Posts tagged ‘proza scurta’

septembrie 22, 2011

Noi lansări ale antologiei „Alerta de grad zero în proza scurtă românească actuală” – SIGHETU MARMAȚIEI, ORADEA, ALBA IULIA

SIGHETU MARMAȚIEI, vineri 30 septembrie, ora 11, incinta Casei municipale de Cultură

ORADEA, sâmbătă, 1 octombrie, ora 11, Holul „Teatrului de Stat” și

ALBA IULIA, duminică, 2 octombrie, ora 10,30, sediul Filialei USR Alba-Hunedoara (str. București nr. 2A), unde vor fi prezenți intelectuali din Alba Iulia, Aiud, Sebeș, Orăștie și Deva.

 

Antologia internațională

„Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală”,

 

O imagine panoptică a unei bătălii artistice colective aflate în plină emulație, la care au luat parte cele mai eclectice manifestări ale naratologiei românești, menite să acopere o geografie literară românofonă suficient de extinsă pentru a include România, Basarabia și o parte din zona Diasporei (SUA, Canada, Marea Britanie, Slovacia, Emiratele Arabe).

Concepută și coordonată de către Igor Ursenco, Antologia apărută la editura bucureșteană Herg Benet Publishers ia în vizor 55 de autori trans-generaționiști și trans-etnici, capabili să genereze acele „noduri semantice complexe“ pe care Michel Foucault le numea „heterotopii“, adică „construcții mentale intangibile ce permit existența simultană a mai multor spaţii și locuri incompatibile“.

Cuprinsul antologiei este urmatorul:

Cornel NISTEA • „Lumină și aer pentru cactuși”

Gheorghe SCHWARTZ • „Caria”

Bedros HORASANGIAN • „Veronica”

Olimpiu NUŞFELEAN • „Ochii lui Gabriel”

Adrian IONIŢĂ • „Astenie”

Remus Valeriu GIORGIONI • „Faună de apartament sau Despre cum a scăpat autorul din ghearele cărţii”

Liviu ANTONESEI • „Raport despre două cupluri smulse realităţii, însoţit de un comentariu vag, imprecis, privind realitatea ca atare”

Attila F. BALÁZS • „Cina”

Șerban TOMȘA • „Ultima vânătoare”

Florica BUD • „www.Bombkamoda.com”

Diana ADAMEK • „Scrisorile de la El-Djari (fragment)”

Ovidiu BUFNILĂ • „Timpuri noi”

Lucian MERIŞCA • „Spune tot”

Carmen FIRAN • „Căciula rusească”

Grigore CHIPER • „Pirania”

Maria POSTU • „Cum să salvezi o pianină”

Horia GÂRBEA • „La Rovine… în câmpii…”

Ruxandra CESEREANU • „Haritina”

Oleg GARAZ • „Ocupanţii din ograda lu’ Gavril”

Matei BÂTEA • „Întoarcerea acasă”

Emilian GALAICU-PĂUN • „Milarepa Air Lines”

Vasile BAGHIU • „Distanţa de discreţie”

Alexandru PETRIA • „Moartea pornoromancierului”

Ştefan Doru DĂNCUŞ • „Ioan”

Ivona BOITAN • „La popa la poartă…”

Anamaria PERIDE • „Emoticoane (sau emoții, coane…)”

Emanuel POPE • „Bunicul divin”

Robert ŞERBAN • „Lili”

Felix NICOLAU • „Bulăii”

Adrian SUCIU • „Terminus”

Igor URSENCO • „Cum mi-am pierdut și regăsit în aceeași zi inocența”

Adrian BUZDUGAN • „Bliul”

Carmen Manuela MĂCELARU • „Viaţa pe un memory stick (sau De vorbă cu îngerul de pe monitor)”

Leonard ANCUȚA • „tristețea cîntărețului la trianglu”

Ionuţ CARAGEA • „Perechea de rezervă”

Liliana COROBCA – „Proză scurtă cu două animale în rol principal”

Florin IRIMIA • „După țigări”

Rucsandra POP • „Bărbatul și statuia”

Lucia DĂRĂMUȘ • „Trenul”

Marian COMAN • „Uşa de la baie”

Emanuel LUCA • „ultima haltă”

Dorin COZAN • „Micuța B.B., asasina fantastică”

Oliviu CRÂZNIC • „Ellen Lee”

Sorin-Mihai GRAD • „vaca secreta”

Cristina NEMEROVSCHI – „Dead End”

Dmitri MITICOV • „Fecioara Maria şi Pruncul”

Mircea PRICĂJAN • „Nopţi de nesomn”

Alexandru POTCOAVĂ • „Intermezzo”

Ştefan BOLEA • „1 la 1 cu LeBron James”

Marius SURLEAC • „Jucând şah cu un înger”

Cosmin PERŢA • „Câinele de lemn şi jumătatea de matrioşcă”

Liviu G. STAN • „Opera Omnia”

Aleksandar STOICOVICI • „Schlüsselkind”

Yigru Zeltil • „Porțelan cu elan”

Andrei RĂCĂŞAN • „Masca de TaximeTRIST”

 

Reclame
martie 12, 2009

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

februarie 3, 2009

În aburi

Aburul creştea în zgomotul pistoanelor. Liniştitor. Globuri de aburi se suprapuneau şi se apropiau. Peronul a reţinut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg şireturile şi mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul şi călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Şi lângă un ceferist cu caschetă roşie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Aşa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simţeam mare lângă ceferist şi plăcintă. Parcă şi eu am dat drumul trenului ale cărui roţi îmi depăşeau capul. Şi apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, şi lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Şi-am mers împreună până o albină i s-a aşezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga şi cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de ţigări presat şi pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea şi vedeam cum se roteşte ţintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustaţă. Iar peste ochi şi nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese şi scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul şi domnul Popescu, aşa-i ziceau toţi ceferistului cu chipiu roşu, beau. Coniac, votcă, vin şi bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb şi din când în când se ridica şi mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei şi eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam şi arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupaţi cu discuţiile lor, care mă despărţeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între şine, dacă nu-i este urât şi frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te şi te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul şi termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Şi ei au mai biruit un rând de pahare, erau roşii la faţă de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficşi. Sucul l-am simţit amar, deşi altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea şi râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai şuşotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îţi cumpăr o ciocolată dacă porneşti tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul şi nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon şi împinge de el. O să pornească. Nu-ţi dau paleta, că-i grea, porneşte trenul şi fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simţeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuţ, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simţeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile şi-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon şi împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieşea abur. Îmi era ruşine că nu ieşea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reuşeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de ţigări. Locomotiva nu scotea aburi şi albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-aţi omorât albina”. Bunicul şi ceilalţi şi-au reumplut paharele.
Alexandru Petria