, poate, mai ales acolo: am citit zeci de romane, am văzut cel puțin tot atâtea filme de ficțiune politică în care intriga era dominată de conflicte de acest tip. În echipa noastră existau două principii: 1. decizii cu privire la amânarea unui anunț public de interes comun nu pot fi luate decât de către Președinte, fiindcă el e singurul legitimat de un vot popular de peste 7 milioane; și 2. oricum totul se află până la urmă, deci nu facem nimic din ce nu am putea asuma public.

Vă rog să credeți că nu era ușor deloc nici pentru noi, care nu eram politicieni de profesie, veneam din societatea civilă, să acceptăm că nu putem spune totdeauna tot ce avem pe suflet sau în minte, că o anume informație nu trebuie să fie imediat accesibilă opiniei publice. Dar sunt multe elemente care trebuie să rămână o vreme secrete ca să nu pericliteze situația și chiar viața celor care aduc informația. Vă imaginați că, în timpul conflictului din Iugoslavia, puteam face public tot ce aflam?

– Nu-s naiv.

– Ca să fie cât mai clar care era tipul de informații pe care președintele decidea să nu le facem publice, iată un exemplu: în plină mineriadă din 1999, imediat ce armata a primit ordin să împiedice marșul spre București, s-au trimis cercetași militari în teren; aceștia s-au întâlnit cu cercetași ai minerilor, care au aflat astfel că nu mai au de-a face cu polițiști de la Evidența Populației, ca până atunci, ci cu trupe cel puțin la fel de bine antrenate ca și avangarda lor. În aceste condiții, Miron Cozma avea nevoie de o cale de ieșire din situație, și a anunțat că acceptă medierea de la Cozia. Oricât ar fi fost de tentant, decizia președintelui a fost să nu facă publice informațiile cu privire la cauza reală a disponibilității subite către dialog a liderilor minerilor, deoarece prioritar era nu să atentăm la prestigiul lui Cozma, ci să se întoarcă minerii în liniște în Valea Jiului.

Tot atunci, am avut informații verificate în legătură cu planul de pătrundere a minerilor în București prin Cotroceni, inclusiv cu postarea unor lunetiști care să-l lichideze pe președinte pentru a înlesni instaurarea unui guvern provizoriu. La conferința de presă, apoi și în Parlament, senatorul Vadim Tudor cerea public instituirea unui Consiliu – parcă consultativ – în locul guvernului legitim. Președintele ne-a interzis să suflăm o vorbă despre lunetiști, considerând că s-ar crea panică și haos, și că o atare informație ar compromite grav România în plan internațional, creând dubii în legătură cu stabilitatea statului de drept – care, în fond, s-a dovedit atunci mult mai solid decât se crezuse înainte de mineriadă.

Voi fi explicită în cele ce urmează, fiindcă nu mai am nicio poziție oficială care să mă oblige la omisiuni: cu atât mai mult am fost siderată în vara anului trecut constatând că însuși președintele României a denunțat public pseudo-lovituri de stat imaginare, trădând astfel interesele majore ale României în favoarea propriilor sale interese personale. Eu am lucrat în echipa unui președinte care a refuzat să declare public lucruri adevărate care i-ar fi adus poate simpatia opiniei publice, numai ca să nu aducă atingere statutului internațional al României; acum, avem parte de un președinte care, doar ca să-și mai păstreze ceva din popularitatea pierdută, declară public neadevăruri fără să-i pese că astfel face mari deservicii țării.

– Ce înseamnă, pentru un om care gândeşte, să ai puterea şi apoi s-o pierzi?

– Să vă spun sincer, nu am avut nicio clipă senzația că aș avea puterea: eu eram acolo ca să susțin exercitarea mandatului de președinte al României de către primul președinte democrat și pro-occidental de după revoluție, or, asta nu schimba radical situația față de anii în care susțineam eforturile candidatului CDR. Nici măcar la titularul mandatului de președinte nu am observat vreodată acea amețeală a puterii pe care o presupune întrebarea dvs. Sigur, i se mai întâmpla să se înfurie – de pildă atunci când un aghiotant i-a uitat pantofii negri în aeroport, la plecare de pe Otopeni, și să spună „vă rog să nu vă bateți joc de mine, sunt totuși președintele României!”, dar fondul constant și inevitabil al celor patru ani a fost acela al răspunderii, nu al puterii ca atare, și pentru președintele Constantinescu, și pentru noi, cei din echipa sa. Poate că mai aproape de sentimentul de putere am fost în iulie 1997, când s-a încheiat cu bine vizita președintelui Clinton la București, sau în 1999, când am aflat că ziua României la Muzeul Smithsonian de la Washington, pentru care ne agitasem, împreună cu Dl. Buzura și cu Fundația Culturală Română, niște ani buni, a fost o reușită deplină. Când România a intrat în NATO nu mai eram „la putere”, dar m-am simțit puternică.

– Dar ce e puterea, în accepţiunea dumneavoastră?

– În concepția prietenilor mei din vechea Eladă, puterea, kratos, se deosebește fundamental de bia – forța brută, care este adesea abuzivă. Kratos este puterea în sensul cel mai larg al cuvântului, asemănătoare puterii zeilor, care doar ce gândesc ceva și fapta se și împlinește de la sine. Puterea, în acest sens, nu e nici bună, nici rea, este o unealtă ambivalentă: Heracles a curățit nu doar grajdurile regelui Augias, ci și întreaga Grecie de monștri, dar Hera l-a făcut să-și piardă mințile și, luându-și nevasta și copiii drept fiare, i-a măcelărit fără milă.

Odată ce înțelegem asta, e mai ușor să controlăm utilizarea “de bine” a acestui formidabil instrument, spre a construi, nu spre a distruge. Dar depinde și de firea omului, și de împrejurări. Aveam un profesor – intelectual de înaltă clasă, dar care spunea că o zi de examen în care nu tremură banca cu studentul examinat e o zi pierdută. Asta era natura lui, și se mândrea cu ea. În timpul războiului din fosta Iugoslavie, a fost mai evident decât oricând că președintele României are puterea de a lua decizii majore, și le-a și luat, în interesul României; dar s-ar fi putut întâmpla – din fericire nu s-a întâmplat – ca aceste decizii să aibă și efecte distructive. Puterea comportă riscuri, și este responsabilitatea cui o exercită să le minimizeze – și să dea și un acatist, nu poți controla chiar tot.

– Grosso modo, cum aţi caracteriza intelectualii români cu ieşire amplă în media? Personal, sunt deziluzionat, dacă nu chiar scârbit de laşitatea unora, de admiratul papucilor cu căciula în mână, pe lângă diverşi politruci, la alţii.

– Nu vreau să fiu excesiv de pedantă – o oarece pedanterie e inevitabilă între intelectuali, dar ce-i prea mult strică – așa că nu voi spune din nou că grecii au inventat o mulțime de povești care să dea seamă de relația complicată a intelectualului cu puterea, începând cu istoria lui Zeus care își înghite nevasta divină, Metis – Iscusința – cu tot cu pruncul lor nenăscut, divina Athena. Aceasta va țâșni la soroc, cu întreaga-i panoplie, din țeasta lui Zeus. Vedeți că încă de atunci se știa că intelectualii dau dureri de cap strașnice puterii.

Întrebarea dvs. este însă, ca să traduc, despre durerile de cap pe care puterea li le dă intelectualilor.

– Cam aşa.

– Personal sunt și eu adesea întristată de faptul că intelectuali – uneori chiar de mare notorietate – abdică de la funcția lor critică și asumă teme de propagandă joasă enunțate de puternicii zilei. Asta e de fapt o formulare mult prea elegantă a faptului că oameni inteligenți și cultivați emit în public falsuri, la îndemnul sau în beneficiul puterii președintelui Băsescu. Fostul meu student și colaborator Cristian Preda, profesor de științe politice, mi-a spus verde în față că am devenit anti-occidentală. Cum stăruiam în a-i cere un minim argument în favoarea acestei măgării, a bâiguit ceva în legătură cu faptul că am inițiat o scrisoare în care solicitam președintelui Comisiei Europene să ia cunoștință și de puncte de vedere diferite de cele ale dlui Băsescu atunci când evaluează situația din România. E regretabil că un europarlamentar nu are – sau nu exprimă public – nicio umbră de înțelegere a faptului că Uniunea Europeană este o construcție democratică, nu o teocrație laicizată. Doar Ceaușescu credea că oricine îi scrie merită pușcăria.

Mă grăbesc să adaug un gând care mă bântuie intermitent de mai mulți ani: cum se face că, printre „intelectualii lui Băsescu”, se numără mulți care se întreceau în a-l consua pe Emil Constantinescu în ultimul an de mandat și mai abitir după încheierea acestuia? Să fi fost ei iritați de faptul că acesta a respectat cu strictețe spiritul și litera legii, fiind cuceriți tocmai de tentația autocratică a președintelui jucător? Sau Constantinescu a greșit fiindcă i-a tratat ca pe egali, când ei de fapt așteptau privilegii și prebende? Sau cei înregimentați sunt de fapt cu mult mai mulți decât credem noi? Aceste ipoteze nu se exclud, dimpotrivă. Oricum mă gândesc adesea cum oare ar fi reacționat intelectualii pro-Băsescu dacă președintele Constantinescu ar fi comis a suta parte din transgresiunile preferatului lor.

A doua categorie pe care o evocați este cea a intelectualilor care tac. Trebuie să recunoaștem că unii tac pro-Băsescu, ca să zic așa, și alții dimpotrivă. Ca să nu tacă, ei trebuie să fie stârniți de cineva: colegi, ziariști, prieteni. Am văzut mulți tăcuți devenind o clipă locvaci, de exemplu fiindcă li s-a părut că înlocuirea dlui Patapievici de la conducerea ICR e o catastrofă. Unii știau bine de ce protestează – s-a dovedit că datorită ICR avuseseră un număr de oportunități, ca să nu spun privilegii; când, de exemplu, ești remunerat cu mii de dolari ca să-ți prezinți propria carte în străinătate, ai toate motivele să te superi când se schimbă calimera. Alții însă protestează dintr-o presupusă solidaritate intelectuală, la limită – din snobism, fără să încerce să afle exact ce anume apără de fapt.

Dintre cei care tac critic la adresa puterii, fie ei intelectuali sau mai puțin, se recrutează masiv cei ce votează contra puterii instalate și în favoarea unei schimbări de guvern sau de regim politic. Este cel mai important exercițiu al puterii într-o democrație, și am văzut în întregul an care abia ce-a trecut cum „marea mută” a devenit foarte elocventă. Am colecționat lozinci și fotografii de la manifestațiile din iarna trecută, sper să scriu ceva despre asta. Multe sunt pline de umor – „Eba, tatăl tău nu vrea să vorbește cu noi!”; „Roberta, numără-ne!”; „Securistule, ne-ai ciuruit!” – și foarte multe vădesc o judecată politică matură – „Ce vrem noi? Demnitate și respect.”; „Politicienii au compromis politica; trebuie, totuși, reinventată.”; „Contractul social a fost denunțat unilateral; ce nu înțelegeți?”. Dacă nici aici nu regăsim vocea intelectualului critic, nu știm unde să o căutăm.

– Aţi amintit de ICR. Sunteţi în noua echipă de acolo… Ce aţi găsit?

– Întâi să vă spun ce am căutat: în subordinea ICR sunt în momentul de față și trei centre de formare doctorală – Accademia di Romania de la Roma, Centrul de studii de la Veneția și Centrul cultural „Dimitrie Cantemir” de la Istanbul. În anii ’90, comunitatea academică din România a purtat un lung război cu Ministerul de Externe pentru a reda centrelor de studii din Italia – singurele care existau atunci – statutul lor originar, de școli doctorale. Am izbutit într-un târziu, după 1996, datorită ministeriatului lui Andrei Pleșu și direcției – mult prea scurte, din păcate, a Școlii de la Roma – exercitate cu deosebit ingeniu de către regretatul italienist clujean Marian Papahagi. Or, care ne-a fost surpriza aflând că dl. Patapievici și colegii săi vor să uniformizeze toate centrele culturale, inclusiv cele trei de care am vorbit, și evaluează exclusiv acțiunile culturale, mai ales cele adresate românilor din Italia sau Turcia, interzicând de fapt orice cercetare științifică, de arhive, a directorilor celor trei centre în cauză, neglijând problematica bursierilor și teoretizând chiar „inutilitatea” elaborării unor teze de doctorat.

La Roma există de mult un director și un adjunct. În ultimii ani, adjunct a fost un domn calificat ca dansator într-un ansamblu de călușari. În 2012, pentru primul semestru, directorul „plin” al Accademiei de la Roma, colegul nostru, distins profesor de istorie și civilizație antică, Mihai Bărbulescu, de la Universitatea din Cluj, a fost drastic depunctat de conducerea ICR fiindcă nu a organizat un concert de jazz. N-am înțeles de ce trebuia el să organizeze concerte, când avea alături un călușar emerit. Să fim bine înțeleși, unora ne place jazzul. Dar, așa cum Pârvan sau Iorga nu aveau a fi notați pentru concerte, nici succesorii lor nu-și dovedesc excelența pe asemenea temeiuri.

Pe de altă parte, trebuie să spun că eu sunt doar una din zecile de voci ale Consiliului ICR, organism colectiv care se întrunește, conform legii, semestrial, așa că nu pot spune că aș fi găsit eu însămi ceva, fie bun sau mai puțin. Am fost informați de conducerea executivă actuală, în frunte cu prof. Marga, de unele excese ale fostei echipe, mergând de la conferințe cu public remunerat pentru prezență – aș vrea totuși să cred că e vorba de o confuzie pornită de la cheltuieli de protocol pentru recepții, altfel nu am pomenit vreodată să fie plătit publicul ca să asculte o conferință – până la Festivalul Piftiei dintr-o capitală vecină; festivalul a constat, firește, în consumul colectiv de piftie pentru producerea căreia s-au cheltuit nu puține mii de euro.

Cum totuși e vorba de ce am auzit, nu de ce am constatat eu însămi, prefer să mă opresc aici.

– În vara lui 2012, aţi iniţiat Apelul intelectualilor din România, adresat Consiliului Superior al Magistraturii, împotriva procurorilor care anchetau ţăranii, la suspendarea lui Traian Băsescu, pe drumurile satelor, în curţi, cu biblia pe caroseria maşinii. Mi-am dat adresa, chiar şi CNP-ul, dacă nu mă înşel, când am semnat. Însă n-am primit nici un răspuns, deşi termenul legal a trecut, cum a trecut…

– In vara trecută, am inițiat o scrisoare către liderii Comisiei Europene și o sezisare adresată CSM în legătură cu acțiunea incalificabilă a DNA și Parchetului, menită să înspăimânte electoratul rural. Nici una, nici cealaltă, nu au produs vreun răspuns – dovadă că suntem mai europeni decât credem. DNA și Parchetul au răspuns indirect, acuzându-l pe dl. Dragnea de „solicitare de foloase necuvenite sub formă de voturi”. Această enormitate singură și descalifică o instituție populată, teoretic, de juriști, și s-ar cuveni să facă părul măciucă dnei Reding și altor comisari europeni, specializați și ei în solicitarea „necuvenită” de voturi. Eu nu sunt jurist, dar știu din propria mea profesie că meseria politicianului este să solicite voturi, așa că mă întreb în aceste condiții ce poate să răspundă CSM unei sezisări civice solid argumentate, cum a fost a noastră.

Problema non-răspunsului Comisiei Europene e încă și mai complicată. Lăsând la o parte orice inflamare, e clar că partizanatul politic a invadat un spațiu conceput de fondatorii UE ca fiind prin definiție tehnic. Dar e clar și că, în pofida impresiei generale din România, în cei opt ani ai mandatului lui Traian Băsescu, susținătorii lui, oricare vor fi fost ei, și-au făcut cu asupra de măsură treaba – adică s-au calificat drept interlocutori de încredere – în cele mai importante centre de decizie din Europa și SUA. Cum e la fel de clar că, la vârful USL, dimensiunea internațională a politicii din România nu e luată în calcul mai deloc. De aici și impresia păgubitoare că, după un moment de excelente tactici, USL a suferit o înfrângere strategică la Bruxelles și Washington.

Nu vreau să ajung ca aceia care una-două își amintesc tinerețile pierdute, dar nu mă pot abține: în 1992, la sfârșitul lui iunie, Emil Constantinescu era desemnat candidat unic al CDR; în primele zile ale lui iulie, deja, regretatul Corneliu Coposu îl conducea în marile capitale ale Europei, pentru a întâlni acolo pe principalii lideri ai Internaționalei Creștin Democrate, iar în august, dl. Constantinescu participa la Convenția republicană din SUA și se întâlnea cu senatori, congresmeni și personalități de vârf ale administrației americane. Începând din acest moment, am organizat un mic nucleu de corespondență și relații internaționale, iar președintele CDR a călătorit frecvent în străinătate și a avut permanent contacte în principalele capitale ale lumii libere, astfel încât, în 1996, rezultatul alegerilor prezidențiale a fost salutat unanim. Cu atât mai mult este necesar în actualul context, în care România este parte integrantă a UE și NATO, ca partenerii noștri să fie familiarizați cu punctele de vedere alternative din țară. Asta nu se întâmplă repede, e nevoie de perseverență și chiar de ingeniozitate, fiindcă imaginea favorabilă lui Traian Băsescu s-a construit cu mijloace importante, unele vizibile, altele mai puțin, în decursul a aproape un deceniu de abilă dezinformare.

Problema de fond este însă alta: în ultimă instanță, aceleași importante mijloace, materiale și nu numai, pe care statul român le-a investit în construirea imaginii externe a României, au fost exploatate fără nici o reținere pentru a distruge această imagine în momentul în care interesul unei singure persoane o cerea. Sigur, rezultatele celor trei episoade electorale din anul trecut au șubrezit poziția pro-prezidențială, dar e foarte greu, de pildă, să o convingi pe dna Merkel că nu o persoană privată, ci însuși președintele României, a mințit-o fără să clipească. Am văzut în ochii multor interlocutori dinafara României o undă subită de neîncredere când le evocam enormitatea unor declarații sau acte ale adversarilor USL: nu se poate, îmi transmiteau ei tacit, vorbești de persoane oficiale, nu pot număra aiurea voturile parlamentului, nu pot fi mincinoși pe față… Ba pot, le spuneam eu, dar tot sceptic mă priveau.

În fond, așa-zisa coabitare are măcar un singur avantaj: oferă liderilor USL, în frunte cu candidatul acestei formațiuni la președinția României, Crin Antonescu, și guvernului USL, răgazul de a-i convinge pe deplin pe marii parteneri ai României în plan internațional, că USL are deplina legitimitate de a dezvolta politicile pro-occidentale și valorile democratice în numele cărora au fost votați în 2012 de o majoritate covârșitoare a cetățenilor României. Nu pot decât să sper că vor folosi acest răgaz din plin. E adevărat că alegerile se câștigă în România, dar, cum am văzut, ele se pot pierde în fapt la Bruxelles. Ăsta e prețul integrării, care ne aduce multe avantaje de care nu trebuie să uităm, și e, pe de-asupra, un preț pe care nu avem de ce să-l plătim. Trebuie doar să facem un efort de proiecție externă a propriilor noastre convingeri și proiecte.

E foarte clar și că nu vom putea convinge pe toată lumea: în condițiile crizei globale, se confruntă – și în Europa, și în SUA – opțiunea pentru politici restrictive, cu unele nuanțe extreme, și opțiunea favorabilă unor politici dominate de valori democratice și de o viziune mai generoasă decât cea hiper-austeră – o austeritate care ia de la cetățeni pentru a prezerva, în fond, marea finanță globală. Suntem confruntați în România cu una din fețele cele mai dezagreabile ale acestui darwinism social, mergând de la încercarea de „reformă a sistemului de sănătate” care să ia de la pacienți pentru a îmbogăți marile corporații, până la acumularea de colonie franțuzească sau de onorarii nemăsurate din bani publici, în beneficiul câtorva favoriți ai regimului. Am militat mai bine de douăzeci de ani pentru o dreaptă liberală, cumpătată și generoasă, nu pentru ca o falangă minusculă de privilegiați fără obraz să monopolizeze resurse și prestigiu ca să ne facă pe toți de golani și de borfași, și, încă și mai grav, să ne acuze cu totul aiurea de anti-occidentalism.

Dacă e să distingem corect, ei sunt cei care, în NATO fiind, visează la un regim à la Putin, cu o oligarhie bine protejată contra indiscrețiilor presei, cu un țar votat mai mult sau mai puțin liber din patru în patru ani, cu o opoziție politică și civică strivită – când nu e de-a dreptul asasinată. Nu știu dacă ați remarcat, dar, cel puțin în primele mandate ale lui Putin, principalii lui ideologi și susținători din zona intelectualilor publici erau, aproape toți, aceiași care, la începutul anilor ’90, conduceau ONG-urile cele mai pro-occidentale din Rusia, cele care aveau susținerea cea mai importantă din partea fundațiilor americane și militau cel mai vizibil pentru democratizare. Să nu te-apuce complotita? Să nu te întrebi, de fapt, nu cine vrea să ne scoată din NATO, ci oare cui îi e de folos să evoluăm ca Rusia, nu ca Polonia?

– Nu vă pare rău că v-aţi amestecat în viaţa publică, mai ales că s-au vărsat pe seama dumneavoastră nu o dată înjurături birjăreşti?

– Am fost grav afectată în primăvara lui 1990, când nu orice ziar, ci România Liberă, m-a făcut albie de porci pentru eforturile de reformă din Facultatea de istorie, al cărei decan proaspăt eram. Am fost uluită, apoi însă am dezlegat misterul: ziaristul care venise, pasă-mi-te, să ne intervieveze – pe mine, pe studenți, pe câțiva colegi – era prieten cu unul dintre profesorii cei mai contestați de studenți. Ambii au ajuns de altfel apoi la „România Mare”. Dar, după șocul de-atunci, m-am cvasi-imunizat, necăjindu-mă doar atunci când, pentru a-mi face mie rău, erau atacați alții – părinții mei defuncți de exemplu. Am ajuns astfel destul de repede pe lista neagră a lui Vadim, unul dintre cei 172, parcă, „de împușcat”. Când am ajuns la președinție și dl. senator a început să-mi trimeată tandre salutări prin intermediul Mitzurei Arghezi – Doamne, cât îmi fermecase copilăria Cartea de adormit Mitzura, și acum adormea în Parlament sau la conferințe de presă, nefericita – m-am și amuzat, m-am și scârbit. După asta, doamna în cauză a fost și martor în procesul de calomnie pe care i l-am intentat șefului ei – evident, martor în favoarea acestuia – și a declarat că precis am luat mită, auzise ea personal pe culoarele parlamentului de la cineva, nu mai știa bine de la cine..

Nu e deloc plăcut. Dar este un război just, care trebuie să fie purtat. Am înțeles asta cu adevărat pe 14 iunie 1990: republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă. În ultimă instanță, avem de ales între a fi înjurați pe degeaba și a fi înjurați fiindcă am făcut câte ceva. Eu știu că am izbutit să contribui la instalarea libertății academice în facultate, în parte chiar în universitate, că apoi am contribuit la prima alternanță democratică la putere, și că, așa cum am mai spus nu odată, am participat la acţiunea politică a unei echipe care a mutat granița NATO și UE de pe Tisa pe Prut. Mă mândresc și pentru faptul că am contribuit, în ultimii ani, la limitare rinocerizării României. Pentru asta, pot să suport injuriile conjugate ale vadimiștilor, băsiștilor și altor distinși birjari de serviciu.

– Fără intrarea în NATO, nu cred că eram acum în UE. E un merit imens al echipei din care aţi făcut parte. Mi-am amintit de un episod comic din aceea perioadă. Îl menţionez ca să descreţim frunţile cititorilor. E vorba de un tren al armatei americane oprit de un şef de gară din Oltenia, după ce a traversat trei sferturi din ţară, fiindcă nu avea actele în regulă. S-a turnat şi un film după el. Cum a fost atmosfera la Palatul Cotroceni? Ce reacţii a stârnit?

– A propos de incidente hazlii, eu eram la Washington când cu trenul, la întoarcere mi s-a povestit, dar, spre regretul meu, episodul își epuizase deja potențialul comic. Serios vorbind, aveți perfectă dreptate, nu aveam nicio șansă cu Uniunea Europeană dacă nu am fi deschis ușa NATO. Temerea noastră, înainte de summit-ul de la Washington din aprilie 1999, era că se va lua decizia inversă – nu intră în NATO decât un stat membru UE, ceea ce pentru noi ar fi fost foarte dificil, câtă vreme procesul de integrare în UE e cu mult mai complex și are în vedere un întreg ansamblu societal, în vreme ce NATO are, desigur, condiționalități militare și politice, dar nu examinează și educația, și justiția, și emisiile de carbon, și… Din fericire, liderii NATO de atunci – președinții SUA și Franței, primul ministru britanic – deveniseră brusc perfect conștienți de importanța strategică a României din cauza conflictului iugoslav. Atunci s-a văzut că o Românie activ aliată NATO poate deschide spațiul balcanic cu un minimum de efort militar, în vreme ce o Românie angajată doar formal în relația cu Alianța ar fi putut bloca, întârzia, sabota… Or, după eșecul mineriadei, nu mai existau pârghii care să blocheze o decizie a României în favoarea NATO și UE. La începutul lui mai s-au succedat, fără pauză aproape, vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București, cu o valoare simbolică excepțională, și vizita lui Tony Blair, care se pusese de acord cu Clinton și anunța acum sprijinul ferm al guvernului Maiestății Sale Britanice nu doar pentru primirea în NATO, ci și pentru începerea negocierilor de aderare la UE. Începând din acest moment, doar o răsturnare integrală de situație ar mai fi putut schimba cursul evenimentelor. Din fericire, PSD a înțeles atunci lecția ultimilor ani și a continuat ferm politicile de integrare europeană și euro-atlantică, precum și colaborarea cu UDMR, care aducea o contribuție decisivă la crearea unui mediu cordial în vecinătatea României. În 2000, am ajuns la Washington la câteva zile după vizita oficială în SUA a președintelui Ungariei Goncz Arpad, și toți colegii de la Departamentul de Stat și de la National Security Council cu care mă vedeam îmi spuneau „a pledat Goncz pentru integrarea României de credeam că e președintele vostru, nu al Ungariei”. Regret că această atmosferă s-a deteriorat atât de grav de când guvernul maghiar a adoptat deschis poziții extremiste și un discurs iredentist pe care îl speram depășit. Dar nu poți să te asociezi cu reprezentanții Jobbik și să prezervi în același timp valorile democratice ale Uniunii Europene. Păcat.

– Mai are România şansa normalizării? Ce le-aţi spune tinerilor valoroşi ca să nu se demobilizeze?

Când eram decan, la începutul anilor 90, nu le spuneam mai nimic, mă zbăteam să le fac rost de burse; am condus câțiva ani buni Școala Doctorală Francofonă în științe sociale de la București, datorită căreia, vreme de 10 ani, mulți tineri istorici și-au putut urma studiile de nivel doctoral în mari universități de expresie franceză. Doar că nu-i lăsam să plece înainte de a da un concurs în țară, măcar pentru un post de preparator. Din seriile acelea nu au rămas aproape nici unul/una în străinătate.

La cererea Președintelui Constantinescu, am prezentat în 1997 un proiect de Școală Normală Superioară – cu internat – unde cei mai buni elevi ai claselor terminale de liceu din toată țara puteau învăța și concura pentru burse in marile universități din Occident, de unde reveneau ca profesori ai aceleiași școli după încheierea studiilor, urmând ca, în 3 ani, să dea concursuri în universitățile din România sau la institute de cercetare. Nu erau atunci bani, și poate nici nu era cea mai bună idee, dar era o modalitate de a deschide măcar discuția.

Multă vreme le-am spus tinerilor mei colegi că, mai ales pentru umaniști, e mai interesant sa lucreze într-o universitate mare din România decât într-una anonimă din Occident, dar programul de guvernare „Funeriu” + criza mi-a cam tăiat glasul fiindcă a blocat complet concursurile și ascensiunea tinerilor universitari. Nu prea mai am ce să spun când nu găsesc pentru tinerii mei doctori posturi in Romania, și după asta unii dintre ei își găsesc posturi de vârf in Occident: vă dau un exemplu concret, soții Mădălina și Dan Dana, ea epigrafistă, cu o remarcabilă teză despre cultură în cetățile pontice, el – autor al unei excelente teze de istoriografie despre Zalmoxis (o variantă mai scurtă a acesteia, în limba română, s-a publicat și la Polirom). Speram să le găsesc plasament într-o universitate din România, nu s-a putut, spre paguba noastră și norocul lor: el este acum cercetător la CNRS/Paris, iar ea – conferențiar la Universitatea Paris I – Sorbona.

Marele avantaj al universităților românești este totuși faptul că, atunci când apare un post, tinerii nu întâmpină o concurență prea acerbă; rareori se înscriu mai mult de doi-trei pe un loc. În Occident, sunt peste o sută de candidați pentru orice post. Față de experiența noastră în vas închis, tinerii savanți români au avantaje enorme: pot călători, pot concura pentru burse în întreaga lume, pot citi aproape orice revistă on-line. Salariul însă – să nu mai vorbim, sunt oameni tineri, au nevoie de casă, vor să se căsătorească, să aibă și copii: ar trebui să urmeze o carieră universitară ca pe un hobby, și să câștige bani adevărați într-o corporație. Nu așa se face știință.

Și mai e și lamentația perpetuă din jur. Am spus de multe ori, de vreme ce nu pot să afirme că sunt cei dintâi, românii aleg să se considere cei din urmă. Rezultatul poate fi uneori comic: doctoranzi de-ai mei – serioși, vrednici, meticuloși – ajung să nu citească studiile savanților români nici măcar atunci când sunt direct pertinente pentru tema lor (sau când sunt scrise de conducătorul lor științific, ceea ce e cam imp(r)udent). Dar despre statutul limbii române ca limbă a publicațiilor științifice am prea multe de spus ca să încapă aici.

– Europa de acum este cea din visurile şi speranţele din anii 90?

– Nu e o problemă care să țină de modificări ale Europei, sau ale Occidentului îndeobște. Există, desigur, momente mai faste și altele mai puțin în evoluție oricăror organizații, și nu pot spune că suntem într-un moment prea prielnic: criza globală se complică cu un deficit de leadership la nivel european, cu o problematică destul de complicată la nivel transatlantic, ș.a.m.d. În esență însă, e vorba de veșnicul contrast între iluzii și realitate.

Am citit de mult, înainte de 1989, un remarcabil eseu al lui Ion Vianu despre Occidentul văzut din Est ca Țara făgăduinței. Asta nu m-a împiedicat să am o mulțime de iluzii eu însămi la începutul anilor ’90, în pofida faptului că avusesem șansa de a face câteva călătorii de studii chiar în vremurile de restriște. Cu toate astea, în euforia primelor luni de după revoluție m-am lăsat și eu dusă de valul idealizării Occidentului democratic.

Am înțeles totuși, poate mai repede decât alții că, tocmai fiindcă era democratic, Occidentul răspundea înainte de toate imperativelor pe care propriii cetățeni le formulau. Eram în 1992 la Luxemburg, la o reuniune referitoare la lărgirea UE, când am aflat două – ba nu, trei lucruri importante. Un participant italian foarte simpatic, primar al unui mic oraș, mi-a spus aproape cu tandrețe „De ce ar trebui să împărțim noi banii noștri munciți de 50 de ani cu voi, cei din Est? Munciți și voi 50 de ani.” Un rus absolut remarcabil, nepotul faimoasei Alexandra Kollontai, le-a spus organizatorilor: „Fiți mai atenți, noi discutăm despre integrare, dar mafiile noastre sunt aproape complet integrate!’ Iar un oficial important al UE, sicilian, a afirmat, zâmbind discret, că, în opinia lui, marea eroare a sicilienilor a fost să accepte unirea cu Italia, adică să fie coada Italiei lui Cavour când puteau deveni liderul necontestat al Africii.

Așa am început să interiorizez ideea proverbială după care în politica internațională nu există sentimente, ci doar interese. Asta m-a ajutat mult în anii Administrației Constantinescu, în care nu am proiectat și acționat în planul politicii externe cu naivitatea euforică din 1990. Așa că acum pot spune cu destulă convingere că nu Europa, ci perspectiva noastră asupra Europei s-a schimbat: acum o vedem de-aproape. Din această perspectivă, înțelegem mult mai bine de ce există în toate statele membre sentimentul unui deficit de democrație la nivelul Comisiei Europene. La origine, această comisie avea rolul tehnic de a regla piețele cărbunelui și oțelului, drept care putea foarte bine să lucreze fără a fi supusă vreunui scrutin popular. Acum însă, Comisia încearcă să fie chiar mai mult decât „gardianul tratatelor”, fără a răspunde în fața cetățenilor Europei.

Experiența noastră din vara trecută ar trebui să dea de gândit inclusiv susținătorilor guvernului de tehnicieni: dna Reding e expresia perfectă a unui atare guvern fără răspundere politică.

Și încă o vorbă: diverși interlocutori interni de la PDL et Co. încearcă să convingă opinia publică de faptul că asemenea reflecții pe marginea normelor de organizare a UE ar fi „anti-occidentale”, ca și când exigența unui plus de democrație ar fi străină spiritului Europei. Am convingerea că, dimpotrivă, lupta cu derivele nedemocratice, fie în România, fie în UE, reprezintă singura poziție pro-europeană autentică.

– Peste 100 de ani, să spunem, ce aţi dori să se ştie despre doamna Zoe Petre?

– Chiar că nu m-am gândit vreodată în acești termeni! Lăsând la o parte secolele, există o dublă tradiție în familia mea, și din partea tatălui meu, Emil Condurachi, și din partea mamei, Florica Moisil, și a tatălui ei, Constantin Moisil. Moisileştii au fost constructori de instituții, multă vreme la Năsăud – oraș grăniceresc, deci unde românii aveau un alt statut decât în restul Imperiului – și apoi, datorită bunicului, în România unificată: profesor de istorie toată viața, mai întâi la Tulcea, apoi în București, la liceele „Matei Basarab” și după asta „Spiru Haret”, el a organizat și apoi a condus, din anii premergători primului război mondial și până la sfârșitul vieții, în 1958, Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române. În 1923 devine și Director General al Arhivelor Statului, până în 1938. În acei ani, reușește să facă să fie adoptată o nouă lege a arhivelor, să înființeze și să organizeze patru mari filiale regionale și numeroase arhive județene, să publice „Revista Arhivelor” și să stimuleze apariția de reviste locale consacrate publicării de documente și fonduri arhivistice, să înființeze Școala Națională de Arhivistică – una din cele mai bune din Europa acelei vremi – și un Muzeu al Arhivelor; în fine, dar nu în ultimul rând, să transforme instituția arhivelor dintr-un depozit de documente într-o instituție de cercetare istorică și diplomatică. Încă înainte de 1900, Constantin Moisil înființa la Tulcea primul cinematograf școlar, unde se proiectau filme didactice și documentare; tata îmi povestea că, în ultimul an înainte de pensionare, bunicul îl rugase să-i cumpere de la marele fotograf de la Roma, Alinari, diapozitive pentru lecțiile de istorie antică de la liceul „Spiru Haret”.

Despre rolul tatălui meu, Emil Condurachi, în organizarea Institutului de Arheologie al Academiei, de la expoziție la șantiere și de la publicații la apariția de monografii, precum și în activitatea de 25 de ani a Asociației Internaționale de Studii Sud- Est Europene, s-a vorbit de curând, la începutul anului trecut, când se împlineau 100 de ani de la naștere și 25 de la dispariția lui.

Am să fac o mărturisire: în ziua de 29 noiembrie 1996, când, în Parlamentul României, Emil Constantinescu depunea jurământul în calitate de președinte al țării, și când s-a intonat imnul național, n-am putut să nu mă gândesc că, fie și mai de departe, că Andrei Mureșanu se numără printre strămoșii mei. Asta impune mari răspunderi și o datorie de onoare imposibil de ocolit.

– Vă mulţumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Publicat în Tribuna, nr. 254, 1- 15 aprilie

zoe-petre

martie 27, 2013

Dorin Tudoran: „Un cutremur nu poate fi povestit”

Alexandru Petria: Stimate domnule Dorin Tudoran, mă simt onorat să discutăm, mai ales că-mi aduc aminte cum ascultam cu emoţie „Europa liberă”, pe când eram în liceu, împreună cu tata, şi acest post de radio relata despre acţiunile dumneavoastră îndreptate împotriva regimului Ceauşescu…

Dorin Tudoran: M-aș fi bucurat să aflu că, pe atunci, elevul de liceu Alexandru Petria cumpărase o carte semnată de Dorin Tudoran. Dar, cum se zice, omul propune, Dumnezeu dispune.

Și eu ascultam “Europa liberă” – cu o emoție cel puțin egală celei încercate de dumneavoastră, deși, ar fi mai exact spus că ascultam acel post de radio cu emoții.

Nu voi uita niciodată ziua de 23 decembrie, 1981. Radioul portativ “Mamaia” stătea pe caloriferul, rece gheață, din bucătărie. După anunțul morții lui Noël Bernard, legendarul director al Serviciului Român, radioul a căzut pe ciment.

Pentru câteva clipe, nu am știut ce să fac. Probabil că mi-a trebuit un minut sau o jumătate de minut să culeg aparatul și să-l pun înapoi pe calorifer. Nu sunt dintre cei terorizați de “semne”, dar în acele clipe de uluială, am simțit că se schimba ceva foarte important. Și așa s-a întâmplat.

Peste câțiva ani, am hotărât ca fiica noastră, Alexandra (avea vreo 6-7 ani), să petreacă mai mult timp cu una dintre bunicile ei, decât cu noi. În copilărie, în casa bunicilor mei, asistasem la arestarea, în timpul nopții, a unui membru de familie de către niște haidamaci ai Securității. Eram terorizat de gândul că, într-o noapte, fiica mea ar fi putut asista la o asemenea scenă de coșmar. Nu doream ca pentru ea, amintirea tatălui ei să fie tocmai asta.

Dimineața, bunica ei și Alexandra ieșeau să cumpere ziarul – “România liberă”. Într-o zi, Alexandra a rugat-o pe bunica ei să o lase să cumpere ea ziarul. Zis și făcut. Ajunsă la chioșcul de ziare, Alexandra s-a ridicat în vârful picioarelor, a pus moneda de 25 de bani pe tejghea și i s-a adresat, foarte ferm și politicos, vânzătoarei: “Dați-mi, vă rog, <Europa liberă>…”

– V-am citit, în perioada respectivă, volumele de versuri, aveam abonament la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, unde erau toate. Dar şi interviurile pe care le făceaţi. Spuneaţi de fiica dumneavoastră, că aţi vrut s-o protejaţi.  Dacă nu mă înşel, din păcate, prin 1985, a fost ridicată şi ea de miliţieni, când aţi trecut printr-o anchetă mai îndelungată. Vorbiţi-mi, vă rog, despre dizidenţă.

– Că am dorit s-o protejez e una, că am reușit ori nu e alta. A fost arestată cu mine, în 1984. Avea doar opt ani. Solicitasem, telefonic, o audiență la Consulatul Statelor Unite din București. Audiența mi-a fost acordată. Cum soția mea se afla la școală în acea dimineață – era profesoară – și nu doream să las copilul singur în casă, am luat-o pe Alexandra cu mine. În față porții consulatului am fost întâmpinați de niște haidamaci, însoțiți într-un fel de părculeț din apropiere, apoi îmbrânciți într-o mașină Dacia. Am fost depuși la o Secție de Miliție de pe Bulevardul Ana Ipătescu. Prin fereastră, vedeam fostul sediu al revistelor România literară, Viața Românescă și Luceafărul. Clădirea devenise sediul ambasadei Jamahiriei Libiene a lui Gaddafi.

Mi s-au  cerut câteva rânduri de declarații în care să recunosc că, împreună cu fiica mea, am protestat în fața consulatului american și am cerut destituirea președintelui Nicolae Ceaușescu. Am dat câteva rânduri de declarații (toate aruncate la coș de ofițerul care preluase cazul) în care spuneam doar ce s-a întâmplat. Ofițerii erau și ei extrem de agitați, căci știau că totul era o înscenare. Spre seară, au eliberat-o pe Alexandra. Spre miezul nopții, pe mine. A apărut la un moment comandantul Secției. Toată lumea în picioare. M-a scos în curte și mi-a spus cam așa: “Domnule Tudoran, cred că înțelegeți că noi, miliția, nu avem niciun amestec în povestea asta. Ăștia de la Securitate <<v-au vărsat la noi >>… Acum am primit ordin să vă dau drumul. Vă pot trimite acasă cu o mașină de la noi, dar vă spun sincer că nu sunt sigur dacă mașina vă va duce acasă sau în altă parte. Așa că poate vine vreun prieten să vă ia. Eu, unul, vă doresc mult noroc… “

A venit cineva și m-a luat. Acasă mă așteptau soția, fetița, Dana Dumitriu și Nicolae Manolescu.

În mormanul celor zece mii de pagini rămase din dosarul meu de urmărire operativă întocmit de Securitate, am găsit și o notă care indică că motivul arestării ar fi fost un denunț al unui foarte apropiat prieten de familie care ar fi informat Securitatea că, de fapt, eu plănuiam să intru în Consulatul SUA, și să cer azil politic. Nu se înțelegea din turnătorie ce aș fi plănuit să fac cu soția. Să o las de izbeliște, la mâna Securității? Aberant.

Într-un alt document din același dosar se menționează altceva. Și anume: că mijloacelor de informare în masă etc. li se va spune că autoritățile române au primit o cerere de protecție  din partea Consulatului SUA care deținea informații că intrat în clădire doream să comit “acte de terorism”. Evident, cu ajutorul unui copil de opt ani.

Acea întâmplare a avut un singur efect pozitiv – din acel moment, Alexandra nu mi-a mai pus întrebări. Într-o seară mi-a mărturisit că de-acum știa că oamenii aceia sunt răi și mincinoși.

Despre disidență nu vă voi povesti. Nu e de nepovestit. Este o experiență nepovestibilă, absurdă, netransferabilă prin narațiune. De fiecare data când am fost invitat să povestesc, mi-am amintit de un telefon primit de la un prieten foarte drag, din provincie, la câteva zile după cutremurul din martie 1977. Unde trăia el, cutremurul abia s-a simțit. M-a sunat să-i povestesc cum a fost. I-am spus că un cutremur nu poate fi povestit, că experiența trecerii prin acele clipe nu poate fi povestită etc. “Cum, mă, Dorine, păi tu ești scriitor. Dacă tu nu poți să povestești așa ceva, cine poate?”

După 1989, mi-au căzut sub ochi atâtea povestiri despre disidență, că devin din ce în ce mai dezorientat în fața întrebării “Unde erau toți acești oameni, când era mare nevoie de ei, de un simplu gest de normalitate, care să nu facă nimic mai mult și mai periculos decât să confirme că suntem oameni, că suntem încă oameni, nu animale?”

Ce să mai spun despre cei care povestesc atât de mult despre disidența lor de  ai zice că disidența e chiar o meserie, o profesiune. În România, disidența a fost o asumare tragică, individuală, a unei poziții față de o realitate, colectivă, ajunsă la limita grotescului. Le doresc, în continuare, succes, povestitorilor.

– Tot respectul pentru actul dumneavoastră de mare curaj. Din păcate, am impresia că dizidenţa a pus în umbră poetul Tudoran, din perspectiva receptării publice. Şi nu e normal.

– Spuneam cândva că suntem ceea ce sunt opțiunile noastre, adică plătim – mai devreme sau mai târziu – prețul alegerilor pe care le-am făcut. Nu m-a obligat nimeni să fac ceea ce am făcut, deci nu pot acuza pe nimeni de tot ce a urmat, inclusiv “punerea în umbră“. Gândindu-mă că am debutat târziu (1973), că în 1984 eram deja un “scriitor interzis”, că în 1985 părăseam România și că viața mea post-România nu a mai fost una de scriitor, pot spune că sunt extrem de norocos că, din când în când, cineva își amintește de poetul Dorin Tudoran.

Cum avusesem șansa să ies o data sau de  două ori în Occident, înaintea plecării definitive din România, am deschis ochii bine și am înțeles că în lumea liberă numărul câinilor cu covrigi în coadă este foarte mic. Câțiva prieteni mi-au spus că mă alint, atunci când declaram că, plecând, viața mea de scriitor devenea una facultativă. Nu mă alintam deloc. De altfel, subtitlul ultimului volum de poezii scris în România (și, bineînțeles nepublicat) era “Viitorul facultativ”.

Nu este nimeni obligat să aibă grijă de imaginea unui poet, să facă PR pentru opera lui, atâta vreme cât poetul însuși nu prea este interesat să aibă grijă de așa ceva.

Nu mimez modestia aici; practic onestitatea. Știu cine sunt, zâmbesc când văd declarate, pe bandă rulantă, plutoane de mari poeți și mi-a plăcut foarte mult ce declara Ilie Constantin, când i s-a decernat Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Magna. A spus cam așa: ”Nu cred că sunt un poet mai bun decât ceilalți laureați ai acestui premiu suprem de poezie. Cred doar că nu sunt un poet sub valoarea lor.”

În sfârșit, există o intrare în umbră naturală și o punere în umbră făcută cu program. În legătură cu împingerea în umbră, prefer să zâmbesc decât să mă întristez. Sau, dacă vreți, uneori, când constat o asemenea îndeletnicire, zâmbesc cu tristețe că oameni născuți să dăruie, preferă să ia chiar și de la cei care au renunțat de bunăvoie la aproape tot.

– Cunoscând evoluţia României de după decembrie 1989, dacă ar exista şansa reîntoarcerii în timp, aţi repeta ce aţi făcut, riscându-vă viaţa? 

– Nu. Dar acesta este un răspuns determinat de experiența de viață acumulată după cele întâmplate, de prudența recomandată de o privire retrospectivă. Reîntoarcerea de care vorbiți ar fi una care m-ar lipsi exact de  experiența și prudența menționate. În acest caz (ca sa nu spun în acel caz) e greu de știut dacă nu aș repeta cele făcute. Într-un dialog cu colegul nostru Daniel Cristea Enache răspundeam unei întrebări asemănătoare celei de acum cam așa ”Mă simt un om mort, fiindcă nu mai am puterea să mor pentru ideile/idealurile mele.” Firește prin moarte înțelegeam și înțeleg o altfel de viață în comparație cu aceea ale căror impulsuri m-au făcut să reacționez cum am făcut-o.

Vă cunoaşteţi dosarele întocmite de securişti despre dumneavoastră. Şi informatorii. Îi puteţi ierta, i-aţi iertat, merită iertaţi?

– Nu dosarele mi le cunosc. Cunosc ce a rămas din ele. Mai bine spus, cunosc ce i s-a pus la dispoziție CNSAS-ului din ce a rămas din acele dosare.

Oh, așa cum prevedeam, perspectiva s-a schimbat, iubite coleg! Nu victimele Securității, securiștilor și informatorilor Securității au vreo îndrituire să ierte. Am ajuns deja în momentul în care ești vinovat de ce ai găsit în dosarele tale, ești un porc de câine că ai făcut public fie și o infimă parte din cele peste care ai dat în dosarele tale și, evident, e greu de crezut că Securitatea, securiștii și informatorii Securității vor găsi tăria de a te ierta vreodată pentru ce ai găsit în dosarele tale. Are și mărinimia lor o limită.

– Cine-i de vină? Dureros sarcasmul…

– Fără a intra în amănunte (sunt știute, simțite și… resimțite de mai tot omul) cred că vinovăția pentru cele ce se întâmplă azi în România (deci nu doar bâlciul cine e de vină – victima ori călăul?) este incapacitatea acestei societăți de a duce un proiect de la capăt la coadă. Totul începe spectaculos, în forță, aproape delirant, pentru ca pe la mijlocul proiectului chiar cei care l-au inițiat să întrebe ”Auzi, Gicule, ce ziceam noi că vrem cu chestia asta?…” ”Nu știu, Jane, n-am timp acum, că tocmai mă duc la film.” Cei ce se tem de un proiect ori altul nu au de făcut nimic altceva pentru a vedea orice proiect aruncat în derizoriu – “Hai, bre! Ce dracu! Nu există draci și îngeri; există doar dalmațieni. Asta e…”  Ce altceva să zic decât: „Așa e, Gicule. Ai dreptate, Jane…”

Pe vremuri, Nicolae Breban încerca să-mi explice de ce nu există roman românesc. Ideea lui era că din zece romane românești, toate zece încep extraordinar. Problema e, zicea Breban, că după douăzeci, treizeci de pagini, dacă te pricepi la literatură, simți cum acele cărți nu vor ajunge niciodată romane. Și în această chestiune, instinctual lui Breban a fost și rămâne de-o acuitate excepțională.

– E o situaţie fără ieşire?

– Nu știu. Tot ce-mi amintesc este că la începutul anilor 90 scriam că în 1989 românii știau (sau păreau că știau) ce nu mai vor, dar imediat după decembrie 1989 mi-a devenit limpede că nu știu ce vor. Nici-o ieșire nu este cu adevărat ieșire, dacă nu te duce într-o zonă de unde nu te mai poți întoarce acolo de unde ai scăpat cu atâta chin. Deci, până nu vor ști exact ce doresc, cum să ajungă acolo și mai ales ce prețuri sunt gata să plătească pentru ce doresc, românii nu au șanse să iasă din acest joc de-a Baba Oarba în care viața reală a fost înlocuită cu ce văd sau li se pare că văd la televizor.

– Ce vă mai face poezia?

– Ultima oară când am tras cu ochiul la ea, stătea cloșcă. N-am vrut s-o deranjez. Am răbdare. Și-apoi, am tot fost alertat de găinile altora care trag niște cotcodăceli de ai zice că au ouat poezie vie și de aur. Aștept să treacă hărmălaia asta și să vedem, totuși, cu câți homeri ne-am ales și dacă nu e cumva vorba de simplă orbire.

– Însă e o „cloşcă” cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, primit în 2010. Hărmălaia nu cred că se termină degrabă. Mai curând ne termină.

– Ar fi o minciună să spun că atribuirea Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia nu m-a emoționat profund. E, totuși, vorba despre premiul cel mai important pe care-l poate lua un poet român în România. Revin însă la o mărturisire mai veche – pentru mine niciun premiu nu a însemnat mai mult decât premiul de debut. Repet, uitându-mă la ce măceluri declanșează alte premii, competiții de tot felul, aș spune că singurul premiu ce ar trebui decernat este cel de debut căci el marchează momentul când, dintr-o mare de cutezători, ești luat de ciuf, arătat lumii și creditat cu viitor în ceea ce ai ales să faci. Nimeni nu știe dacă meritai mai mult ca alții acea recunoaștere și din acel moment înainte totul trebuie să rămână doar între tine și cititorii tăi. Celelalte – premii, alte forme de recunoaștere etc. – devin, după opinia mea, ușor secundare. Ce m-ar interesa în acest moment nu este să mai iau vreun premiu, ci să aflu dacă cei care mi-au creditat debutul editorial ar mai face-o și astăzi.

– Nu văd de ce nu. Dar ce e poezia pentru dumneavoastră?

– Se întâmplă că întrebarea aceasta se năpustește asupra mea într-un moment în care, încă o dată, sunt mai puțin ”liric” decât mi-aș dori. Întoarsă pe dos, întrebarea ar fi, ce sunt eu pentru poezie? De ceva vreme, văzându-mă dezliricizat, poezia mă caută doar în somn, adică mai scriu un vers, două abia după ce-l visez/le visez. Problema este că sunt insomniac de pe la 18-19 ani, așa că spre a redeveni ”liric-productiv”, ar trebui să mă pun serios pe dormit. O opțiune înțeleaptă, fiindcă mai am și alte motive ”colaterale” care-mi recomandă, insistent, somnul.

– Să vă urez somn uşor ca să scrieţi poezie?

– De ce n-aș încerca și acest tratament ”homeopatic/alternativ”, atâta vreme cât medicamentele ”profesioniste” nu mă prea ajută?

– Cum se vede literatura română din America?

– Sunt oameni cu mult mai calificați decât mine spre a vă răspunde la această întrebare, mă gândesc în primul rând la universitari americani de origine română sau traducători de literatură română –  Marcel Corniş Pop, Cristian Moraru, Costică Brădăţan, Alin Fumurescu, Mircea Platon, Aurelian Crăiuţu, Vladimir Tismăneanu, Cristina Zarifopol şi atâţia alţii, chiar dacă nu sunt cu toţi profesori de literatură.

– Ce aveţi în pregătire editorial?

– Nu mai îmi fac planuri de mult, mai ales planuri editoriale. Dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă, inclusiv “întâmplări editoriale”. Deci, tot ce am în pregătire este să aștept, să văd ce și cum se va întâmpla cu mine și ale mele…

Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 253, 16- 31 martie 2013

tudoran

martie 9, 2013

Gabriel Andreescu: „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”

De vorbă cu filozoful Gabriel Andreescu

 

Alexandru Petria: – Stimate Gabriel Andreescu, aţi fost printre puţinii dizidenţi anticomunişti de la noi. E o falie între speranţele dumneavoastră de dinainte de 1989, în legătură cu viitorul, şi ce se întâmplă acum?

Gabriel Andreescu: – Speranțele de dinainte de 1989 reflectau naivitatea mea. ”Dacă va fi liberă, România va înflori”, am spus în finalul unui interviu care s-a difuzat în Franța, pe TV5, în luna iunie 1989, în timp ce făceam greva foamei la București.

Or, România este liberă și nu arată deloc asemenea unei grădini. Imaginam, imatur, că prăbușirea regimul comunist ar fi suficientă ca să elimine nedreptatea, chinuirea zilnică a oamenilor, umilirea lor, ipocrizia… (termenii în care gândeam eu înflorirea României).

Văd însă partea plină a paharului. Viața e în mâinile noastre, ne putem apăra de abuzuri – cam greu, dar se poate -, avem acces la miliarde de lucruri, căci beneficiem nu doar la democrație, ci și de saltul făcut de civilizația cărții, Internetului, Facebook-ului, Smart-phonului, a călătoriilor prin lume…. Din această a doua perspectivă, ”viitorul” imaginat în anii `70-`80 este cu mult depășit de realitățile actuale. Copiii și tinerii nici de astăzi nu-și pot imagina cum se trăia într-o lume fără acces la informație și comunicare, în care mai totul era programat de alții.

Niciodată nu am sperat că voi avea parte să văd prăbușirea comunismului. Mă bucur în orice moment când îmi aduc aminte. Deci nu e cazul să vorbesc despre o ”falie”.

– Merită să-ţi rişti viaţa pentru nişte idei, când marea majoritate a populaţiei este inertă?

– Ideile nu sunt lucruri periferice, adăugate altora, palpabile, cele pentru care ar merita să trăiești.

Nu am riscat pentru idei, ci pentru ”trăiri”, ceva ce dă conținut existenței. Îmi păsa de oameni. Cum să nu merite ”să riști”? Este groaznic să treci prin această unică viață asumând condiția de sclav. Regimul comunist trata omenii ca pe sclavi. Într-unul din eseurile trimise în străinătate în 1987 am teoretizat ideea că ”regimul totalitar și personal din România condusă de Nicolae Ceaușescu are caracterul pregnant al unui caz de neosclavagism”; ”Cultul personalității din anii `80 a dus la degenerarea relațiilor sociale până la o sărăcie infamantă: relațiile dintre o populație de sclavi și câțiva stăpâni. Aceasta este marea culpă împotriva societății de care, în oglinda adevăratei istorii, Nicolae Ceaușescu și mandarinii săi nu vor fi absolviți” .

Și astăzi interpretez lumea de dinainte de anul 1989 în același fel. Faptul că marea majoritate a sclavilor era inertă nu oferea ”argumentul” să urmez un asemenea model. Gândeam că oamenii sunt fragili. Eu nu eram – sau nu voiam să fiu.

– În special pentru cei mai tineri, povestiţi-mi despre anii dumneavoastră de luptă, sună cam patetic, dar are acoperire în realitate, cu regimul lui Ceauşescu.

– La început lucrurile arătau ca o insubordonare. Mergeam la bibliotecile străine, aveam relații cu oameni care xeroxau cărți de yoga și alte materiale interzise în România, păstram contacte cu alții care emigrau sau emigraseră (în acest caz prin corespondență), vorbeam copiilor de realități, și nu de fantasmele propagandei, la ora unde eram diriginte. Am avut două anchete, în 1979 și 1980, când ofițerii de securitate mi-au cerut să renunț la asemenea comportamente. Am refuzat. La începutul anilor `80 am reușit să obțin un sprijin la Institutul Goethe german. Pe această cale am început să trimit pe adresa ”Europei Libere” date despre violări ale drepturilor omului în România. Le primeam de la bunul meu prieten Teodor Vulcan, la rândul lui intermediar. Prin el am cunoscut-o pe disidenta Carmen Popescu, care tocmai ieșise din închisoare, o ființă absolut remarcabilă.

În perioada 1986-1987 am elaborat eseuri care denunțau regimul, ajunse la ”Europa Liberă” (printr-o scrisoare, directorul postului, Vlad Georgescu, a confirmat), iar din august 1987, și la Teodor, care emigrase atunci în Statele Unite. Pe 24 decembrie 1987 am fost arestat în timp ce-i dădeam unui diplomat mai multe texte anticeaușiste. Mi s-a montat o acuzație de ”acte de trădare”, am fost scos însă din sediul Securității pe 27 ianuarie 1988, pentru a fi cercetat în stare de libertate. În vara anului 1988, am reușit să trimit primei conferințe internaționale organizate de Solidarnosc la Cracovia, prin Ambasada americană, un text acuzator la adresa regimului – fusesem invitat; evident, nu am avut cum ajunge. Materialul a fost publicat. De la sfârșitul lunii mai 1989, am intrat timp de 15 zile în greva foamei ca protest împotriva situației drepturilor omului în România. Am scris atunci un text care a contat, ”Le devoir d`ingérence” (datoria de a interveni), pus pe masa întrunirii CSCE de la Paris și apărut în cotidianul Libération (de unde a fost preluat). Argumentam necesitatea intervenției democrațiilor occidentale în ”afacerile interne” ale regimurilor comuniste – când sunt încălcate drepturile omului.

Am dat între timp mai multe interviuri unor ziariști francezi ajunși la București, iar în august 1989, unuia american. După ultimul, institutul unde lucram m-a trimis la un punct de observație al său, la Gura Portiței. Aveam copii, an refuzat. Am lucrat o perioadă la sere, până la urmă am ajuns în domiciliu obligatoriu la Buzău. Pe 22 decembrie, dimineața am fost adus la sediul Securității din Prahova, s-au făcut actele de arestare, am revenit în celulă, … la ora 12:00 gardianul a venit spunându-mi: ”Sunteți liber”.

Sunteţi catalogat ca filozoful dizidenţei…

– Eseurile anticomuniste din 1986-1987 conțineau, pe lângă mesajul politic, gânduri asupra unor teme cum ar fi: ce face un om să spună nu regimului?; să-și asume statutul de disident?; care sunt argumentele care-l conving  pe cineva să urmeze o viață de protestatar, cu toate consecințele, pentru el și cei apropiați? Aceste chestiuni, cu supoziții sociale, sunt în fond de natură existențială. Cer o conceptualizare, o filozofie. Am trimis eseurile în Occident, rând pe rând, pentru a fi grupate într-un volum cu titlul ”Spre o filozofie a disidenței”. Propunerea însoțea ultimele file de manuscris în momentul când am fost arestat.

Cartea ”Spre o filozofie a disidenței” a apărut după revoluție, în 1992. Se adaugă un detaliu mai mult sau mai puțin amuzant: conform unui text apărut în ”Cartea albă a Securității”, fosta instituție care ne cotrobăia prin viață îmi alesese drept nume de cod ”Filozoful”.

– Sondajele de opinie o demonstrează, mulţi regretă perioada Ceauşescu. De ce?

– Mulți regretă ? Este absurd. Mulți ”zic că o regretă”. Ar fi de verificat, câți ar semna pe o cerere care i-ar aduce înapoi, la standardele timpurilor apuse (mai puțin vârsta), în locul celor de astăzi. Dacă s-ar întoarce la viața de altădată, sunt sigur că ar face repede cereri disperate, să li se dea pașaport pentru lumea pe care o părăsiseră amăgiți de nostalgii ridicole.

Spun deci că sondajele nu reflectă regretul față de trecut, ci sintetizează amestecul de trăiri și (ne)înțelegeri ale respondenților: protestul față de ce li se întâmplă în prezent, nostalgia pentru ființa de odinioară, raționarea asupra lumii din jur ; (ne)știința de a utiliza etichete politice.

”Regretul pentru perioada Ceauşescu” reprezintă și eșecul lamentabil al construcției unei etici și politici a trecutului în România. Ca și superficialitatea sociologilor care pun și repetă întrebări sociale importante fără să le exploreze cu adevărat conținutul, semnificația – permițând astfel manipularea socială a rezultatelor.

– Oare doar sociologii să fie de vină? Nu cred.

– Nu am spus „vină”. Ci superficialitate. Dacă ar exista o mai bună finanțare a cercetării ce privește felul în care trecutul ne condiționează viața astăzi, și sociologii ar face o treabă mai bună. De altfel, aș folosi cuvântul „vină” cât mai rar.

Ba, în general, eu l-aş folosi. Altfel nu îi depistezi pe cei în culpă şi, la o adică, n-ai cum să vorbeşti nici de iertare. Dar nu e răspunderea, haideţi – nu folosesc cuvântul vină, a clasei politice, a proastelor guvernări?

Nici măcar ”răspunderea”. Ci ”responsabilitatea”. Se aplică și la nivel individual, și colectiv, este mai conceptualizată. Termenul ”vină” sună moralizator și în general este prost gândit (de comparat ”vina unei comunități” și ”responsabilitatea unei comunități”).

Înainte de revoluție am teoretizat tema fragilității oamenilor. Ideea implicită era că lipsa de libertate de-responsabilizează oamenii. Nu poți să le ceri să se lupte cu un regim criminal. Am continuat mult și după 1989 să privesc în jur prin aceeași lentilă. Sufeream pentru ce se întâmpla celor apropiați și nouă tuturor. La un moment dat am realizat: oamenii sunt totuși responsabili. Sunt liberi. Își pot lua destinul în mână. Suportă consecințele faptelor lor. Ideea că individul este responsabil pentru opțiunile sale mi-a adus liniștea – căci nu sufăr pentru ce mi se întâmplă mie.

Responsabilitatea legată de o poziție de putere publică adaugă sensului ei moral conotații politice și juridice. Clasa politică este, prin natura ei, ”cea mai responsabilă”. Dar a arăta tot timpul cu degetul la ”proasta guvernare” nu e o soluție. Este ca și cum ai fi de acord să dai statului și clasei politice o și mai mare putere, cu condiția să o folosească cinstit. Plus că omul se refugiază în logica țapului ispășitor. Societatea românească suferă de obsesia că întotdeauna e de vină altcineva : din afara sau din interiorul țării, de sus sau de jos, din față, din spate. Un fel de refren colectiv. O regresie la stadiul infantil. Ei bine nu: suntem liberi și deci contribuim substanțial la felul cum ne facem viața.

– Şi responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 n-au plătit pentru vina lor… Ne râd în nas.

– Poate nimic nu separă mai mult România de țările foste comuniste decât continuitatea elitelor comuniste la noi. Mulți deplâng preluarea puterii de către eșalonul doi al regimului în decembrie 1989 și-l văd ca Marele Rău. Având în vedere situația din România, nici nu era posibil altfel. Cine să fi fost în stare să umple vacuumul de putere ? Cum își puteau permite oamenii care aduseseră populația la disperare să asiste docili la judecata populară ?

Marea temă nu este de ce Ion Iliescu, Victor Stănculescu și oamenii lor au câștigat puterea. Ci faptul că nu le-a fost luată înapoi mai târziu. În primele luni, populația s-a lăsat cumpărată cu portocale și banane. A ales la 20 mai 1990 o listă de foști nomenclaturiști. A jubilat ascultând cuvintele imunde adresate Doinei Cornea și lui Corneliu Coposu, ori aberațiile ce-l priveau pe Ion Rațiu.

Nici măcar nu se poate spune că oamenii erau vinovați. Cum să ceri scorușului să fie frasin, iar cornului, alun?  A trecut 1990, 1991 … Instituțiile s-au întărit, informațiile s-au răspândit, libertatea dădea fructe, statul devenea parte a Consiliului Europei, prima organizație autentic pan-europeană. Dar dreptatea în ce privește tratarea regimului ilegal și criminal, deci și a oamenilor lui, nu a fost făcută și și nici nu a început să se facă. Și astăzi, după 23 de ani, Ion Iliescu și Ilie Merce sunt parlamentari, Teodor Meleșcanu conduce Serviciul de Informații Externe, apar dosare de rețea ale unor judecători de la Curtea Constituțională , Consiliul Suprem al Magistraturii și Curți de Apel. Lui Adrian Păunescu i se face statuie. Mai nou, Iulian Vlad și fostul său șef de cabinet, Aurel Rogojan fac turneuri triumfale la Cluj, Oradea, Târgu Mureș, Craiova etc. întâmpinați de săli pline – ale unor instituții publice. Populația se complace să stea la masă cu păpușarii unui regim criminal și ilegal. Este o mare responsabilitate istorică. Pentru faptul că-și tratează atât de mediocru trecutul plătește, de fapt, în fiecare zi.

O responsabilitate particulară revine intelectualilor, mai în măsură să dea sens lumii în care trăiesc. Prea mulți s-au situat față de trecut lamentabil. Dacă, din motive încă ascunse, unii s-au dus cu arme și bagaje în tabăra lui Ion Iliescu din primele luni ale anului 1990, alții, adversarii primilor, au instrumentat trecutul în anii 2000. Au pus pe fruntea victimelor comunismului eticheta colaboraționismului, s-au pretat la campanii de decredibilizare împotriva unor oameni care contau pentru adevărul istoric. Dacă responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 ne râd în nas, o fac și pentru că etica și politica memoriei au fost instrumentalizate de campionii rezistenței prin friptură și ai civismului caviar.

Putem să discutăm că intelectualii publici, dintre cei cu vizibilitate, prin partizanate, şi-au întocmit propria agendă, pentru beneficii personale, întorcând spatele problemelor reale  din societate… Grupul de Dialog Social… L-aţi condus o perioadă, aţi plecat de acolo…

A discuta cu folos despre intelectualii publici înseamnă a nu-i trata în bloc. Nici despre Grupul pentru Dialog Social nu putem vorbi ca despre ceva unitar și, oricum, a evoluat considerabil în timp. Este de regretat absența unei monografii a GDS, mult mai bogat decât etichetele cu care este asociat.

Grupul a fost inițiat de istoricul Mihnea Berindei, care, ajuns în 24 decembrie 1989 la București, a dat telefoane celor pe care-i apărase din Franța. Ne-a pus în contact unii cu alții – toți ne știam din auzite, doar unii direct. Deși nu a fost membru al GDS, a contribuit considerabil la afirmarea sa, și nu doar prin ajutoarele materiale, prin conexiunile cu Occidentul pe care le-a asigurat, atât de importante, dar și prin temele introduse, prin experiența atitudinii și procedurilor democratice pe care cei din interior nu le exersaseră. Este ceva ciudat în faptul că Mihnea Berindei nu a fost cooptat ca membru al GDS. În primii ani, am propus primirea lui în Grup, unii colegi au susținut că acest statut este de acordat doar celor care au fost în țară în ultimii ani ai comunismului. Or, văd că Vladimir Tismăneanu a devenit membru, deși nici el nu îndeplinea cerința – și nu a avut vreun rol în apariția și afirmarea GDS.

Este greu să delimitezi, în perioada importantă, a primilor ani (și mai ales a primelor luni) prezența socială a GDS ca și grup și atitudinea ori activitatea membrilor săi. Pentru o perioadă de timp, GDS a jucat un rol istoric în semnificarea derapajelor noii puteri și delegitimarea ei, de asemenea, în susținerea respectului interetnic și în particular, a empatiei față de minoritatea maghiară – testul dramatic al noii democrații. A promovat și a dat prestanță, în spațiul public, ideii de societate civilă. Grupul a realizat puțin din ceea ce ar fi putut face, dar enorm în raport cu ceea ce însemna o asociație postdecembristă. Funcționa ca un organism colectiv: permitea o descriere ideologică și intelectuală unitară, deși membrii care contau erau în fond foarte diferiți. Doar câțiva, foarte puțini, au venit cu arme și bagaje la GDS să se dedice obiectivelor Grupului. Am fost printre ei. Printre cei care au determinat viața GDS i-aș numi pe Stelian Tănase, prin lansarea revistei 22 și neastâmpărul lui politic; Alin Teodorescu, primul președinte – doar că agenda lui, judecată în raport cu cariera de afaceri și politică ulterioară, ridică semne de întrebare; Mariana Celac, prin atenția acordată vieții reale într-o comunitate mai ales livrescă. Doi istorici, Radu Popa, decedat din păcate în februarie 1993, și Andrei Pippidi, au oferit, alături de Mihnea Berindei, o binevenită siguranță în delicata așezare a României în raport cu perspectiva asupra trecutul recent sau mai depărtat. Faptul că membri ai GDS erau foști disidenți precum Doina Cornea și Radu Filipescu a legat pentru totdeauna GDS de tema Securității și a noilor servicii – de-ar fi să amintesc importanța deschiderii de către Grup a cazului Gheorghe Ursu. Prestația mediatică – sabotată cât se putea de către leadership-ul FSN -, în care excelau Gabriel Liiceanu sau Alexandru Paleologu, a impus. Unii dintre membrii GDS care au ajuns în poziții de demnitate – Mihail Șora, Dan Petrescu, Sorin Antohi – au păstrat legătura cu Grupul, fapt care a amplificat suprafața sa socială. Au contat mai mult decât se poate închipui oamenii care au oferit GDS ajutorul lor: juristul de mare calitate intelectuală, Doru Cosma, surorile Crina și Dorana Coșoveanu ș.a.

Apreciez ethosul etic al acelor ani. Membrii GDS, așa diferiți cum erau, unii mai egoiști, alții mai puțin, chiar și cei obsedați de ei înșiși, au reușit să se completeze și să realizeze ceva cu rost. De atunci, lucrurile au evoluat sistematic. GDS ca atare s-a diluat și a crescut importanța revistei 22 a cărei prestanță culturală datorează mult Gabrielei Adameșteanu. La mijlocul anilor `90 au început distanțările ideologice în cadrul Grupului, la sfârșitul deceniului, GDS deja era altul. Astăzi, Grupul pentru Dialog Social nu mai are nimic din identitatea lui de la început. Rămâne o etichetă pusă în valoare de câțiva membri care-l văd un pur instrument personal. Iar în ce privește marele teme ale eticii publice, pe care încă și le arogă, distanța dintre realitate și pretenție este șocantă. Poate înșela și lista membrilor de pe site-ul organizației. Foarte mulți, începând cu dna Doina Cornea, au întrerupt complet contactul cu GDS.

Oricum, exemplul Grupului pentru Dialog Social demonstrează că viața umană și intelectuală chiar și într-o comunitate restrânsă poate fi ușor ratată prin simplificare. Sper într-o monografie a GDS onestă și bine gândită.

Nu vi se pare grăitor că toţi dizidenţii aţi fost marginalizaţi de cei care se pretind intelighenţia naţiei? Nu mă refer doar la GDS.

– Disidenții se pot marginaliza ei înșiși prin retragere, prin neadaptare la noile realități, prin trăsături de personalitate care nu îmbie la prietenie.  Testul atitudinii față de foștii disidenți este dat de interpretarea rolului lor în trecut. Nemulțumirea, chiar motivată, față de poziția sau comportamentul lor de astăzi nu are de ce să le șteargă meritele istorice. Un caz tipic este Goma, a cărui lipsă de decență i-a afectat pe mulți de vreo două decenii. Am văzut că unii au început să-l ”uite” când fac lista rezistenței anticomuniste.

Când descoperi ce săli pline fac astăzi foștii ofițeri ai lui Iulian Vlad și echipa sa, începi să te întrebi de ce nu există un interes al universităților, al unor instituții locale, pentru organizarea unor întâlniri cu disidenții de altădată. O explicație posibilă este lipsa de relevanță a caracterului într-o societate ca a noastră. Zece poante bune atrag mai mult decât dramele existențiale. Am în minte și o istorie care-mi stă pe umeri. GDS fusese gândit ca adunând capitalul de demnitate anticomunistă. Or, Grupul nu l-a cooptat pe Vasile Paraschiv. Un om extraordinar, cu o viață tulburătoare (nici un alt rezistent al anilor `70-`80 nu a trecut prin ce a trecut el). Nu a ajuns în GDS întrucât nu făcea parte din ”elită” (era ”doar” muncitor). Ideea că ființa omului reprezintă nu doar o valoare în sine, dar are și relevanță într-o comunitate chemată să modeleze lumea postcomunistă, nu a trecut prin mintea GDS-iștilor. Reproșul mi se adresează, evident. Ca membru al GDS, am fost lipsit de consecvență, în ce-l privește pe Paraschiv. Aveam contacte cu el în acele vremuri.

Disidenții i-au frustrat pe mulți. Au avut o notorietate excepțională în anii comunismului, au primit după revoluție, o scurtă perioadă, aclamațiile populației. Până și Ion Iliescu s-a simțit obligat să-i propună pentru Consiliul Frontului Salvării Naționale. Or, dacă ar fi știut că regimul cade în decembrie 1989, câți nu și-ar fi luat inima în dinți și ar fi perorat împotriva comunismului pe undele Europei Libere. Măcar de prin luna noiembrie … Posibil, aceasta explică cum le vânează unii și alții orice greșeală. Îmi amintesc o intervenție a dnei Doinei Cornea în cazul lui Adrian Sobaru, când acesta s-a aruncat de la balconul Parlamentului. Cred că pentru mai mulți, interpretarea acelui gest, ca unul de sacrificiu, era nepotrivită. Dar una este să îți exprimi o altă opinie, alta este ”lecţia” pe care i-a dat-o atunci un moralist îndoielnic ”ca de la un ilustru profesor la un elev merituos, dar recalcitrant” (citez un comentator).

Paul Goma lipsit de decenţă?  

– Cel puțin de prin anii `90, Paul Goma a revărsat acuze la adresa unor oameni care l-au ajutat, a unor foști prieteni care nu deveniseră altfel decât fuseseră altădată, a unor personalități culturale care pur și simplu aveau alte idei. A falsificat istorii și a folosit cuvinte care dor. ”Cearta” cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca este cea mai cunoscută. Da, foarte multe dintre manifestările lui au depășit limita decenței. Șocante la el au fost în special exhibarea unor intimități, pretenția de a da lecții ca autoritate intelectuală.

Acestea puteau intra în categoria bătăliilor private, fără prea mare miză publică, în umbra rolului pe care l-a avut în anii `70-`80. Se poate avea în vedere și vârsta lui Goma când a început bătălia împotriva tuturor. Intrarea în subiectul Holocaustului din Basarabia-Transnistria, fără un exercițiu conceptual, a generat alte complicații. A fost acuzat de antisemitism, a reacționat amplificând greșeala.

N-am cum să fiu de acord cu dumneavoastră. A fost probabil decent Gabriel Liiceanu, care i-a ars tirajul unei cărţi? Sau cei care l-au atacat constant, fiind deranjaţi că Goma este o oglindă neiertătoare, exasperantă?

Nu e clar cu ce nu sunteți de acord. Faptul că a scormonit în chestiuni private, cum o persoană decentă nu face? Că și-a asumat o ascendență intelectuală care, evident, nu i se potrivește? Sunt fapte. În ce privește arderea tirajului unei cărți semnate de Goma, de către patronul Humanitas, nu știu. Nu mă pot baza pe cuvintele lui Goma. (Iată ceva de care sunt sigur.) Amintirile mele spun că Goma s-a bucurat de multă recunoaștere, de foarte multă simpatie; înainte de 1990, în tăcere, apoi și public. Cărțile lui apăreau continuu, la o mulțime de edituri. A fost atacat, dar de oameni care nu aveau credibilitate. Cel puțin în comunitatea intelectualilor din Grupul pentru Dialog Social s-au atașați lui a primit constante semne de considerație. Până când a încălcat acel pact, să-l numesc, al rezonabilității. Iată acest caz: Ion Bogdan Lefter a scris în Observator cultural un text substanțial despre literatura lui. Unul pozitiv, dar mai ales, unul care împingea înainte înțelegerea scriiturii sale. La câtva timp, Goma l-a dat în judecată pe critic, fără motiv, așezându-l pe o listă lungă de reclamați.

Oglindă neiertătoare, exasperantă? Este și acest lucru adevărat. Doar până la un punct.

Nu e locul să stabilim unde e punctul respectiv. Îl admir pe Goma, aşa că n-o să ajungem la un numitor comun. Aţi publicat recent „Cărturari, opozanţi şi documente“, care are subtitlul „Manipularea Arhivei Securităţii“. De ce merită citit volumul?

– Admirația nu implică rabat de la discernământ. Paul Goma a dat anvergură vieții sale. Nu exprimam vreo adversitate.

Volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ a finalizat peste 10 ani de cercetare. Îmbină investigația empirică sistematică cu analiza sistemului normativ. Așează interpretarea contactelor unor personalități culturale cu Securitatea și manipularea acestei teme în contextul mai general al eticii și politicii memoriei. Cartea face trecerea de la bârfa despre ”cine a colaborat, cine nu a colaborat” la descifrarea raporturilor dintre oameni și instituțiile opresive care doreau să-i folosească. Înlocuiește atitudinea vulgară a procurorului: ”cu cine te-ai întâlnit, de ce ai pus asta pe hârtie”, cu o perspectivă umanistă asupra condiției omului într-un regim menit să-i strivească. Oferă un ghid de evaluare a responsabilităților pentru ce ni s-a întâmplat sub comunist.

Dincolo de faptul că răspunde unor întrebări concrete de istorie culturală într-o dezbatere aflată la stadiul de păreri, volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ schimbă standardele, cadrul discuției.

Am văzut câteva reflecții pe marginea cărții. Multe repetă ce se spusese și înainte privind colaboraționismul unor personalități culturale. Până acum, excepție au făcut Cosmin Ciotloș și Nicolae Manolescu: tema nu este bârfa, ci manipularea arhivei. Mi se pare de-a dreptul straniu ca oamenii să se exprime asupra conținutului unor documente pe care nu le-au văzut niciodată. Să preia drept autoritate gândirea unei ziariste care a citit câteva documente. Specialitatea mea inițială sunt științele exacte (Fizica). Am lucrat zece ani în cercetare. În domeniul meu este de neimaginat ca cineva să facă afirmații despre lucruri neverificate. Să își asume o autoritate, indiferent de nivelul de recunoaștere științifică pe care o are, într-o chestiune care iese din sfera sa de investigație.

Dar cum stau într-adevăr lucrurile? De exemplu, Adrian Marino a turnat la Securitate?

– Cercetarea dosarelor probează convingător următoarele lucruri: Marino a avut o ținută demnă în timpul anchetei și în perioada închisorii; a încercat protejarea cunoscuților și a promovat ideile la care ținuse toată viața. S-a încercat racolarea lui, dar fără succes. În timpul anilor de domiciliu obligatoriu s-a consacrat studiului, urmând un program foarte riguros. S-a inițiat din nou racolarea lui, prin șantaj – încălcase regulamentul depășind limita în care avea voie să se deplaseze. El a respins propunerea. Ofițerii de securitate i-au deschis un proces penal, dar acesta a fost stins datorită trimiterii de către Marino a unor petiții la autoritățile centrale în care reclama cele întâmplate.

Ajuns la Cluj, s-a dedicat complet activității culturale. Experiențele din perioada recluziunii și datele din acel moment îi demonstraseră că opoziția politică față de regim nu putea avea niciun rezultat. Succesele în plan intelectual i-au permis intrarea în Uniunea Scriitorilor, realizarea unor contacte în străinătate: mai întâi prin corespondență, apoi, în urma invitațiilor, directe. A fost urmărit constant, din momentul anchetelor din 1949 până în decembrie 1989. Au fost deschise mai multe dosare de urmărire informativă pe numele lui. Urmând o practică curentă, ofițerii care-l supravegheau i-au fabricat și un dosar de rețea. Așa zisele delațiuni puse pe spatele lui Marino sunt materiale produse de ofițerii de securitate care trebuiau să-și completeze dosarele inventate. Singurele note olografe rămase de la Adrian Marino sunt rapoartele făcute pentru Uniunea Scriitorilor după întoarcerea din străinătate, obligatorii, căci pleca afară prin Uniune. Conțin exclusiv referiri la activitatea avută în timpul călătoriei și propuneri pentru afirmarea culturii autohtone autentice în lume.

Dosarele confirmă ținuta publică a lui Marino: un om demn, independent, curajos. Manipularea documentelor din Arhiva CNSAS, menită să-i păteze viața, este o acțiune odioasă, a unor oameni lipsiți de sentimentul onoarei.

Cristian Teodorescu spune: „Mi-ar fi plăcut dacă Andreescu ar fi arătat în cartea sa aceeași înțelegere și față de Alexandru Paleologu și de Noica, așa cum are față de Marino, de Mihai Botez, de Vasile Vetișanu și de Nicolae Balotă. Își propune asta, dar luîndu-se la harță cu prietenii în viață ai lui Noica și-ai lui Paleologu, dintre care cîțiva sînt adversari declarați ai lui Marino, îi mai pune la rotisor și pe cei despre care el însuși admite că au fost victimele securiștilor. Despre Noica susține că ar fi venit în întîmpinarea celor care-l supravegheau, făcînd exces de zel cînd i se cereau informații, deși tot el admite, cînd scrie despre Marino, că securiștii aveau obiceiul să se laude cu puterea lor de convingere asupra celor pe care-i luau la întrebări. Adică ceea ce la Marino e valabil ca scuză, în cazul lui Noica nu mai funcționează?”(articolul „Cum batem morții să se învinețească viii” din „Caţavencii”, 11 februarie)

– O surpriză din lumea literaților… Am aflat despre critici (nu puțini) care fac recenzii la cărți pe care nu le citesc; sau doar le frunzăresc. În cadrul intelectual unde m-am format, așa ceva părea o oroare. Nu simt altfel astăzi, deși standardele s-au relaxat dramatic – de-ar fi să vorbim despre lunga serie de plagiate; și nu furtul unei idei, ci jumătate de cărți sau cărți întregi.

Să înțeleg, pe aceeași linie de idei, că domnul Teodorescu se exprimă despre o carte pe care nu a consult-o? Nu a existat o atitudine de un fel față de Noica și Paleologu, o alta față de Marino, Balotă etc. Cazurile sunt însă diferite, consecințele asemenea. Puteam interpreta susținerea lui Noica: ”libertatea nu de a face ce vrei, ci libertatea de a face”, decât că reia cel mai sumbru conţinut dejist? Semnificația pasajului este copleșitoare. Dar capitolul despre Noica povestește și emoția cu care am descoperit fața lăuntrică a filozofului. De ce oare să fi explorat complexul Stockholm, în ce-l privește? Lipsă de bunăvoință să arate cuvintele ”una dintre cele mai dramatic-înalte poveşti despre viaţa unui om vânat de sistemul poliţienesc al comunismului?” Îl pun pe la rotisor scriind: ”Marea surpriză a dosarelor de Securitate este a-l dezvălui pe Noica drept … un om de o corectitudine şi o blândeţe covârşitoare”? În sfârșit, falsifică ceva punerea în oglindă a cazurilor Balotă-Paleologu? Comentariile dlui Teodorescu trădează (iar dacă a citit-o, mistifică) conținutul cărții.

Altceva este și mai semnificativ în comentariile scriitorului: presupozițiile. Domnia sa își închipuie că, atunci când scriu despre Noica, răstălmăcesc faptele pentru a mă lua la harță cu prietenii lui de-o viață. Că scuz pe unii și acuz pe alții în funcții de amiciții și adversități. Or, chiar cred în mesajul lui Voltaire: să fii gata să lupți ca adversarii tăi să aibă dreptul să se exprime (lăsând la o parte faptul că tratarea unuia și altuia drept adversari este nefericită).

Ce-l justifică pe dl Teodorescu să pună în spatele meu atitudini mediocre? Motivația că scriu pentru a mă răfui cu vreun adversar? Am luat distanță în ziarul în care scriam atunci când Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (pe care-i invocă fără să-i numească în articolul său) au fost atacați nedemn. Un alt exemplu? La un moment dat, Liviu Ornea a ținut să promoveze în Observator cultural două teze penibile: una a lui Vladimir Tismăneanu, care tratase observația privind responsabilitatea pe care și-o ia denigrând victime ale comunismului (adus în țară de familia lui) drept atitudine antisemită; o alta, a campaniei dusă de Andrei Pleșu și prieteni, de decredibilizare a mea, la începutul anilor 2000. Întâmplător, tocmai atunci aveam în studiu dosarul de urmărire informativă al tatălui său din care anumite pasaje sugerau semnarea unui angajament la Securitate. Am atras atenția celor de CNSAS că trebuie să existe și un dosar de rețea. Încurcați, mi l-au adus. Într-adevăr, exista și dosarul, exista și angajamentul.

În logica dlui Teodorescu, urma să ”i-o întorc” lui Liviu Ornea, eventual să declar, cu citate pe masă (angajamentul, dosarul de rețea) că e firesc ca fiul unui informator al Securității să aibă atitudinea pe care o are față de un fost disident care se luptase cu Securitatea etc.

Doar că bietul Zigu Ornea semnase angajamentul la strâmtoare: iar absența delațiunilor și mai ales iritarea cu care ofițerul de legătură îl acuza în alte note de refuzul colaborării demonstra perfect că nu a dat curs documentului. Paradoxal, tocmai dosarul de rețea îl exonera pe dl Ornea. Chiar aceasta am și scris într-un articol de presă. Liviu Ornea mi-a trimis un email, mă întreba dacă totuși nu există alte dubii… Nu erau, l-am liniștit. Mi-ar fi rușine de mine însumi să falsific o cercetare cu scopul de a răspunde tentațiilor subiective.

Or, în Cațavencii, dl Teodorescu comentează cartea acuzând arbitrar (dar implicit) onestitatea autorului. Insistența cu care colportează și astăzi, după publicarea unei cercetări riguroase, mesajul: ”a ieșit la iveală că fostul deținut politic Adrian Marino a avut oarece relații cu Securitatea” nu-i face onoare.

– Domnule Andreescu, puteţi să-i iertaţi pe cei care v-au turnat la Securitate? 

– Serviciul Român de Informații a susținut că dosarul meu de urmărire informativă a fost ars la revoluție. Oricum, trebuie să existe un dosar microfilmat, cel inițiat pe la mijlocul anilor 70, acoperind și începutul anilor 80. Pe de altă parte, sunt multe argumente care dezmint poziția SRI. Am explicat subiectul în volumul meu L-am urât pe Ceaușescu. Ani, oameni, viață (Polirom, 2010). Rămâne faptul că până în acest moment nu am ajuns la dosarul meu de securitate deși îl tot cer de la începutul anilor 90. Nu-mi știu deci ”turnătorii”.

Că au existat, cu siguranță. Nu realizez însă ce înseamnă ”să-i iert”. Nu pot intra în postura cuiva ”care iartă”. Ce au făcut ridică o problemă de conștiință a lor cu ei înșiși, nu cu mine. Altfel, este posibil să-i înțeleg, ce au scris unii poate îmi va displace, unele situații mă vor determina să-i căinez. Detaliile delațiunilor și ale contextelor lor sunt decisive pentru atitudinea față de cum au acționat autorii.

Ce mai aveţi în lucru?

– Lucrez pe mai multe ”șantiere” simultan. Am nevoie de ani buni de frecventare a unei teme ca să simt că o stăpânesc. Trebuie să se maturizeze și acea noutate care merită lumina tiparului. La prima carte, Sistemele axiomatice ale logicii limbajului natural. Funcții și operaționalizare, am lucrat din 1978 până în 1985 (am dat-o la Editura științifică și enciclopedică, a primit evaluări bune; având în vedere statutul meu pe atunci, a putut fi publicată de abia în 1992).

Între șantierele amintite, trei se vor mai finaliza sigur în acest an. Săptămânile următoare trimit la Polirom un volum despre represiunea MISA. Am avut prima investigație a acestui caz în 1996. Am scris mai multe studii și rapoarte pe subiect, mai ales după anul 2004, anul de vârf al represiunii. Acum este gata. Ar fi prima monografie românească despre un fenomen de încălcare a drepturilor omului (și la ce dimensiune!), tratat în paradigma drepturilor omului. Cartea conține când raționamente relativ tehnice, în termenii dreptului, când istorii și mărturii pline de emoție umană. Este un gen de carte care poate fi citită pe bucăți.

La volumul ce reunește scrisori către Europa Liberă, perioada 1986-1989 (primul a apărut în 2010, cu scrisori din anii 1979-1985), pe care îl editez împreună cu Mihnea Berindei, mai este de finalizat introducerea. Bănui că va fi publicat până în vară.

Urmează, în ordinea priorităților, o carte privitoare la ”rezistența prin cultură” în România.  Am termenul limită luna septembrie 2013. Ar fi mai corect să spun că subiectul ”rezistenței prin cultură” a fost doar punctul de plecare. Am descoperit, la primele incursiuni în cazuistică, că ceea ce înțelegem noi prin această sintagmă intră într-un complex larg de atitudini (refugiul în cultură, sustragerea prin cultură, recuperarea prin cultură etc.) Uneori, alegerea unei formulări sau alteia depinde doar de instrumentalizarea comportamentului sub comunism. Ca urmare, cartea va conține și un capitol despre instrumentalizarea etichetei ”rezistența prin cultură”.

Despre alte teme în lucru, după luna septembrie 2013.

Aţi condus o lungă perioadă Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH). Cum stă la această oră România în ce priveşte respectarea drepturilor omului?

– Noi ne raportăm continuu, firesc, la lumea de până la revoluție. Din perspectiva drepturilor omului, nu există comparație. Dar și față de realitățile de la începutul ailor `90, România din 2013 arată atât de diferit. Cu mult mai bună.

Or, dacă facem abstracție de reperele trecutului, totul se prăbușește. În raport cu standardele pe care noi le numim europene, dar care în fond sunt standardele oricărei lumi civilizate, situația drepturilor omului la noi e lamentabilă: generații întregi sunt îndoctrinate cu cea mai mizeră dogmatică religioasă, profitându-se de incultura părinților, copiii ajunși în spitale sunt legați de paturi, femeile care fac prostituție sunt violate, furate, bătute și chinuite de polițiști, oamenii în vârstă își pierd casele păcăliți de escroci, iar statul este în conivență cu astfel de situații, bărbați și femei care au ales un stil de viață diferit decât al celorlalți (vezi”Familia”, ”MISA” – nu mai explic cazurile) devin ținta vânătorii colective, oamenii sunt fie batjocoriți în văzul lumii iar insulta sau calomnia nu se plătesc, fie sunt sancționați pentru o manifestare a libertății de exprimare elementară  în democrație (vezi amendarea faptului banal de a ieși în stradă cu un poster protestând împotriva autorităților publice, a ridicării unui steag al identității etnice) etc.

Aș putea scrie o carte. Dar deja sunt multe altele înainte.

Pentru final: care credeți că au fost marile obstacole în calea evoluției culturale din ultimele două decenii?

– Ca o etichetă generală, lipsa de relevanță a atitudinii umaniste, diluarea discernământului intelectual.

Multe decurg din slabul prestigiu al umanismului, la noi. Începând cu oportunismul… Volumul lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, are meritul de a sugera că deriva tipică a intelectualilor de la mijlocul secolului nu a fost atât amețeala de stânga sau de dreapta, cât fuga după avantaje. Aș prelungi demonstrația până astăzi. Să zicem că pentru mulți, în perioada comunismului, ipocrizia asigura supraviețuirea. De ce și după revoluție? Imediat după 1990, un grup de intelectuali s-au ”aranjat” făcând servicii grupului Ion Iliescu (câțiva adunați sub titulatura „Societatea de Mâine”). În anii 2000, a fost inventată umbrela de zile bune pro-Traian Băsescu. Valoarea ei se măsura cu 26.000 de euro pentru publicarea unei lucrări de diplomă scrisă cu 30 de ani în urmă, cu 5000 de dolari pentru a face o prezentare la un simpozion oarecare – ca să ne referim doar la fața vizibilă a lucrurilor.

Greu de prevăzut a fost evoluția spre violență a exprimării din ograda intelectualilor publici. Păcatul original o fi fost polarizarea intelectualității pro și contra FSN, de la începutul anilor `90. Înfruntarea de atunci se desfășurase între frontierele unor mize politice. Amplificarea adversităților a continuat în anii 2000, penetrând în interiorul dezbaterilor de idei. Aș nota, ca referință, mobilizarea prilejuită de apariția Omului recent, când observațiilor critice li s-a răspuns cu referirea la vârstă, la familie, la gradul de inteligență, la ”oftică” etc. Un critic i-a plasat pe oponenții de idei în categoria patrupedelor care ”latră”. Valorile clasice ale comunității intelectuale precum fairplay-ul sau noblețea recunoașterii profesionale independent de antipatiile personale au devenit desuete.

Prin corelație sau nu, degradarea atitudinilor a fost convergentă cu debusolarea standardelor. Aș deplânge desemnificarea marilor eforturi culturale: mă gândesc la activitatea unor animatori culturali precum Ion Bogdan Lefter ori Liviu Antonesei, prezența în spațiul public a unor conștiințe enciclopedice (l-aș numi pe Ovidiu Pecican), sau rolul creatorilor ”noii culturi a democrației” – Mihaela Miroiu ar fi prima care îmi vine în minte. Aș sugera să se facă la un moment dat inventarul extraordinarului activism intelectual al oamenilor care și-au oferit viața în ultimele două decenii re-construcției ideatice a culturii democrației. Asigur că lista va fi impresionantă. Doar că munca lor are de înfruntat focurile de artificii, iar opera a fost înlocuită cu brand-ul. Cine face prozeliți? Un intelectual public care nu a putut crea altceva decât colecții de mici eseuri și articole a căpătat prestigiu de cărturar. Vânătoarea de titluri (”unul din cei mai mari filozofi”, ”unul dintre cei mai importanți autori de literatură personală” etc.) stă de pază la depozitul de resurse materiale și simbolice. Speculații deconcertante despre convergența dintre imaginarul lui Dante și al lui Einstein (Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante), despre conexiunea dintre fractali și gnosticism (Ultimul Culianu) ocupă recenziile entuziaste ale unor autori care nu posedă cultura științifică elementară.

La acest nivel de comentariu susținerile rămân impresii. Pentru a cuprinde cu adevărat temele ridicate este nevoie de o amplă documentare care să preceadă și apoi să intersecteze efortul reflexiv. Ar fi nevoie, s-ar spune, de noi studii, de alte cărți.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 252, 1- 15 martie

Gabriel Andreescu1

februarie 24, 2013

Bani de la guvern pentru revistele literare

În urma scrisorii deschise https://alexandrupetria.wordpress.com/2013/02/06/scrisoare-deschisa-catre-domnul-prim-ministru-victor-ponta/ pe care am iniţiat-o către premierul Victor Ponta pentru salvarea revistelor Uniunii Scriitorilor, am aflat că Daniel Barbu, ministrul Culturii, a promis un sprijin guvernamental pentru rezolvarea situaţiei. Mulţumesc colegilor care şi-au pus semnăturile pe text.