ADENIUM START – Concurs de Debut, ediția a III-a, 2015

Editura Adenium lansează cea de-a III-a ediție a Concursului de Debut „Adenium Start”, pentru următoarele genuri literare: poezie, proză, literatură pentru copii.

Sloganul concursului, „Rupeți rândurile!”, îi provoacă pe autori să-și afirme originalitatea. Concurenții sunt invitați să expedieze manuscrisele în perioada 15 ianuarie – 15 mai 2015 (data poștei), pe adresa Editurii Adenium: Aleea Copou nr. 3, Iași, 700460. Câștigătorii vor fi anunțați la începutul lunii august.

Scopul Concursului de Debut „Adenium Start” este să descopere și să promoveze autori valoroși, care încă nu au publicat în volum, oferindu-le posibilitatea să debuteze și sprijinul integral în procesul de promovare: publicitate, serviciu de presă, lansări publice. Volumele premiate vor fi lansate la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, care se va desfășura în toamnă, la București, iar autorii câștigători vor primi câte 50 de exemplare din cărțile lor pentru propria activitate de promovare.

Regulamentul Concursului de Debut, ediția a III-a

Concursul este deschis tuturor autorilor de limbă română, cu domiciliul în țară sau străinătate, care nu au publicat nici o carte până acum, în nici un domeniu.

Coletul de înscriere în concurs va include două plicuri. Primul plic va conține manuscrisul în format print și electronic (CD, stick etc.). Manuscrisele vor fi „semnate” cu un motto care va fi menționat obligatoriu și pe al doilea plic, ce va conține datele de identificare ale concurentului (nume, prenume, adresă, număr de telefon, adresa de e-mail).

Editura va selecta cele mai bune zece manuscrise pentru fiecare secțiune din concurs. Ulterior, manuscrisele pentru genurile poezie și proză vor fi supuse atenției unui juriu alcătuit din scriitori și critici literari. Un alt juriu specializat va evalua propunerile din domeniul literaturii pentru copii.

Pentru fiecare gen din concurs, vor fi declarate câștigătoare volumele care vor obține cea mai mare medie a notelor acordate de membrii juriilor, iar editarea lor va începe imediat după anunțarea învingătorilor.

Laptele negru al mamei și o invitație

Am descoperit un tip, debutant, care chiar are coaie de romancier. Cosmin Leucuța, e din Arad, după câte am înțeles. Laptele negru al mamei, romanul său, a fost lansat la Gaudeamus, fiind câștigătorul premiului de debut la proză, împreună cu Beatris Serediuc, al editurii Adenium. Într-o postare pe Facebook, am scris câte ceva despre el la nervi. Nervi provocați de faptul că o carte ok de 400 de pagini a unui tânăr riscă să treacă nebăgată în seamă cum ar merita. Prietenii de la editura Adenium, unde a apărut romanul, mă bucur, au reacționat extrem de prompt și au spus că oferă exemplare colegilor scriitori care vor comenta Laptele negru al mamei pe blogurile proprii sau în presă. Să înjure cartea, s-o laude, treaba lor. Haideți să spargem tăcerea, e păcat ca munca unui tânăr să nu fie evaluată atent! Cine doreste să intre în joc, este rugat să-și anunțe intenția la mailul editorial@adenium.ro.

 

Până una-alta, țin să spun că Leucuța a dat un roman care nu plictisește, antrenant, cu jocuri de perspective inteligente. Dacă personajele vorbesc de multe ori la fel, cred că e de pus pe seama mediului în care se mișcă. Autorul are o scriitură nervoasă, și frazele lungi reușesc să se susțină, cuvintele vizualizează acțiunea, fără excese descriptive. Cititorul are șansa să urmărească propriul ”film” al cărții, lucru îmbucurător și destul de rar la prozatorii români, obișnuiți să se piardă în fleacuri considerate greșit interesante. O observație- repetițiile unor cuvinte nu știu dacă vin cu un plus la calitatea volumului.

 

N-o să vă povestesc ce se întâmplă în carte, precum criticii literari en- titre, cuminți și profesorali. M-ar plictisi și, probabil, v-aș plictisi. Dar vă asigur că sunt toate condimentele în roman- de la sex la psihologie.

 

În încheiere, transcriu câteva fragmente din Laptele negru al mamei:

 

„Am aproape 24 de ani, şi nu am făcut mare lucru pînă acuma. O maşină m‑ar putea lovi mîine pe stradă şi am să îmi dau duhul pe un drum prost asfaltat şi plin de gropi. O să îmi trec în revistă repede toată viaţa, înainte să mă duc, fiindcă proba­bil că voi fi lovită grav şi salvarea nu va ajunge la timp, şi o să mă bucur că măcar nu am uitat nimic. Fiindcă nu e mare lucru de trecut în revistă. Am făcut o şcoală din care nu m‑am ales cu nimic. Nu am un loc de muncă serios… nici măcar unul neserios, dacă e să mă gîndesc bine. Părinţii mă suportă sub acoperişul lor fiindcă sînt greţos de înţelegători şi total, dar total duşi cu pluta. Parcă mi‑ar fi colegi de apartament, nu părinţi. Ce părinţi simpatizează în halul ăsta cu copilul lor?

 

M‑am ţinut cu dinţii şi cu inima sîngerîndă de un tip cu care credeam că am totul şi cu care voi avea şi mai mult, şi m‑a lăsat cu curu’ ăla al meu mare (şi fain) într‑o baltă rece şi mur­dară, alături de alte tipe care au păţit‑o ca şi mine. Au fost destul de drăguţe să îmi facă şi mie loc în baltă. Iar acum încerc să mă conving că nu îmi petrec timpul plîngîndu‑mi de milă şi bîrfind cu prietenele”

 

”Culcă‑te și simte‑te atît de bine ca şi atunci cînd cazi în gol.

 

Să nu crezi că dacă eşti frîntă de oboseală, singură şi tristă, ţi se va întîmpla ceva frumos.

 

Aşa ceva nu se va întîmpla.

 

Nu se va întîmpla fiindcă tu eşti pîinea mucegăită care as­tîmpără foamea neagră.

 

Tu eşti pata de jeg care nu dispare indiferent cît ai spăla‑o.

 

Tu eşti omida care nu se va transforma niciodată în fluture.

 

Nu ştii cum să o faci.

 

Defineşte: catatonie, din punctul tău de vedere. Tu.

 

Lasă‑te păgubaşă. Păcatul tău preferat e lenea.

 

Alunecă în nepăsare. Bucură‑te de singurul lucru pe care nu îl ai.

 

Responsabilitate. Nu ai obligaţii, nu eşti legată.

 

Nimeni nu are nevoie de tine? Nici tu nu ai nevoie de ni­meni.

 

Îţi spui:

 

Sînt autosuficientă.

 

Dar te tai. Sîngerezi. Ca noi toţi.

 

Îţi spui:

 

Nu am nevoie de ajutor să fac un pas înainte. Cu atît mai puţin am nevoie de ajutor ca să fac un pas înapoi.

 

Mori. Te răceşti. Ca noi toţi.

 

Eşti îngropată. Putrezeşti. Ca noi toţi, de altfel.

 

Îţi spui:

 

Rîzi! Hohoteşte! Eşti un strugure umilit.”

 

”Din ce eşti făcută?

 

Ea nu avea să ajungă ca ei. Refuza să fie împlinită. Nici nu îşi putea închipui cum ar fi putut să se trezească într‑o zi şi să nu îşi dorească nimic. Aceea ar fi fost ziua în care ar fi comis suicid din pură plăcere şi plictiseală.

 

Din ce eşti făcută?

 

Aşa că, după cum îi era caracteristic, urma să facă o prostie extrem de mare dar, în acelaşi timp, simţea că nu era nimic altceva de făcut.

 

Din ce eşti făcută?

 

Cămăşile albe şi albastre Luisa Spagnoli.

 

Brăţările Armin Strom, din aur masiv, alb.

 

Cerceii MHH.

 

Colierul Leo Wittwer.

 

Ochelarii de soare Paola Paquin, cu rame de os.

 

Toate le lăsase în NY. Singurul lucru pe care îl luase cu ea era Domnul Dalloway. Atît. Acela simţea ea că era singurul lucru care merita să fie cărat peste oceane şi ţări. Acela era singurul cadou pe care, privind înapoi, se bucura că îl acceptase.”

 

Alexandru Petria

 

Asta-i coperta…

 

Cu poezii în Acolada și Literatorul

O pagină de poezie de-a mea puteți să citiți în Acolada Acolada 7-8, alt grupaj consistent în Literatorul, numărul pe septembrie- LITERATORUL_FINAL

Gheorghe Grigurcu, cronică în România literară despre ultima mea carte

 

Procesarea lirică

 

 

Există poeţi al căror discurs e omogen în sensul unei comasări a limbajului cu intenţionalitatea (lirică), astfel „dată pe faţă”, şi alţii la care acest discurs e dual printr-o tactică a limbajului care „dă de înţeles” şi altceva decît prima-i înfăţişare. Se află în cazul al doilea o sofisticare indicînd un posibil complex al conştiinţei auctoriale. Mai exact, un efort în direcţia „sincerităţii” ce, nesatisfăcută de o declarativitate netedă, antrenează materii eterogene aidoma unui curs de apă purtînd diverse obiecte întîlnite în cale. În această ultimă situaţie avem impresia că se află poezia lui Alexandru Petria. Candoarea originară, pare, sub pana d-sale, a se sfii de sine, încercînd a se trage în ipostaze energice, „de efect”: „moartea e apa/ ce-ţi soarbe umbra şi nehotărîrea spre mare// moartea e ca şi cum ai fi/ părăsit/ pentru o femeie// ai treabă,/ energizat, cu beţele de pescuit pe crăcane,/ vrei să arăţi// extatic macho blues” (macho blues). Sub masca de macho, poetul e un sensibil, un „sufletist” care ezită între poză şi mărturisire emoţională. Spre a face impresie, poza e dotată cu trimiteri anatomo-fiziologice aşa-zicînd „fără perdea”, care însă nu pot anula punctul de pornire „curat”: „da, şi un vagin, şi sîni, şi fese,/ dar ele nu stau pe aer/ ci pe un suflet// cristina, femeile mele/ au suflet şi să-mi/ accepte mitocăniile,/ sforăitul noaptea,/ ego-ul rotunjor,/ cristina, n-am şanse să mă duc dracului” (n-am şanse să mă duc dracului). Procesarea lirică are un caracter contrapunctic. Pe de o parte e această afectare provocatoare, menită a da personajului un spor de autoritate, aşa cum un adolescent şi-ar îngroşa vocea, pe de altă parte chipul său nemachiat, dezarmat în faţa misterelor vieţii. Eul se caută pe sine pe ocolite. Poate se află la mijloc şi o timiditate în faţa conceptului de poezie, venerat cu o intensitate ce evită a se da în vileag, preferînd deghizamentul derutant. În orice caz poetul vrea să apară în public altminteri decît cu natura-i morală, pe care se străduieşte a o contrazice pas cu pas. Numai că aceasta nu dispare, semnalîndu-se mereu în transparenţa textului. Mai mult, implicîndu-se activ în elaborarea dublurilor ce se doresc mistificatoare, la treapta expresiei. Locaţia favorită a autorului pare a fi barul, în mediul căruia se intersectează figuraţia feminină, stimulentul bahic, vorba în doi peri: „blonda de la bar vrea să facă cinste/ şi spune: <<o skol la toată lumea!>>./ hăbăuc, te privesc./ cu blonda de banc e clar cu tine încă n-o scot la capăt,/ şi cînd te întorci de la toaletă/ tragi după tine misterul, provocatoareo,/ avînd gusturi simple/ întorc o bere noroc, cînd accepţi fără fiţe skol-ul de la blondă” (la o bere). Dar toate acestea nu sting nostalgia naturii, care se înscrie în notaţii percutante: „un fir de piciorul-cocoşului/ lîngă un sutien triumph daring temptation/ uitat// look de primăvară/ cînd şi melcii îşi ştiu traseele” (fără tine). Sau: „miros de lăcrămioare, du-te-vino/ pe ridurile mici de lîngă buze,/ pe sînii focalizînd atenţia/ precum mîinile unui cerşetor” (de capul ei). Sau: „frumuseţea ta/ e pe aripile vrăbiilor” (acolo). Sensibilitatea primară induce un fior revelator: „am şi ucis cu premeditare – / speranţele în mine, cinci pisoi negri/ lîngă un pîrîiaş/ la ţară” (n-am a mă lăuda). E drept, s-ar putea vorbi la Alexandru Petria de-o abordare sexuală care îl introduce în catalogul producţiei poeticeşti în vogă, dar care, în fapt, acoperă ingenuităţi ce nu tocmai uşor s-ar putea constata la alţi barzi ai momentului. Sexualitatea devine un instrument al fantazării adolescentine (poetul pare un adolescent perpetuu): „cerul e o oglindă de feromoni/ îngeri fac sex de-şi rup aripile” (burlescă). Ori: „hai să facem dragoste/ cum credincioşii au primit dezlegarea la peşte// pînă la capăt/ fitness-sex” (dezlegare). Ori precum un semnal delicat al melancoliei ce stă la pîndă: „un călău harnic/ cu securea tocită/ iubirea” (adagio). Sub ostentaţia porno se întrevede livrescul: „şi spune-le că şi mîine o luaţi de la zero,/ că e ok,/ că sexul tău nu doarme în bibliotecă între proust şi james joyce” (poezia, gen). Sau chiar imponderabilul: „spaima de bărbaţi în care te culcai şi trezeai,/ oglindă cu tentacule// dragostea – o uşă/ peste o uşă/ peste încă o uşă/ închisă// eram în tine/ în loc de penis cu o umbră” (click). „Specialitatea” lui Alexandru Petria o reprezintă o ingenioasă asociere de frivolităţi şi de profunzimi fulgurante. Ca şi cum cele dintîi ar alcătui o pavăză în faţa celorlalte, prea tulburătoare spre a fi receptate în sine. Notele porno ar fi un mijloc de protecţie. O pereche de ochelari de soare împotriva dezlănţuirii luminii: „cît ne-am iubit/ cît ţi-o pui cu tipul pe care l-ai cunoscut la serviciu/ şi mi-ai explicat pe chat că n-are obligaţii/ eu am obligaţii/ moartea e o obligaţie” (obligaţii). Esenţa e altceva decît aparenţa contingentului lasciv: „te-am iubit cu trupul pe cuvinte/ m-ai iubit cu umbra” (apă plată, ceai verde). Deoarece, implacabil, „la etajul patru/ capac peste moarte era cerul” (odată). Aşadar un melanj de anecdotic, suspans, prozaism dinadins sfidător, o delicateţe dură, de tip „american”, asupra căreia, ca din întîmplare, binevoiesc a cădea reflexe, fie şi contorsionate, ale transcendenţei: „îngeri tereştri,/ privesc magnoliile fără să le miroasă,/ columbianca johanna villamil/ îşi desface mîndră părul, nu şi labiile, (…) şi cerul aşteaptă pînă la plictiseală recolta de sufleţele fragede,/ îşi spun îngeri tereştri şi zîmbesc” (de un delete). Impresia generală e a unei inspiraţii pe cît de generoase pe atît de unitare, purtînd marca unei personalităţi puternice.

 

Gheorghe Grigurcu

 

Alexandru Petria: Călăul harnic, Ed. Herg Benet Publishers, 2012, 110 p.

 

Doina Uricariu: „Ce droguri a luat Dumnezeu înainte de Geneză?”

Alexandru Petria: – Ați primit un semn major al recunoașterii valorii, stimată Doina Uricariu. Ordinul Coroana României în grad de cavaler. Ce reprezintă Casa Regală a României pentru dumneavoastră? Și alți membrii ai familiei dvs. au primit Ordinul Coroana României, dacă nu măînșel…

 

Doina Uricariu:- A fost încununarea unui drum început în 1990. Am fost invitată să merg în Elveţia cu o delegaţie mai mare, condusă de Cazimir Ionescu. Făceam parte din grupul independenţilor ca şi azi. Independenţii din culturăşi literatură. Erau invitaţi majoritatea de la partidele proaspăt constituite. Printre membrii delegaţiei, era şi Varujan Vosganian. Erau jurnalişti, de pildă Mirela Roznoveanu, de la „România liberă”. Dragoş Vieru, profesor acum la Montreal. De la televiziunea română venise Vartan Arachelian. M-am desprins de grupul celorlalţi şi, fiind la Geneva, m-am dus glonţ la Versoix, unde ştiam că locuieşte MS Regele Mihai şi familia sa. M-am dus fără scrisori de recomandare. Am sunat la poartă. Era sâmbătă seara. Mi-a deschis istoricul Constantin Brâncoveanu. L-am rugat dacă e posibil să fiu primită de MS Regele Mihai a doua zi. Am lăsat numărul de telefon al unui prieten drag din şcoală, Adrian Barbu, la care locuiam în Versoix. A doua zi am fost sunată de dimineaţăşi am fost primită cu o cădură pe care n-o voi putea uita de Majestatea Sa Regele Mihai şi de regina Ana. Am făcut atunci primul mare interviu cu MS regele Mihai care s-a publicat pe patru pagini în „România literară”. Am stabilit cu Majestatea Sa că voi reveni să facem o carte ]mpreună. în toamnă. Apoi m-am scufundat în arhive şi mi-am pregătit un caiet cu două sute de pagini de întrebări cu strictă referire la documente şi momente din istoria României. O parte din ele le regăsiţi în cartea mea în două volume Scara leilor. Eu mă pregătesc de interviuri dacă vreau să aflu ceva. Altfel aflu doar ce doreşte să-mi spună Celălalt. Interviurile nepregătite sunt autoportrete. Sunt şi ele bune la ceva. Când am revenit la Versoix, în toamnă, era imediat după crearea Alianţei Civice. Sunt printre membrii fondatori ai Alianţei Civice. I-am dus ziarul Majestăţii Sale, ziarul ce ce anunţa acest eveniment care mi se părea major. L-a cercetat şi citit cu mult interes. Implicarea mea civică sau profesională sunt parte din mine. Faptul că am editat sute de cărţi ale colegilor mei pe care le-am apărat cu dinţii de cenzură nu mi-a eclipsat talentul. Nu ne împuţinăm dacă mai facem şi pentru alţii ceva. Vizita la Versoix, unde aveam să lucrez multe săptămâni în arhiva Regelui Mihai şi a familiei sale a fost o revelaţie pentru mine. Materiale, documente şi albume pe care le publică acum Casa Regalăîmpreună cu editura Curtea Veche mi-au trecut prin mână. Am scris pe larg despre ele. În Maxilarul inferiorşi Scara leilor. Acesta a fost începutul sau continuarea unei legături fundamentale în care am fost educată de familia mea, respectul şi preţuirea valorilor create de monarhie... Sunt fericită că nu a reuşit nimic să măîntoarcă de pe drumul acesta şi că nimeni nu a fost în stare să-mi spele creierul, deşi m-am născut în comunism. În 1990 şi 1991-1992, am primit scrisori de ameninţare cu moartea pentru convingerile mele monarhiste. Și am observat cum îşi făceau poteca spre Rege turnători sau monarhiştii cu ochi albaştri. Am povestit mult despre regele Mihai şi Regina Ana, despre toate monarhiile europene în cărţile mele, în eseuri, conferinţe şi un lung dialog cu Horia Roman Patapievici găzduit de două emisiuni “Înapoi la argument”. Am avut un turneu mai lung de lansare a cărţilor mele de memorii publicate la Polirom, prin ţară la Deva, Alba Iulia, Hunedoara, Arad, Lugoj, Timişoara, Cluj… Iaşi… Piteşti. Şi sunt invitatăîn vreo douăzeci de oraşe să vin dar acum nu mai pot să vin cel puţin un an în România… Port definitiv în mine această legătură fundamentală pe care o simt faţă de valorile monarhiei. Mama mea a fost salvată de deportarea în Siberia graţie unui act de dispensă semnat de MS Regele Mihai. Mulţi români au fost salvaţi în varii situaţii de asemenea documente. Să nu uităm faptul că Regina Maria a fost declarată de Comisia de la Yad Vashem Dreaptăîntre popoare. Intervenţiile ei pe lângă Antonescu şi implicarea ei directăîn oprirea deportărilor au salvat vieţile a mii de evrei. Monarhismul meu este din totdeauna. Preţuirea pentru valorile şi instituţiile create de M S. Regele M ihai, Regele Carol I, Regele Ferdinand, Reginele noastre Elisabeta, Maria şi Ana sunt cunoscute public. Am semnat în 1990 primul mare interviu cu ASR Principesa moştenitoare Margareta căreia îi port o vie admiraţie. Am cunoscut-o atunci la Versoix. I-am auzit vocea determinatăşi convingătoare promovând la telefon proiectele Fundaţiei Margareta în trei limbi străine, cu o determinare de a face cât mai mult pentru România care a devenit de notorietate între timp. Arhiva în care lucram era vecină cu biroul Principesei şi cu biroul Majestăţii Sale Regele Mihai. Foloseam adeseori acelaşi xeros şi mi-am notat zeci şi sute de titluri de cărţi din Biblioteca Regelui, dosarele de documente. Atunci am xeroxat caietul de muzică al Regelui cu înregistrăle sale preferate. Întorcându-mă la interviul cu ASR Principesa moştenitoare Margareta, acesta reprezintă primele peste 40 de pagini transcrise din înregistrarea convorbirii purtate la Versoix şi una dintre primele, poate chiar prima prezentare în România a Fundaţiei pe care o conduce Alteţea Sa Regală. Zecile de ore de dialoguri purtate la Versoix şi o cercetare continuăîn arhive m-au ajutat să scriu şi să finalizez partea cea mai puţin personală din cele două cărţi Maxilarul inferiorşi Scara leilor ce însumează circa 3000 pagini de manuscris, tipărite în patru volume. Volumele de interviuri şi documente au fost gata de tipar din 1991. Cărţile pe care le-am publicat după douăzeci de ani demonstrează o atitudine şi o opţiune consecventă cu sine. O să transcriu pentru cititorii acestui interviu, cu multă bucurie şi mândrie ceea ce a fost scris pe Brevetul semnat de MS Regele Mihai ce însoţeşte înalta decoraţie pe care am primit-o în 28 februarie 2013, la Castelul Peleş. Mi s-a acordat Coroana României în grad de cavaler “Pentru întreaga carieră literară prin care, chiar şi în momentele grele ale trecutului recent, a adus bucurie şi inspiraţie românilor întorcând privirea către valorile perene ale artei. Pentru poziţia publică pe care a avut-o constant în sprijinul valorilor şi principiilor Coroanei.”

 

Ar trebui să transcriu şi cuvintele scrise pe brevetul care a însoţit decoraţia pe care am primit-o de cavaler al Ordinului Serviciul Credincios pentru creaţie şi cultură. Care mi-a fost acordată de Preşedintele României Emil Constantinescu. Sunt o slujitoare a valorilor culturii şi civilizaţiilor în care cred. Cred în cultura românăşi mi se pare o lucrare nobilă slujirea ei. Am făcut lucrul acesta ca secretar literar la Teatru, ca redactor şi editor, ca titularul a trei cursuri pe care le-am ţinut la Universitatea din Craiova, ca membrăîn jurii internationale sau consilier personal al Primului ministru pentru cultură. Cel ce slujeşte valorile culturii unei ţări nu are nici o legătură de subordonare faţă de cel ce slujeşte Puterea în exerciţiu. Pentru mine Puterea artei şi forţa creaţiei împlinesc dumnezeirea din om. Doar slăbiciunile vizibile şi invizibile te pot face slugarnic în faţa Puterii.

 

– Scriitoarea Doina Uricariu a fost eclipsată parcăîn ultima perioadă de rolul de intelectual implicat în frământările cotidianului pe care l-ați jucat. Merită, într-o țară unde valorile nu prea sunt respectate ?

 

– N-aş spune că a fost vorba de eclipsare. Și cred că nu e vorba de nici o eclipsă. Am primit cu ultimele două volume de memorii cele mai importante nominalizări la premii, un copleşitor respect al publicului şi cititorilor dar şi telefoane de la preşedinţi sau membrii de jurii pe care nu i-a rugat nimeni să mă sune că se vor opune ca volumele mele să ia Premiul USR sau al Asociaţiei de Bucureşti, dat fiind conţinutul lor pro-monarhist. Stupefiante convingeri şi declaraţii pe care nu le-am cerut nimănui. Se scuzau unii dintre juraţi, deşi nu i-a pus nimeni s-o facă, spunându-mi mieroşi şi fermi în duplicitate că ar fi existat riscul de a-l supăra pe preşedintele României în exerciţiu. Sau că premiile speciale ar fi trebuit date unor scriitori evrei, dat fiind că aşa doresc cei ce plătesc chiria la Cazinoul Vernescu. Nu cred că a fost vorba de aşa ceva . Nici eu nu am luat premiu, nici chiriaşii nu s-au omorât să–şi plătească dările…

 

Alegerea pentru premii şi onoruri a unei cărţi despre narcotice şi literatura română, rod al unei compilaţii sprinţare, bine scrisă de altfel, a arătat de fapt ce tinde să fie şi să devină scara valorilor în România. Judecăm monarhia și–i găsim cusururi de vârstă, sex şi alte reflexe cominterniste dar legiferăm drogurile, ba chiar înfiinţăm şi comisii prezidenţiale pentru asta. Literatura, creaţia nu pot fi explicate decât la suprafaţă prin drogurile consumate de creatori. Sau dependenţa de alcool şi propensiunile sexuale. Şi când psihanaliza a crezut că deţine cheia spre psihologia creaţiei, căutând în complexe formula magică de a deschide peştera Eului creator, ne-am împotmolit tot mai mult de îngustimea şi vulgaritatea interpretărilor. Complexul lui Oedip îmbrăca prea multe cărţi din bibliotecăşi ajunsese un fel de uniformă sau sacou la modă. Ce droguri a luat Dumnezeu înainte de Geneză?

 

– V-a supărat…

 

– Ideea este că nu-mi pasă. Există un timp al dărâmării spune şi Eclesiastul, iar noi îl trăim din plin. Acolo unde n-a contat oportunismul şi nici fanatismul portocaliu, cărţile mele au fost premiate. Premiul cititorilor la ”Observatorul cultural”, premiul pentru proză al revistei „Convorbiri literare”, nominalizarea la Premiul Naţional de poezie Mihai Eminescu „Opera omnia”, Premiul Americii Latine la 17-18 ani, Premiul din Israel… Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Mâna pe faţă, Premiul Naţional pentru Vietăţi fericite, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Natură moartă cu suflet, Premiul Manuscriptum pentru ediţia Emil Botta, Premiul Academiei pentru poezie la care am renunţat în favoarea soţului meu, Paul P. Drogeanu, care luase în acelaşi an Premiul Academiei pentru cartea lui excepţională, Practica fericirii, Doamna Zoe Dumitrescu- Buşulenga m-a sunat şi mi-a spus că nu putem fi premiaţi amândoi în acelaşi an, fiind soţşi soţie. Aşa că am renunţat la premiul meu. Cu mare bucurie pentru Paul, care este tatăl copiilor mei. Știţi ce puţin durează eclipsele. În plus majoritatea se văd cu ajutorul unui ciob de sticlă. Dacă ai sticla întreagă a unei ferestre lucrurile se văd cu totul altfel. Nu fac parte din familia meteoriţilor. Şi nici a sateliţilor naturali sau artificiali. Cărţile mele se reeditează, sunt traduse. Sunt invitată să citesc poezie în multe ţări. Săţin conferinţe. Cred că plecarea mea în America, în 1999 a putut crea iluzia unei eclipse. Sau faptul că, spre deosebire de mai toată floarea literaturii contemporane, eu lucrez pentru confraţii mei, nu doar pentru mine şi… gaşca mea. Nu s-a ştiut în ţară că mi-au apărut cărţi în Italia, nici eu nu m-am omorât cu firea să povestesc. Am vreo patru volume de poeme pe care aş putea să le public oricând. Scriu poezie. Scriu şi anul acesta, dacă vrea Dumnezeu şi vreau şi eu, o să public vreo trei-patru cărţi. Dar nu cred că epoca pe care o trăim este una a poeziei. Mai de grabă a unei uniforme textuale pe care o îmbracă prea mulţi. A derizoriului semnificativ. A vulgarităţii cu pretenţii. A cinismului mercenar. Streaptease şi topless mental şi emoţional. Cu sânii goi la soare şi creierul gol, indiferent de starea vremii şi anotimp. Prea multă fiziologie în poezie. Contemporanii debutanţi sunt gălăgioşi ca pruncii ieşiţi din burta mamei. Unii sunt foarte buni. Îi citesc şi îi caut precum pipăie cheile pe veriga casei, cel ce le are în grijă. Se mai nasc mari poeţi în România şi în lume. Asemeni cheilor ce sunt lucrarea lui Dumnezeu, deschid mari uşile poeziei. Alţii sunt bieţi impostori, complexaţi, violenţi, grăbiţi, dau din coate să ajungăîn faţă. Se poartă ca disperaţii ce aleargă după ieftiniri şi chilipire prin Mall. Îşi confundă părinţii cu placenta lepădată după naştere. Şi se leapădă iute de ei. Dar poeţii mari şi adevăraţi rămân. Ne agăţăm de ei citindu-i şi recitindu-i precum se agaţă iedera de ziduri. Noi dispărem, ne uscăm ca şi iedera, curăţată de pe tencuiala în care s-a prins. Se mai văd pe ziduri urmele ghearelor vegetale o vreme. Apoi se caţără o iederă nouăşi tânără pe ziduri vechi şi noi de cărţi. Asta sunt cărţile. Nişte ziduri. Chiar dacă suntem grăbiţi să le demolăm şi ne simţim tot mai mari printre ruine. De aceea se scriu bileţele şi se îndeasă printre crăpăturile tencuielii şi la baza Zidului Plângerii… Fiecare ţară are poeţii ei importanţi. Biblioteca marii poezii nu se reduce la noi şi prietenii noştri virtuali sau/şi reali. Numele noi şi vechi de poeţi se schimbăşi trec pe lângă marile valori ca trenurile grande vitesse prin lume. Azi numim narcisism sau globalism ceea ce înseamnă de fapt autism, producţie în masăşi clonare infinită… în poezie şi axiologie. Există un populism fără frontiere între creator şi public. Ca şi cum Dumnezeu, după ce a făcut lumea, ar invita-o la o bodegă să primească bătaia Genezei pe umeri şi să ciocnească un pahar de rachiu cu Adam. Arta nu ştie ce să mai facă pentru a se vinde şi a avea succes. Marea slugărnicie şi ipocrizie contează mai mult în ierarhii decât spiritul critic. Dar mergem mai departe. Doi tineri poeţi au fost anunţaţi la ICR New York drept câştigătorii unei burse pe care o va plăti ICR. Alegerea aparţine unui juriu american. A fost făcută pe bază de propuneri dar a ţinut cont în primul rând de aplicaţiile şi proiectele depuse de poeţii ce au concurat la bursă. S-a făcut în urma unor aplicaţii individuale şi a unor recomandări pe care le-am dat. E o bursă pe care au câştigat-o,în anii anteriori poetul Bogdan O. Popescu şi poeta şi jurnalista Andra Rotaru. Amândoi au fost inspiraţi de America şi au publicat un volum de poezie scos la lumină de cele şase săptămâni petrecute peste Oceanul Atlantic. America este la ora actuală inspiratoarea poeziei ce se scrie în România, majoritatea un soi de pastişă a stilului, atitudinii şi ticurilor verbale din filmele americane, din muzica hip- hop, din rap… folosind scenografia locală.Înjurătura de toate zilele şi clipele dă autorilor sentimentul omnipotenţei. Limbajul golănesc, trivial e cartea de credit a unei autenticităţi mizere. Dar nu e un păcat săă ce ai fost hot… Vă pot cita în acest talcioc de vechituri avangardiste şi postmoderne multe poeme şi versuri memorabile scrise de poeţi, afirmaţi mai recent. Din cei cuprinşi în antologia scoasă la editura Compania, din cei publicaţi la editurile Brumar, la Tracus Arte… Și mai sunt şi poeţii mari care nu pot fi confundaţi. A căror poezie are valoarea vinurilor vechi, de colecţie. Alţii sunt doar ca mustul ce te păcăleşte, oprit artificial să fermenteze. Sunt şi câteva poete mari cu un univers adjudecat şi care a impus definitiv vocea lor. Au un univers fizic şi metafizic. Altele flutură aparent haine noi pe vechi meserii şi deprinderi. Pe vremuri, Camil Petrescu spunea „Câtă luciditate atâta dramă”. Cred că vulgaritatea a luat locul lucidităţii. Poeţii mari sunt puşi în umbră de textualiştii cu bloguri care se socot mari poeţi dacă au puţină idee de SMS-uri şi… advertising. Nu faptul că sunt un om de cultură poate eclipsa poezia pe care o scriu şi am scris-o. Ci viaţa în haite a unor scriitori lipsiţi de cultură care cred că fac ierarhiile în literatură cu antologii concepute pe principiul listelor afişate la scări de bloc: ”Noi şi ai noştri de la Scara noastră”. Sunt şi editor, aşa că am aflat multe despre scriitorii care se cred buricul pământului. Am dat peste poemele lor rescrise integral. Și disidenţa lor exhibată la spartul târgului de Cântarea României. I-am văzut cerşind indulgenţe de la Nichita Stănescu şi apoi, peste ani, întrebau tot ei nedumeriţi de ce lumea îl consideră genial pe poetul Necuvintelor. Le-am citit poemele oportuniste scrise în anii ’50 şi vituperările împotriva Americii, apoi declaraţiile pentru „New York Times” peste jumătate de veac, unde-şi clamau poziţia anticomunistăşi pro-americană. I-am văzut în peripatetice plimbări cu Mircea Ivănescu şi Mazilescu, apoi loviţi de amnezie sau dând târcoale altui empireu. Hoţia, minciuna şi parvenitismul nu ocolesc lumea literaturii şi, din păcate, se transmit. Dar existăîn biblioteca mea destui poeţi pe care-i citesc şi pe care îmi doresc să-i aduc la New York, să fie traduşi, să–şi măsoare priza la public. Trebuie să ieşi în lumea largă ca să te măsori cu ea şi mai trebuie să treacăşi timpul peste tine ca să–ţi măsori genialitatea. Dar e de înţeles foamea după vizibilitate în viaţă. Câţi poeţi mari despre care nu mai vorbim în România, după ce au murit!

 

– Cum e să fii decorată de un Rege?

 

– Revenind la Coroana României, decoraţia cea mai înaltă primită de la MS Regele Mihai, ea continuă o tradiţie în familia mea pe linie paternă. Bunicul meu Gheorghe şi străbunicul meu Toma Uricariu au primit Coroana României pentru fapte de arme.

 

– Ce este poezia pentru Doina Uricariu?

 

– Puterea mea. Sigiliul meu. Îngerul meu păzitor. Poezia mea cea de toate zilele, precum pâinea noastră cea de toate zilele din rugăciunea Tatăl nostru. Totul şi pauzele dintre Tot şi Nimic. Am scris în tensiunea iubirii, îndrăgostită, revoltată pânăîn buricul degetelor. Am scris descoperind cât de frumoasă e lumea şi ce miracol poate fi acela de a avea talentul să vorbeşti despre „cele ce sunt dacă mai sunt”. Am scris iubind cicatricea de pe obrazul tatălui meu. Ca un fir de argint mai puţin elastic legând maxilarul lui sfâşiat de un brand, la Oarba de Mureş. Am scris despre vindecările posibile şi imposibile. Volumul meu de debut Vindecările a aşteptat şapte ani la cenzurăşi pentru că poemele se chemau Vindecările, dar şi pentru că sensul lor identifica dezastre morale şi spirituale… Societăţile bolnave sunt agresive şi ostile în faţa dorinţei cumplite de vindecare. Ele ne controlează prin bolile cronice induse precum ura, invidia, turnătoria, haosul valorilor, trădarea pentru ceva arginţi. Un poet adevărat nu poate fi legat cu un lanţ de cuşca privilegiilor. Şi nici asmuţit să intre în haita gonacilor, la vânătorile de ocazie. Cabotinii şi ideologii îndoctrinaţi vor persifla în felul lor tot ce ţine de dramatic şi tragic. Spartanii contemporani vor exersa în cuvinte azvârlirea celor firavi sau neputincioşi în prăpastie. Există o grabă de a-i elimina pe cei din alte generaţii sau cu alte convingeri, care confundă continuitatea valorilor cu un continuu ecarisaj. Pe vremuri ne bloca cenzura. Cenzura a fost vigilentă. Dar era adeseori mult mai generoasă decât cenzorii contemporani care se cred critici. Şi acţionează precum ghicitoarele şi prezicătoarele din suburbii. Am avut tot sprijinul în apariţia volumului meu de debut din partea lui Alexandru Paleologu şi Marin Preda, de a căror preţuire m-am bucurat. Când am debutat, în fine, nu ştiam că un poem al meu, tradus de Ştefan Baciu, mai întâi în revista Meleşi apoi în zece limbi a luat un premiu de poezie al Americii Latine. Am scris apoi despre sfiala poetului şi a omului, câtă vreme mai are şi o parte de smerenie în el... Am asemănat sfiala şi smerenia cu un copac ce se cheamăJugastru, căruia şi Nichita Stănescu i-a cântat frunza: ” Foaie verde de jugastru…” E un fel de arţar al cărui nume pune împreună jugul şi steaua. Jugumşi aster…Coaja subţire a trunchiului de jugastru poate fi zgâriată la suprafaţă. Dar ea acoperă un lemn dur, rezistent şi de o mare rezonanţă, din care se fac viori. Jugastru este şi toponim şi numele de familie al unor oameni. Al doilea volum Jugastru sfiala a adus în lumea cuvintelor poezia fragilităţii ce ascunde o mare forţă interioară. Un fel de autoportret al meu care reuneşte de o viaţă o sensibilitate infinităşi o forţăşi putere de a lupta de nebănuit. Cei care m-au anchetat la Securitate ştiu asta. Nu au obţinut nimic de la mine, chiar dacă puterea concentrată de mine în orele acelea de interogatoriu încrucişat m-a costat săptămâni de internare la Spitalul Elias, la neurologie…

 

Cu Vietăţi fericite, care a apărut în 1980, a izbucnit poezia maternităţii şi a genezelor, pe care Laurenţiu Ulici a decretat-o unicăîn spaţiul liric românesc. Apoi Mâna pe faţă a însemnat poezia căderilor şi a pierderilor, tradusăşi prezentăîn atâtea antologii internaţionale. A urmat Ochiul atroce, un volum care a fost retras din biblioteci şi a provocat un mare scandal, după ce s-a înţeles mesajul lui din felul în care a recitat pe scena Teatrului Mic poemul Norii regretata Leopoldina Bălănuţă, desăvârşita doamnă a spunerii poeziei româneşti. Ochiul atroce a apărut în 1985 şi după publicarea lui nu s-a mai editat nici o carte a mea de poezie pânăîn 1989. Din 1985 pânăîn 1989, am fost pusă la index. Cartea mea Ecorşeurişi marele studiu despre Kirkegaard au fost blocate pânăîn 1990. Redactorul şef de la editura Cartea Românească mi-a spus verde în faţă că aceste cărţi vor fi publicate numai dacă vor trece peste cadavrul lui. N-a fost nevoie de asta ci, din păcate, de mult mai multe cadavre, sute şi sute, ca să ne câştigăm o libertate de a fi liberi ca scriitori şi oameni. A trecut un deceniu în care nu am vrut să public poezie pânăîn 1995, când au fost editate simultan două volume ale mele Institutul inimiişi Puterea Leviatanului. Ambele volume au fost considerate de critici din toate generaţiile drept cărţi emblematice pentru deceniul nouă al secolului XX. Cu Inima axonometricăam fost nominalizată unanim de juriul USR la Premiile Uniunii Scriitorilor la poezie. Am luat toate voturile, deşi eram în America. Al doilea clasat a fost poetul Ion Mircea. Ultimul clasat, doar cu două voturi obținute în rundele următoare, a luat premiul. Ion Mircea a făcut scandal. Şi i s-a dat drept consolare Premiul Asociaţiei la poezie. Eu eram în America… Ce alt premiu îmi mai trebuia…

 

– Aveți nevoie de anumite condiții ca să scrieți literatură?

 

– Nu cred că este vorba de nimic special, dar s-ar putea să greşesc. Am nevoie de curăţenie în jur, de lucruri frumoase, de natură, de ordine mai ales. Nu mă inspiră mizeria, scrumierele pline de ţigări, o cameră cu susul în jos. Am oroare de mizerabilism. O bibliotecăşi Natura mă inspiră. Muzica, muzeele… Am scris câte patru cărţi într-un an, doi ani la rând, cu copiii mei mici pe genunchi sau în preajmă. Au fost anii mei poate cei mai fericiţi, în condiţiile în care alte femei cred căîşi ratează cariera. Cine citeşte CV-ul meu poate verifica această afirmaţie. Scriu oriunde e puţină linişte. Scriu zilnic şi citesc zilnic, chiar dacă sunt în avion sau casa mea este în şantier. Am trăit şi am scris cu casele în care am trăit în şantier. Sunt o femeie normală, mare iubitoare de artăşi de muzică. Gătesc, dau mese, merg săptămânal la muzee. Citesc poezie aproape zilnic. Şi filosofie. Sunt pasionată de arhitecturăşi artăşi am citit mult în acest domeniu. Am fost invitatăşi sunt invitatăîn jurii internaţionale de arhitectură. Am publicat vreo mie de pagini sau mai mult despre artă. Începând cu primul studiu despre Hiperrealism publicat ca studentăîn 1970-71.

 

– Din poziția de fost editor, despre care am auzit lucruri extraordinare, ce părere aveți despre piața de carte?

 

– Cred că piaţa de carte va pierde tot mai mult dacă lucrează doar pentru a vinde cărţi. Pentru fiecare dintre noi va conta în primul rând ce înseamnă cărţile pe care le alegem pentru a ne defini şi împlini ca persoane anume. Dacă nu vom forma cititori şi ideea că fiecare dintre noi are o insulă de cărţi, pentru a călători , nu pentru supravieţuirea din naufragii, vom căuta doar insule cât mai exotice şi cărţi tot mai puţine. Vom uita să citim poezie dacă ne vom obişnui ca poezia să fie însoţită de scandal, spectacole media, jazz şi fanfare, de biografia poeţilor şi poeteselor cât mai picantă. Va trebui recultivată solitudinea creatoare şi receptoare, ideea de exclusivitate a meditaţiei şi creaţiei. Poezia care şi-a pierdut încrederea în unicitatea stilului ei de comunicare riscă să adopte prestidigitaţia şi dezinvoltura înghiţitorilor de săbii şi de flăcări. Altfel tot ce se întâmplă azi este în limite normale. Ceea ce a spus Socrate la vremea lui despre lumea în care trăia şi i-a adus judecarea şi moartea, e valabil cuvânt cu cuvânt pentru zilele noastre. Stilul Socrate e la modă, nu şi substanţa lui. Suntem liberi să ne jucăm de-a Socrate pe orice ecran. Modelul Android s-a creat special pentru asta!

 

– Ce s-ar putea face pentru îmbunătățirea condiției existențiale a scriitorului?

 

– Nu cred în soluţii care vin din afara creaţiei şi a creatorilor. Nimeni nu mi-a creat nici o condiţie nici mie nici generaţiei mele, care să fie specială. Dimpotrivă. Eram cenzuraţi şi lucram din greu fiecare dintre noi. Nu aveam dreptul să călătorim în Occident, să avem contacte cu străinii, să ne susţinem doctoratul sau să avem burse în străinătate, cu excepţia celor care aveau legături cu Securitatea, tot ce însemna Cabinetul 2, Gogu Rădulescu sau alţi activişti luminaţi pe care nu i-am frecventat . Mulţi din păcate au semnat angajamente cu Securitatea. Alţii erau fii şi fiice de nomenclaturişti. Dar generaţia mea a dat scriitori importanţi şi câteva caractere de fier. Mergeam câţiva dintre noi şi la Biblioteca Academiei şi împrumutam cărţi şi ziare la fondul special şi eram întrebaţi de ce citim una sau alta. Cineva mi-a spus că tocmai lista de cărţi şi ziare cerute de mine la Biblioteca Academiei ar fi aprins beculeţul la Consiliul Culturii unde era Cenzura, cum se numea Direcţia Presei. Sinonimie semnificativă! Mulţi dintre cenzori nici nu mai aveau nevoie să citească, fiind preveniţi să nu deadrumul manuscrisului chiar de editori. S-a practicat limbajul dublu şi pe acest palier…cu mult succes. Am stat cu două dintre cărţile mele câte şapte ani la cenzură. Am urcat treptele frumoasei case unde era editura Eminescu, din sediul ei de pe Ana Ipătescu, de zeci şi zeci de ori. Şi unii editori şi redactori şefi mi-au debitat multe minciuni şi încurajări găunoase. Apoi a fost aşteptarea de şapte ani pentru Ecorşeuri. Adăugaţi la cei şapte ani cu Vindecările. Trebuia să rămân la facultate asistenta Profesorului Paul Miclău, la semiotică. Dar a venit legea celor trei ani de producţie, până ce postul meu a fost transmis Facultăţii de Franceză. Postul meu s-a pierdut, cum se spune, pe drum. În schimb două colege ale mele de an, cu medii mult mai mici şi lipsite de strălucire şi-au găsit un loc la ASE şi Facultatea de agronomie, graţie poziţiei deţinute de taţii lor. Am trăit din meditaţii pentru admiterea la facultate şi din scris şase ani. Toţi elevii mei au fost admişi din primul an. Până ce m-a angajat Sorana Coroamă– Stanca secretar literar. Am muncit mult şi Teatrul Ion Vasilescu a început să strălucească. Atunci l-am susţinut şi lansat între vârfuri pe regretatul Alexandru Tocilescu. Cristian Hadgi- Culea era la începuturile lui. Şi deşi am avut un loc de muncă, nu mi s-a dat voie să–mi dau doctoratul. Nici după ce am devenit redactor la editura Eminescu, nu am primit „binecuvântarea” de a-mi susţine doctoratul. Ani la rând am avut cel mai mare număr de coli şi de cărţi editate pentru care m-am zbătut ca o fiară. Era o statistică la nivelul ţării. Dar nu am ştiut să mă orientez ca să editez şi eu un autor fără talent care să-mi asigure admiterea la… doctorat.

 

După câte edituri funcţioneazăîn România, scriitorii ar trebui să trăiască mult mai bine dar vai de drepturile de autor, plăţile pentru îngrijire de ediţii sau traducere care se practică!Editurile care ne publicau, când ne publicau, pânăîn 1989, plăteau drepturi de autor. Funcţionau într-un regim de concurenţă minimăşi nu dădeau 45-60 la sută din preţul unei cărţi pe difuzare. Scriitorii români aveau şi alte tiraje. Am avut mii şi mii de exemplare la o carte de poezie. Fireşte, tirajul contează… Nu agreez soluţiile găsite de unii scriitori de a publica acel gen de cărţi cu succes la public, proză despre femei şi cu femei, gen literatură de pedichiurăşi coafor. Singura soluţie care-mi vine în minte este crearea unor catedre de creaţie asemănătoare celor din universităţile americane. Dar asta înseamnă să fii un scriitor cultivat, un profesor foarte bun. Apoi, că tot am dat şi dau interviuri, lumea în care trăim ar trebui să aibăîn vedere plătirea interviurilor care se iau scriitorilor. Interviurile sunt mai mult decât o promovare de sine. Modele existenţiale şi sociale. Un scriitor care se gândeşte şi la altcineva decât la propria persoană poate fi un excepţional editor. Nu toţi scriitorii pot face asta. E o artă să fii un mare editor. Nu orice scriitor poate lucra în edituri. Mie îmi este de-ajuns să privesc o carte ca săştiu câţi bani face redactorul şi patronul-editor. Ar trebui create proiecte mari şi de lungă duratăîn România care să–i folosească pe scriitori în scrierea textelor despre muzee, oameni de cultură, etc. Dar România a pierdut suflul proiectelor mari, se mărunţeşte în scandaluri şi antologii pe generaţii, promoţii şi afinităţi provinciale Bursele de creaţie şi cercetare lipsesc din România. Există câteva burse pe care le căştigă individual câţiva scriitori, plătite cel mai adesea de statul român care varsă banii în beneficiul unor fundaţii internaţionale ce se ocupă de scriitorii români. Dar şi aici bate vântul scandalului şi se umflă muşchii bărbaţilor ce tânjesc după războaie. Premiile nu au o valoare materială semnificativăşi nu sunt acordate chiar pe merit. Când am lucrat la proiectele pentru oamenii de culturăşi creaţie, fiind consilierul personal pentru cultură al primului ministru Călin Popescu Tăriceanu, am recreat Cele 7 Premii Naţionale pentru arte, plătite de Guvern dar decise de juriile alese de Uniunile de creaţie. Valoarea unui premiu era de 25000 de euro. S-au acordat un singur an. Apoi cel ce primise Premiul pentru literatură a declarat în anul următor că valoarea acestor premii era mult prea mare. Şi le-a plafonat în declaraţia lui la 2000 de euro. Bugetul destinat Premiilor Naţionale a dispărut.

 

– Sunteți directoarea ICR New York, nu de mult timp. V-aș ruga să vorbiți de proiectele legate de institut.

 

– Am un proiect pe anul acesta foarte bun. L-am încheiat de puţină vreme, căci nu exista un proiect când am venit. Ar trebui să vorbim numai despre acest lucru. Ce vreau să comunic pentru moment şi în premieră este faptul că am demarat un proiect prin care România să participe pentru prima dată la un mare Tărg de carte internaţional în America, urmând să fie în următorii doi ani invitat de onoare. E un proiect foarte important, care presupune o organizare specifică pieţei de carte americane, existenţa agenţilor literari americani pentru autorii români, pregătirea din timp a unei oferte editoriale de anvergură. Am fost la multe târguri internaţionale ca editor şi scriitor. Cred căştiu ce nu mai trebuie făcut şi ce trebuie făcut când e vorba de imaginea culturii şi literaturii române. E unul dintre proiectele mari la care lucrez de când am venit la post.

 

Interviu realizat de Alexandru Petria și publicat în Tribuna, nr. 260, 1-15 iulie

 

 

Lucian Dan Teodorovici: „Scriu de dragul poveştii şi al temei importante din punct de vedere personal pe care o poartă„

 

De vorbă cu scriitorul Lucian Dan Teodorovici

 

 

Alexandru Petria: -Lucian, cum l-ai descrie pe prozatorul Lucian Dan Teodorovici?

 

 

Lucian Dan Teodorovici: -Te rog să-mi permiţi să încep cu o poveste, bazată pe experienţa personală, că să înţelegi ce impas îmi provoacă prima ta întrebare. În general, la tîrgurile de carte din străinătate, unde mă duc deseori în calitate de editor, vin diverse întrebări despre diverşi scriitori publicaţi de Polirom. Sună ca întrebarea ta: ce ai putea să-mi spui despre prozatoarea/ prozatorul X? Şi am multe de spus, de obicei. Îi descriu literatura cu cît mai multe argumente, sînt expansiv, uneori entuziast. Pe de altă parte, cînd sînt invitat la festivaluri literare, de astă dată în calitate de scriitor, mi se întîmplă să fiu întrebat acelaşi lucru, însă despre propriile cărţi. Şi-ţi mărturisesc ceva: în majoritatea cazurilor, sînt foarte aproape de a da din umeri. Abia dacă spun cîteva vorbe. Îmi tot propun, cînd mi se întîmplă asta, să-mi pregătesc de-acasă un discurs, unul din care să nu lipsească o doză firească de modestie, dar în care să existe şi suficiente argumente pentru a-l face pe editorul respectiv să devină interesat de ce am scris eu. N-am reuşit pînă acum. Şi iată că m-ai prins şi tu nepregătit, cu exact aceeaşi întrebare.

 

Mi-e incomod să vorbesc despre mine. Mi se pare că nu-i rolul meu ăsta. Şi probabil chiar nu-i stă bine unui scriitor să vorbească despre sine. Mi se întîmplă să o fac însă, cu toate reţinerile, pentru că altfel se creează şi uneori se generalizează opinii greşite. Imagini false. Despre care auzi, te înfurii, uneori te cruceşti pentru că se poate spune aşa ceva, prin urmare, simţi nevoia să contrabalansezi. Simţi nevoia să te prezinţi aşa cum ştii tu că eşti în realitate sau măcar cum ţi se pare că eşti. În realitatea mea, sînt un scriitor care nu se vede concurînd cu alţii, deci nici luptînd pentru a ocupa locul altora în literatură. În realitatea asta a mea, pe care n-am cum să nu recunosc că doresc s-o vadă şi alţii aşa, iubesc enorm literatura. E cam tot ce pot spune, cu riscul bombasticului inclus, despre raportul dintre mine şi ceea ce scriu sau citesc. A, da, şi că am încredere în felul în care ştiu să-mi asum propriile nereuşite. Mă crezi au ba, pe mine m-a ajutat fiecare reacţie critică la ceea ce am scris, scriu. M-au şi enervat unele, dar chiar şi-acelea, poate mai ales acelea, m-au ajutat ulterior. Am deci încredere că pot evolua ca scriitor tocmai pentru că mă pricep să-mi gestionez vanitatea. Cam aşa m-aş descrie deci.

 

 

– Absolut, fiecare are culoarul său, nu ia nimeni valoric locul altcuiva. Tot o întrebare de soiul celei din debut: de ce să citească omul romanele şi prozele scurte scrise de tine?

 

 

– Pentru că mă străduiesc să scriu şi cu gîndul la cititor. I se tot reproşează literaturii române că e scrisă cumva pentru sine, pentru un cerc restrîns de cititori, eventual la rîndu-le scriitori sau critici literari. Şi sînt scriitori care cumva chiar încurajează ideea asta, susţinînd sus şi tare că ei scriu pentru ei înşişi, fără să explice mai clar ce înseamnă asta. Eu scriu pentru mine, bineînţeles, scriu pentru că trebuie să spun ce am de spus. Însă care-i folosul în a spune fără a fi auzit? Prin urmare, scriu pentru mine, dar ca să fiu citit. Mă interesează cititorii, mă gîndesc la ei, n-am de gînd să folosesc nici un tertip pentru a ascunde asta din teama de a nu fi catalogat drept comercial. Scriu de dragul poveştii şi al temei importante din punct de vedere personal pe care o poartă ea, aşa încît mă aştept ca şi cititorii să observe asta. Spuneam într-un alt interviu că singurul lucru pe care mi-l doresc de la cititori e să dea o şansă cărţilor mele. Pentru că funcţionează, din păcate, prejudecăţile (nu numai la noi, e în natura umană să îţi creezi şi să perpetuezi prejudecăţi). Spre exemplu, la Matei Brunul, am simţit deseori, direct, o prejudecată de tipul: e o carte despre comunism, am citit/ auzit/ văzut atîtea despre comunism, sînt obosit, nu mai am chef. Iar eu nu voiam decît să i se dea o şansă. Pentru că nu cred că despre comunism e vorba în cartea mea. Ci despre poveste, despre imaginaţie, despre cedare, despre comunicare, despre memorie. Şi despre multe altele. Aşa încît vreau o şansă. Am primit nenumărate reacţii de la cititori care mi-au dat şansa asta. Şi multe dintre mailurile, mesajele de pe FB sau chiar telefoanele primite au început cam aşa: nu prea aveam chef, mi se părea că s-a spus totul despre comunism, am început să citesc într-o doară, apoi… Iar după acest „apoi” sau după vreun „dar” cu aceeaşi funcţie, de fiecare dată cînd citeam mi se întindea cîte un zîmbet larg pe faţă. Pentru că şansa acordată cărţii s-a transformat, scuze că sună un pic cam lipsit de modestie, într-un cîştig pentru ambele părţi: cititor şi scriitor.

 

Cam la fel s-a întîmplat şi cu alte cărţi proprii, fie ele roman sau proză scurtă. Mie mi-e drag cititorul şi scriu cu gîndul ăsta – crede-mă, nu-i o afirmaţie de complezenţă, e exact ceea ce simt. S-ar spune că, astfel, faci concesii, te „comercializezi”. Nu. E caraghios. Depinde ce înţelegi prin a scrie pentru cititor. Cum îl vezi adică? Ţi-l închipui un diletant, un superficial? Altfel spus, te crezi mult mai profund şi mai inteligent decît cititorul tău? Atunci, da, scriind pentru el trebuie să-i faci concesii. Dar, în cazul ăsta, de ce naiba mai scrii? Dacă tu te simţi superior celor pentru care scrii, nu cumva „arunci mărgăritare”? Şi-atunci, care îţi e satisfacţia? Ce motivaţie ai? Eu perspectiva asta n-o pot înţelege. Îţi ziceam că mie mi-e drag cititorul, ăla ideal, pe care-l văd în mintea mea şi care, am experienţa asta, se transformă deseori, îmbucurător de des, în cititor real mai apoi. Şi-l văd într-un soi de parteneriat, să zicem. Cum să-l privesc de sus, în cazul ăsta? Şi de ce i-aş face concesii?

 

Ăsta ar fi deci, rezumînd, răspunsul la întrebarea ta: i-aş invita pe oameni să-mi citească prozele scurte, romanele, cu gîndul că ar putea simţi ceea ce numeam (cam tehnic şi preţios, accept) un „parteneriat” între mine şi ei. Şi, pentru că trăim într-o libertate de comunicare extraordinară, dacă nu simt asta, pot s-o spună, pot să mi-o spună. Sigur că nu mă deranjează dacă spun sau dacă-mi spun şi atunci cînd le place ce au citit…

 

 

– Îmi cade bine firescul din vorbele tale. Chiar şi cel care spune că scrie pentru el scrie, de fapt, pentru cititori, altfel n-ar publica. E o formă de-a încerca să pară interesant, poză caraghioasă după mine. Lucian, eşti un prozator de top. Cu premii peste premii. Te poţi lăuda cu cât ai câştigat din scris?

 

 

– Să ştii că nu mă feresc să vorbesc despre asta, dar e dificil de dat o sumă. De exemplu, o vreme am cîştigat pe realizarea de scenarii. S-ar numi că tot din scris am obţinut banii respectivi, nu? Numai că mi-ar fi greu să aproximez, pentru că cel mai bine am cîştigat scriind pentru un sitcom, Animat Planet Show, timp de şapte sezoane, făcînd parte dintr-o echipă de scenarişti. Şi eram plătit pe minut de material difuzat, aşa încît mi-e imposibil să ştiu cîte minute au fost „ale mele” (vorba vine, căci şi acelea erau împărţite: scriam împreună cu Florin Lăzărescu) în cei trei ani şi jumătate. Apoi, am cîştigat şi din publicistică. Tot din scris, nu?

 

Dar bănuiesc că te referi la literatură. Literatura nu se cuantifică în felul ăsta, ceea ce ştii şi tu foarte bine. Înţeleg însă întrebarea, ea vine în urma recentului Premiu „Augustin Frăţilă”, în valoare de 10.000 de euro. Premiu care, hai să-ţi fac o mărturisire, s-a dus în bună măsură pe o parte dintr-o datorie la bancă. Nu l-am simţit deci cine ştie ce din punct de vedere financiar. E cumva mai mult un suport teoretic: ştiu că banii respectivi mă ajută să plătesc banca mai puţini ani, dar nu simt deloc asta acum. La fel şi alţi bani cîştigaţi din literatură: dacă mă întrebi ce am făcut cu ei, dau din umeri. Nimic concret. Sigur, restul sumelor au fost mult mai mici şi risipite în timp. Spre exemplu, pe o traducere iei, drept avans, între 500 şi 1500 de euro, cel puţin în cazul meu. Să nu faci media la 1000, pentru că ar fi greşit. Mai degrabă ar fi undeva pe la 700 de euro. Eu am, cred, 12 contracte de traducere. Dar venite în timp, în ultimii cinci-şase ani. Practic, nu aduni banii ăia. Iar vînzările propriu-zise, în România, nu sînt spectaculoase, în nici un caz. În fine, la asta mai poţi adăuga lecturile în străinătate. În cazul meu, tot subliniez asta, au fost plătite între 200 şi 400 de euro. De obicei, cheltuiţi în mare parte cu prilejul respectivei lecturi. Vezi deci că aritmetica nu ajută prea mult literatura. De asta nici n-am stat vreodată să calculez, e complet inutil.

 

Aşa că, pentru a pune punct, zic: nu, nu mă pot lăuda. Din scris am cîştigat enorm, dar nu din punct de vedere financiar. N-are rost să-ţi mai spun că n-aş fi avut cum să trăiesc/ să supravieţuiesc din banii cîştigaţi de pe urma literaturii, nu?

 

 

– Cum ar putea câştiga scriitorii mai mult în România de pe urma muncii lor? Ce s-ar putea face? Ai vreo idee legislativă, ceva de natura asta?

 

 

– Pe de o parte, avînd viziuni liberale în general, aş fi tentat să spun că nu e necesar ca scriitorii să beneficieze de un suport direct al statului, gînd spre care m-ar trimite cumva partea a treia a întrebării tale. Mă oripilează însă modul în care, mai ales în urma scandalurilor recente, tot felul de comentatori pe tot felul de forumuri vituperează împotriva scriitorilor, trimiţîndu-i la „muncă adevărată”. A fost apoi, nu cu mulţi ani în urmă, acea discuţie publică privind drepturile de autor. Şi alţi comentatori, puhoaie, se iritau la culme că scriitorii sau, în general, creatorii îndrăznesc să considere că merită să fie impozitaţi diferit. E o problemă la noi cu statutul scriitorului, s-a deteriorat rău de tot. În fine, am făcut introducerea asta ca să pot ajunge unde vreau să ajung. La „pe de altă parte”, adică.

 

Pe de altă parte deci, literatura nu e pur şi simplu un produs pe care să-l arunci pe piaţa liberă şi apoi să te descurci cu ce obţii din comercializarea respectivului produs. Literatura nu-i chiar acelaşi lucru cu castraveţii şi vinetele pe care le vinzi la tarabă, ca statul să te impoziteze pur şi simplu pentru ea şi să te lase să-ţi faci cum te taie capul „actul comercial”, fără să-l mai intereseze. Iar asta pentru că literatura creează, mai întîi, o cultură, un spaţiu spiritual care, în timp, se alătură tradiţiei unei ţări. Literatura, mai apoi, n-are un termen de expirare previzibil, aşa că, la nivel teoretic cel puţin, statul poate beneficia de impozit pe acel produs pe timp îndelungat. Literatura, prin traducere şi răspîndire în diverse spaţii, poate contribui la imaginea unei ţări în lume, poate atrage turişti sau chiar poate crea fenomene. Ştiu că pare exagerat, dar să ne gîndim la ce înseamnă turismul şi o să ne dăm seama că, în bună parte, el e unul cultural. Şi, nu de puţine ori, chiar literar. În Paris, spre exemplu, am căutat diverse „obiective” arhicunoscute, dar am bătut totodată multe străzi în căutarea casei în care a locuit Hemingway. În Tours, spre alt exemplu, m-am oprit o zi şi o noapte şi am făcut chiar un ocol pentru asta numai pentru că era oraşul lui Balzac. În Verona, m-am oprit, vrînd-nevrînd, la balconul pe care tradiţia turistică l-a dedicat Julietei. În New Orleans, „m-am dat” cu vaporul cu aburi, pe Mississippi, numai pentru că mă trimitea spre visele copilăriei provocate de Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Şi aşa mai departe, bineînţeles. Sigur că aici ar găsi mulţi contraargumente, unul dintre ele fiind acela că vorbesc despre scriitori mari. Şi mi s-ar cere un exemplu din România. Eu nu vorbeam însă despre România, ci era o pledoarie pentru ceea ce poate însemna literatura dincolo de acea piaţă imediată spre care ne trimit mulţi.

 

Despre România aş spune doar că mi s-ar părea o minune ca dinspre zonele de decizie să se gîndească în felul ăsta, măcar parţial. Ştiu, e dificil să le ceri politicienilor gîndire pe termen lung, de vreme ce trăiesc permanent într-o stare electorală, tocmai de asta am folosit cuvîntul „minune”. Mă întrebi de iniţiativă legislativă. Eu îţi spun că, după mine, e nevoie de un sistem. Am punctat, în timp, cîteva iniţiative necesare în opinia mea, în texte pe care le-am scris, dar spaţiul unui interviu, oricum ai lua-o, e limitat. Aşa încît sînt nevoit să mă opresc la generalităţi. E nevoie de un sistem, spuneam, care să stopeze deteriorarea imaginii scriitorului (accelerată incredibil în ultimii ani), care să-i acorde respectul de a nu i se arunca eventuale rămăşiţe printre degete, cu gîndul că astfel „va scrie de bine la ziar”, care să încurajeze valoarea, nu veleitarismul bombastic local, care să acorde o altă atenţie şi pieţei de carte, şi distribuirii resurselor către cultură… Dar eşti conştient că, de fapt, vorbim ca să vorbim, nu? Pentru că un asemenea sistem e imposibil. Şi-atunci, de vreme ce eu asta cred, n-aş putea să răspund întrebării tale altfel decît spunînd: scriitorului îi rămîne să scrie şi să aştepte. Să aştepte nu să primească ceva, ci să aştepte (dar, evident, nu cu braţele încrucişate) o oportunitate pentru cărţile sale. Un noroc, aş spune, trivializînd un pic. Norocul de a te remarca publicul de aici sau norocul de a fi tradus şi de a avea un oarecare succes în alte ţări, ceea ce ar atrage după sine şi o anume recunoaştere în România. Pînă la urmă, cam asta e condiţia scriitorului român.

 

 

– Privitor la deteriorarea imaginii scriitorului. Consider că şi destui scriitori sunt vinovaţi. Cititorii simt lichelele, pe cei care susţin din interes sau prostie politicieni demenţi, într-o perioadă în care te miri că mai există România.

 

 

– Tu te gîndeşti la asocierile unor scriitori cu politica, eu aş zice însă că nu de-acolo sau poate nu numai de-acolo ni se trage. Pînă la urmă, la noi şi oriunde, scriitorii s-au apropiat de politică, s-au folosit ori s-au lăsat folosiţi de ea. În perioada interbelică, apoi în perioada comunistă unii s-au pus în slujba regimurilor, iar acele regimuri erau, dă-mi voie să nu ezit în părerea asta, mult mai puţin onorabile decît oricare guvernare postdecembristă. Şi totuşi, a fi scriitor însemna mai mult decît acum.

 

Eu aş vedea o vină, dacă tot e să ne gîndim la asta, în „patalamaua” de scriitor pe care azi o poate primi oricine. Şi ajungem astfel la USR. Mi-am spus în timp cîteva opinii despre această instituţie şi au fost primite, să zic aşa, foarte inamical. Mi s-a reproşat că „mă iau” în felul ăsta de marii scriitori care sînt membri. Mi s-a reproşat că nu văd lucrurile bune care se fac acolo. Mi s-a spus că, în definitiv, nefiind înscris, ce drept am eu să vorbesc despre USR? Nu aşa stau lucrurile. Pe marii scriitori îi admir, îi respect, le respect inclusiv acest statut de membru al Uniunii. Apoi, văd şi lucrurile bune care se fac. Mai mult: aş lua chiar în calcul posibilitatea de a mă înscrie cîndva în USR. Numai că mă opreşte tocmai ceea ce spuneam la început: faptul că intră practic cine vrea. S-ar spune că asta nu e problema mea, nu? Este. Dacă le ceri unor oameni din afara lumii literare părerea lor despre scriitori, de cele mai multe ori primeşti drept răspuns nişte prejudecăţi. Formate, în multe cazuri, la sindrofii locale, tot felul de „gale” şi „premieri” organizate de filiale ale USR. M-am nimerit şi eu la vreo trei-patru de-a lungul vremii. Şi am plecat de-acolo de fiecare dată într-o stare de şoc, să zicem, deşi e doar un eufemism. Spectacole groteşti, cu oameni care se fac mici în faţa celor care lor le par mari şi cresc brusc spre infinit în faţa unora care le admiră, în necunoştinţă de cauză fiind, condiţia de scriitor. Penegirice, grandomanie, lipsă de bună-cuviinţă, băutură şi mîncare. Evit, de ani buni, să mai particip la aşa ceva. Dar, revenind, de-aici pleacă deseori imaginea scriitorului. Am auzit personal poveşti de la asemenea „întîmplări”, uneori relatate cu suficient dispreţ de oameni din afara lumii literare, cum spuneam. Iar vorbele circulă. De ce Uniunea s-a „deschis” deci spre oricine publică la cîte-o editură cu copiator vreo două cărticele de versuri inepte? De aia. Şi-n acelaşi timp, membri de vază ai ei le reproşează multor autori importanţi din prezent că nu vor să se înscrie, să „reformeze” instituţia din interior dacă au ceva de reformat. Nu, asta e o iluzie: cînd ai o asemenea masă de votanţi, nu poţi reforma nimic. Şi-apare un cerc vicios, vezi? România e o hartă a cercurilor vicioase, de fapt. Fenomenul nu putea să-i ocolească pe scriitori. Cum n-ar fi deci treaba mea să vorbesc despre asta? Mă străduiesc şi eu, prin ceea ce scriu, să merit statutul de scriitor. Iar unii îl primesc odată cu o carnetul de membru USR şi îl compromit fără nici o ezitare.

 

Acum: afirmînd toate astea, devin oare un duşman al USR-ului? Nu cumva, de fapt, îmi pasă de această instituţie, îi respect pe mulţi dintre membrii ei merituoşi, îmi doresc binele ei? Mie aşa mi se pare. Îmi doresc, pe de altă parte, să nu fiu privit cu condescendenţă sau mai rău de-atît de unii sau de alţii cînd le spun că sînt scriitor. Mai e puţin, asta e senzaţia mea, şi ţi se va rîde-n faţă cînd te vei prezenta în felul ăsta. Şi-atunci, repet, e o problemă care mă priveşte şi pe mine.

 

 

– Chiar. Inşii numiţi la plesneală scriitori de U.S., beţivănelile pretins literare subminează prestigiul tagmei scriitoriceşti, ca şi ploconirile după sponsorizări locale şi trasurile de brăcinar aferente. Dar hai să vorbim de altele. La urma urmei, de ce scrii? Ai tabieturi?

 

 

– După începutul dialogului nostru, am participat la un eveniment al Colegiului Naţional din Iaşi. În cadrul festivităţilor legate de împlinirea a 185 de ani de existenţă a acestei instituţii, a fost un moment dedicat revistei Alecart, realizată de cîţiva profesori excepţionali şi scrisă în primul rînd de elevi. Spun asta pentru că merită spus: e o revistă foarte bună, vie, sinceră – care spulberă prin ea însăşi şi prin oamenii din jurul ei multe prejudecăţi privitoare la „tineretul de azi”. În fine, n-o pot lungi, deşi mi-ar plăcea. Mi s-a pus la un moment dat, din sală, o întrebare asemănătoare. De obicei sînt stingher, nu prea ştiu să răspund la întrebarea asta. De ce scriu? Habar n-am, aş fi tentat să zic. Din prea multe motive, nu pot să aleg unul. La evenimentul de care-ţi pomeneam însă, fiind sala plină de liceeni, m-a lovit brusc o imagine din copilărie: bunicul meu stînd pe un scaun şi povestind, cu gesturi largi, diverse întîmplări din viaţa lui. Şi o mulţime de copii în jur, ascultîndu-l. Eu, lîngă el, mîndru nevoie-mare. Şi am răspuns aşa: scriu în primul rînd datorită bunicului meu. Era un povestitor uluitor, crede-mă. Veneau copiii şi-l rugau să le spună o poveste. Scriu pentru că am visat, copil fiind, să devin asemenea bunicului meu, să vrea lumea să-mi asculte poveştile. Am mai pomenit şi-n alte rînduri despre el, dar abia în timpul manifestării cu pricina mi-am dat seama cît de mult m-a motivat de fapt lucrul ăsta. Cum însă nu sînt un orator priceput, asemenea lui, am găsit că poveştile pot fi „expuse” şi altfel. Ăsta-i motivul pentru care scriu. Nu unicul, evident. Dar cred că e motivul iniţial.

 

În ceea ce priveşte tabieturile, sînt dezamăgitor de anost. Nu le am, nu mi le-am creat. Oricît m-aş gîndi, nu-mi vine unul în minte. Oricine, cred, îşi bea cafeaua la computer, în nici un caz nu poate fi numit tabiet sau, măcar, nu unul care să conteze. Cred că o să intru în ficţiune şi o să inventez cîteva, doar de dragul de a avea ce să răspund la întrebarea asta…

 

 

– Intrând în universul unui roman în lucru, reuşeşti să fii conectat satisfăcător cu realitatea, cu diversele obligaţii cotidiene? N-ai tabieturi, ai spus. Însă ce faci dacă te acaparează ficţiunea? Nu te acaparează? Ea nu prea ştie de jumătăţi de măsură, vorbesc din experienţa personală.

 

 

– Îţi spun ceva care nu „dă bine” cînd e vorba despre un scriitor, care-i privit îndeobşte, romantic şi cam caraghios, mi se pare mie, ca un tip cu capul în nori, prins în lumea lui, vîrîndu-şi poate furculiţa în obraz la masă ori purtînd şosete de culori diferite. Eu sînt, aici e mărturisirea, un om comun, prin nimic spectaculos, totodată plictisitor de ordonat. Cel puţin în privinţa activităţilor mele. Îmi fixez un program de lucru şi îl respect. Am mai spus-o, de aceea mi-e dificil să tot repet, căci pare că aş vrea să atrag atenţia asupra acestui fapt, dar întrebarea ta merge şi într-acolo: am scris Matei Brunul fixîndu-mi pentru asta un interval de timp fix, cîteva ore, dimineaţa, înainte de a se lumina. Timp de un an, l-am respectat. Sigur că nu am fost în fiecare dimineaţă inspirat, m-am jucat pe computer cînd nu mergea scrisul, dar programul a rămas acelaşi. Evident, nu-mi înghesuiam personajele şi întîmplările doar în acel interval. Mi-era gîndul la ele şi ziua, şi noaptea. Dar, în afara perioadei de lucru, au stat undeva în al doilea rînd al preocupărilor, trecînd în prim-plan numai în momentele în care-mi permiteam să mă gîndesc la ele. Şi mai cu seamă seara, înainte de culcare. Nici aici nu e nimic spectaculos, ba chiar mi-e teamă că-i un loc comun.

 

E adevărat, pe de altă parte, că în acele ore pe care le dedicam scrierii cărţii eram complet inabordabil. Iar în restul timpului, starea mi-era totuşi ghidată de ceea ce se întîmpla cu cartea, de cum mergeau lucrurile. Crezi c-am scris degeaba, în mica şi necesara notă introductivă la roman, că îi mulţumesc soţiei mele, Adela, pentru că mi-a suportat „deloc simpaticele schimbări de dispoziţie, în funcţie de evoluţia personajelor mele”? Simt nevoia s-o fac şi-aici, pentru că n-o fi prea plăcut, mă gîndesc, să-ţi petreci weekend-ul, pe care l-ai vrea liniştit, odihnitor, ascultîndu-ţi soţul cum perorează, ore întregi, despre cartea pe care o scrie, suportîndu-l cum se plînge că i-au luat-o pe arături personajele sau înţelegîndu-i nervozitatea cauzată de nişte legături care nu s-au creat cum se cuvine în, totuşi, ficţiunea lui. Se întîmplă şi dintr-astea. Iar eu am o soţie care ştie să le accepte.

 

 

– Merită să le elogiem pe femeile din preajma noastră. Într-un fel, sunt sacrificate. Dar hai înapoi la „obiectul muncii”… Care carte de-a ta o simţi mai apropiată? Sper să nu-mi răspunzi diplomatic că toate, bla-bla-bla, gargara uzuală.

 

 

– Şi-acum, ce mă fac? Aş fi vrut să-ţi răspund diplomatic, dar mi-ai anulat intenţia. Gargara uzuală şi bla-bla-bla-urile sînt totuşi elemente de marketing. Mi-ar fi prins bine un pic de marketing aici.

 

Glumesc. Am mai spus în cîteva rînduri, chiar fără să fiu întrebat, care-mi sînt cărţile proprii cele mai apropiate. Cărţile, nu cartea. Iartă-mă, evident că prin pluralul ăsta mă apropii de bla-bla, dar nu prea tare, pentru că e generat de cifra doi. Două sînt deci cărţile cu pricina: Celelalte poveşti de dragoste şi, cum altfel?, Matei Brunul. Şi asta chiar dacă romanul Circul nostru vă prezintă: e cea mai tradusă carte a mea. Să-ţi explic, foarte pe scurt, de ce: Celelalte…, pentru că e o carte foarte personală, una care mi-a ieşit, în mare, aşa cum am vrut. Atenţie, am spus personală, nu autobiografică. E o eternă confuzie între cele două cuvinte. În 2009, un ziar ieşean titra: „Iubirile secrete ale scriitorului Lucian Dan Teodorovici”. M-am speriat, am mers repede către articolul respectiv. Din fericire, m-am liniştit imediat: era vorba despre cartea mea, care tocmai apăruse… Matei Brunul, apoi, pentru că e un roman la care mă gîndesc de aproape cincisprezece ani. Şi pe care, într-un fel, îl pregătesc de-atunci. Sînt două cărţi foarte diferite între ele, dar ambele (încă) apropiate mie. Şi poate că mai e un motiv: sînt cele mai recente două cărţi pe care le-am scris.

 

 

– Te-ai gândit vreodată serios să te laşi de scris?

 

 

– Nu. Sigur, mi s-a năzărit să mă întreb uneori, în vreun moment de frustrare, care-i rostul. Apoi, eu fiind şi editor, m-au afectat de-a lungul vremii suspiciunile, uneori exprimate direct, alteori subtil, că public uşor, pentru că o fac la editura „mea”. M-au afectat, am început să mă întreb eu însumi dacă nu există măcar o fărîmă de adevăr în asta. Astfel încît am profitat de poziţia la editură ca să-mi rezolv întrebările. Mi-am trimis un manuscris propriu la referenţi, aşa cum fac cu altele: fără numele autorului, fără vreun element de identificare. Am primit recomandare clară de publicare. A fost o bucurie, evident, m-am mai liniştit. Dar au fost momente în care mi-am pus întrebări… Nu ştiu dacă alte răspunsuri m-ar fi dus către renunţarea la scris. Nu ştiu. Cred, mai degrabă, că nu. M-aş fi încăpăţînat să arăt că am motive să scriu. Aş fi renunţat, probabil, la altele, nu la scris.

 

 

– De final, îmi spui ce ai în lucru?

 

 

– În general, eu consider că am în lucru următoarea carte chiar dacă n-am scris încă la ea, ci doar mă gîndesc, culeg idei, adun personaje, îmi fac documentarea. Se întîmplă şi acum asta, pentru un roman care va apărea cel mai devreme în 2014, dar mult mai probabil în 2015.

 

 

– Mulțumesc.

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Apărut în Literatorul, nr 167- 168, mai- iunie 2013. Aveți aici pdf-ul numărului LITERATORUL_167-168_FINAL_mic

 

Adrian Suciu:”Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani”

De vorbă cu scriitorul Adrian Suciu

 

 

– Adrian Suciu, ne cunoaștem de-o grămadă de ani. Ai imagistic decupajul unui nonconformist în viața publică. Dar parcă te-ai cumințit…

 

– Alexandru Petria, ne cunoaştem de o grămadă de ani şi am făcut o grămadă de lucruri împreună dar, dacă ţi se pare că m-am „cuminţit”, nu mă cunoşti suficient de bine sau dai dovadă de un deficit în interpretarea istoriei noastre comune. Dacă mă cunoşteai suficient de bine, puneai altfel întrebarea. „…Dar parcă te-ai cuminţit… Asta seamănă cu liniştea de dinaintea furtunii. Ne pregăteşti ceva?” Cam aşa ar fi trebui să sune întrebarea şi eu aş fi răspuns pozitiv la ea, fără să intru în detalii.

 

– „Parcă” ți-a dat loc de întors, te alinți. Mai bine încearcă o descriere a vieții literare românești. În așa fel încât să nu casc, marca Suciu.

 

– Viaţa literară românească în care trăiesc eu e frumoasă, pentru că o construiesc eu. În viaţa literară românească în care trăiesc eu, există generozitate, bine, adevăr şi frumos. În viaţa mea literară, oamenii au suflete vii, poezia e rudă de gradul I cu Divinitatea şi oamenii pot să bea împreună la masă privindu-se în ochi. Am descoperit secretul unei vieţi literare româneşti perfecte: mă înconjur doar de oameni vii, care îmi plac şi în prezenţa cărora mă transform permanent şi, în privinţa celorlalţi, îmi trăiesc viaţa ca şi cînd ei ar fi murit deja. În viaţa mea literară românească sînt scriitori interesaţi de devenirea lor umană, nu de tinichele şi căcaturi. Dispreţuiesc profund orice alt orgoliu decît cel creator. Am fost toată viaţa un lup singuratic şi detest găştile. Dar, mai presus de toate, îi ignor cu mare voluptate pe toţi cei care afirmă public că ei ştiu ce e literatura şi cum se face ea! E plină viaţa literară românească, în accepţiunea pe care o dai tu sintagmei, de asemenea oameni, de inşi care ies în piaţa publică dîndu-ne, cu suficienţă belferească, sfaturi definitive despre ce e şi ce nu e literatura, despre ce şi cum trebuie să scriem. În literatură nu trebuie nimic niciodată! Eu mă îndoiesc în fiecare zi de tot ce ştiu despre literatură şi mă rog lui Dumnezeu să mă ferească de ispita certitudinilor. Aşa se trăieşte în viaţa mea literară românească. Cealalaltă viaţă literară românească nu mă interesează şi nu-mi bat capul cu ea.

 

– Scrisul sau trăitul cotidian. Ce e mai important pentru tine?

 

– Nu fac decît o diferenţă conjuncturală între ele. Trăiesc poetic şi creez ca un locatar al cotidianului.
– Ești mulțumit de ce ai realizat până acum?

 

– Nu. Sub nici o formă.

 

– Care dintre cărțile tale crezi că-l reprezintă mai deplin pe scriitorul Adrian Suciu?

 

– Nici una. Eu mă despart violent de orice carte pe care am publicat-o, o neg, o ignor şi merg mai departe

 

– Ai avut un diferend anul trecut cu Nicolae Manolescu. Era să fii dat afară din Uniunea Scriitorilor… Cum vezi ce se întâmplă acum în Uniunea Scriitorilor, fiind și an electoral, de alegere a conducerii?

 

– Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani. Pentru delict de opinie. N-am niciun conflict cu Nicolae Manolescu, eu am atacat Sistemul pe care îl întrupează dumnealui. O reluare a argumentelor de atunci ar fi şi utilă şi perfect inutilă. Fapt e că USR este, în acest moment, o organizaţie stalinistă, de tip închis, măcinată de corupţie, funcţionînd în minciună, într-o scădere dramatică de prestigiu şi perfect incapabilă să reprezinte interesele breslei. Faptul că Nicolae Manolescu şi acoliţii săi se simt complet nevinovaţi în această privinţă poate ţine doar de nesimţire sau de un optimism maladiv. Sînt membru al USR, premiat de USR, voi continua să critic organizaţia din interiorul ei ori de cîte ori voi considera că e cazul şi, dacă nu le place de mine, n-au decît să mă excludă şi să tranforme USR într-o asociaţie a pupincuriştilor! În altă ordine de idei, la cum arată acum USR, o singură concluzie se impune de la sine: scriitorii români îşi merită soarta. N-am să spun mai mult, n-au decît să se aleagă ei între ei la Congrese formale, cu rezultate pregătite şi ştiute de dinainte, n-au decît să-şi închipuie că ce fac ei acolo e important. Eu am treabă.

 

– Scrii poezie și proză. Vorbește-mi despre receptarea cărților tale.

 

– Exact mîine pleacă spre tipar „Un roman de rahat”, ediţia a doua. Prima ediţie s-a epuizat în trei săptămîni de la lansare şi pare a fi cel mai bine vîndut roman românesc al anului 2013. Nu am nici o grijă şi nici o preocupare privind receptarea, am doar plăcerea de a ajunge la cititori şi plăcerea de a interacţiona cu ei. Dacă adaugăm la asta voluptatea scrisului, e suficient.

 

– Ai tabieturi la scris? Femeile nu le-aș așeza la tabieturi, totuși…

 

– Nu am tabieturi legate de scris. Scriu oricum, oricînd, oriunde, din orice poziţie şi în orice stare.

 

– La ce lucrezi acum?

 

– Pe plan personal, lucrez la un nou roman. Pe planul vieţii literare româneşti în care trăiesc eu, continuu să girez, la Editura Grinta, colecţia Poezia 9, în care am debutat pînă acum doisprezece poeţi români contemporani, unii dintre ei depăşind deja faza promisiunilor literare. Luna aceasta debutez, tot ca editor, cu o colecţie de poezie sub titulatura Poezia vie, la Editura Herg Benet din Bucureşti şi am marea plăcere de a inaugura colecţia cu un volum fabulos al lui Valeriu Mircea Popa, volum pe care orice iubitor de poezie ar trebui să îl aibă în bibliotecă. Între timp, am devenit şi preşedintele Asociaţiei Culturale Direcţia 9, una dintre cele mai dinamice iniţiative culturale private din România. E suficient, că mai am şi alte lucruri de făcut.

 

– Adi, încerci un Top 10 al poeziei românești?

 

– Nu. Detest topurile literare de orice fel. Şi mi-e milă de cei care au o viziune concurenţială asupra poeziei. În ce îi priveşte pe contemporani, eu spun tot timpul că cea mai mare curvă e posteritatea şi că e bine să aşteptăm să murim ca să vedem care am fost mai mari si care am fost mai mici!

 

– Te-ai mutat din Cluj în București. Nu ți-e dor de ce ai lăsat în urmă? A meritat? Nu regreți renunțarea la gazetărie?

 

– Există două emoţii pe care m-am educat să le evit: speranţa şi regretul. În feluri diferite, dar pornind din aceeaşi rădăcină, ele reprezintă o capcană. Lucrez cu datele realităţii şi îmi trăiesc viaţa fără milă şi fără iluzii.

 

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Apărut în Tribuna, nr. 259, 16- 30 iunie 2013

 

 

 

Cu poeme in Onyx

Mă găsiți la pag. 44 a acestei noi reviste culturale, care apare in limba romana in Irlanda, la Dublin Onyx n5 pentru email

Marius Ianuș: „În versuri s-au scris și lucruri adevărate, dar și mari tâmpenii – vezi cazul meu”

De vorbă cu scriitorul Marius Ianuș

Alexandru Petria: – Dragă Marius, să ne imaginăm că-l întâlneşti pe stradă pe tipul pe care-l cheamă Marius Ianuș. Ce hram poartă?

Marius Ianuș: – E greu să te vezi dinafară. Poate aș recunoaște în mine un om necăjit, „un om pe niște scări”, poate că nu. Totuși, ca să spun drept, nu mi-aș dori prea tare să mă întâlnesc cu mine sau cu unul ca mine. Mi-aș dori să mă întâlnesc cu cineva care e mai sus decât mine, Cu cineva care a ieșit învingător din proba vieții. Cu Părintele Arsenie Boca, de pildă. Sau cu Sfântul Serafim din Sarov. Sau, dacă nu cumva cutezanța mea nu e prea mare, cu Însuși Domnul Hristos. Dintr-o astfel de întalnire aș avea cu siguranță un mare câștig. Dintr-o întâlnire cu mine ar putea avea un câștig alții, cei necredincioși, de pildă. Dar și lor le recomand mai degrabă o întâlnire cu cei cu care îmi doresc eu să mă întâlnesc.

-Și ce ai vrea de la o întâlnire cu Isus, că tot ai pomenit?

– Apropierea Lui Dumnezeu de noi e copleșitoare. În acele clipe simțim toată nevrednicia noastră. Dumnezeu ne dăruiește iertare și salvare. Dar, atenție, nu putem vorbi de o iertare necondiționată. Niciun lucru necurat nu va intra în Împărăția Cerurilor. Sigur, în curățirea de care au nevoie sufletele noastre ne bazăm în primul rând pe Dumnezeu cum frumos ne învață Psalmul 50 – „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă voi albi”, dar nu putem dobândi această curățire fără un efort personal, măcar acela al rugăciunii. Nu poți să îți curățești sufletul în cinci minute. Tâlharul care era pe cruce lângă Mântuitorul a primit iertarea imediat, dar să nu uităm unde era. Prin moartea pe cruce acela și-a ispășit păcatele, de aceea Domnul l-a luat cu Sine în Rai. Cum spuneam, pe măsură ce înaintezi pe drumul rugăciunii îți dai singur seama de nevrednicia ta și începi să înțelegi sensul expresiei „Înfricoșătoarea Judecată”. Nu e ușor să stai înaintea Lui Dumnezeu. Dar întâlnirea cu Dumnezeu e chiar sensul vieții noastre. Trebuie să ne-o dorim din tot sufletul nostru și să ne dorim să fim vrednici de ea. Ce aștept de la întâlnirea cu Domnul? Totul. Acela va fi, dacă îl voi merita, momentul crucial al vieții mele.

– Hai să zicem, printr-un joc al imaginației, că ești chiar lângă șeful de sus. Ce i-ai spune despre viața ta?

– I-aș spune ceea ce i-a spus Sfântul Apostol Petru: „Doamne, tu știi toate…” În tonul tău e un păcat : nu trebuie să luăm Numele Domnului în deșert.

– Ei, dar cred că Dumnezeu are simțul umorului. Să vorbim despre păcate. Ce ți-ai reproșa cel mai mult ca poet și om?

– Ca poet, tâmpeniile pe care le-am scris / promovat / propagat. Literatura e o invenție nespus de periculoasă. Sub pretextul ficțiunii sau sub cel al autenticității unii oameni își fac păcate groaznice, murdărind mințile altora cu tot ce le trece prin cap. De fapt, cu tot ce le pune necuratul acolo.

Ca om, foarte multe. Nu le pot spune, ca să nu le fiu prilej de sminteală altora. Am făcut mărturisiri publice prea multă vreme.

– Ce ți-a provocat convertirea religioasă?

– Mai multe necazuri, în care Dumnezeu m-a lăsat din pricina rătăcirilor și a păcatelor mele, cu un scop precis : acela de a mă întoarce în căile Sale. Apoi au venit altele… E greu să te rupi din plăcerile false, amăgitoare, ale lumii. Am avut mult de furcă cu necuratul când am început această… evadare. Dar e obligatoriu să ne rupem din lanțurile potrivnicului, care se întăresc cu fiecare zi petrecută în păcat, pentru că altfel nu putem dobândi viața cea veșnică, adevărata viață.

– Dar nu Dumnezeu a dat să scrii cărțile de poezii publicate, care te-au făcut un poet de neignorat dacă discutăm de literatura ultimilor ani?

– Nu, bineînțeles că nu. Dumnezeu ne-a dăruit libertatea, cel mai mare har al omului. Din păcate, noi nu știm totdeauna cum să folosim darurile lui Dumnezeu.

– Ce mai e fracturismul, curentul literar pe care l-ai inventat, pentru tine?

– Absolut nimic. De fapt, toată literatura fără Dumnezeu e pentru mine egală cu zero. Și nu ar trebui să spun „pentru mine”. Comuniunea cu Dumnezeu e sensul vieții noastre.

– Nu te simți golit, trist, dacă ți-ai renegat cărțile?

– Nicidecum. Dimpotrivă, acum sunt cu adevărat bine. Echilibrat, cu inima mângâiată, în urma rugăciunilor, și mai aproape de seninătatea copilăriei.

– Ce părere ai despre viața literară actuală?

– Nu o cunosc. Eu muncesc în mediul privat, într-o meserie depărtată de literatură, și nu mai citesc literatură laică. Dar pot încerca să răspund: Există o evanghelie apocrifă în care dialogul dintre Pilat și Mântuitorul e redat mai pe larg. Aici găsim o vorbă amară a Mântuitorului în privința acestei lumi. Aici Fiul Luminii este judecat de fiii întunericului, spune, cu aproximație, Mântuitorul. Nu ar trebui să fie așa, dar cei care caută dreptatea o vor afla, dincolo de viața asta.

– Nu crezi că poți să pari mai catolic decât papa, asemenea bețivilor care s-au lăsat și care tună și fulgeră împotriva băuturii sau a foștilor curvari care strâmbă din nas la subiectul femei?

-E normal să fie așa. Cel care a trăit în păcat cunoaște răutatea păcatului mai bine decât cel care a trăit în afara lui.

– Te călugărești?

– Nu, nu sunt vrednic și nici în stare de asta.

– Ce le-ai spune foștilor tăi cititori, cei dinainte de „Refuz fularul alb”?

– I-aș îndemna să caute Adevărul. Această căutare îi va duce la Dumnezeu. I-aș îndemna, cum m-a îndemnat și pe mine cândva profesorul meu de română din liceu, Constantin Giurgincă, să nu primească învățătură din altă parte decât de la Iisus Hristos. Învățătura lumii e deșertă și înșelătoare, fiind puternic înrâurită de potrivnic. Să citească Biblia, să meargă la Biserică și să își facă sârguincios canonul dat de duhovnic. Asta e soluția acestei vieți.

Deşi nu e în tipicul unui interviu, te-aș întreba și eu ceva. Găsești, la Matei 25, două pilde esențiale, cea a celor zece fecioare și cea a talanților. Cinci fecioare nu sunt primite de Mântuitorul în Împărăția Cerurilor pentru că nu au ulei în candelele lor, un slujitor e alungat de Stăpânul său pentru că nu a înmulțit talantul pe care l-a primit. Știm că Stăpânul e Dumnezeu iar Mirele la nunta Căruia vor să intre fecioarele e Fiul Lui Dumnezeu. Aș vrea să îmi spui ce sunt uleiul și talantul din aceste pilde.

– Inteligența?

– Nicidecum. Uleiul acela pe care cinci dintre cele zece suflete care Îl caută pe Dumnezeu nu îl au și talantul pe care îl primim toți de la Dumnezeu sunt unul și același lucru: Duhul Sfânt. Primim Duhul la naștere și la botez și trebuie să îl înmulțim. Găsești o mărturie cutremurătoare asupra acestui adevăr scrisă de Nikolai Motovilov, un credincios ucenic al Sfântului Serafim din Sarov. Sfântul a binevoit să îi exemplifice această taină. Găsiți textul în biblioteca siteului Mănăstirii Săraca. Haide să le oferim finalul acestui fragment din mărturia lui Motovilov și cititorilor : „De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, în fața multor martori, în ce fel harul Sfântului Duh lucrează în oamenii pe care El i-a sfințit și luminat cu marile Sale insuflări. Amintiți-vă de Moise după convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El strălucea atât de tare, cu o lumină atât de grozavă, încât oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit să poarte un voal când a apărut în public. Amintiți-vă Schimbarea la Față a Domnului, în Muntele Tabor. O lumina mare L-a înconjurat „și vestmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada” (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au căzut cu fata la pământ de frică. Iar când Moisi și Ilie I s-au alăturat în acea lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se înfățișează harul Prea-Sfântului Duh al lui Dumnezeu, într-o lumină nestricăcioasă, tuturor celora care le dezvăluie Dumnezeu lucrarea sa.” Pe site-ul Mănăstirii Săraca mărturia se oprește exact unde începe marea descoperire făcută lui Motovilov : acesta simte în inima sa o mare bucurie, iar fața Sfântului se preschimbă în lumină. Între cei doi începe o discuție despre ceea ce simt. Găsiți întreaga mărturie în cartea „Sfântul Serafim din Sarov- o biografie spirituală alcătuită de Arhimandritul Lazarus Moore”, apărută la editua Agapis: http://editura.nektarios.ro

– „Întrebările mele sunt tari ca piatra/ şi înţepătoare ca nişte arici…/ nu ştiu care o să-mi fie soarta,/ mi-e frică şi nu ştiu unde o să plec de aici.// Cred în Domnul Iisus şi în Calea Sa,/ dar aş vrea, dacă se poate, un pic de bine şi aici, pe pământ,/ loviturile necuratului le mai duc şi nu prea,/ îs ca o frunză zbuciumându-se în urma trenului, în vânt.// Nikolaj Velimirovič, tu eşti mare sfânt al sârbilor,/ iar sufletul meu e slav pe jumătate…/ De ce sunt atât de fragil în faţa oamenilor?/ Cum să fac primul pas în ceea ce va fi mai departe?”. Sunt versuri din ultima ta carte de poezii, „Refuz fularul alb”, apărută în 2011. În ce ar consta picul de bine amintit?

– E o dorință firească, aceea de a nu avea parte de loviturile necuratului. Mântuitorul Însuși a avut această dorință, în Grădina Getsimani, dar a învins-o : „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Trebuie să înfruntăm viața cu credință și curaj.

– Ce e poezia, în prezent, pentru tine?

– Când Îl descoperi pe Dumnezeu descoperi o poezie mai frumoasă decât toate poeziile lumii. O poezie adevărată. Poezia în sine nu e ceva valoros. Cei care cred asta sunt niște idolatri. În versuri s-au scris și lucruri adevărate, dar și mari tâmpenii – vezi cazul meu. Și sunt oameni care s-au lăsat impresionați și de unele, și de altele. Dar mai ales de altele… Pentru că poeții s-au crezut deștepți și s-au apucat să caute sensul vieții acolo unde nu aveau cum să-l afle. Adevărata poezie? Să vedem ce l-a impresionat pe Mântuitorul în aventura Sa omenească. Nu l-a impresionat atitudinea poetică a Sfântului Petru, „Te voi urma oriunde vei merge”, ci smerenia sutașului, a femeii cananeence sau a femeii care îi unge picioarele cu parfum. Adevărata atitudine poetică e smerenia, iar adevărata poezie, poezia lucrătoare, e rugăciunea.

– Mai pup Raiul, în nemernicia mea, dacă-mi plac Baudelaire, Lautreamont, Sade?

– Nu, evident că nu. Trebuie să renunți la aceste mizerii. Sunt necurățiile potrivnicului în ele.

– În finalul convorbirii, ce ai vrea să mai spui cititorilor?

– Să renunțe la plăcerile amăgitoare ale acestei lumi și să meargă pe urmele Lui Iisus Hristos.

Interviu realizat de Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 258, 1- 15 iunie 2013

Antonevrozele firescului

Să vorbești despre Liviu Antonesei e ca și cum ai vrea să treci un tsunami printr-un ciur. Că scrie poezie, ok. Eseistică și critică literară, ok. Proză, iar ok. Că e profesor universitar și fost politician- dar câți nu sunt? Că este un intelectual căruia îi pasă de țara asta amărâtă, ok. Că a a avut curaj ca fost dizident, când alții se scăpau în pantaloni, tot ok. De unde să-l iei ca să respecți adevărul faptic, păstrând dreapta măsură? E ca mercurul, cu traiectorie imprevizibilă, alunecos, dar totdeauna la nivelul excelenței. Antologia de poezii „Un taur în vitrina de piatră”, publicată recent, la împlinirea a 60 de ani, este un punct valid de plecare.

Omul Antonesei dă peste cap literatul cu același nume, care are alură de dur. Sau, poate, restabilește echilibrul exact, cine știe?! Dacă mă așteptam, înainte de a-l cunoaște, ca Antonesei să fie un ciufut cu nasul la 10 metri, și așa mă așteptam după experiențele nu puține cu alți literați români valoroși, rotund de sine precum aerul într-o minge, realitatea a sărit de pe fix orizontul de așteptare, autorul ieșean fiind un tip absolut natural, fără fasoane, relativ simplu de decopertat în canonul prieteniei cu care m-a gratulat, firesc. Nu ține să pozeze, nu vrea să dea neapărat favorabil în fața interlocutorului, se rezumă să fie cum e, în urcușurile și coborâșurile firescului, conștientizându-le prin prisma unei inteligențe permanent în alertă și scăpărătoare. Vârsta biologică nu-i corespunde cu nonconformismul structural, de unde n-ar fi nepotrivit să ia lecții tinerii, ciopor conformiști, bătrâni înainte de vreme.

Egal cu sine, poetul este unul al firescului: „În patria mea în care unii au pâinea/ și alții cuțitul și un inoxidabil/ lanț de interese îi leagă pe unii de/ ceilalți,/ în patria mea strălucitoare și tristă,/ eu sunt un corb bătrân, fără aripi,/ un paria însemnat cu stea albă în frunte,/ un recipient fără fund în care-și vomită –/ cu toții – fierea și neputința și ura./ Și pentru că în patria mea de nimic/ nu-mi e teamă/ și pentru că în patria mea nimic nu mi/ se poate întâmpla în afara iubirii/ mele disperate pentru Maria,/ sunt cuprins subit de o stranie bucurie,/ de o fericire fără margini a gândului inimii mele, de un extaz infinit/ ca o moarte de aur și sânge. Ca o lumină/ a cărnii./Drept care, în patria mea de gânduri ucise,/de vinovate tăceri, de umile elanuri interioare,/ eu răspund și semnez propriu:/ Liviu Antonesei”.(„Antonevroze sau Păcatele capitale”). Dimensiunea socială- protestul, dragostea, moartea, problemele filozofice- marile teme ale literaturii se contopesc fără hurducături în poemele lui Antonesei, în tonuri grave, deși au texturi diferite, mai ample, scurte, cu tăietură brutală ori molcomă, chiar și cu rimă. Câteva poezii deocheate, care amintesc de ce scrie în prezent Emil Brumaru, dezinvolt, amplifică prin contrast sobrietatea celorlalte. Eșantion: „Pasul tău pe străzi înguste/ Face flamure din fuste/ Curul tău, puțin mai sus,/ Mă lasă pe gânduri dus./ Curul tău și grota ta/ De mine-s alăturea!” („Cântecel de plimbare”).

Încadrabil biografic în generația 80, Antonesei nu se înghesuie în canonul literaturii congenerilor. Structural romantic, filtrat prin avatarurile modernismului, își cenzurează în mică măsură patetismul prin ironie, dar nu se rușinează cu el, ca alți scriitori, de crezi că-i o boală venerică. Nu face un fetiș din actul scrisului. Așa e, așa-i de luat, nu se schimbă de dragul modelor. „Dumnezeule, frumos poate fi câteodată ecoul!”, afirmă și este credibil. Are așii în mânecă pe teritoriul poeziei de dragoste, după părerea mea.

Antologia „Un taur în vitrina de piatră”, scoasă la editura „Adenium”, cuprinde toate poeziile scrise în 35 de ani de Antonesei, din 1977 până în 2012- volumele Căutarea căutării” (1990), „Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste” (1999), Psaumes” (2004), „Dispariţia şi eternitatea Eonei” (2006) şi „Poveşti filosofice cretane şi alte poezii” (2012). Nu e de așezat în bibliotecă unde nu ajungi să ștergi praful.

Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 258, 1- 15 iunie 2013

Gheorghe Grigurcu: “Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii“

– discuție cu Gheorghe Grigurcu

Alexandru Petria: Cînd mă gîndesc la dumneavoastră, stimate domnule Gheorghe Grigurcu, mintea îmi fuge la Clint Eastwood. Nici vorbă de asemănarea fizică, desigur. Ci îmi păreţi, ca şi multe din personajele celebrului actor american, un “lup singuratic”…

Gheorghe Grigurcu: Iată o comparaţie la care nu mă aşteptam în ruptul capului. Eu şi… Clint Eastwood! Acesta joacă într-adevăr de multe ori rolul unui “lup singuratic”, dar într-un stil… american. Solitudinea are şi o amprentă naţională, nu găsiţi? Cea pe care o ilustrează Clint Eastwood nu e una introvertită, autoscopică, ci legată de condiţia unui “om între oameni”, care se simte stînjenit din pricina semenilor. Un cunoscut romancier american, Henry Miller, scria: “Dintre toate fiinţele terestre, omul e cel mai singur. Cu atît mai solitar cu cît e mai înconjurat de cei din rasa lui”. În condiţiile imanente ale spaţiului său, cucerit treptat, anevoios, singuraticul american e un explorator, un aventurier. Dîrz, fire de luptător, s-a deprins cu pistolul (o seamă de pistolari au căpătat o aură legendară) şi nu cu introspecţia. În schimb francezii reprezintă o solitudine, ca să zic aşa, mondenă. De regăsiri doar intermitente ale intimităţii eului relaţionat social, pretinzînd o comunicare convenabilă, singurătatea prelungită, dramatică nefiind de bonton. Vauvenargues o caracteriza drept “o dietă a spiritului mortală cînd e prea îndelungată”, după cum Valéry pune punctul pe i afirmînd că “un om singur e totdeauna în proastă companie”. Să ne gîndim la Proust care a fost eminamente un “om de lume”, frisonat de constatarea ierarhiilor sociale, a snobismelor pe care le-a analizat, punîndu-se el însuşi în cauză, cu o perspicacitate tangentă la genialitate. Atunci, unde am putea vorbi de o singurătate care angajează “în forţă” fiinţa interioară, care devine un resort al creaţiei? Mai curînd la germani, la ruşi. Muzica, filosofia, lirica în care au excelat germanii găsesc acoperire într-un aforism al lui Schopenhauer, care desemnează singurătatea ca fiind “soarta spiritelor superioare”. După cum marii scriitori ruşi au oferit cele mai profunde sondaje ale fiinţei, graţie solitudinii religioase a lui Tolstoi şi a celei religios-demonice a lui Dostoievski. Dar la români? Aici lucrurile sînt amestecate. Dacă la un Eminescu, la un Blaga, la un Bacovia (“nordicii” noştri) triumfă solitudinea dureroasă, la un Arghezi, la un Ion Barbu avem a face cu o ambiguitate, cu o apropiere de lume datorită pitorescului inclusiv de expresie. Practica unui limbaj colorat, sarcastic nu e oare o mişcare a deschiderii spre exterior, id est o nervozitate a solitudinii ce ar vrea să-şi înceteze “dieta”? Dar dvs. voiaţi probabil să vă vorbesc şi despre modesta mea persoană. M-am aflat, mai toată viaţa, între două tipuri de singurătate care s-au potenţat reciproc. Una nativă, alta impusă de împrejurări. Singurătatea dată cutez a presupune că ţine de o fibră “nordică” ce m-a îndrumat către o evadare în mine însumi, în acea perspectivă a trăirilor care pune în paranteză prezentul, bizuindu-se pe trecut şi pe viitor. Pe un viitor nutrit de energia neconsumată a trecutului, o formă de trecut ideal în care m-aş putea recunoaşte. Trecutul şi viitorul: timpuri trase în ficţiune, reprezentînd o similiestetizare existenţială. Să fie astfel vorba de singurătate ca de-o ipostază strict egotică, închisă? De o noncomunicare? Nu cred, întrucît solitudinea proprie poetului configurează limbajul liric, factor ce caută a se sustrage prezentului, dar, oricum, un limbaj. Dacă autorii de tip “sudic” aţîţă, provoacă timpul prezent printr-o manieră spectaculară, nu o dată extravagantă, (suprarealiştii aparţin acestei categorii), “nordicii” îl prefac în tensiuni ale aşteptării. Emoţia lor specifică: nostalgia. În primul caz e o singurătate libertină, în al doilea una fidelă sieşi. Evident, contează şi circumstanţele vieţii unui scriitor. În situaţia mea, dovedindu-se de atîtea ori neprielnice, acestea au avut totuşi generozitatea de a-mi favoriza ceea ce am numit singurătatea nativă.

– Să ne întoarcem în timp. Aţi fost refugiat de două ori, în două cotituri ale istoriei. Ce au lăsat în urmă aceste ruperi de locurile unde aţi trăit? În viaţă, în scris.

– Da, am cunoscut în copilărie două refugii. Unul din Ardealul de Nord, în 1940, altul din Basarabia, meleagul meu de baştină, în 1944. A fost o invazie timpurie a prezentului în viaţa mea, zdruncinată la un mod care m-a făcut pesemne şi mai rezervat faţă de acest timp “regal”, aşa cum îl socoteşte un poet spaniol, însă pentru umila mea persoană, opresiv. Amintirile din Basarabia pe care am părăsit-o definitiv la 8 ani au dulceaţa paradiziacă a începutului de viaţă, cînd temporalitatea nu e încă divizată, formînd un conglomerat feeric. Nimic de atunci n-am impresia că ar constitui un rest inutil, un rebut, totul se încarcă într-o memorie afectivă cu caracter vital, precum un organ al corpului nostru. La fel s-a întîmplat cu zilele petrecute în Ardeal, la Gheorgheni, unde, în pragul unor evenimente triste ale istoriei, am locuit un an. Necazurile s-au înmulţit în 1944, cînd am ajuns la Târgu-Jiu (Amarul Tîrg de mai tîrziu!) şi, ulterior, într-o comună gorjeană, Peşteana-Jiu. Au continuat la Oradea, unde am urmat liceul, între 1950-1954. Goma vorbeşte despre un fapt cunoscut şi de mine şi anume atitudinea neprietenoasă a unor “regăţeni”, oameni ai locului, cu casa, masa şi rosturile lor îndeobşte încă neatinse, faţă de noi, refugiaţii, victime ale acelor vremuri de restrişte. Îmi sună încă în auz acest cuvînt peiorativ, aplicat nu o dată cu ciudă unor nefericiţi. Desigur, îndată după război exista o criză economică, nivelul de trai al majorităţii locuitorilor ţării a coborît, însă refugiaţii se vedeau loviţi de soartă într-un chip aparte. Plecaţi de acasă în grabă, cu doar cîteva geamantane, am fost nevoiţi a ne vinde puţinele lucruri pe care le mai aveam, tacîmuri, feţe de pernă, rochii ale mamei, pentru a ne procura mîncare. Bunica spăla rufele unor militari sovietici… De la Târgu-Jiu ne-am mutat, cum spuneam, la Peşteana-Jiu, unde tatăl meu, inginer agronom, primise serviciu. Cultivînd legume pe o mică suprafaţă de teren din preajma casei (oficiale) în care ne-am stabilit, crescînd cîteva păsări, situaţia ni s-a mai ameliorat întrucîtva. Însă mă umilea starea de inferioritate în care mă aflam chiar faţă de colegii mei de şcoală. Toţi (marea majoritate era alcătuită din copii de ţărani săraci) aveau o casă proprie. O curte, o gospodărie. Adesea şi o mică livadă şi un petec de pămînt. Erau proprietari. Noi eram nişte venetici. În acel moment simţămîntul de proprietate era încă foarte dezvoltat, precum un element determinant pentru calitatea unei persoane. Nici la Oradea, destulă vreme, lucrurile n-au mers bine. Ca licean, locuiam împreună cu părinţii şi cu bunica, toţi patru într-o singură odaie igrasioasă. Bunica şi tata dormeau pe jos. Niciunul, din cîte ştiu, dintre colegii mei de clasă nu păţise aşa ceva. Într-o bună zi, unul din ei a vrut să-mi facă o vizită. L-am zărit pe fereastră şi nu i-am deschis uşa. M-a văzut şi el şi a rămas supărat pe mine, nedîndu-şi probabil seama că mi-a fost ruşine să-l primesc în mizeria noastră. Abia cînd devenisem student la Cluj, ne-am mutat într-o locuinţă mai “onorabilă”, cu două camere, dar fără baie şi fără toaletă în interior, în care am rămas pînă la reîntoarcerea, lipsită de glorie, în Amarul Tîrg, în 1978. Să mai continui? Ca student al Şcolii de literatură din Bucureşti, m-am pomenit exmatriculat după numai un trimestru, ca “duşman al poporului”, pentru că-i vizitasem pe Tudor Arghezi şi pe fosta soţie a lui E. Lovinescu. Ca student la Universitatea din Cluj, neîndoios rău văzut şi acolo pentru relaţiile cu Blaga, am fost aşijderea exmatriculat pentru cîteva absenţe la plicticoasele ore de marxism-leninism şi reprimit numai după ce autorul Spaţiului mioritic a făcut un drum pînă la decan. Deşi am luat, în ultimul an de studenţie, premiul întîi pe ţară, n-am obţinut, la terminarea facultăţii şi nici mai tîrziu, nici măcar un post de portar la vreo instituţie culturală a oraşului de pe Someş (poetul, mult preţuit de mine, Aurel Rău ştie cum stau lucrurile)… Bucuros, la un moment dat, că am ajuns redactor al revistei Familia, la reînfiinţarea ei, în 1965, m-am trezit scos din funcţie, proiectat în şomaj pe o perioadă de nu mai puţin de 16 ani. Pe deasupra silit să părăsesc Oradea, întrucît am indispus “organele” prin cîteva scrisori de protest înaintate lor. Motivul, unicul motiv invocat? N-am scris nimic despre partid şi despre “tovarăşul” Ceauşescu… Ce-au însemnat aceste “ruperi” de locurile unde am stat de-a lungul vieţii, v-am povestit pe scurt. Ce-au însemnat în scris, vă poate spune scrisul meu însuşi.

– Dacă excelezi în mai multe specii literare, dintr-o lene sau comoditate a evaluării probabil, lumea literară românească ţine să încline balanţa spre una, neglijînd-o pe cealaltă. E o prostie şi o nedreptate. Sînteţi un poet extraordinar, însă în percepţia publică are întîietate criticul literar Grigurcu. Vă mărturisesc că am citit prima dată poeme de-ale dumneavoastră cînd eram în liceu, din paginile revistei “Convorbiri literare”.

– Cum v-aş putea contrazice în privinţa “balanţei” arbitrar înclinate? Cum aş putea să nu admit că, în principiu, se comite astfel o “nedreptate”? În cazul meu, poate că a constituit o eroare scrisul critic, cultivat insistent, care mi-a împins mai la margine poezia, chemarea, mărturisesc, precum şi silinţa mea literară dintîi, obiectul debutului editorial. Un confrate mai tînăr, Nicolae Coande, nota în acest sens: “nu se ştie pe cine iei la drum”! Şi n-avea dreptate? Nu era mai bine să am o singură “direcţie de înaintare”? Aşa cum am mai explicat, mi s-a părut că a fi critic poate fi o eventuală profesie, pe cînd a fi (doar) poet… nu prea. O dorinţă de “corectitudine” socială m-a împins către o activitate critică ce, din aproape în aproape, a căpătat proporţii pe care nu le prevăzusem. De unde o anume lipsă de atenţie faţă de poezia pe care am publicat-o mereu (cu toate că aprecierile favorabile asupra ei, sub semnătura unor prestigioase condeie, s-ar fi cuvenit să mă bucure). Fenomenul nu e nou. Iată observaţiile amare ale lui E. Lovinescu, romancier suficient de neglijat în epoca sa, care abia în ultimii ani începe a fi preţuit după cum se cuvine şi pe această latură: “Criticul care se încearcă în literatura de imaginaţie, este privit cu aceeaşi neîncredere instinctivă cu care e privit romancierul făcînd poezii. Din comoditatea clasificării, publicul nu poate admite polivalenţa talentului; scriitorul este legat în cămaşa de forţă a unităţii şi toate încercările lui de a evada sînt considerate ca abateri sau ca simplă neseriozitate”. Curios e faptul că o atare “comoditate” nu cedează uşor nici în atmosfera aşa-zisului postmodernism, însuşit în alte privinţe precum o deschidere largă, precum o convieţuire exemplară a modalităţilor. Mă gîndesc însă şi la altceva. Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii. Iată şi o vorbă în această privinţă a lui Novalis: “Criticul autentic trebuie să posede capacitatea de a crea el însuşi creaţia supusă criticii”. Or, ce se întîmplă? Criticii care nu sînt poeţi (nu e o incriminare, vocaţia lor critică poate fi înaltă şi în felul acesta), aplicîndu-se asupra textelor poetice, se întîmplă să nu posede acei senzori aparte ai recepţiei celor mai fine calităţi, a reliefurilor ca şi impalpabile, a particulelor ca şi imponderabile ale acestora. Istoria criticii noastre e în măsură a confirma un asemenea punct de vedere. Titu Maiorescu, e adevărat, l-a descoperit pe Eminescu (ceea ce nu era prea greu), dar mai departe a promovat numele unor minori, fiind total neinteresat de valorile lirice reprezentative cu care s-a întîmplat a fi contemporan, de la Macedonski şi Coşbuc la Dimitrie Anghel, St. O. Iosif, Ştefan Petică, Ion Minulescu, Ion Pillat, Bacovia. Cu E. Lovinescu s-a petrecut altceva. N-a fost poet, însă a fost, cum arătam, un romancier de înaltă ţinută, un prozator excepţional în Memorii. Meritul său de-a fi susţinut şi introdus în tabloul literaturii române pe modernişti e legat şi de prezenţa în cenaclul Sburătorul a unor poeţi ale căror opinii şi preferinţe le-a înregistrat cu folos: Felix Aderca, Ion Barbu, B. Fundoianu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu ş.a. În continuare, cei mai de seamă critici ai poeziei au fost şi poeţi: G. Călinescu, Vladimir Streinu, I. Negoiţescu (să nu-l uităm nici pe Ion Pillat, foarte comprehensiv faţă de numele noi pe atunci ale poeziei occidentale).

– Care personalităţi v-au marcat anii de formare?

– Spre deosebire de mulţi literaţi tineri de azi, eu unul am avut o mare preţuire pentru trecut, mai mult, o evlavie a trecutului. Să fi fost în cauză aceeaşi neîncredere în prezent cu care intram în viaţă? Copil şi adolescent, am crezut o vreme că mă voi consacra istoriei. Citeam pe nerăsuflate tot ce-mi cădea în mînă din domeniul său. Mirajul literaturii s-a ivit ceva mai tîrziu. Să precizez că liceul şi facultatea le-am urmat în perioada cea mai întunecată a ideologizării comuniste, pe care au reprezentat-o anii ’50. Căutam cu înfrigurare cărţile interzise de cenzură, încredinţat fiind că ele întrupează universul firesc al scrisului, că adevăratele valori se află acolo. Trecutul pe care oficialitatea abuzivă se străduia să-l suprime devenea pentru mine un reazem major, dătător de speranţe. Aveam nevoie de textele sale precum de aer. Astfel i-am citit cu nesaţ pe marii poeţi interbelici, pe criticii aceleiaşi perioade fundamentale, resimţindu-i drept mentori. E. Lovinescu, pe care-l cunoşteam suficient de bine încă din clasele liceale, se constituia pentru mine într-un autor de căpătîi, apropiat sufleteşte şi din pricina vicisitudinilor biografiei sale, oferind o lecţie de consecvenţă şi demnitate. Dar n-aş putea omite fascinaţia resimţită în faţa Istoriei lui G. Călinescu, procurată de la un anticar particular din Capitală, Radu A. Sterescu, personaj curajos care îndrăznea să vîndă cărţi puse la index (a şi intrat în curînd în temniţă), la care am ajuns prin recomandarea lui Labiş. Desigur, Divinul critic urma să mă dezamăgească atunci cînd mi-am dat seama de compromisurile pe care le făcea cu regimul comunist, prefigurate într-un fel în paginile lovinesciene care-l comentau, neomiţînd a-i semnala slăbiciunile. Cu toată antipatia pe care patronul Sburătorului i-o purta lui G. Ibrăileanu (i-a lăudat, totuşi, Adela), mi-a devenit drag acest moralist “provincial”, de-o acuitate pe care o resimt neştirbită pînă în prezent, cînd îl recitesc. Dintre poeţi, preferaţii mei erau Adrian Maniu, Fundoianu, Vinea, Voronca, dar mai presus de toţi Blaga. Am avut marele noroc de a-l cunoaşte îndeaproape în anii petrecuţi la Cluj, de-a fi încurajat de marele om cu o înţelegere şi magnanimitate uluitoare. Blaga a rămas o stea polară a existenţei mele intelectuale, cu toate că în poezia pe care o scriu, ale cărei începuturi le-a apreciat aşa cum n-aş fi nădăjduit nici în visele cele mai frumoase, s-a întîmplat să nu-l urmez. Ce să vă mai spun? Am citit şi destui autori străini, pe cei francezi şi ruşi adesea în original (Baudelaire, Rimbaud, Apollinaire, Thibaudet, Bachelard, ca şi Esenin, Blok, Maiakovski, Bagriţki, etc.). Limba rusă o cunoşteam din familie, iar pentru a mă deprinde mai bine cu limba franceză am citit, cu creionul în mînă, vreo 7-8 volume de Anatole France… Cum rămîne aşadar cu personalităţile care mi-ar fi “marcat” formarea? Toţi la un loc, mai curînd decît unul sau doi sau trei, într-o devălmăşie a cărţilor care, în acea epocă de cumplită secetă culturală, alcătuiau, pentru copilandrul visător ce eram, o boltă nu mai puţin copleşitoare decît bolta celestă. Jules Renard afirma că a înţelege cum se cuvine un autor înseamnă a-i deveni egal. Poate că aşa este: o egalitate respectuoasă, rezultat al empatiei pe care o presupune admiraţia, dar care nu se cuvine a-şi prelungi prea mult farmecul prezumţios, lăsîndu-ne disponibili pentru alte experienţe de acelaşi norocos tip.

– Vă rog să încercaţi un Top 10 al celor mai importanţi poeţi români.

– Am mai făcut cîndva un asemenea exerciţiu, ajungînd la un rezultat care nu m-a mulţumit. Îmi aduc aminte de o comparaţie a lui Tolstoi, din Moartea lui Ivan Ilici, aceea după care a muri ar fi ca şi cum omul ar încerca să intre într-un sac mai mic decît el. Ce se petrece în cazul poeţilor români “de top” (acum încerc a mă pronunţa asupra celor ce, cu o unică excepţie, nu se mai află în viaţă)? Asupra primilor şase n-aş avea niciun dubiu: Eminescu, Macedonski, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu. De-aici încolo însă apar dificultăţi. Din rîndul interbelicilor renunţ cu greu la Fundoianu şi la Al. Philippide. Dar ce nume să aleg mai departe? Cum să nu am impresia stînjenitoare că nedreptăţesc pe cineva, oprindu-mă doar la patru dintre următorii: Gellu Naum, M. Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Nicolae Labiş, Cezar Ivănescu? Aşa încît, cu voia dvs., renunţ.

– Viaţa dumneavoastră n-a fost deloc roză. Dacă era altfel, era mai bine pentru literatul Grigurcu? Fără securişti, fără comunişti, cu bani îndestulători?

– Vedeţi dvs. domnule Alexandru Petria, mi-ar fi greu să mă gîndesc în această clipă la o viaţă contrafactuală. Aşa cum s-a desfăşurat, integrată în cea mai mare parte în cei 45 de ani de comunism, îmi resimt viaţa, desfigurată de perioada cu pricina, ca pe un prezent care n-a încetat. Un prezent extins aidoma unei uriaşe pete de ulei pe suprafaţa mării, care stăruie încă mult timp după accidentul de navigaţie care l-a produs. Am fost dat afară din oraşe, din universităţi, din slujbe, marginalizat cu îndărătnicie pînă am ajuns la seninătatea unei constatări. Acesta e un Destin. Cum să te împotriveşti Destinului, teribilului Destin pe care grecii antici îl venerau cu resignare, dîndu-ne o pildă, poate cea mai teribilă pe care ne-o oferă mitologia lor? Trăsătura de “lup singuratic” pe care mi-aţi atribuit-o e oare premisa sau consecinţa acestui Destin? Îndrăznesc a socoti că e o premisă, un dat al unei fiinţe care trebuia să fie inadaptabilă, în răspăr cu habitudinile lumii, cu destui semeni, mîhnită de dizarmoniile sale lăuntrice, dar şi de cele ale întîlnirilor cu realul, aşteptînd. Aşteptînd ce? Poate reînvierea unui trecut real cîndva, îndepărtat în zona unei vîrste aurorale, care în mod fabulos s-ar cuveni să curme odată blestemul prezentului perpetuu, stigmatizat de comunism şi de urmările sale. Blaga are un aforism enigmatic: “Cele mai multe aspecte ale prezentului sînt accesibile numai profeţiei”. Ce s-ar putea înţelege de aici? Că prezentul e fie proiecţia unor vaticinări confirmate, fie conţine vaticinările pentru vremea ce va să vie. Sau ambele. Aşadar o perspectivă care, fără a izbăvi prezentul de scăderile sale, îi recunoaşte funcţia de receptacol al unor misterioase forţe care-l transcend, mistuindu-i condiţia inferioară. Am aşteptat decenii în şir o schimbare istorică ce a venit fără a aduce totuşi decît o jumătate a eliberării, încărcîndu-ne cu un nou set de dezamăgiri care nu o dată pornesc din cele ale totalitarismului, insuficient eradicate, precum o operaţie nereuşită, care lasă neatins un rest de ţesut bolnav.

– O să abat dialogul în altă direcţie. Vă consideraţi încheiate socotelile cu trecutul? Îi ştiţi pe informatorii Securităţii din preajma dumneavoastră?

– “Lup singuratic” fiind, n-aveam cum să nu atrag “ochii albaştri”, nespus de vigilenţi, ai instituţiei pe care Luca Piţu o alintă cu numele de Securiţica. Mai ales după ce, luînd legătura cu Arghezi şi cu Blaga, ajungînd mai tîrziu a fi comentat la Europa liberă, am dovedit prin acestea că pun în teribilă primejdie statul, întreaga societate angajată pe drumul construcţiei socialismului. Lucrurile au culminat, după cum am mai relatat în cîteva rînduri, cu anchete, percheziţii şi cu confiscarea manuscriselor. Silit a-i privi pe bravii “lucrători” cum scotocesc minuţios prin rafturi şi sertare, în căutarea, se vede, a unor explozivi măcar ideologici, tatăl meu, grav bolnav, a avut o criză în urma căreia, la puţine zile, a încetat din viaţă. Astfel Securiţica mi-a lăsat o amintire de neşters… Asta se petrecea în Amarul Tîrg. Dar în scurta perioadă petrecută la Şcoala de literatură devenisem “interesant” pentru doi colegi care mi-au pregătit cu sîrg un dosar solid în vederea exmatriculării (unul s-a afirmat ulterior ca traducător, altul, vag istoric literar, a avut o prestaţie pitorească, după 1989, apărînd chiar în postura de… candidat la preşedinţia ţării). Îl dibuisem cel puţin pe unul dintre astfel de “observatori” şi în rîndul studenţilor filologiei clujene, care a ajuns – nu se putea altminteri! – universitar în speţa lingvisticii (în facultate, colegul cu pricina era secretar UTC şi un soi de responsabil “cultural” de la Căminul studenţesc de pe strada Racoviţă). La Oradea, importanta “sarcină” a fost preluată de un ofiţer Secu care frecventa Cenaclul literar orăşenesc, în calitate de… poet. Cînd am fost angajat la revista Familia, supravegherea necurmată al cărei obiectiv eram a căpătat un supliment preţios, cel al intoxicării. Mi-am dat seama curînd că doi redactori (cum era de aşteptat, cei mai slabi sub raportul condeiului, care petreceau mai mult timp în anticamera activiştilor de partid decît la masa de lucru) răspîndeau felurite năzbîtii calomnioase pe seama mea. Aşa, ca să fiu înlăturat mai repede din calea lor, ceea ce s-a şi întîmplat.

– Scriitorii români nu prea excelează în hărnicie. Sunteţi o excepţie.

– Nu ştiu dacă e chiar aşa, Am avut/avem destui autori “harnici”, de la Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu la (era să zic Nichita Stănescu, dar mă abţin!) Nicolae Breban, şi neîndoios, Paul Goma. Şi ne fuge gîndul şi către “hărnicia” celebră, impusă de condiţionări financiare, a unui Balzac (deşi poate că n-a fost numai acest pinten care l-a îndemnat la galopul scrisului) sau către cea, nu mai puţin celebră, a unui Fernando Pessoa, atît de debordantă, încît a simţit nevoia de a-şi multiplica braţele auctoriale, aidoma unei zeităţi asiate. E bine sau ba să fii “harnic” în breasla literaţilor? La umila mea persoană ar putea fi vorba iniţial de un reflex dobîndit încă din copilărie, de la bunica şi mama, atunci cînd am fost îndrumat să-mi fac lecţiile cu conştiinciozitate şi să ajung astfel ditamai premiantul întîi. Aveam o mentalitate, să zicem, “pozitivă” pe-o parte, păguboasă pe alta, presupunînd că învăţînd “bine”, porţile în viaţă îţi vor fi deschise în consecinţă. Chiar ajuns student, habar nu aveam de formidabila forţă a “relaţiilor”, de magia “pilelor”, dumirindu-mă abia după o vreme că există colegi “purtători de serviete” profesorale ori avînd conexiuni oculte cu anume autorităţi, colegi care, bineînţeles, au făcut cariere universitare. Ce s-a ales însă de “hărnicia” mea? Scriu pentru a-mi ocupa timpul (variantă golănească: “a-ţi omorî timpul”), pentru a umple ecranul alb al acestuia cu rîndurile pe care le aştern din simţămîntul că n-aş avea ceva mai potrivit de făcut. Ceea ce s-ar numi vocaţie a devenit o îndeletnicire cotidiană, străduindu-se a nu sfida dictonul strămoşesc: non multa sed multum, prin numeroase corecturi, completări, printr-un şir de reveniri asupra paginilor scrise fără uşurinţa care, la unii confraţi, se pare că se instalează după un anume stagiu de practică. Asta e. Pe cît de “harnic” s-ar putea să apar în exterior, pe atît de critic sînt faţă de mine însumi, un biet laborios care nu rareori sfîrşeşte în nemulţumire şi o ia de la capăt, pe altă canava. Inclusiv pentru a se degreva de monotonia care pîndeşte în penumbre, de senzaţia de saturaţie. Aşa cum s-a statornicit, scrisul meu implică o alternanţă, întrucîtva consolatoare, între specii: critica, poezia, însemnările de jurnal, gazetăria se succed în funcţie de o dispoziţie pe care n-aş putea-o controla, căreia mă subordonez (excepţie fac “materialele” care musai să fie înfăţişate la termen fix). Şi de ce să nu recunosc că scriind “mult” îmi protejez singurătatea? Necesitatea ei irepresibilă îşi găseşte în ocupaţia scrisului – nu-i aşa? – un mediu prielnic.

– Cu mulţi ani în urmă, l-aţi “ras” pe Nichita Stănescu. Poezia lui are o posteritate ciudată, după voga enormă de care s-a bucurat…

– Da, cu Nichita Stănescu e o poveste. Am fost cel dintîi critic care, într-un articol apărut în Luceafărul, la finele anilor ‘60, am spus ceea ce am crezut că se cădea spus despre acest poet adorat al momentului: “Împăratul e gol”. Autorul Necuvintelor a beneficiat, ca niciun altul pe atunci, de un îndoit sprijin: din partea criticilor “liberali” (a se citi oponenţi ai “realismului-socialist”, care a decimat pînă către mijlocul deceniului şapte literele româneşti), ca şi, de la o vreme, din partea oficialităţii care găsise nimerit a agăţa un nume pe panoul “măreţelor realizări” ale regimului. Foarte promiţător la început (îi citeam poeziile apărute prin reviste, destul de rar, de altminteri, cu încîntare), Nichita s-a lăsat pradă, din păcate, unei inflaţii care l-a dezavantajat drastic. A acoperit innumerabile pagini cu stihuri torturate, cu puerilităţi ce frizau revelaţia sau cu incoerenţe vădind o suspendare a minimului autocontrol. Aidoma unui Rasputin, care, după chefuri straşnice, emitea în mijlocul cercului său de admiratori şi mai ales de admiratoare propoziţii mistice, bardul în chestiune îşi dicta textele într-o incontinenţă de rău augur. În acelaşi timp n-a şovăit a se ploconi, prin poeme şi declaraţii cîtuşi de puţin onorabile, în faţa cerinţelor partidului care l-a răsplătit copios. I-au trecut prin mînă sume imense: s-a spus că numai datoriile către Fondul literar pe care le făcuse echivalau cu preţul a cincizeci de automobile Dacia! O degringoladă paralelă a scrisului şi a vieţii l-a marcat fără şansa unui reviriment. Gloria sa a rămas însă, bizar intangibilă, într-o zonă, majoritară la ora actuală, a consideraţiei critice. Explicaţia? În primul rînd o inerţie, o subordonare a comentatorilor faţă de primele evaluări exaltate, care sugerau în subsidiar, repet, o anume opoziţie faţă de producţiile aservite regimului (Nichita n-a făcut din capul locului figura unui poet de curte). De aici pornind, o modă cu servituţile ei, ale cărei efecte nu s-au sleit. Îmi spunea I. Negoiţescu, îndată ce publicase o analiză favorabilă lui Nichita, Descrierea unui poet: “M-am gîndit, scriind-o, la părerile tale. Aveam tot atîtea argumente pentru a-l aproba ca şi pentru a-l nega pe poet. Am ales ultima soluţie, ca să nu distonez, eu, un întîrziat, cu generaţia tînără”. Mai recent, referindu-se la Nichita, Cristian Tudor Popescu pomeneşte de un soi de obligaţie pe care o au unele condeie de a-l lăuda excesiv, în continuare, pe acesta, pentru a-şi asigura “o pîine”… universitară ori publicistică. Iată un fragment din textul în cauză, pe care-l socotesc a fi cel mai judicios din ultimii ani asupra subiectului: “Răsfoiesc voluminoasele volume de lux Humanitas, Nichita Stănescu, Opera poetică, şi găsesc hectare de cuvinte fără noimă, şiruri căznite, versificaţii mecanice, de dragul rimei, gen Păunescu în degringoladă, o obscuritate cîtuşi de puţin fertilă, menită să înfăşoare nimicul, un vid de simţire poetică”. Vreţi să ştiţi şi opinia finală a Monicăi Lovinescu, care l-a cuprins destui ani pe Nichita în acolada elogiilor sale la Europa liberă? Iat-o: “Nichita a fost probabil cea mai neaşteptată şi mare degradare din literatura ivită prin 1960”. Cauzele? “Alcoolul şi turcirea”. Mi-aţi putea replica: acestea sînt cazuri izolate! Nu chiar. Aruncînd o privire în urmă, ne putem da seama că un şir de personalităţi ale literelor noastre au manifestat, unele cu o anume zăbavă, rezerve categorice faţă de supralicitatul bard: Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea, Ovidiu Cotruş, A. E. Baconsky, Ion Caraion, Şerban Foarţă, Matei Călinescu etc. Am simţămîntul că Nichita Stănescu nu constituie încă un caz clasat, aşa cum s-ar părea, într-un duh al beatificării, că, în consecinţă, peste capul unei generaţii sau a două, va fi rediscutat într-un climat cu mai puţine preconcepţii. Eu unul nu-l “neg”, nu-i contest personalitatea lirică reală, înăbuşită însă sub maldăre de incontestabile rebuturi. Opera sa e aidoma unui butoi uriaş umplut cu un lichid impur, din care ar fi avantajos să se tragă, prin distilare, conţinutul unei singure sticle. Încerc doar a-i pune în discuţie reputaţia, încă atît de străină, în supradimensionarea sa, de o apreciere critică neconstrînsă, care-l urcă pe un soclu inadecvat.

– Cum scrieţi? Ambianţă, tabieturi, treburile astea.

– Să ştiţi că nu sînt pretenţios. Scriu în orele matinale, punînd lumii o singură condiţie, aceea de-a fi singur (în schimb sînt bucuros să am în preajmă un cîine sau o pisică). Ceea ce presupune şi suspendarea strictă în acel răstimp a convorbirilor telefonice. Accept – n-am încotro – ca acestea să mă terorizeze către seară. Dar vreţi să ştiţi probabil mai mult. Vă destăinui că nici eu nu ştiu prea bine ce se întîmplă la masa de lucru. Uneori vorbele mi se ordonează mai lesne, cu o senzaţie de armonie (care poate fi şi înşelătoare), alteori dificultatea se instalează din capul locului, sub chipul unui text împiedicat, care nu se mai urneşte asemenea unui vehicul pe un drum desfundat. Noroc că nu scot la iveală aproape nimic “din prima”, revenind, îndeobşte în mai multe reprize, asupra variantei iniţiale, pe care în unele cazuri o modific pînă la nerecunoaştere. Rezumativ, scriu greu. Am băgat de seamă că în această ocupaţie urmez două tactici pe care le-aş numi a scrisului liniar şi a celui în zig-zag. Cel dintîi se impune atunci cînd trebuie să mă ocup de un anume subiect pe care-l “dezvolt”, cel de-al doilea trece de la una la alta, într-o lejeritate a momentelor în care m-aş putea regăsi cu o spontaneitate aidoma senzaţiei pe care o încerci cînd te afli instalat confortabil într-un automobil ce străbate un peisaj parcă neatins de om. “Inspiraţie”? Ceva venit dintr-o extraneitate, un dar ce te face să te întrebi cît de vrednic eşti a-l primi, sau doar o eliberare ca atunci cînd laşi jos o povară pe care ai purtat-o de-a lungul unui drum greu? Nu-mi dau seama. Dintr-odată ordinea ţi se pare superfluă, îndemnîndu-te a o înlocui nu cu dezordinea, ci cu o libertate care conţine o secretă disciplină. O ordine specială pe care n-ai putea şi nici nu vei simţi vreodată nevoia a o desluşi, deşi o simţi. Precum o adiere de vînt împrospătînd obrazul, care e, după cum nota Soljeniţîn, cel mai tulburător semn al vieţii.

– O întrebare probabil încuietoare – pentru ce scrieţi?

– Într-adevăr, o întrebare “încuietoare”. E ca şi cum m-aţi întreba de ce mă mişc, de ce privesc, de ce respir. Într-o carte pedantă din secolul XIX, operă, desigur, a unui Marius Chicoş Rostogan, se găseşte o definiţie a… mersului. Există în viaţa fiecărui om lucruri care cad sub incidenţa unei explicaţii ce ar suna cam aşa: pentru a fi el însuşi. Fără a-mi fi impus/ recomandat de cineva, scrisul cred că face parte din gena mea psihică. E o înzestrare sau o damnare? O altă chestiune “încuietoare” pe care mi-o pot pune. Deoarece, alegînd unul din termenii acestei dileme, mi s-ar părea nu doar că simplific nepermis problema, ci şi că încerc să-mi pun laurii unui cîştigător, cu semnul “binelui” sau al “răului”, nu importă, în realitate cu neputinţă de admis în mediul unor nesfîrşite incertitudini, frămîntări. În acel dans epuizant de lumină şi umbră, în care n-aş putea ţine partea niciuneia.

– La ce lucraţi acum?

– La ce bun să-mi anunţ proiectele, cîte or fi, aidoma unei reclame la un produs ce “urmează să apară în curînd pe piaţă”? Mă aflu angajat cu colaborări permanente la o seamă de reviste (vai, vreo zece), cîteva din ele găzduindu-mi “cronica literară”. E, după cum ştiţi, o rubrică băgată-n corzi, reabilitată, iarăşi obiect al dispreţului, dar care supravieţuieşte vicisitudinilor, se vede ca o necesitate a contactului prim cu creaţiile literare. După ce am slujit-o aproape cinci decenii, mă învrednicesc a supune în continuare comentariului meu între 40 şi 50 de cărţi pe an, dar… am obosit. Ce să fac mai întîi? La ce să renunţ, cum să-mi reechilibrez munca? Mă simt atras progresiv, pe lîngă poezia ce rămîne noua-vechea mea practică de căpetenie, de o formulă, să zic, a jurnalului, confesivă, de rememorări dar şi de meditaţie asupra unor teme ce mi-au fost/îmi rămîn aproape. Voi avea suficient răgaz pentru ele? Îmi măsor în oglinda critică nu numai chipul, aşa cum a răzbătut prin vremi, dar şi trecutul care te-ndeamnă la speculaţii, judecăţi, concluzii, precum într-o etapă ultimă, penultimă – cine ştie? – a ceea ce sîntem.

– Am constatat cu mîhnire, sînt excepţii, desigur, că la scriitorii contemporani lipsa de caracter este proporţională cu valoarea. Onoare, demnitate, vorbe cam în vînt… Pentru o subvenţie sau o sinecură, stau în preajma unor personaje politice infecte, fie ei şi preşedinţi ai republicii, legitimîndu-i. Mă contraziceţi?

– Cum v-aş putea contrazice? Năravul nu e nou, sistemul comunist l-a confirmat cu asupra de măsură, noi sînt doar oamenii care-l perpetuează în zilele noastre. Înţeleg subtextul decepţiei dvs. Mă văd nevoit aşadar a mă referi la aşa numiţii “boieri ai minţii”, care treceau drept discipolii lui Noica, însă care în loc de a se conforma tablei de legi a acestuia, stipulînd un mandarinat al ideii pure, s-au urcat într-o ambarcaţiune plutitoare pe valurile tulburi ale politicului. Nu mă contrazic. Sînt departe de-a contesta dreptul, ba chiar, în anume conjuncturi, obligaţia morală a intelighenţilor de-a se rosti în treburile cetăţii, care le poate favoriza ori perturba grav misiunea. La “boierii minţii”, numiţi şi “elitişti”, s-a manifestat însă, pe lîngă “despărţirea” de legatul mentorului (las’ că, în plan biografic, şi acesta s-a apropiat de două extreme politiceşti), o nu tocmai măgulitoare orientare spre, vorba lui Caragiale, “un ce profit”. Spre năzuinţe de carieră, iar nu de ordin ideal. Unul din ei a sărit, aidoma unei figurine dintr-o cutie cu resort, îndată după prăbuşirea dictatorului, în chip de “ales” al lui Iliescu, în primul guvern al acestuia (cineva îngîna cu acel prilej nişte versuri argheziene: “Tînărul cu-adevărat/ Pare un om învăţat,/ Zise preşedintele / Potrivindu-şi dintele”). A avut grijă de-a ocupa înalte demnităţi şi în imediata apropiere a următorilor doi preşedinţi ai ţării. Cu aceeaşi mixtură de sumisiune într-o direcţie şi prezumţie în alta, şi-a dovedit rafinamentul inclusiv în spaţiul gingaş al oportunismului. Altul, companion indisociabil al celui dintîi, înzestrat cu un dar magnific din partea acestuia, o importantă editură şi un corespunzător salariu directorial, s-a lansat în cîteva diatribe de-o remarcabilă ferocitate justiţiară împotriva “lichelelor” erei precedente, dar ce să vezi? Cerbicia i-a cedat brusc în faţa actualului nostru prezident. Ce mai contează criteriile (civice, culturale, etice), utile doar spre a strivi o… muscă, atunci cînd te confrunţi cu un atare importantisim personaj? Nu e cazul să foloseşti două măsuri şi atunci cînd ai de a face cu un amic generos? N-ar fi de bonton, odată ce ţi-a pus în braţe o editură ce înfloreşte pînă la ceasul prezent, să mai faci vreo aluzie la o bagatelă precum inconsecvenţa! Să te mai iei de patima şarmantului ins pentru măririle lumeşti! N-ar fi mai conzult (vorba ardeleanului) să te asociezi plecăciunilor aceluia adresate puternicilor zilei? Şi să mai încasezi şi o pensie de merit din partea Uniunii Scriitorilor, cînd cîştigul tău e de cîteva zeci de ori mai mare decît al unora dintre sărăntocii tăi colegi de breaslă? Un alt “boier”, mai june, n-a întîrziat a se deprinde şi d-sa cu elogiile dirijate către patronul ignar, cu un trecut de tot jenant, dar… patron. Ajuns în jilţul de conducere al unui Institut cu un bogat buget, ce l-a costat să-l accepte ca prezident al acestuia, după pilda, se vede că imortală, a Ceauşescului? Dar patronii trec ca apa, pietrele (biografice) rămîn.

– Vă încearcă păreri de rău că n-aţi făcut ceva ce aţi visat?

– Există o diferenţă între visuri şi vise. Visurile, figuri de stil ale somnului, acordîndu-i o identitate poetică, sînt coincidente cu materia lor, împlinindu-se în contururile acesteia, consumîndu-şi tensiunea în hazardul care o caracterizează. Nutrit, pînă la un punct, de experienţele stării de veghe, oniricul nu e îndreptat spre afară. Îşi mistuie “hrana” astfel dobîndită, o transformă în imagistică proprie. Visele au însă un cu totul alt statut. Ele tind spre un ţel, aidoma săgeţii înscrise într-un arc încordat. În sine poartă doar virtualitatea mişcării. Promisiunea ce şi-o fac în clipa în care iau naştere. Depind de real în aşa grad încît se poate întîmpla (şi se întîmplă deseori) ceva paradoxal. Îşi anulează ţinta spre a se bucura, într-un univers imperfect, de beţia increatului. Nu e oare sortit celor mai frumoase vise să rămînă neîmplinite?

– Ce e poezia?

– Vai, chiar credeţi că v-aş putea da un răspuns mulţumitor? Poezia: unul din acele concepte precum viaţa, iubirea, fericirea etc., ale căror explicaţii sînt inepuizabile ori, ca să mă rostesc abrupt, nici nu există. S-ar părea că ele conţin un germene de obscuritate care se nutreşte din sine, îngăduindu-ne exclusiv aproximaţii ce lunecă aidoma apei pe o suprafaţă dură fără a o pătrunde, fără a o clinti. Creaţia poetică intrigă prin emoţia ce pare a nu avea obiect, fiind, aşa cum observa Baudelaire, “un entuziasm cu totul independent de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care e hrana raţiunii”. Atunci la ce bun? La ce bun echivocul acestui fenomen care pare lipsit de sens în economia existenţială, “gratuit”, însă totodată fascinant precum o chemare spre altceva? Scandalos lipsită de sistem, de reguli, poezia are natura unor frînturi fugitive, a unor fulguraţii dintr-o viziune a întregului, care doar în felul acesta binevoieşte a ne contacta. Sau cum spune Sandburg: “Poezia este deschiderea şi închiderea unei uşi, lăsîndu-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în crîmpeiul acela de clipă”. Operînd astfel, ea se opune temporalităţii, făgăduieşte ceva cu totul în afara unei succesiuni, a unei discipline, a unei durate. Ne oferă sugestia unei existenţe ce s-ar putea regăsi la rădăcinile sale divine, a unei existenţe absolute.

– În încheiere, vă provoc să scrieţi un scurt text pentru un ipotetic dicţionar al literaturii române despre Gheorghe Grigurcu.

– Nu mă simt în stare să scriu un asemenea text. Las altcuiva eventuala satisfacţie de-a mă executa încă o dată în felul acesta, aşa cum a procedat un purtător de servietă al d-lui E. Simion, într-un tom al impozantului Dicţionar academic consacrat scriitorilor români…

– Vă mulţumesc.

– Şi eu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 257, 15- 30 mai 2013

Jurnal de sex şi de creaţie

CRONICA LITERARĂ

Tudor Cristea

Jurnal de sex şi de creaţie*

Un poet de modă nouă, în felul său, este Alexandru Petria, care şi-a postat, iniţial, textele ce aveau să alcătuiască ultimul său volum, pe site-uri, pe propriul blog, pe facebook, promovându-şi, după apariţie, volumul mai ales pe această ultimă reţea de socializare. Traiectul literar însuşi al autorului (născut în 1968, în Dej) este special, întrucât după ce a debutat la numai 15 ani în revista „Tribuna” şi după ce şi-a întrerupt, fără a le mai relua, studiile de psiho-sociologie, a publicat, imediat după Revoluţie, două plachete de versuri – „Neguţătorul de arome” (1991) şi „33 de poeme” (1992), sprea dispărea, pentru mulţi ani, în mica junglă a presei noastre (şi a vieţii), aventurându-se în Bucureşti, unde a fost redactor de investigaţii la „Zig-Zag”, reporter de investigaţii la „Cotidianul”, redactor-şef la saptămânalul pentru comercianţi „Hermes” şi redactor la obscurul „Partener”; şi spre a se întoarce, după 1996, acasă, în Ardeal, unde e redactor-şef al săptămânalului „Monitorul de Someş”, iar în 2000 fondează o publicaţie proprie, lunarul „Relitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”, al cărui director este şi astăzi. Şi iată, acest scriitor pierdut (care trăieşte, după cât mi-am dat seama dintr-un schimb de mesaje pe facebook, într-o casă încălzită cu lemne pe care le sparge cu voluptate), autor a două plachete intruvabile, revine oarecum spectaculos, ca muschetarii lu Dumas, după aproape douăzeci de ani, cu micul roman erotic „Zilele mele cu Renata” (2010), cu volumul de micropovestiri „Deania neagră” (2011), care relevă, ambele, un prozator înzestrat, şi, aproape surprinzător (pentru cei care nu frecventează internetul) ca poet, cu placheta „Călăul harnic” (2012).
N-am citit primele două plachete ale lui Petria şi nici n-am găsit referinţe despre poezia pe care el o scria în urmă cu douăzeci de ani, aşa că, presupunând, totuşi, că era destul de diferită de ce scrie acum, în proză sau vers, nu-mi pot da seama dacă existau elemente care să anticipeze ceea ce a dat în ultimii trei ani. Cred, mai curând, că nu…
Ceea scrie astăzi Alexandru Petria mi se pare a fi, dincolo de înzestrarea sa literară indiscutabilă, rodul unei dorinţe sau, mai bine, al unei voinţe de a şoca. Mai ales în poezie, unde intenţia cu pricina e exprimată programatic, prin parafrazarea unei celebre maxime, care în varianta Petria devine „provoc, deci exist”: „mă provoc şi provoc,/ aerul e cât provocarea,/ n-are cum să ningă pe lângă mine,/ să număr doar de-a prostul bobocii de raţă şi gâturile de coniac,/ să crească spaima/ şi să mă scarpin în cot,/ impasibil în forfotă – un marţian al reginei angliei;/ aeru e cât provocarea,/ reţineţi dacă vă interesează,/ scriitorul care nu provoacă/ e ca un testicul în absenţa menirii,/ ca un piţigoi cu veleităţi de vultur”. Iar programul este pus în practică prin variate modalităţi („ nu mă tem uneori să fiu patetic, cum remarca o prietenă,/ când ironia şi cinismul uită să mă spele în mâinile lor”), unele devenite „reţetă”: „ia doua tipe fuselate ultima oră, gen,/ aşa,/ o cameră largă să nu vă învineţiţi de pereţi,/ brunetă şi roşcată în hotel,/ cu ţâţe onorabile,/ ştiu că nu eşti în limbă după blondele cu neuron stingher, gen,/ bumbăceşte-le până le zdruncini siguranţa,/ până se răsucesc recunoscătoare,/ şi spune-le că şi mâine o luaţi de la zero,/ că e ok,/ că sexul tău nu doarme în bibliotecă între proust şi james joyce,/ apoi vezi cum iese poezia/ precum pasta de dinţi din tub,/ gen”…
Aşadar, dacă sexul poetului care, ca bărbat, nu se sfieşte să-şi afirme superbia, iar ca autor nu se fereşte de rostirea pe şart şi nici de micul argou şmecheresc-ironic, nu doarme între autorii amintiţi, atunci el stă treaz între alţii, bunăoară între Charles Bukovski şi Louis Calaferte, între ultimii Brumaru şi Dinescu şi, de ce nu, între ungurul Esterhazy şi reprezentantele noii pornografii franceze, cum ar fi Marie Nimier; dar aţipeşte între mizerabilistele noastre, gen Elena Vlădăreanu şi Miruna Vlada, care au epuizat deja setul de orificii ale corpului uman şi câmpurile lexicale care le vizează…
Plină, dacă avem în vedere o perspectivă mai pudibondă, de licenţiozităţi şi vecină cu mica pornografie, poezia din „Călăul harnic”, ( iubirea „cu securea tocită”), alcătuieşte o mică odisee a sexului şi a creaţiei, din care nu lipseşte sentimentul vidului şi al morţii. Vecină cu suprarealismul, dar fără a fi, cum bine observă pe coperta a patra Liviu Antonesei, suprarealistă, poezia lui Petria surprinde prin mecanismul asocierilor, eliberate din chinga logicii tradiţionale şi făcute să jubileze secret. Altminteri, acest nou „jurnal de sex”, poate fi caracterizat în aceleaşi cuvinte pe care un critic american le rostea în legătură cu Bukovski: „reprezentarea detaliată a unui anume tip de fantezie masculină tabu”. Cu o doză de livresc, care-i lipseşte modelului, dar şi cu o anume componentă mimetică. Tradusă în joc. Pentru că poezia lui Petria mi se pare a sta, înainte de toate, sub semnul jocului : al fanteziei masculine, fie ea şi tabu, al cuvintelor licenţioase, al asocierilor, al mecanicii poetizării şi chiar al realităţii cu spaţiul virtual; dar şi al poetului cu prezumtivul său lector şi cu iubita sa, mai curând fantasmatică decât reală, închegată undeva între realitatea dorinţelor şi spaţiul reţelelor de socializare: „hai că-s la duş,/ uşa băii rămâne întredeschisă,/ apa loveşte gresia albastră,/ citeşte revistele de pe măsuţă, sunt două degete de coniac/ în frigider, please prosopul din dulap, de sub cămăşile de noapte,/ cade apa pe fese, te scarpini pe cea dreaptă – sub aluniţă,/ e tihnă, oare să mă vâr sub duş,/ sigur că atunci când eşti gata,/ am reţinut că nu suferi duşul în doi,/ calculatorul a început să funcţioneze ciudat,/ coniacul a ajuns la fix, gustul lui a rămas pe limbă,/ nu văd uşa, curge apă din monitor,/ dau restart” („curge apa”). Altminteri, în spiritul poeziei mai noi, fanteziile poetului se ţes în derizoriul cotidian, repudiind metaizica, dar cultivând ironia, sarcasmul ori cinismul afişat cu ostentaţie, nu neapărat şi misoginismul. Avem, în „Călăul harnic” o poezie de subiecte (preponderent erotice), o poveste a ipostazelor erotico-literare, derulată între un soi de prolog uşor iluzionat („te-am iubit cu trupul pe cuvinte/ m-ai iubit cu umbra// am băut numai cafele tari/ în căni de apă/ ai băut numai ceai verde şi apă plată// am înjurat şi am dat din mâini revoltat/ ai zis că perturb liniştea// mi-am jupuit pielea să-ţi acopăr/ inima,/ iar inima se rostogoleşte pe stradă,/ asfaltul se înmoaie pe unde ajunge,/ şi rostogolindu-se devine mai rece, aburită, mai rece,/ ciudăţenie pe asfaltul topit, zimţată,/ inima ta/ cu apă plată şi ceai verde”) şi un soi de epilog aproape dezabuzat: „mai ia tramvaiul, nu maşina,/ redu ţigările// e păcat să mori sănătos, replici/ banii-s scurţi de coadă, spune,/ nu te mai întinde la fripturi şi coniac// se îngraşă doar groparii şi popii// e criză// da, e criză, şi dragostea se deschide second-hand:/ spuneam aceste cuvinte în vis/ iar visul/ şi-a aruncat scăunelul de sub picioare/ cu gâtul în laţ”. Observăm aici şi „tehnica” poetului, care e, îndeobşte, aceea de a da un anume sens sporovăielii sale pe o intreită temă – dragostea, poezia şi moartea – prin forţa de iradiaţie a finalurilor sau măcar a câte unei afirmaţii sau imagini mai percutante. Şi când nu printr-o imagine ori prin iradierea unei vibraţii ascunse a gândului, atunci prin postura macho şi prin nuditatea expresiei, nelipsită, totuşi, de elementul livresc, ludic şi (auto)ironic, precum în această reţetă de seducere: „cum s-o scoţi în parc/ cum să asculţi vladimir vâsoţki/ cu ea în sticla de votcă/ şi cohen şi pink floyd la whisky/ cum să se bucure că alexandru petria scrie ok/ cum s-o regulezi pe cinstite fără să îmbraci părerile de rău/ cu geaca de piele veche şi trainică/ cum să-i spui că-ţi plac pinguinii/ şi urşii panda/ şi melcii/ şi vorbele oable/ cum pe cinstite?/ noul meu storcător de fructe/ este mai bun decât fostul meu soţ, gângureşte cu ochii-n telemarket”.
Licenţiozitatea premeditată, căutată, întrucâtva asumată, dusă, atunci când se întâlneşte cu metafizica ori cu marile simboluri, până în vecinătatea iconoclastiei („dacă suntem cruste/ ale aceleiaşi melodii/, după chipul/ şi asemănarea lui,/ dumnezeu/ şi-o/ ia/ la/ palmă/ privindu-ne”) s-ar putea să fie, totuşi, o capcană atât pentru poet (care cade uneori în gratuitate şi derizoriu), cât şi pentru lector (care poate jubila ori se poate indigna în faţa roistirii pe şleau; dar se şi poate strădui în chip excesiv să descifreze sensul mai înalt ori mai profund al acestei poezii). Până una, alta, m-aş mărgini, conclusiv, la observaţia făcută de poetul însuşi: „alexandru petria scrie ok”!
_______________________________________________
*Alexandru Petria, Călăul harnic, Herg Benet Publishers, Bucureşti 2012, 110 pag.

Revista LITERE, nr. 4, 2013 pdf-ul numărului este aici litere157

Bujor Nedelcovici: „A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie”

De vorbă cu prozatorul Bujor Nedelcovici

Alexandru Petria: – Domnule Bujor Nedelcovici, sunteţi unul dintre prozatorii pe care-i citesc din adolescenţă. E un privilegiu şi o bucurie că am ocazia să dialogăm…

Bujor Nedelcovici: – Şi mie îmi face plăcere, domnule Alexandru Petria să schimbăm câteva impresii şi idei.

– Păreţi un inadaptat, nu cred că greşesc folosind acest cuvânt…

– Nu m-am adaptat la anumite împrejurări determinate de o tiranie a istoriei şi nu am încercat să găsesc soluţii de compromis, disimulare, simulare, tăcere echidistantă, „imparţial ca tot românul” … La o întâlnire la Liceul I. L. Caragiale de la Ploieşti, o elevă mi-a spus că am fost şi sunt un „scriitor incomod”. Da! Am fost un scriitor incomod – un „ franctireur”, un „outseider”- prin ce am scris şi atitudinea pe care am avut-o în societate. Nu am făcut parte din grupuri de presiune şi afirmare, nu am făcut politică înainte de 89 şi nici după şi dacă rămâi „spectator angajat” nu ai prea multe şanse de reuşită… Nu regret „ce si cum am fost”…

– Tinereţea v-a fost marcată de arestarea politică a tatălui dumneavoastră. V-aţi imaginat cum v-ar fi fost viaţa de era altfel, cu vremuri normale ori dacă aţi fi provenit dintr-o familie din nomenclatura comunistă?

– Mi-am imaginat dacă m-aş fi născut în Franţa sau Anglia şi dacă aş fi făcut studiile la Oxford sau Sorbona. Fiul meu este student la Sorbona. Dar nu îţi alegi locul naşterii, timpul istoric şi nici părinţii. Dacă aş fi avut o altă existenţă poate nu aş fi devenit scriitor. Toată viaţa a fost o probă iniţiatică (ab initio) de cunoaştere a lumii în care am trăit, dar şi o autocunoaştere (ego, moi, soi- même), exprimare literară şi de indignare şi protest public. Suferinţa dacă nu este ridicată pe planul raţional rămâne o suferinţă primară şi emoţională. După ce am terminat Facultatea de Drept am fost nevoit să lucrez 12 ani la munca de jos. Acolo, la Bicaz, am început să scriu chiar dacă nimeni nu te învaţă cum să scrii un roman. Am descoperit că mă pot salva în literaturà şi că sunt liber cu adevărat pe pagina albă de hârtie, dar şi în realul oprimant din exterior. Filosofia antică grecească considera destinul ca pe o întâlnire dintre două forţe şi energii: ce se ascunde în tine (predestinare biologică) şi în ce împrejurări trăieşti. Dar importat este ce au vrut ei să facă din tine şi ce ai vrut tu să faci cu viaţa ta. Abandonul este o explicaţie, dar nu o scuză. Am auzit deseori: „Ei! Aşa erau vremurile atunci”. Scuza prin împrejurările trăite uneori este neconvingătoare… Nu regret nimic din ce am trăit şi multumesc Cerului că mi-a dat puterea de a nu mă rata şi de a nu deveni „un idiot util”, cum zicea Lenin si cum fusesem programat.

– Când aţi conştientizat că sunteţi într-adevăr scriitor?

– Nimeni nu îţi dă un certificat că eşti scriitor, iar Facultatea de litere nu îţi acordă acest titlu.

– Normal.

– După ce am scris două sau trei romane, într-o bună zi mi-am spus: „De azi eşti scriitor” şi mi-am aşezat singur o coroană imaginară pe cap, însoţit de un zâmbet. Numai după aceea am făcut o cerere să fiu primit în Uniunea Scriitorilor, care pentru mine era o simplă formalitate. Pe cartea de vizită este scris numele meu şi sub el: „scriitor”. Este un titlul pe care l-am cucerit şi nu îl datorez nimănui. Am descoperit cu strădanie şi efort harul şi graţia divină…

– Alex Ştefănescu a scris despre dumneavoastră: „Prozatorul se simte obligat să judece evenimentele istorice şi fenomenele sociale din epocă de pe poziţia unui martor care a jurat cu mâna pe o Biblie a moralităţii că spune adevărul.” Aţi reuşit să spuneţi adevărul în măsura dorită?

– În prefaţa la trilogia „Somnul vameşului”(1981) scriam: „Am fost martorul unei epoci, eram obligat să-mi depun mărturia. Nu am dreptul să uit sau să tac. Ce crezi că este esenţial pentru mărturia ta? In epoca modernă omul religios a fost înlocuit cu omul istoric, problematic, care a înţeles că istoria nu poate fi ocolită şi nici respinsă, ci doar implicată conştient. Este necesar să aflăm cât suntem de manevraţi şi cât suntem de liberi”. Am reuşit să spun adevărul? Ei! Aici se complică problema pentru că mai întâi trebuie să ştim „ce este adevărul” pentru că fiecare are adevărul lui. Întrebarea rezistă încă de când Pilat l-a întrebat pe Isus: ”Ce este adevărul?”. Ar trebui să evocăm o bibliotecă întreagă şi nu ştiu dacă vom găsi răspunsul. Ar fi necesar să ne amintim de mulţi filosofi şi scriitori printre care Voltaire („Dictionnaire philosophique”), trecând pe la Mihail Bulgakov („Le Maître et Marguerite”) şi ajungând la Papa Ioan- Paul II în Ciclica „Veritatis splendor”(1993) şi tot nu vom afla un răspuns la întrebarea: ”Ce este adevărul?”.

– Adevărul dumneavoastră.

– Privitor la „adevărul meu”… În prefaţa evocată scriam: ”Trebuie să ne exprimăm adevărul nostru ori de câte ori ne întâlnim cu: nedreptatea, falsul, teama, crima morală sau fizică, trufia, demagogia, corupţia, fără să ne scuzăm că nu îndreptăm nimic prin „ acel caz particular”…Ce consideri adevăr? Dreptul lui Don Quijote de a susţine că lighenaşul este coif”.

– Nu avem o cultură a protestului. Scriitorimea şi-a ascuns laşitatea înainte de 1989 în spatele sintagmei „rezistenţa prin cultură”. Povestiţi-mi despre problemele pe care le-aţi avut cu cenzura, cu Ceauşescu şi cu colegii literaţi, înainte şi după ce aţi publicat în Franţa.

– Cu cenzura m-am întâlnit de la început, dar prima confruntare a fost după ce am publicat romanul „Zile de nisip” şi am scris scenariul de film intitulat „Faleze de nisip„. Filmul a rulat câteva zile pe ecranele din Bucureşti, apoi a fost retras din ordinul lui Ceauşescu. În 1983, la Conferinţa ideologică de la Mangalia, Ceauşescu s-a referit direct la acesta film (a fost prima dată când vorbea despre o operă de artă) şi a dat numeroase şi preţioase indicaţii care s-au soldat cu o criză în cinematografie şi la Casele de creaţie. A doua confruntare a fost în 1982 când am vrut să public romanul „Al doilea mesager”. Editura la care am prezentat manuscrisul, timp de doi ani mi-a cerut modificări de cuvinte, fraze şi până la concepţia generală. Am refuzat să fac orice modificare. Am prezentat romanul la altă editură. Şi acolo mi s-au cerut mai multe pagini de modificări şi eu din nou am refuzat. În cele din urmă am trimis manuscrisul pe căi clandestine la Paris şi în 1983 a fost publicat de Editura Albin Michel şi a fost premiat cu „Prix de la Liberté” acordat de PEN Club Français. Consecinţele au apărut imediat. Am fost obligat să-mi dau demisia de la Almanhul literar şi de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Urmărit, ascultat la microfoanele puse în casă, desfăcut corespondenţa… Mi s-a propus să public o altă carte. Am prezentat la aceeaşi editură un volum de nuvele, dar şi de data aceea mi s-a cerut să renunţ la o nuvelă. Am refuzat şi în 1985 m-am hotărât de plec definitiv din România. Am reuşit abia în 1987 şi de atunci trăiesc la Paris, la început ca refugiat politic, apoi cetăţean francez. Iată pe scurt cum un roman („Al doilea mesager”) a reuşit să-mi schimbe destinul… A fost un bun mesager…

În toată acea perioadă am fost singur şi nu a fost o surpriză. Când am început o acţiune nu contam pe ajutorul nimănui, singurătatea este totuşi dificil de suportat… După 1989 am făcut imprudenţa să cer Dosarul de Securitate şi am scris o carte, „Un tigru de hârtie, Eu, Nica şi Securitatea”. Mare greşeală! Am găsit ca informatori prieteni şi scriitori. La început nu am dat numele lor adevărat, numai iniţialele ,apoi s-a declanşat o campanie împotriva mea si am răspuns cu documente şi argumente concrete găsite în dosar. Am fost blamat, defăimat, acuzat că sunt justiţiar, masochist, procuror al naţiunii române si chiar „Un Jdanov la Paris”. Am răspuns cu un zâmbet pe buze. Nu m-a surprins că nu au recunoscut, dar am suportat greu că alţi scriitori au ieşit în apărarea lor din motive de prietenie, complicitate şi poate din vinovăţie ascunsă.

Spuneaţi că nu avem o cultură a protestului. Este adevărat că „rezistenţa prin cultură” sau onirismul au fost forme ascunse de refuz şi protest. Dar există o limită în care protestul trebuie să fie deschis şi afirmat. Această poziţie presupune curaj, asumarea unui risc, sentimentul că libertatea este o valoare superioară oricărui considerent. Au fost scriitorii care au protestat deschis şi până la urmă au fost obligaţi să plece în exil. Au fost puţini şi nu este cazul să-i citez aici, ei sunt cunoscuţi. Pe masa mea de lucru se află de ani de zile cartea lui Camus „L’homme révolté”….

Stephan Hessel (la 95 de ani), un vechi rezistent si apărător al drepturilor omului, a scris o carte de 25 de pagini „Indignez-vous”. S-a în vândut în câteva milioane de exemplare şi s-a tradus în mai multe limibi. S-a declanşat o mişcare la care au participat mii de tineri din Spania, America, Franţa şi Israel. Nu am auzit nimic despre România. Dar pentru aceasta este necesară o cultură şi o tradiţie de implicare civică, spirit protestatar, revoluţionar şi indignare în faţa oricărei injustiţii sociale şi personale…

– Unii doresc ca scriitorului să i se ierte dacă a colaborat cu un regim nedrept, în numele valorii operei. Merită iertat? Poate să fie scuzat prin „salvarea prin operă”?

– Am scris şi am vorbit deseori despre raportul dintre operă şi viaţa scriitorului, despre condiţionarea dintre creaţie şi creator. Nietzsche spunea că scriem şi cu trupul. Dacă într-o zi suntem bolnavi nu ne aşezăm la masa de lucru. Teoria „opera rămâne” este o formă ipocrită şi perfidă de a absolvi scriitorii care au făcut compormisuri cu regimul şi au susţinut că numai opera dăinuieşte timpului. Nimeni nu este inocent! Au fost şi încă mai sunt apărători ai teoriei „disocierii dintre etic şi estetic”… Sublime méchanceté. Fără comentarii…

– Aveţi un program la scris?

– Scriu ziua, sunt diurn, nu am sărbători şi am puţine vacanţe. Am trăit pentru scris şi printre cărţi. Citesc cu o curiozitate imensă şi cu bucuria de a cunoaşte un necunoscut pe care am iluzia că îl voi cuceri… Le gai savoir.

– La care din romanele scrise ţineţi cel mai mult? Personal, am o slăbiciune pentru „Provocatorul”.

– Acum este preferată proza simplă, de divertisment, amuzantă, captivantă, poliţistă, erotică şi… chiar pornografică. Am scris vreo cinsprezece romane (şase publicate în Franţa) care au avut diverse teme: utopia negativă, alegoria, parabola, romanul de familie, pagini de eseu şi naraţiune cursivă şi chiar „Mitul Cristic”. Explozia structurilor narative s-a produs în 1977 cu romanul autoficţional „Fils”, scris de Serge Doubrovski, care a spart canoanele literare: personajul este autor, autorul este personaj, biografia se amestecă cu naraţiunea literară etc. Romanul lui S. Doubrovski a provocat sinuciderea amantei lui. Deci şi un roman… poate ucide. În ultimul timp la Paris s-a declanşat un scandal provocat de cartea Marcelei Iacub, „Belle et Bête”, în care descrie relaţiile erotice şi sexuale pe care le-a avut cu Dominque Strauss-Kahn. Nu este singurul roman autoficţional care provoacă scandal, sau poate tocmai acesta este scopul de a provoca un scandal şi de-a se vinde cartea…

– Sunteţi într-o penumbră publică în stridenţă cu valoarea operei. Care credeţi că e pricina?

– Nu consider că sunt într-o penumbră şi uitat de critici sau cititori. Pentru a face o carieră literară este necesară o strategie bine pusă la punct: o agendă cu telefoane la care să recurgi cât mai des, un grup de prieteni şi presiune care să te ajute să te afirmi, o carieră politică, să te sprijine pentru a apărea cât mai des la televizor… Eu nu am vrut şi nici nu am putut să recurg la toate aceste procedee. A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie. Uneori nu trimeteam la critici volumele publicate pentru a nu insinua că le cer să scrie despre ele. Nu am cerut niciodată nimic: premii, cronici favorabile…

Nu! Mint ! La sfârsitul lui martie (2013) a avut loc <Salon du livre > de la Paris. Am citit mai multe liste cu scriitorii care vor fi invitaţi din ţară şi de la Paris. Eu nu figuram pe nici o listă. Am protestat! În cele din urmă am fost invitat şi am participat la o masă rotundă. Oricum, trăiesc la Paris de 25 de ani, nu am murit şi sunt… totuşi scriitor.

Am primit mai multe premii literare în România şi în Occident. Dosarul de presă din străinătate (articole, interviuri, cronici) este mai voluminos decât cel din ţară. Şi bucuria absolută a fost când am publicat „Opere complete” (Editura ALLFA), 7 volume, 5500 de pagini. Se pare că sunt singurul scriitor în viaţă care a publicat „Opere complete”, asemănătoare celor care au apărut în „Biblioteque de la Pléiade”. Deci, nu sunt nici erou şi nici victimă şi îmi văd mai departe de treabă…

– Într-un interviu vă întrebaţi: „Am trăit sau am scris pentru a trăi?”. Aţi aflat răspunsul?

De fiecare dată când termin un roman- care îmi cere un an sau doi de lucru zilnic – îmi propun să trăiesc… Dar! Ce înseamnă pentru mine „a trăi” fără să scriu şi fără să citesc? Deci! Am scris pentru a trăi şi am trăit pentru a scrie…

Interviu realizat de Alexandru Petria, apărut în Tribuna, nr. 255, 16- 30 aprilie 2013

Adevarul despre scandalul de la revista Tribuna

De cand este Mircea Arman conducatorul ei, revista Tribuna a iesit din provincialismul in care s-a complacut imperturbabila in ultimii 20 de ani, pe principiul- leafa sa mearga, e bine oricum, sa ne publicam intre noi. Ca schimbarea nu convine in special intelectualilor portocalii, e altceva. Sigur ca ii doare ca au pierdut o publicatie unde-si puteau orchestra jocurile. Calitativ, la aceasta ora, Tribuna poate sa concureze cu orice publicatie literara de top romaneasca. E interesant ca nimeni, dintre cei vocali azi in legatura cu Tribuna, n-a protestat fiindca era jalnica pe vremea fostului redactor-sef. Le-a convenit un om de paie.

Alexandru Petria

 

Liviu Antonesei și Alexandru Petria, împreună la Bistrița!

Dacă sunteţi prin Bistriţa sau prin împrejurimi vineri, 12 aprilie 2013, la ora 17.00, nu rataţi întâlnirea cu doi mari scriitori la “Casa cu Lei”. Alexandru Petria îşi lansează două cărţi, “Deania neagră” şi “Călăul harnic”. Invitatul de onoare este scriitorul, publicistul şi profesorul universitar Liviu Antonesei.
Acest eveniment este organizat de Centrul Cultural Municipal Bistriţa şi Societatea Scriitorilor Bistriţeni “Conexiuni” şi face parte din proiectul “O temă de literatură”. Moderator: Elena M. CÎmpan.
Scriitorul Alexandru Petria, ne-a răspuns, în continuare, la trei întrebări.
– De ce şi pentru această lansare a Dumneavoastră l-aţi invitat pe Liviu Antonesei?
– Fiindcă este un om vertical, cum sunt rari pe la noi, la care țin în mod deosebit. El mi-a scris cuvinte de apreciere, pentru care îi mulțumesc, alături de alți autori, pe coperta a IV-a la volumul de povestiri Deania neagră, cât și pe cea de la Călăul harnic, cartea de poezii, și m-a publicat frecvent în “Timpul”, unde a și recenzat Deania neagră.
– Cum a fost primit până acum volumul de poezii Călăul Harnic?
– Nu pot să mă plâng, reacțiile în mediul online au fost foarte numeroase, revista “Literatorul” a acordat volumului două pagini de cronici sub semnăturile a cinci scriitori, a apărut o cronică în “Tribuna”, iar altele așteaptă să fie publicate în mai multe reviste. E bine, cum nu fac parte din nici o grupare literară și nu sunt un tip tocmai comod, când viața scriitoricească este tribalizată și criticii scriu îndeosebi pe interese de generație sau despre cărțile scoase de editurile unde au interese. Cele mai interesante reacții le-am primit de la cititori. Un singur exemplu, mi-a scris un tânăr inginer că a cucerit o femeie, care părea inaccesibilă, cu versuri de-ale mele… Cred că nu e puțin lucru să influențezi viața unui semen datorită unor versuri.
– Ce aşteptări aveţi de la această lansare?
– Nu am mai avut lansări la Bistrița. Este onorant că este inaugurată cu această lansare, din punctul de vedere al manifestărilor culturale, Casa cu lei, Centrul de Artă Tradițională. Nu mi-am făcut planuri. O să văd ce-o să fie.
Nicoleta Dabija
Sursa http://www.infoapollonia.ro/cultura/liviu-antonesei-si-alexandru-petria-impreuna-la-bistrita/

În 12 aprilie, cu Liviu Antonesei la Bistrița

Cu poeme în Timpul

A apărut revista Timpul, numărul pe martie. Am aici o pagină de poeme. Pdf-ul http://www.timpul.ro/ro-numar-pdf-martie-2013-122.html

Dorin Tudoran: „Un cutremur nu poate fi povestit”

Alexandru Petria: Stimate domnule Dorin Tudoran, mă simt onorat să discutăm, mai ales că-mi aduc aminte cum ascultam cu emoţie „Europa liberă”, pe când eram în liceu, împreună cu tata, şi acest post de radio relata despre acţiunile dumneavoastră îndreptate împotriva regimului Ceauşescu…

Dorin Tudoran: M-aș fi bucurat să aflu că, pe atunci, elevul de liceu Alexandru Petria cumpărase o carte semnată de Dorin Tudoran. Dar, cum se zice, omul propune, Dumnezeu dispune.

Și eu ascultam “Europa liberă” – cu o emoție cel puțin egală celei încercate de dumneavoastră, deși, ar fi mai exact spus că ascultam acel post de radio cu emoții.

Nu voi uita niciodată ziua de 23 decembrie, 1981. Radioul portativ “Mamaia” stătea pe caloriferul, rece gheață, din bucătărie. După anunțul morții lui Noël Bernard, legendarul director al Serviciului Român, radioul a căzut pe ciment.

Pentru câteva clipe, nu am știut ce să fac. Probabil că mi-a trebuit un minut sau o jumătate de minut să culeg aparatul și să-l pun înapoi pe calorifer. Nu sunt dintre cei terorizați de “semne”, dar în acele clipe de uluială, am simțit că se schimba ceva foarte important. Și așa s-a întâmplat.

Peste câțiva ani, am hotărât ca fiica noastră, Alexandra (avea vreo 6-7 ani), să petreacă mai mult timp cu una dintre bunicile ei, decât cu noi. În copilărie, în casa bunicilor mei, asistasem la arestarea, în timpul nopții, a unui membru de familie de către niște haidamaci ai Securității. Eram terorizat de gândul că, într-o noapte, fiica mea ar fi putut asista la o asemenea scenă de coșmar. Nu doream ca pentru ea, amintirea tatălui ei să fie tocmai asta.

Dimineața, bunica ei și Alexandra ieșeau să cumpere ziarul – “România liberă”. Într-o zi, Alexandra a rugat-o pe bunica ei să o lase să cumpere ea ziarul. Zis și făcut. Ajunsă la chioșcul de ziare, Alexandra s-a ridicat în vârful picioarelor, a pus moneda de 25 de bani pe tejghea și i s-a adresat, foarte ferm și politicos, vânzătoarei: “Dați-mi, vă rog, <Europa liberă>…”

– V-am citit, în perioada respectivă, volumele de versuri, aveam abonament la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, unde erau toate. Dar şi interviurile pe care le făceaţi. Spuneaţi de fiica dumneavoastră, că aţi vrut s-o protejaţi.  Dacă nu mă înşel, din păcate, prin 1985, a fost ridicată şi ea de miliţieni, când aţi trecut printr-o anchetă mai îndelungată. Vorbiţi-mi, vă rog, despre dizidenţă.

– Că am dorit s-o protejez e una, că am reușit ori nu e alta. A fost arestată cu mine, în 1984. Avea doar opt ani. Solicitasem, telefonic, o audiență la Consulatul Statelor Unite din București. Audiența mi-a fost acordată. Cum soția mea se afla la școală în acea dimineață – era profesoară – și nu doream să las copilul singur în casă, am luat-o pe Alexandra cu mine. În față porții consulatului am fost întâmpinați de niște haidamaci, însoțiți într-un fel de părculeț din apropiere, apoi îmbrânciți într-o mașină Dacia. Am fost depuși la o Secție de Miliție de pe Bulevardul Ana Ipătescu. Prin fereastră, vedeam fostul sediu al revistelor România literară, Viața Românescă și Luceafărul. Clădirea devenise sediul ambasadei Jamahiriei Libiene a lui Gaddafi.

Mi s-au  cerut câteva rânduri de declarații în care să recunosc că, împreună cu fiica mea, am protestat în fața consulatului american și am cerut destituirea președintelui Nicolae Ceaușescu. Am dat câteva rânduri de declarații (toate aruncate la coș de ofițerul care preluase cazul) în care spuneam doar ce s-a întâmplat. Ofițerii erau și ei extrem de agitați, căci știau că totul era o înscenare. Spre seară, au eliberat-o pe Alexandra. Spre miezul nopții, pe mine. A apărut la un moment comandantul Secției. Toată lumea în picioare. M-a scos în curte și mi-a spus cam așa: “Domnule Tudoran, cred că înțelegeți că noi, miliția, nu avem niciun amestec în povestea asta. Ăștia de la Securitate <<v-au vărsat la noi >>… Acum am primit ordin să vă dau drumul. Vă pot trimite acasă cu o mașină de la noi, dar vă spun sincer că nu sunt sigur dacă mașina vă va duce acasă sau în altă parte. Așa că poate vine vreun prieten să vă ia. Eu, unul, vă doresc mult noroc… “

A venit cineva și m-a luat. Acasă mă așteptau soția, fetița, Dana Dumitriu și Nicolae Manolescu.

În mormanul celor zece mii de pagini rămase din dosarul meu de urmărire operativă întocmit de Securitate, am găsit și o notă care indică că motivul arestării ar fi fost un denunț al unui foarte apropiat prieten de familie care ar fi informat Securitatea că, de fapt, eu plănuiam să intru în Consulatul SUA, și să cer azil politic. Nu se înțelegea din turnătorie ce aș fi plănuit să fac cu soția. Să o las de izbeliște, la mâna Securității? Aberant.

Într-un alt document din același dosar se menționează altceva. Și anume: că mijloacelor de informare în masă etc. li se va spune că autoritățile române au primit o cerere de protecție  din partea Consulatului SUA care deținea informații că intrat în clădire doream să comit “acte de terorism”. Evident, cu ajutorul unui copil de opt ani.

Acea întâmplare a avut un singur efect pozitiv – din acel moment, Alexandra nu mi-a mai pus întrebări. Într-o seară mi-a mărturisit că de-acum știa că oamenii aceia sunt răi și mincinoși.

Despre disidență nu vă voi povesti. Nu e de nepovestit. Este o experiență nepovestibilă, absurdă, netransferabilă prin narațiune. De fiecare data când am fost invitat să povestesc, mi-am amintit de un telefon primit de la un prieten foarte drag, din provincie, la câteva zile după cutremurul din martie 1977. Unde trăia el, cutremurul abia s-a simțit. M-a sunat să-i povestesc cum a fost. I-am spus că un cutremur nu poate fi povestit, că experiența trecerii prin acele clipe nu poate fi povestită etc. “Cum, mă, Dorine, păi tu ești scriitor. Dacă tu nu poți să povestești așa ceva, cine poate?”

După 1989, mi-au căzut sub ochi atâtea povestiri despre disidență, că devin din ce în ce mai dezorientat în fața întrebării “Unde erau toți acești oameni, când era mare nevoie de ei, de un simplu gest de normalitate, care să nu facă nimic mai mult și mai periculos decât să confirme că suntem oameni, că suntem încă oameni, nu animale?”

Ce să mai spun despre cei care povestesc atât de mult despre disidența lor de  ai zice că disidența e chiar o meserie, o profesiune. În România, disidența a fost o asumare tragică, individuală, a unei poziții față de o realitate, colectivă, ajunsă la limita grotescului. Le doresc, în continuare, succes, povestitorilor.

– Tot respectul pentru actul dumneavoastră de mare curaj. Din păcate, am impresia că dizidenţa a pus în umbră poetul Tudoran, din perspectiva receptării publice. Şi nu e normal.

– Spuneam cândva că suntem ceea ce sunt opțiunile noastre, adică plătim – mai devreme sau mai târziu – prețul alegerilor pe care le-am făcut. Nu m-a obligat nimeni să fac ceea ce am făcut, deci nu pot acuza pe nimeni de tot ce a urmat, inclusiv “punerea în umbră“. Gândindu-mă că am debutat târziu (1973), că în 1984 eram deja un “scriitor interzis”, că în 1985 părăseam România și că viața mea post-România nu a mai fost una de scriitor, pot spune că sunt extrem de norocos că, din când în când, cineva își amintește de poetul Dorin Tudoran.

Cum avusesem șansa să ies o data sau de  două ori în Occident, înaintea plecării definitive din România, am deschis ochii bine și am înțeles că în lumea liberă numărul câinilor cu covrigi în coadă este foarte mic. Câțiva prieteni mi-au spus că mă alint, atunci când declaram că, plecând, viața mea de scriitor devenea una facultativă. Nu mă alintam deloc. De altfel, subtitlul ultimului volum de poezii scris în România (și, bineînțeles nepublicat) era “Viitorul facultativ”.

Nu este nimeni obligat să aibă grijă de imaginea unui poet, să facă PR pentru opera lui, atâta vreme cât poetul însuși nu prea este interesat să aibă grijă de așa ceva.

Nu mimez modestia aici; practic onestitatea. Știu cine sunt, zâmbesc când văd declarate, pe bandă rulantă, plutoane de mari poeți și mi-a plăcut foarte mult ce declara Ilie Constantin, când i s-a decernat Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Magna. A spus cam așa: ”Nu cred că sunt un poet mai bun decât ceilalți laureați ai acestui premiu suprem de poezie. Cred doar că nu sunt un poet sub valoarea lor.”

În sfârșit, există o intrare în umbră naturală și o punere în umbră făcută cu program. În legătură cu împingerea în umbră, prefer să zâmbesc decât să mă întristez. Sau, dacă vreți, uneori, când constat o asemenea îndeletnicire, zâmbesc cu tristețe că oameni născuți să dăruie, preferă să ia chiar și de la cei care au renunțat de bunăvoie la aproape tot.

– Cunoscând evoluţia României de după decembrie 1989, dacă ar exista şansa reîntoarcerii în timp, aţi repeta ce aţi făcut, riscându-vă viaţa? 

– Nu. Dar acesta este un răspuns determinat de experiența de viață acumulată după cele întâmplate, de prudența recomandată de o privire retrospectivă. Reîntoarcerea de care vorbiți ar fi una care m-ar lipsi exact de  experiența și prudența menționate. În acest caz (ca sa nu spun în acel caz) e greu de știut dacă nu aș repeta cele făcute. Într-un dialog cu colegul nostru Daniel Cristea Enache răspundeam unei întrebări asemănătoare celei de acum cam așa ”Mă simt un om mort, fiindcă nu mai am puterea să mor pentru ideile/idealurile mele.” Firește prin moarte înțelegeam și înțeleg o altfel de viață în comparație cu aceea ale căror impulsuri m-au făcut să reacționez cum am făcut-o.

– Vă cunoaşteţi dosarele întocmite de securişti despre dumneavoastră. Şi informatorii. Îi puteţi ierta, i-aţi iertat, merită iertaţi?

– Nu dosarele mi le cunosc. Cunosc ce a rămas din ele. Mai bine spus, cunosc ce i s-a pus la dispoziție CNSAS-ului din ce a rămas din acele dosare.

Oh, așa cum prevedeam, perspectiva s-a schimbat, iubite coleg! Nu victimele Securității, securiștilor și informatorilor Securității au vreo îndrituire să ierte. Am ajuns deja în momentul în care ești vinovat de ce ai găsit în dosarele tale, ești un porc de câine că ai făcut public fie și o infimă parte din cele peste care ai dat în dosarele tale și, evident, e greu de crezut că Securitatea, securiștii și informatorii Securității vor găsi tăria de a te ierta vreodată pentru ce ai găsit în dosarele tale. Are și mărinimia lor o limită.

– Cine-i de vină? Dureros sarcasmul…

– Fără a intra în amănunte (sunt știute, simțite și… resimțite de mai tot omul) cred că vinovăția pentru cele ce se întâmplă azi în România (deci nu doar bâlciul cine e de vină – victima ori călăul?) este incapacitatea acestei societăți de a duce un proiect de la capăt la coadă. Totul începe spectaculos, în forță, aproape delirant, pentru ca pe la mijlocul proiectului chiar cei care l-au inițiat să întrebe ”Auzi, Gicule, ce ziceam noi că vrem cu chestia asta?…” ”Nu știu, Jane, n-am timp acum, că tocmai mă duc la film.” Cei ce se tem de un proiect ori altul nu au de făcut nimic altceva pentru a vedea orice proiect aruncat în derizoriu – “Hai, bre! Ce dracu! Nu există draci și îngeri; există doar dalmațieni. Asta e…”  Ce altceva să zic decât: „Așa e, Gicule. Ai dreptate, Jane…”

Pe vremuri, Nicolae Breban încerca să-mi explice de ce nu există roman românesc. Ideea lui era că din zece romane românești, toate zece încep extraordinar. Problema e, zicea Breban, că după douăzeci, treizeci de pagini, dacă te pricepi la literatură, simți cum acele cărți nu vor ajunge niciodată romane. Și în această chestiune, instinctual lui Breban a fost și rămâne de-o acuitate excepțională.

– E o situaţie fără ieşire?

– Nu știu. Tot ce-mi amintesc este că la începutul anilor 90 scriam că în 1989 românii știau (sau păreau că știau) ce nu mai vor, dar imediat după decembrie 1989 mi-a devenit limpede că nu știu ce vor. Nici-o ieșire nu este cu adevărat ieșire, dacă nu te duce într-o zonă de unde nu te mai poți întoarce acolo de unde ai scăpat cu atâta chin. Deci, până nu vor ști exact ce doresc, cum să ajungă acolo și mai ales ce prețuri sunt gata să plătească pentru ce doresc, românii nu au șanse să iasă din acest joc de-a Baba Oarba în care viața reală a fost înlocuită cu ce văd sau li se pare că văd la televizor.

– Ce vă mai face poezia?

– Ultima oară când am tras cu ochiul la ea, stătea cloșcă. N-am vrut s-o deranjez. Am răbdare. Și-apoi, am tot fost alertat de găinile altora care trag niște cotcodăceli de ai zice că au ouat poezie vie și de aur. Aștept să treacă hărmălaia asta și să vedem, totuși, cu câți homeri ne-am ales și dacă nu e cumva vorba de simplă orbire.

– Însă e o „cloşcă” cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, primit în 2010. Hărmălaia nu cred că se termină degrabă. Mai curând ne termină.

– Ar fi o minciună să spun că atribuirea Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia nu m-a emoționat profund. E, totuși, vorba despre premiul cel mai important pe care-l poate lua un poet român în România. Revin însă la o mărturisire mai veche – pentru mine niciun premiu nu a însemnat mai mult decât premiul de debut. Repet, uitându-mă la ce măceluri declanșează alte premii, competiții de tot felul, aș spune că singurul premiu ce ar trebui decernat este cel de debut căci el marchează momentul când, dintr-o mare de cutezători, ești luat de ciuf, arătat lumii și creditat cu viitor în ceea ce ai ales să faci. Nimeni nu știe dacă meritai mai mult ca alții acea recunoaștere și din acel moment înainte totul trebuie să rămână doar între tine și cititorii tăi. Celelalte – premii, alte forme de recunoaștere etc. – devin, după opinia mea, ușor secundare. Ce m-ar interesa în acest moment nu este să mai iau vreun premiu, ci să aflu dacă cei care mi-au creditat debutul editorial ar mai face-o și astăzi.

– Nu văd de ce nu. Dar ce e poezia pentru dumneavoastră?

– Se întâmplă că întrebarea aceasta se năpustește asupra mea într-un moment în care, încă o dată, sunt mai puțin ”liric” decât mi-aș dori. Întoarsă pe dos, întrebarea ar fi, ce sunt eu pentru poezie? De ceva vreme, văzându-mă dezliricizat, poezia mă caută doar în somn, adică mai scriu un vers, două abia după ce-l visez/le visez. Problema este că sunt insomniac de pe la 18-19 ani, așa că spre a redeveni ”liric-productiv”, ar trebui să mă pun serios pe dormit. O opțiune înțeleaptă, fiindcă mai am și alte motive ”colaterale” care-mi recomandă, insistent, somnul.

– Să vă urez somn uşor ca să scrieţi poezie?

– De ce n-aș încerca și acest tratament ”homeopatic/alternativ”, atâta vreme cât medicamentele ”profesioniste” nu mă prea ajută?

– Cum se vede literatura română din America?

– Sunt oameni cu mult mai calificați decât mine spre a vă răspunde la această întrebare, mă gândesc în primul rând la universitari americani de origine română sau traducători de literatură română –  Marcel Corniş Pop, Cristian Moraru, Costică Brădăţan, Alin Fumurescu, Mircea Platon, Aurelian Crăiuţu, Vladimir Tismăneanu, Cristina Zarifopol şi atâţia alţii, chiar dacă nu sunt cu toţi profesori de literatură.

– Ce aveţi în pregătire editorial?

– Nu mai îmi fac planuri de mult, mai ales planuri editoriale. Dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă, inclusiv “întâmplări editoriale”. Deci, tot ce am în pregătire este să aștept, să văd ce și cum se va întâmpla cu mine și ale mele…

– Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 253, 16- 31 martie 2013

Cîteva precizări necesare despre vechea și noua direcție a Tribunei

Valurile de atacuri la adresa noii direcții a Tribunei provin de la frustrarea mai multor oameni de cultură clujeni care nu înțeleg de ce sinecurile unora, ”moșiile literare ale altora”, au luat sfîrșit odată cu ziua în care s-a pus capăt direcției fostului manager dl. I. Maxim-Danciu (cît de penală a fost activitatea acestuia este de competența organelor în drept să documenteze și să constate, noi emitem doar o opinie juridică) și pierderea concursului de ”redactor-șef” de către  dl. Ovidiu Pecican. Probabil că oamenii nu înțeleg nici acum că a fost și este vorba de un concurs de manager, de abilitățile manageriale ale unui individ, respectiv cele de tip economico – juridic, în primul rînd, pe care un manager, trebuie să le aibe. Or, s-a demonstrat : dl. Pecican nu le are (dacă le-ar fi avut ar fi cîștigat concursul).

Cineva care afirmă pe blogul personal sau aiurea că i-au lipsit doar ”anexele” pare că nici acum nu și-a dat seama că tocmai anexele constituie analiza economică și că un concurs de manager, organizat în baza OUG 189/2008 aprobată și modificată cu Legea 269/2009 nu este un concurs de ”redactor – șef” ci unul de manager.

Pe de altă parte, pare suspectă graba unora de a milita activ și a ataca constant o instituție publică (în virtutea cărui drept și mai ales de ce în momentul în care s-a declanșat, la cererea noastră, un audit la revista Tribuna ?) pentru a susține pe autorii unor fapte, în opinia noastră, posibil penale și ne duce cu gîndul ba la posibile complicități, ba la naivitate (care înseamnă, uneori, și prostie) crasă. Cu toate acestea, țin să amintesc unora un dicton latin : ”Nemo censetur ignorare legem”.

În ceea ce privește refuzul nostru ferm de a ne bate joc de stipendiile publice, țin să amintesc unor alți distinși intelectuali că actualul management al Tribunei se face strict în litera și spiritul legii, prin urmare nu poate fi vorba de ”grave disfuncționalități în activitatea revistei Tribuna”. Punct.

Ciudată ni se pare și, totodată ilegală,  graba unora de ”a băga pumnul în gură” reprezentantului legal al revistei Tribuna, respectiv subsemnatului, cîtă vreme, după cîte știm, dreptul la opinie este garantat de către Constitiția României iar delictul de opinie nu este prevăzut și pedepsit de nici o lege penală.

Apoi, apreciem că, începînd cu direcția noastră, revista Tribuna a făcut un uriaș salt calitativ, atît în ceea ce privesc condițiile grafice cît și conținutul, iar cei care susțin un alt punct de vedere vor fi găzduiți în chiar paginile revistei să își exprime părerile opuse celor afirmate de noi.

Referitor însă la faptul că noul manager a fost atacat vehement după apariția primului număr, arată, în opinia noastră, că nu Mircea Arman este problema spinoasă a unora ci încercarea, disperată, de a acoperi vechi fapte despre care credem că ar fi penale. Este, adevărat, cu noul manager al Tribunei nu se pot negocia ilegalități, iar datoria legală a conducătorului unei unități prevăzută de art. 227 C.P.P., a fost dusă la îndeplinire la momentul apariției acestor rînduri, prin urmare, invit pe cei care doresc să documenteze și să probeze contrariul celor afirmate de mine, să susțină și să aducă probe împotriva opiniilor juridice ale autorului acestor rînduri, să contacteze autoritățile în drept.

Partea bună a acestor atacuri și polemici la nivel național constă în faptul că după zece ani de anonimat, revista Tribuna a ajuns, din nou, în prim-planul atenției lumii culturale românești. Acest fapt nu putea fi realizat în nici un chip decît printr-o abordare deschisă, serioasă, la obiect, a problemelor actuale ale culturii române.

Pe de altă parte, asigur cititorii și colaboratorii revistei Tribuna că mandatul subsemnatului va fi dus la bun sfîrșit.

Mircea Arman

Tribuna, nr. 252

27 februarie

27 februarie

 

cel mai anevoie de dereticat e

cu mine însumi în ziua de naştere – nu ştiu unde

are cotloane ciudate şi somnolente praful,

la încheieturi, în aluniţele de pe spate

& unde lumina de la geam e băţul prin gard la un câine

 

şi ca să-l şterg (la bilanţ),

cum peste balustrada unui balcon,

nu mă aplec periculos din mine?

Alexandru Petria

 

27 febrer

 

 el més pesat de fer la neteja és

en mi mateix el dia de l’aniversari – no sé on

té racons rars i la pols somnolenta,

en les juntures, en les pigues de l’esquena

 & on la llum de la finestra és el pal pel clos d’un gos

 

i per a esborrar-lo (al balanç),

 com damunt de la barana d’un balcó,

 no m’hi aboque perillosament?

 

Traducere în catalană de Pere Bessó

Alex Ştefănescu: „Pentru mulți am devenit inamicul public nr. 1”

Interviul a apărut în revista Tribuna, nr.251, 16-28 februarie

Alexandru Petria: – Dragă Alex Ştefănescu, un copil visează să ajungă scriitor, cosmonaut, explorator, cel puţin aşa ne treceau prin cap celor din generaţia mea proiecţiile despre viitor. Nu critic literar. Cum ai ajuns aici?

Alex Ştefănescu: – N-am intenţionat niciodată să mă fac critic literar. Ideea i-a aparţinut lui Nicolae Manolescu, în anii studenţiei mele (1965–1970), când el era asistentul lui Dumitru Micu la catedra de literatură română contemporană a Universităţii din Bucureşti. I-am dus pentru evaluare şaptezeci de poeme dintr-un proiectat volum, Ospitalitate regală, el le-a citit şi a insistat să scriu… critică literară. Mai mult decât atât, m-a prevenit că mă va ajuta să-mi public textele numai dacă acele texte vor fi articole de critică literară şi nu poeme. Poate că mă remarcase la seminarii şi văzuse în mine un posibil comentator de literatură…

Propunerea de a scrie critică literară nu m-a atras deloc, dar perspectiva publicării a ceva scris de mine m-a încântat. Am închis ochii şi am intrat în apa rece a criticii literare. La recomandarea lui Nicolae Manolescu, redactorul-şef al revistei Luceafărul, Ştefan Bănulescu, mi-a încredinţat (în 1970, când încă nu împlinisem 23 de ani), o rubrică săptămânală, Comentarii critice. Printre primele cărţi prezentate de mine în Luceafărul s-a numărat una cu un titlu anodin,  Versuri, semnată de un autor de care nu mai auzisem, Emil Brumaru.

– Trebuie să-ţi fac o mărturisire, altfel simt că nu e ok, că-s fals. Am o stinghereală în relaţia cu tine, eşti unul dintre „naşii” mei literari, ai scris extrem de laudativ despre cele două volumaşe de versuri pe care le-am publicat în anii 90. Şi după ele n-am mai scris literatură aproape două decenii, doar texte gazetăreşti. Poate te-am dezamăgit, poate spre sigur, hai să n-o dau cotită… Unul dintre motivele tăcerii a fost că m-am speriat, laudele parcă m-au castrat. Îmi ziceam- tipule, ai fost lăudat la cărţuliile astea, iei nişte picioare în dos la următoarea, dacă nu e de calitate, de nu te vezi. N-am ştiut să-mi administrez traiectoria literară, eram mucos, cu puţin peste 20 de ani, ca speriat de bombe. Pe Petria de atunci îl percep ca pe un străin.

 

– Talentul tău literar poate fi sesizat chiar în această confesiune. Descrii într-un mod pitoresc şi expresiv starea ta sufletească de atunci. De talent depinde totul. Dacă talent nu e, nimic nu e.

Fiecare e liber să facă ce vrea cu talentul lui. Este adevărat, mă simt dezamăgit când constat că un tânăr talentat se lansează în afaceri şi uită de literatură sau că o tânără talentată se mărită, face copii şi devine o gospodină prozaică. Memoria mea e un cimitir plin de talente. În unele cazuri, am intervenit energic pentru a-i face  pe oamenii cu vocaţie de scriitori să lupte cu amnezia şi să-şi aducă aminte cu ce scop au venit pe lume. Procedez aşa cum procedează uneori medicii, resuscitându-l pe câte un pacient cu şocuri electrice. Experienţa mi-a reuşit cu Anca Mizumschi, care s-a relansat în ultimii ani ca scriitoare într-un mod admirabil.

Tu ţi-ai revenit singur. Dacă mai întârziai mult, treceam la represalii. De exemplu, sesizam Poliţia că eşti posesorul unui talent remarcabil, care face parte din patrimoniul cultural al ţării, şi că îl distrugi prin nefolosire.

 – Da, acum mi-am luat o piatră de pe inimă în relaţia noastră. Dar m-aş întoarce la primul răspuns. Ai spus că nu te atrăgea scrisul de texte critice. Cum ai reuşit să faci la superlativ ceva ce nu-ţi plăcea? Nu e ca şi cum ai zice unei femei că o iubeşti doar ca să ajungi în patul ei? Sau mă înşel?

– N-am iubit critica literară, recunosc. A fost o căsătorie din… interes. Ani de zile am profesat-o cu sentimentul provizoratului. O perioadă am scris în continuare versuri, pe ascuns. Mă exaspera faptul că de multe ori trebuia să citesc atent şi să comentez pe larg cărţile unor autori mai puţin talentaţi decât mine.

Eram şi dezamăgit de trecerea de la literatura universală (Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Thomas Mann), studiată în facultate, la literatura română contemporană, care mi se părea, prin comparaţie, puerilă, narcisistă, lipsită de miză. Semănam cu doamna Bovary, visând sălile de bal, cu ferestre înalte şi candelabre, ale marii literaturi. Marea literatură era undeva, departe de mine, iar eu trebuia să-mi petrec viaţa cu Charles Bovary, ceea ce înseamnă cu Virgil Teodorescu, Alexandru Ivasiuc, Paul Everac şi C. Stănescu.

Treptat, însă, având simţul datoriei şi îndeplinindu-mi obligaţiile conştiincios, am descoperit frumuseţi discrete în literatura noastră şi am început să mă ataşez de ea. Unii bărbaţi care se căsătoresc din interes ajung, cu timpul, să-şi iubească soţia. Asta mi s-a întâmplat şi mie.

Am înţeles că literatura ţării mele trece printr-un moment cu totul nefavorabil literaturii (comunismul) şi că totuși supravieţuieşte, fie şi cu mari pierderi. M-am gândit că va trebui să povestesc cândva ce s-a întâmplat cu literatura română în această perioadă nefastă. Am început să mă bucur când descopeream un autor talentat şi m-am angajat într-o activitate sistematică de susţinere a celor descoperiţi de mine (sau de alţii). Mi-am dat seama că, scriind despre alţii, mă exprim şi pe mine.

Până la urmă am devenit un pasionat al criticii şi istoriei literare, iar astăzi nici nu-mi imaginez cum ar fi să mă ocup de altceva.

– Oho, lista cu autorii sprijiniţi e până în China, cred. Nu ştiu câţi critici au făcut ce ai făcut tu, ajung degetele de la o mână la numărat. Scrisul criticii nu ascunde în intimitate, până la urmă, totuşi, pe cinstite, dorinţa de putere, cu corolarele ei? Nu mă refer la partea materială.

– Ştiu că te referi la China în glumă, pentru a sugera că lista este lungă, dar culmea este că până şi pe un tânăr din China, Gao Xing, l-am ajutat să publice în România şi am scris despre el. În treacăt fie spus, acest tânăr (care acum nu mai e tânăr) s-a hotărât să înveţe limba română învârtind la întâmplare butonul aparatului de radio şi remarcând la un moment dat o misterioasă limbă melodioasă, pentru care a făcut un coup de foudre.

Cât priveşte dorinţa de putere… Puterea pe care mi-o doresc eu este aceea a scriitorului care îl poate face pe cititor să râdă sau să plângă, să viseze sau să se revolte. Încă din copilărie am descoperit, cu încântare, că banalele  cuvinte, care stau, gratuit, la dispoziţia tuturor, ca aerul sau apa, pot fi folosite pentru a determina starea sufletească a celor din jur. Pentru a-i îngrozi sau pentru a-i seduce. Pentru a le transmite emoţii şi convingeri. Este un adevărat act de magie, constând în arta (ocultă) de a combina cuvintele altfel decât le combină oamenii în viaţa de fiecare zi.

Nu mi-am dorit niciodată să am puterea vulgară a unui om influent, de care depinde poziţia altora în societate.  Nu mi-am dorit să inspir teamă – aş fi vrut să fiu iubit. Mă cuprinde o neagră melancolie când văd autori care simulează prietenia sau autoare care simulează dragostea numai pentru a obţine de la mine un verdict critic favorabil. În schimb sunt fericit când văd în metrou câte un necunoscut (care nu ştie că sunt prin preajmă) absorbit de lectura unei cărţi scrise de mine.

– Referirea la China, în intenţia mea, a avut umorul pe palierul doi. Era constatarea aproximativă a unei realităţi. Câţi dintre debutanţii pe care ai pariat au confirmat? Îţi sunt recunoscători? N-ar strica şi nişte nume.

– Pe faţada Hotelului „Intercontinental” din Bucureşti un banner uriaş aduce în atenţia trecătorilor coperţile a două romane recente de mare succes: Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici şi Emoţia de Mirela Stănciulescu. Cel dintâi a fost răsplătit cu Premiul „Augustin Frăţilă” (10.000 de euro) oferit de Asociaţia „Casa de Cultură” pentru cel mai bun roman apărut în 2011, iar cel de-al doilea, înscris la acelaşi concurs, cu Premiul de Popularitate (2.000 de euro), oferit de postul de radio Europa FM. Am făcut parte din juriul concursului (şi voi face parte încă patru ani) alături de Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache.

Îmi creşte inima să văd, când trec pe lângă Hotelul Intercontinental, că nu numai detergenţii şi tigăile, ci şi cărţile au parte, iată, de vizibilitate în România. Ei bine, amândoi aceşti autori de succes m-au consultat cândva, la începutul afirmării lor, în legătură cu ceea ce scriau. Lucian Dan Teodorovici mi-a trimis primele lui texte la „poşta redacţiei” şi sunt, probabil, cel dintâi critic care s-a pronunţat (favorabil) asupra lor, iar Mirela Stănciulescu, cunoscută ca traducătoare, a devenit şi prozatoare (o foarte bună prozatoare) încurajată de mine.

Am oroare de fanfaronadă, ştiu bine că niciun scriitor nu poate fi inventat de un critic literar. Cu mine sau fără mine şi Lucian Dan Teodorovici şi Mirela Stănciulescu ar fi ajuns ceea ce sunt. Dar e important pentru un autor neexperimentat să afle mai devreme cum se reflectă în conştiinţa unui critic, în ce direcţie ar avea cele mai multe şanse să se manifeste, dacă progresează sau nu odată cu trecerea timpului, cum se situează în literatura română actuală etc.

Ca să nu mai vorbesc de faptul că, în multe cazuri, am devenit un avocat al cauzei tinerilor scriitori remarcaţi de mine, recomandându-i la edituri, scriindu-le prefeţe, participând la lansările cărţilor lor, prezentându-i în presa literară sau, în unele cazuri, dedicându-le capitole în lucrarea mea, Istoria literaturii române contemporane. Activitatea mea de critic literar a interferat cu începuturile unor autori astăzi foarte cunoscuţi. Ştiai, de exemplu, că Varujan Vosganian şi Cristian Tudor Popescu au frecventat în anii ’80 cenaclul „Nichita Stănescu” condus de mine? Că Ovidiu Hurduzeu, pe atunci profesor la ţară, mi-a trimis primele lui încercări literare? Că Mihail Gălăţanu, încă elev la Galaţi, m-a entuziasmat cu versurile lui, pe care i le-am publicat în SLAST? Că Adrian Cioroianu, pe vremea când urma liceul la Craiova, mi-a trimis eseuri la „poşta redacţiei”, iar eu am văzut încă de pe atunci în el un om de valoare? Că lui Eugen Şerbănescu i-am citit cu devotament primele texte (într-o perioadă în care el se ocupa cu proiectarea de avioane)? Că mă număr printre cei dintâi care au remarcat farmecul scrisului lui Tudor Călin Zarojanu? Că Anca Mizumschi mi-a atras atenţia (ca prozatoare!) încă de pe vremea când era elevă la Constanţa? Că Adrian Oţoiu (originalul prozator din Baia Mare) se numără şi el printre cei pe care i-am susţinut pe vremea când abia încerca să publice? Că Mircea Bârsilă, extraordinarul poet din Piteşti, mi-a trimis cu ani în urmă la „poşta redacţiei” versuri semnate „Mircea Silă”? Că lui Radu Aldulescu, încă un necunoscut  acum treizeci de ani, i-am prezentat un fragment de roman în SLAST? Și că în aceeași publicație i-am făcut loc unui text semnat de Stelian Tănase, care era pe lista neagră a Securității?

– De Cristian Tudor Popescu nu ştiam.

– Toţi cei pe care i-am menţionat (şi probabil şi alţii, care nu-mi vin acum în minte) au dovedit în timp că nu m-am înşelat atunci când am văzut în ei viitori scriitori. Sunt bineînţeles şi mulţi autori care s-au pierdut în neantul uitării (sunt, poate, singurul care îi mai ţine minte), dar nu din cauză că n-ar fi fost talentaţi, ci pentru că au uitat de ce au venit ei pe lume şi s-au lăsat absorbiţi de alte preocupări.

Cât priveşte recunoştinţa… Cei mai mulţi îmi sunt prea recunoscători, în sensul că îmi exagerează meritele, făcându-mă să roşesc. Există şi unii care… mă urăsc pentru că s-au săturat să-mi fie recunoscători (deşi nimeni nu le-o cere). Dar aceştia sunt puţini…

– Te numeri printre puţinii critici literari din textele cărora reuşeşti să-ţi dai seama dacă o carte merită citită ori e gunoi. Şi o faci cu stil, într-un limbaj de om normal, nu de papagal uitat încuiat într-o bibliotecă. Nu te temi să emiţi verdicte.

– Să contest această apreciere – aş fi ipocrit. Să o aprob entuziast – aş apărea în faţa cititorilor ca un megaloman. Drept urmare mă mulţumesc să nu te contrazic!

În schimb, mă simt dator să-ţi spun câte ceva despre ce aştept eu de la mine, când scriu. Încă de la începutul-începutului mi-am jurat (nu în barbă, pentru că n-am purtat niciodată) să nu-l plictisesc pe cititor. Din punctul meu de vedere, un text care plictiseşte nu există.

Totodată, mi-am propus ca prin scrisul meu să fiu folositor celor din jur. Constructorul face case, medicul vindecă oameni, grănicerul păzeşte graniţa, pompierul stinge incendii etc. Vreau să am şi eu un rost în lume. Sunt cititor profesionist şi citesc aproape tot ce apare pentru că alţii, absorbiţi de îndeletnicirile lor, nu au timp să o facă. Identific cărţile care merită citite şi de alţii, le recomand, explic în ce anume constă valoarea lor.

Îmi folosesc experienţa, cultura, sensibilitatea, talentul literar – în măsura în care le am – pentru a evalua corect cărţile şi pentru a mă face înţeles de către cei cărora mă adresez. Eu nu scriu pentru scriitori, ci pentru cititori. Mai exact scriu DESPRE scriitori adresându-mă cititorilor (care pot fi şi scriitori în ipostaza de cititori).

M-a întrebat un autor, nemulţumit de cronica mea la o carte a sa, la ce îi ajută comentariul meu ironic. Mi-a venit să râd: acest om crede că scopul vieţii mele este să-l ajut! Las la o parte faptul că o observaţie critică poate să-i fie mai utilă unui scriitor decât un elogiu convenţional. Dar de ce să-l ajut? El când descrie un peisaj vrea să-l… ajute?

Dacă mi-aş propune să dau sfaturi unui scriitor, i-aş trimite o scrisoare sau un e-mail lui şi numai lui.

Să ştii, însă, dragul meu prieten Alexandru Petria că am fost pedepsit nemilos, de-a lungul vieţii, pentru acest mod al meu de a înţelege critica literară. Faptul că nu vreau să-l intimidez pe cititor, făcând paradă de erudiţie sau de terminologie savantă, mi-a adus calificări dispreţuitoare: că scriu o critică populară, că Istoria… mea este o carte pentru coafeze etc. (Ce bine ar fi ca bietele coafeze să citească istorii ale literaturii!)

Iar obiceiul de a mă pronunţa explicit asupra valorii cărţilor m-a transformat, pentru mulţi, în inamicul public numărul 1.

– Eşti iubit şi urât, totodată. Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) scrisă de tine a provocat valuri. Înţeleg că pregăteşti o nouă ediţie. O să înceapă iar scandalul, anticipez.

– Pe mine mă urăsc (şi mă denigrează) două categorii de autori: cei pe care nu i-am inclus în Istorie… şi cei pe care i-am inclus în Cum te poţi rata ca scriitor. Cei care nu se află în niciuna din aceste două situaţii mă iubesc. Despre Istorie… s-au scris aproximativ 270 de articole, dintre care, tot cu aproximaţie, 170 nefavorabile şi 100 favorabile. Dintre cei nemulţumiţi de modul în care i-am tratat în această lucrare de sinteză, unii parcă şi-au pierdut minţile, declarând la scenă deschisă că-mi doresc moartea („păstrăm mereu în casă o sticlă de şampanie pentru momentul fericit în care vom afla că pe Alex. Ştefănescu l-a călcat un tramvai”).

În mod paradoxal, după ce denunţă faptul că i-am omis din Istorie…, adversarii mei califică această carte drept un eşec. Întrebarea este: dacă Istoria… mea nu are nicio valoare, de ce suferă atât de mult că n-au fost menţionaţi în ea? Este ca şi cum ai deplânge faptul că n-ai fost invitat la un bal despre care tot tu spui că a fost sub orice critică.

La o întâlnire a mea cu publicul au participat, întâmplător, şi mulţi scriitori care îmi sunt ostili şi eu am folosit prilejul pentru a le atrage atenţia asupra unei contradicţii: „Dacă această carte este un eşec, de ce nu mă compătimiţi în loc să mă priviţi cu ură? Aţi putea spune aşa: «Bietul Alex Ştefănescu! A muncit zece ani la Istoria lui…, dar nefiind inteligent şi nici talentat a muncit în zadar. Ce păcat!» Faptul că îl priviţi cu ură – nu cu milă – pe cineva care a eşuat dovedeşte că el, de fapt, nu a eşuat.”

Aş vrea să mai adaug că mă urăsc cu şi mai multă vehemenţă unii critici şi istorici literari care ar fi vrut să scrie ei cartea. Sau care au scris una asemănătoare, dar lipsită de farmec.

Da, pregătesc o nouă ediţie a Istoriei…, revăzută, completată şi actualizată. Perioada luată în considerare va fi 1941–2010 (în loc de 1941– 2000).

– În anii 90, la şedinţele de redacţie ale săptămânalului Zig-zag, unde erai director, ne spuneai să scriem despre subiecte cu miză, nu colaterale. Faza mi-a rămas în cap şi nu doar pentru că insistai pe ea asemenea unei soacre cicălitoare. Extrapolând în domeniul literaturii, la proză, cred că lipsa mizelor mari face rău literaturii române şi este unul dintre motivele pentru care nu prea e cunoscută în lume, stare care tinde să se schimbe pe ici şi colo doar în ultimii ani. Încearcă şi o sumară panoramare a literaturii române contemporane, te rog.

– Literatura română actuală suferă de narcisism, de imaturitate şi de o stranie predilecţie pentru exhibarea promiscuităţii. Dintr-un incendiu care ar cuprinde depozitele de cărţi, aş salva doar câteva zeci de volume (deşi după 1989 au apărut câteva mii). M-ar preocupa, întâi, soarta unor volume de memorii (semnate de Ion Ioanid,  Annie Bentoiu, Nicolae Balotă, Florin Constantin Pavlovici, Gh. Jurgea–Negrileşti, Monica Lovinescu). Aş recupera şi câteva cărţi de idei (de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Sorin Lavric, Dan C. Mihăilescu). Aş mai smulge din flăcări unele cărţi de poezie (datorate lui Emil Brumaru şi Anei Blandiana). În ceea ce priveşte critica literară, m-aş strădui să salvez puţinele volume neplictisitoare (şi anume cele scrise de Eugen Negrici, Daniel Cristea-Enache, Tudor Cristea). Nici pentru romane n-aş intra în foc, excepţie făcând unele care se citesc cu interes, şi nu din obligaţie profesională (cum sunt cele publicate de Mircea Cărtărescu, Petru Popescu, Doina Ruşti, Mirela Stănciulescu şi Claudia Golea).

– Am înţeles că eviţi programatic plicticoşenia în scris, dar ce este scrisul pentru Alex Ştefănescu?

– Nimeni nu răspunde sincer la întrebarea asta. Poţi să faci o experienţă şi o să constaţi că primeşti răspunsuri de genul: „Scrisul este sensul vieţii mele. Prin scris vreau să aduc mai multă lumină în lume.”; „Scriu pentru că n-aş putea să nu scriu. Prin mine se exprimă o conştiinţă supraindividuală. Eu sunt doar un intermediar.”; „Scriu din dorinţa de comunicare cu semenii mei. Pentru mine scrisul este o formă de dragoste faţă de oameni.” etc.

În ceea ce mă priveşte, încă din copilărie am descoperit că, folosind într-un anumit fel cuvintele, poţi să-i faci pe oameni să râdă sau să plângă, să viseze sau să fie lucizi, să se entuziasmeze sau să li se pară totul pierdut. Religiile acţionează asupra oamenilor prin intermediul cuvintelor, regimurile politice – la fel. Scriitorul este şi el unul dintre utilizatori, cel mai capabil şi experimentat. Nu întâmplător intră de multe ori într-un raport de rivalitate cu preoţii şi cu oamenii politici.

Pentru un scriitor, viaţa sufletească a oamenilor este un mecanism acţionat prin intermediul unor butoane, iar el ştie pe ce butoane să apese. Combinând câteva cuvinte inofensive, care se află la îndemâna oricui, îi poţi seduce (şi manevra) pe cei din jur. Este un act de magie care m-a atras încă dinainte de-a învăţa să scriu şi să citesc.

Scriu critică literară pentru că aşa a vrut viaţa, dar la originea scrisului meu se află dorinţa obscură de a-i manipula afectiv pe cei din jur, de a-i face să mă… iubească. Scriu critică literară relativ bine, nu fiindcă ar fi genul meu preferat, ci pentru că aşa sunt educat, să fac orice – de la îngrijirea unei grădini şi până la mângâierea unei femei –  bine.

– Deconcertant răspunsul. Dar dorinţa de a plăcea nu e o cenzură, un compromis?

– În primul rând, toţi cei care scriu scriu ca să placă (deşi nu vor s-o recunoască). Şi Dante voia să placă, şi Shakespeare voia să placă, şi Eminescu voia să placă – n-am nici-o îndoială. Numai că fiecare a găsit alt mijloc de seducţie. Unii – Céline, de exemplu – au mers până într-acolo cu ingeniozitatea, încât au cucerit publicul fiind cu ostentaţie antipatici.

Dorinţa de a plăcea face ca un scriitor să valorifice la maximum toate posibilităţile sale de exprimare. Cei care declară că nu vor să placă publicului sunt de obicei cei care au ratat tentativa de a-i cuceri pe cititori. Ei seamănă cu acele fete bătrâne care tună şi fulgeră împotriva fetelor cu succes la bărbaţi, considerându-le frivole. Dar visul lor secret era acelaşi: să placă.

Dorinţa de a plăcea (în sensul larg al cuvântului: de a atrage atenţia, de a provoca, de a convinge, de a stârni admiraţie, de a obţine respect, de a dobândi afecţiune, de a inspira – eventual – teamă) nu are nimic neconvenabil sau reprobabil, ci reprezintă, dimpotrivă, energia morală care îl mobilizează pe un scriitor şi îl face capabil de performanţă.

– Alex, ai scris un raft de cărţi. Dacă-ţi cad pe picior, sigur te alegi cu o fractură. Câţi bani ai câştigat cu ele? Întrebarea vreau s-o completez cu alta − un autor valoros poate să trăiască strict din munca sa în mândrul spaţiu mioritic?

– Aşa e (chestia cu fractura). Despre Istoria… mea am şi spus la o întâlnire cu publicul că pot s-o folosesc ca să le sparg capul adversarilor (are 2.950 de grame). Am să-ţi spun cât am câştigat, cu aproximaţie. Cu banii pe cărţile publicate înainte de 1989 mi-am cumpărat o maşină (Lada 1200 break). Cu cei pe care mi-au adus cărţile apărute după 1989, mi-am făcut o casă la ţară (cu numai patru camere, dar, oricum, cu etaj). Cel mai mare succes de librărie au avut, înainte de 1989, Introducere în opera lui Nichita Stănescu şi Prim-plan (35 de profiluri de scriitori), iar după 1989 – Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (jurnal politic), Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Cum te poţi rata ca scriitor (250 de cărţi proaste), Jurnal secret şi Bărbat adormit în fotoliu (întâmplări).

Nu e suficient să fii un autor valoros ca să trăieşti din scris, trebuie să fii şi foarte activ. Ceea ce înseamnă să munceşti de dimineaţa până seara (eu lucrez şi o parte din noapte). Acum, de când am plecat de la România literară şi nu mai am niciun salariu, mai e şi gândul că, dacă mă îmbolnăvesc şi nu mai pot să scriu, rămân în aer. Dar, la urma urmelor, şi în aer e plăcut, e o situaţie care seamănă cu zborul.

– Cum ai caracteriza viaţa noastră literară? Eu încerc să evit programatic interacţiunile directe cu semenii scriitori. Prefer să-i citesc şi să discut cu ei pe net, când e cazul.

– Scriitorii mari sunt dificili, dar merită să faci orice sacrificiu ca să-i vezi de aproape. Sunt un spectacol de inteligenţă şi farmec. Scriitorii care n-au talent şi suferă de o lipsă cronică de succes sunt nu numai dificili, ci şi exasperaţi într-un mod dezagreabil. Ei dau vina pentru insuccesul lor pe criticii care vor să-i distrugă, pe opacitatea cititorilor, pe instituţiile care nu-şi fac datoria de a susţine literatura română, pe existenţa unui complot internaţional îndreptat împotriva României.

În grădina mea de la ţară cu peste 100 de pomi îi am oaspeţi adesea pe unii dintre cei mai valoroşi scriitori. M-au vizitat, primăvara, când aproape toţi pomii sunt înfloriţi paradisiac, vara, când se coc cireşele cu o carnaţie inocent-senzuală, toamna, când viţa de vie e plină de struguri ruginii şi chiar iarna, când devin proprietar de zăpezi imaculate, scriitori pe care îi admir ca Nicolae Balotă, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Adrian Păunescu, George Pruteanu, Nicolae Breban, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Petru Popescu, Bujor Nedelcovici, Gabriel Dimisianu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Stelian Ţurlea, Dan. C. Mihăilescu, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Adrian Cioroianu, Tudor Călin Zarojanu, Pavel Şuşară, Mihail Gălăţanu, Eugen Şerbănescu, Micaela Ghiţescu, Mirela Stănciulescu, Anamaria Beligan, Ioana Revnic, Anca Mizumschi. Au fost aici şi mari actori (Radu Beligan, de exemplu), mari muzicieni (printre ei, Johnny Răducanu), mari ziarişti (Robert Turcescu, Grigore Cartianu, Gabriel Basarabescu, Teodora Stanciu). Îl ţin minte şi pe un scriitor care este şi un publicist cu nerv (îmi ia chiar acum un interviu!), Alexandru Petria, de care sper că ai auzit. A venit la mine în vizită, cu mulţi ani în urmă, cu soţia lui şi cu un tort (deci numai cu dulciuri). De multe ori trece pe la poarta mea (spre un loc bun de vânat din apropiere) şi Eugen Negrici, cu puşca în mână.

Ca şi tine, nu frecventez restaurantele preferate ale scriitorilor, pentru că acolo se croiesc ierarhii „din cuţite şi pahară”, se bea mult şi se încing spiritele. În puţinele cazuri când am intrat în asemenea restaurante, unii dintre cei de la mese m-au asaltat – într-un mod nepoliticos – insistând să beau cu ei şi reproşându-mi că nu le-am comentat cărţile sau că nu le-am comentat destul de elogios.

Nu-mi place viaţa literară în ansamblul ei. Dar momentele de viaţă literară de la mine acasă mă încântă. De altfel, chiar şi când rămân singur cu Domniţa (care, cum ştii, este un editor de elită şi autoarea unor cărţi de non-fiction apreciate), viaţa literară nu încetează. Viaţa mea conjugală este tot viaţă literară.

– Parafrazând titlul unui film cunoscut, eşti şi în pat cu literatura. Ce ai vrea să spui în finalul convorbirii?

– Mai bine, decât „In bed with Madonna”. Spre deosebire de Madonna, literatura nu îmbătrâneşte niciodată.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Bani de la guvern pentru revistele literare

În urma scrisorii deschise https://alexandrupetria.wordpress.com/2013/02/06/scrisoare-deschisa-catre-domnul-prim-ministru-victor-ponta/ pe care am iniţiat-o către premierul Victor Ponta pentru salvarea revistelor Uniunii Scriitorilor, am aflat că Daniel Barbu, ministrul Culturii, a promis un sprijin guvernamental pentru rezolvarea situaţiei. Mulţumesc colegilor care şi-au pus semnăturile pe text.

Radu Aldulescu: Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu

Interviu realizat de Alexandru Petria şi apărut în Tribuna http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/250de-net1.pdf

 

– Radu Aldulescu, eşti unul dintre scriitorii contemporani pe care-i prefer. Nu de azi, de ieri, încă din anii 90. Oare de ce?

– Dragul meu, îți mulțumesc pentru aceste elogii, dar mai ales pentru cititorul care-mi ești. În privința întrebării, răspunsul cred că numai tu poți săîl ştii.

– Am încercat şi eu marea cu degetul, ludic, să vedem dacă intuieşti. Pentru că eşti un scriitor născut, nu făcut!

– Acum, depinde ce înțelegi prin „făcut”. Eu aş vrea, spre exemplu, sa înţeleg „format”, şi-atunci sunt un scriitor „făcut”. Făcut de mediul în care mi-am trăit tinereţea şi care mi-a măcinat creierul până l-a transformat în romane. Şi mai sunt făcut de cărţile pe care le-am citit. Este ca în povestea aia cu 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie, adică sunt, hai să spun 1% născut şi restul „făcut” de şi pentru cititorul care sunt, repet, în sensul înţeles de mine al cuvântului.

– Mă gândeam la scriitorul care chiar are ceva de spus, neartificial, ne-scremut, care nu suplinește prin tot felul de tertipuri faptul că nu prea are ce să povestească.

– Ei, da, nu sunt făcut de curente şi cenacluri literare, ci sunt născut „din bube, mucegaiuri şi noroi”…

– Cred că e un avantaj, deși aduce a dezavantaj…

– Câtă vreme am cititori care mă includ pe lista preferaţilor şi cititorul care sunt spune că e bine ce scriu, vorbim doar de avantaje.

– Ce e scriitorul, Radu Aldulescu?

– Scriitorul, dragă Alexandru Petria, în caz că nu ai observat încă, este un specimen pe cale de dispariţie, pe care instituţiile culturale din România se luptă de două decenii împlinite să îl extermine.

– Și ce ar trebui întreprins ca să se schimbe situația?

– În ce mă priveşte, şansa stă în fuga de păcatul deznădăjduirii. Noi, scriitorii, nu avem dreptul să ne lăsăm, ci să continuăm să facem ceea ce ştim noi cel mai bine: să scriem. Cât putem de mult, cât putem de bine.

– Mă gândeam la ceva care să implice obștea scriitoricească, o reformare a ei, legi pentru autori, nu la soluția individuală…

– Dragă prietene, la legi, legislaţie, dar îţi zic şi ţie ce mi-a zis şi mie cineva apropiat: „Tu chiar nu vezi că totul se reduce la bani?” Câtă vreme banii sunt gestionaţi-administraţi de oameni care n-au pic de dragoste faţă de literatură, vom continua să avem în topul vânzărilor cărţi de istorie, eseistică, ghiduri turistice…

– Ai tabieturi la scris?

– Nu am nici un fel de tabieturi, dragul meu. O vreme am crezut ca n-am să pot în veci să scriu fără să trag din ţigară, dar timpul mi-a demonstrat că se poate şi fără. Acum am mai rămas doar cu dorinţa de a avea linişte în creier şi în jur când scriu, motiv pentru care mă trezesc dimineaţa la 5:00 şi mă apuc de treabă.

– E 5 dimineața, să spunem. Ce faci? Cum începi?

– E 5 dimineaţa. Sună ceasul. Mă ridic din pat, îmi fac toaleta zilnică (trupească şi sufletească), câteva mișcări de încălzire a musculaturii (20 până la 50 de flotări, 20 până la 50 de genuflexiuni, îndoiri şi răsuciri ale trunchiului) și, gata, pot scoate mașina de scris.

– Mașina de scris?

– Da, prietene, nu mă pot despărţi de maşina mea de scris, oricâte mijloace tehnice ar apărea. Calculatorul reprezintă doar o fază de rescriere finală a textelor mele.

– Câte ore scrii, dacă scrii zilnic?

– Să nu uităm că eu sunt un om care munceşte 16 ore pe zi. A, nu, n-am spus eu asta, ci un mare om de afaceri, plin de bani şi de glorie. Acum, omul, este în aşteptarea unui donator compatibil de ficat. Eu nu vreau să ajung ca el, aşa că mă limitez la o medie zilnică cinci ore de scris. Restul e documentare.

– Ai un plan, ai acțiunea în cap sau lași personajele să te poarte?

– Nu scriu după un plan şi cu atât mai puţin mă las purtat de personaje. Scriu după cum dă Dumnezeu. Când sunt la masa de scris, tot ce contează este bucuria de a scrie. Ea este cea care mă ghidează – bucuria de a scrie şi de a citi cu plăcere ceea ce am scris. Când plăcerea lecturii nu este deplină, purced la rescriere. Şi rescriu până când ajung să fiu bucuros-fericit citind cele scrise.

– Ești fericit scriind, dacă e așa. E ca un drog scrisul? Săînțeleg, pe aceeași raționament, că te întristează terminarea unui roman?

– Din punctul meu de vedere, scrisul nu este un drog, cum nu este o profesie. Scrisul este o chestiune de vocaţie, iar vocaţia este o stare care implică în mod misterios iubirea, spre deosebire de drog, care încearcă să ascundă absenţa iubirii.

Orice roman pe care îl încep este ca o ispită care mă îndeamnă să povestesc ce am trăit, de la tinereţe pân’ la bătrâneţe şi totodată de la bătrâneţe tânjind spre tinereţe şi mai departe, revenind în permanenţă în acest punct terminus – aici mi-am tăiat inima în bucăţi ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip şi fără mărire, aici am şezut şi am plâns etc. Ori de câte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecât întâmplările, lucrurile şi personajele inventate. Un cerc vicios (oare de unde voi începe a-mi plânge faptele vieţii mele celei ticăloase?) pe care, de fiecare dată când definitivez un roman, vreau să cred că l-am rupt, supravieţuind experienţei personale care l-a declanşat, salvându-mi iarăşi viaţa scriind. Astfel că n-ar avea de ce să mă întristeze terminarea unui roman.

– Însă scrisul e o muncă. Și e incorect că aici nu prea se poate trăi din scris. Ce zici de subiect?

– Oh, dar acesta este subiectul meu preferat. Atâta am fost întrebat dacă se poate trăi din scris, încât a ajuns să îmi placă să tot repet: uitaţi-vă la mine, trăiesc, sunt viu. De 20 de ani nu am nici un fel de salariu, nici un fel de venit fix, nici un fel de speranţă de pensie. Cărţile mi-au adus un venit minim – pentru un roman la care muncesc doi, trei sau cinci ani, am primit cel mult un salariu mediu pe economie. Nu am facturi de plătit, deoarece de mai bine de trei ani locuiesc în 9 metri pătraţi, care nu îmi aparţin. Cam în felul ăsta, care mi se potriveşte foarte bine, m-am adaptat, de 20 de ani încoace. Dacă este sau nu corect ce ar mai conta, câtă vreme aceasta este crucea ce mi-a fost dată de Dumnezeu, nici mai grea şi nici mai uşoară decât aş putea duce, crucea care mă ajută să trăiesc cu gândul la cele veşnice, în aşa fel încât să mă mântuiesc.

– Doamne ferește, te îmbolnăvești. Nu ai o asigurare medicală…

– Citeam undeva replica unui pustnic la o întrebare din aceeaşi categorie: Bre, omule, Dumnezeu care are grijă de viermii pământului, nu va avea oare grijă şi de viermele mai mare care sunt?!

– Corect. Dar este revoltător, la valoarea ta. Tocmai pentru a elimina astfel de situații, am vorbit cu anumiți parlamentari, ca sa propună o lege pentru salarizarea scriitorilor, dar, pe cinstite, am avut in calcul prozatorii, care sa primească un salar din fonduri publice contra cedării drepturilor de autor statului după moarte un anumit număr de ani, probabil echivalent salarizării. Ce părere ai de idee?

– Da, ar fi o idee foarte bună, dar cred că la noi ideile bune au viaţă scurtă şi mor în stadiul de speranţă.

– Depinde. De cât de mult se respectă fiecare.

– La modul cel mai sincer, după aproape douăzeci de ani de când public cărţi, având acel succes constant de critică, nici o instituţie culturală din ţara asta n-a mişcat un deget ca să-mi asigure un salariu minim pe economie, mi-ar plăcea să cred că nu mi-ar mai trebui nici un fel de rentă din partea cuiva, măcar că-s destui care sunt convinşi de contrariul.

– De la ce vârsta scrii, mă refer evident și la timpul de dinaintea debutului?! Ca să vedem….vechimea în muncă. Ai visat de mic să fii scriitor?

– Scriu de când mă ştiu. M-am născut într-o casă cu multe cărţi, iar părinţii mei aveau veleităţi literare. Amândoi lucrau în presă şi probabil că asta m-a influenţat. De publicat am publicat prima oară pe la 16 ani. Activam în cenaclul lui Tudor Opriș, Săgetătorul, astfel că am fost publicat într-o antologie a acestuia. Pe urmă, vreme de vreo 12 ani, nici nu am mai scris şi nici nu am mai publicat nicăieri.

– De ce? E o pauză mare.

– Am încercat să mă dezic de moştenirea părinţilor, care îmi părea prea încărcată de compromisuri. Să fii ziarist sau scriitor în acele vremuri nu-mi suna deloc promiţător. Aşa că m-am lăsat, după 18 ani, adoptat cu acte-n regulă (a se citi „carte de muncă”) de ţărănimea muncitoare pentru a construi comunismul cu cărămida trupului, într-o vreme când dispăreau şi ultimele vestigii ale Micului Paris, cotropite de junglele de blocuri comuniste şi de noile aşezăminte: Platforma chimică cu Policolorul, Medicamentele, Anticorozivul, Fabrica de Săpun Stela, Fabrica de Sticlă, Platforma Metalurgică 23 August, Republica, Maşini Unelte şi Agregate, Granitul şi, pe Dâmboviţa-n sus spre Sud-Vest, Timpuri Noi şi fabricile de încălţăminte Dâmboviţa şi Flacăra Roşie, Progresul din Pantelimon, Fabrica de Clei, Fabrica de Ace din Dudeşti, Abatorul şi Fabrica de Mezeluri din Glina şi câte altele. Toate rumegau şi regurgitau socialismul în marş victorios, hrănindu-se cu trupurile şi sufletele ţărănimii muncitoare şi oblojindu-i totodată trupurile şi sufletele în hale uriaşe, din care ieşeau utilaje mastodonţi de tot felul, pentru o ţară tristă plină de humor, sortită să răzbească cu fruntea sus pe căi ferate uzinale şi triaje cu vagoane-cisternă, poduri rulante cu macarale, munţi de fier vechi şi zgură de turnătorie, grămezi de şpan şi vagoane cu pietriş şi cherestea, parcuri cu rezervoare de solvenţi, mii de hectare de ţevăraie de instalaţii petro-chimice, miasme şi gaze toxice, ucigaşe, prin care şi eu bâjbâiam mântuindu-mă în trei schimburi, zi de zi, de luni până sâmbătă şi adesea şi duminica. De-a lungul a aproape douăzeci de ani acolo mi-am urmat zi de zi menirea de a-mi lăsa obolul de muşchi şi suflu. Pe insula asta pustie i-am luat cu mine pe Tolstoi şi pe alţii asemenea lui, pe lângă grija de a nu călca în gol în iluzia unui timp liniar care să-mi arate bătrâneţea, sărăcia lucie şi moartea propriu-zisă care vine în urma morţii civile. Asta îmi lăsaseră părinţii, spre asta mă îndemnaseră, iar eu dezicându-mă de moştenirea lor riscam să-mi pierd corpul. Ei învârtiseră condeiul şi eu mă găsisem mai cu moţ să învârt barosul de zece kile ca să sparg calupi de sodă, trusa de scule de patruzeci de kile ca să asamblez şi să depanez locomotive…

– Aici ai câștigat, cred, față de alți scriitori, care au trecut din facultăți în redacții sau la catedră. În proza ta viața e palpabilă. Nu e după cărți, ce vroiam să zic la începutul discuției.

– Păi, cum îţi spuneam mai deunăzi, restul e documentare. Restul vieţii mele în care nu am fost scriitor, m-am documentat pentru a deveni scriitor. De-asta îţi spuneam că sunt un scriitor făcut/format.

– Ai făcut foamea, cu viața asta zig-zag-ată?

– Am făcut şi foamea, dar nu într-atât de tare încât să scriu un roman magistral, precum „Foamea” lui Hamsun.

– Și, în acele perioade nefaste, nu te-ai gândit că-ți irosești viața cu literatura?

– O, nu, că-mi irosesc viaţa în nici un caz. Ţi-am mai spus că pentru mine literatura e chestiune de vocaţie, la care nu pot renunţa şi cred că nici ea nu vrea să renunţe la mine. Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu. Căci scris este că nu doar cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul…

– Da, însă viața are atâtea lucruri fermecătoare pe lângă care poți trece scriind, pe care le poți pierde. Și care nu știu dacă includ o a doua șansă.

– Ba tocmai asta-i frumuseţea literaturii: că poţi trăi o mie de vieţi şi de lucruri fermecătoare într-una singură. Mai ales dacă îţi place nu doar să scrii ci şi să citeşti ce scriu alţii. Bucuria pe care mi-o oferă un roman bine scris – al meu sau al altcuiva – nu poate fi egalată de nici o alta.

– Dar nu este o frumuseţe mediată, de mâna a doua, care ne subjugă?

– Cum spunea cineva: înțelept este cel ce se bucură de ceea ce are și nu se plânge de ceea ce-i lipseşte. Aşa că, asta am, de asta mă bucur din plin!

– Simți nevoia să socializezi cu colegii scriitori sau preferi calea ta, solitar? Personal, prefer să-i citesc, nu să-i întâlnesc.

– Nu-mi place deloc termenul „socializare”. Da, mă întâlnesc, din când în când cu scriitori (mai des de o vârstă cu mine, dar şi mai tineri), stăm la o bere, la o cafea, dar, recunosc, momentele acelea îmi par, uneori, ca şi pierdute. Îmi răpesc mult din timpul de scris şi citit şi mă obosesc mai mult decât scrisul. Dar nu am refuzat decât foarte rar către niciodată invitaţia unui prieten (scriitor sau nu) la o bere, o cafea, o vorbă, o părere, o mână de ajutor. E chestiune de respect şi autorespect, înainte de orice.

– Cum ai descrie viața literară de la noi? Încearcă o panoramare marca Aldulescu.

– Un genocid.

– Extrem de laconic și dur. De ce?

– Pentru că cenzura economică a reuşit să facă ce n-a făcut cenzura ideologică: să distrugă literatura română. Când un volum de debut se publică în 300 de exemplare (de cele mai multe ori pe banii debutantului), iar unul al unui scriitor mai răsărit în cel mult 1.000 de exemplare (din nou de cele mai multe ori pe banii scriitorului), nu poţi vorbi decât de un genocid.

– Ești mulțumit de receptarea romanelor tale? Cronici, reacțiile cititorilor… Pe care-l preferi?

– Aş mânia pe Dumnezeu dacă nu aş fi mulţumit de receptarea romanelor mele. Cronici favorabile, cititori care mă contactează pentru a-mi spune că le-a plăcut ce-am scris sau pentru a-mi exprima părerea cu privire la ce au scris ei înşişi… Cum aş putea să fac distincţie între cele două tipuri de reacţie – ale criticilor şi ale cititorilor?! Îmi este cu neputinţă.

– Te-am întrebat și pe care roman de-al tău îl preferi…

– Scuze, credeam că te referi la alte preferințe.

– Am fost cam confuz…

– Să mă întrebi ce roman prefer e ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care dintre ei îl preferă. Am dat cu greu naştere fiecăruia dintre romanele mele, deci mi-ar fi cu neputinţă să nedreptăţesc pe vreunul dintre ele, cu atât mai mult cu cât fiecare în parte m-a ajutat să-mi salvez viaţa scriind.

– Pe cine mizezi dintre scriitorii români contemporani?

– Aş începe răspunsul acesta cu o constatare amară: anul editorial 2012 a fost extrem de sărac, mai sărac decât precedentul, şi acela funcţionând în regim de avarie, înscriindu-se într-o pantă descendentă tot mai abruptă, care face parte dintr-un amplu fenomen de năruire a literaturii şi imaginii scriitorului din România. De câţiva ani buni bat câmpii, ca să zic aşa, în articole şi răspunsuri la anchete în presa culturală, disecând aspecte ale acestui fenomen, îndelung disecate şi de alţii, tot în nădejdea că, la mai bine de douăzeci de ani de la dobândirea libertăţii totale de expresie în scris, lucrurile o vor apuca în sfârşit pe calea cea bună. Slabă nădejde însă. Tirajele continuă să scadă, promovarea-i ca şi inexistentă, canonul valoric e pervertit de nu-l mai recunoşti, modul de a se implica al instituţiilor culturale în promovarea literaturii în ţară şi peste hotare tinde către rizibil. Există justificări: criza, lipsa banilor, care lucrează-n tandem cu lipsa dragostei pentru literatură, pentru descurajarea scriitorului şi transformarea României în ţara cu un singur scriitor.

Totuși, pentru a-ţi răspunde la întrebare, dintre romancieri contez şi-i enumăr pe următorii: Octavian Soviany, Alexandru Vlad, Alexandru Ecovoiu, O. Nimigean, Nichita Danilov, Dan Stanca, Viorica Răduţă şi Şerban Tomşa. Iar printre poeţii în care cred şi-i văd ca pe nişte garanţii de subzistenţă pentru literatura română îi enumăr pe următorii: Anton Jurebie (un poet extraordinar, apărut la o editură obscură din Craiova, despre care am scris în Luceafărul din luna noiembrie), Ionel Ciupureanu (alt poet craiovean extraordinar), Nicolae Coande (poet de anvergură şi eseist valoros, apărut şi el la edituri obscure şi-n tiraje confidenţiale), Mircea Bîrsilă (un poet de cursă lungă, format în buna tradiţie a vârfurilor otpzeciştilor şi şaptezeciştilor, insuficient valorizat de critică), Dan Sociu, Dan Coman, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es Pop.

– Țara cu un singur scriitor? La cine te referi?

– Ghici. Eu zic că ştii şi n-are rost să mai pronunţăm şi nume…

– Sigur că știu, însă așteptam să zici tu. Da, n-o să pronunț atunci numele lui Cărtărescu, nu, ca într-un banc…!

– Aş prefera totuşi să rămână nenumit. Doar aşa de-amoru’ artei.

– Da, dar promovarea sistematică a unora o plătim noi, toți, de la buget. Și nu-s mai cu stea în frunte ca alții, care nu-s abonați la sinecuri.

– Dragul meu, important este cine face împărţeala contribuţiilor noastre la buget.

– Înțeleg că nu te atrage subiectul. Să trecem la altceva- vorbește-mi despre ultimul tău roman, ”Cronicile genocidului”…

– Cu riscul de-a mă repeta, îţi spun şi ţie ce-am spus şi altora: „Cronicile genocidului” se adună în apogeul epocii Iliescu- Constantinescu- Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit

– O ultima întrebare. La ce lucrezi?

–  De obicei, după ce finalizez un roman mă odihnesc măcar două-trei luni. Numai că de data asta, aşa am simţit o poftă de scris, că la nici o săptămână de la apariţia „Cronicilor…”, am reluat scrisul, cu ceea ce s-ar vrea a fi partea finală a trilogiei romaneşti avându-l în centru pe Robert Stan, zis şi Satan sau Diavolul. La asta lucrez acum şi sper să mă ţină Dumnezeu sănătos să duc la  bun sfârşit viaţa lui Robert.

– Succes! Tot ce-ți dorești. Mulțumesc pentru interviu.

Liviu Ioan Stoiciu: Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria şi apărut în Tribuna http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf

 

 

Alexandru Petria: – Dragă Liviu sau stimate domnule Liviu Ioan Stoiciu?

Liviu Ioan Stoiciu: „Dragă Liviu” dă de gol un anume grad de prietenie sau simpatie și face să-mi mai crească inima, că nu sunt chiar al nimănui, uitat la colț sau inabordabil. Așadar, dragă Sandu…

– Nu cred că eşti inabordabil. Intransigent, da. De fapt, cum te-ai descrie?

– Intransigent cu mine însumi, în primul rând. În rest, sunt un observator al vieții publice și am motivele mele („așa sunt făcut”) să pun bază pe principii și pe morala creștină. Altfel, sunt un însingurat (poate de aceea sunt într-atât de însingurat, fiindcă sunt o victimă a principiilor nerespectate public, pe care le penalizez în particular), sceptic (acuzat că pun răul înainte și gândesc negativ; am totuși 62 de ani, sunt pățit), nemulțumit de evoluția destinului meu și resemnat totodată că „atât mi-a fost scris” (mi-ar fi plăcut să fac mult mai mult decât am făcut, să mut munții din loc).

– Chiar, pui înainte răul şi gândeşti negativ ori e doar o impresie pe care o laşi?

– Nu mai pot să mă schimb, pun înainte răul, fiindcă sunt superstițios, dacă pun binele, binele dispare…. În general eu nu pot să fac planuri (purtătoare ale binelui), fiindcă nu mi se îndeplinesc. Apoi, alții se hrănesc din  gândirea pozitivă, eu caut semnele răului inclusiv în ceea ce mi se întâmplă a fi bun și așa mă descarc energetic, încep să cred că e o reglare inconștientă, starea de neliniște interioară (nu starea de supărare; când sunt supărat nu pot să mă concentrez) fiind la mine creatoare.

– Pisica neagră, găleata goală, nu te întorci din drum dacă ai uitat ceva? Asta cu neîntorsul o am eu.

– Îmi fac în gură semnul crucii, dacă văd pericolul, și trec mai departe, nu mă întorc din drum (că și întorsul din drum e superstițios, înseamnă că nu-ți merge bine; de câte ori mă întorc, uitând ceva acasă, de exemplu, știu că voi avea parte de o problemă în următoarele întreprinderi personale; o cruce făcută la repezeală sau un „Doamne ajută!” rostit, mai atenuează îngrijorarea; am ajuns departe, și atunci când sunt obligat să mă așez pe alt scaun decât cel pe care am vrut eu să mă așez inițial e motiv de alarmă interioară; e o întreagă bazaconie construită în creier în mod ocult, de necontrolat, care-mi inventează opreliști și obstacole, să nu duc la capăt un gând pozitiv; poate e îngerul păzitor care mă avertizează, poate e un câștig al memoriei cuantice). Sigur, nu dramatizez, pot trece mai departe și indiferent, superstițiile la mine având regim conjunctural, depinde dacă le-am conștientizat. –  Fiind superstițios, bănuiesc că ai și tabieturi în ce privește scrisul.

– Am și tabieturi (nu numai superstiții), ele s-au schimbat în timp, nu-mi dau seama cum se formează. Să mă înțelegi, eu nu scriu decât pentru sertar, nimic definitiv. După o mai lungă perioadă (ani), atunci când pun la punct un volum, recitesc „textele” mele din sertar și aleg dintre ele cele care mi se par a fi valabile pentru un volum. Cum scriu? Să rămân doar la tabietul legat de poezie. De mulți ani scriu versuri numai „pe burta goală”, la trezire (cum eu am insomnie și fac nopți albe, mă trezesc înainte sau după ora 12 ziua), cu o cană mare de cafea în față, rece, pe birou, scriu numai acasă (numai când sunt singur în cameră) și numai cu cerneală neagră (cu stilou folosit ca toc, moi penița în cerneală, am călimara Pelikan deschisă). Niciodată nu am nici o idee sau o sintagmă măcar pregătită când vin la masa de scris, n-am nici o explicație cum se scrie „singură”, spontan, o poezie, care e mecanismul, scrisul „curge” de la sine (dacă nu „curge”, abandonez lupta inconștientă cu mine). După ce termin de scris (de regulă, într-o oră; dacă trece o oră și nu închei poemul, mai lung sau mai scurt, înseamnă că sunt „neinspirat” și las baltă totul, supărat), retranscriu ce am scris „pe curat” și pun poemul la… păstrare în sertar, nu mă interesează soarta lui – și-l uit (mă mir de fiecare dată, după ce-l recitesc, după un an sau după șapte ani ce am putut să scriu). Nu scriu de când mă știu decât de mână poezie. În schimb, proză, teatru, publicistică-eseu scriu direct la computer, de când am acces la el (chiar, nu mai țin minte de când am un computer al meu la care scriu, de prin 1997? Las la o parte faptul că scriam la computerele de la Cotidianul din 1991, era cel mai performant ziar la nivel tehnic, „informatizat” după model occidental, Macintosh, adus ca atare de englezul român Ion Rațiu).

– Într-un text mai vechi din revista Tiuk, pe urmele altora, ai susținut că suntem ce gândim. Îți păstrezi părerea?

– Fără doar și poate, pe urmele altora – mai ales a celor care-și pot materializa gândurile (dacă o fi adevărat), ajunși departe spiritual, meditând în profunzime. Eu, din păcate, n-am decât puterea să visez mediocru și să scriu, probabil meditând la suprafață, ciugulind „perle” în cel mai bun caz din „marea gândire” (emisă pe unde electromagnetice de cine știe ce „creier” din Univers), care ni ne dă de-a gata, natural, dar la care au acces numai „inițiații” (sau cei ce au puteri paranormale; se bat mult câmpii, de la un timp, cu acordul creierului inițiatului la vibrațiile cosmice). De aceea eu nu sunt mai mult decât sunt. Știu dintotdeauna că eu nu gândesc destul și de aceea nu mă pot autodepăși spiritual.

– Te simţi ok cu tine însuţi, cu plusuri şi minusuri? Parcă ai anunţat la un moment dat că ai vrut să te sinucizi.

– Nu mă simt bine cu mine însumi, o tot repet, n-am cum, sunt neîmplinit pe toate planurile. Cu atât mai mult cu cât știu că trăiesc degeaba. Sufletul e de vină, el e cel dezamăgit de mine, dacă nu m-ar judeca el și nu m-ar ține din scurt, probabil că aș fi mai binevoitor cu limitele mele (în definitiv, date ca atare; am un ADN incomplet din naștere; sunt un fatalist). La prima cumpănă serioasă mă gândesc imediat cum să o rezolv: numai prin sinucidere, fiindcă nimic nu merită, în definitiv și totul e trecător. Nu e greu de înțeles că datorită firii mele, pregătit moral de sinucidere în orice clipă, trăiesc și azi (probabil că de aceea a trăit atât alt apologet al sinuciderii, Cioran). Mă ameninț cu sinuciderea și mai trăiesc o zi (dacă tot știu că mă sinucid și nu contează ce urmează, îmi mai dau o zi de grație). Normal ar fi fost să-mi închei demult socotelile, „ca scriitor” (avem scriitori morți la toate vârstele posibile, unii au avut posteritate, alții nu; ce e important?). Acum, dacă n-am murit, am început să mă amăgesc, depășit de situație, că am o misiune de îndeplinit, să dau de gol și starea „omului” la prima bătrânețe, de curiozitate (sperând, naiv, că m-am mai copt la minte; deși fizic pierd din valoare, încrengăturile memoriei pot scoate noi valențe la lumină când te aștepți mai puțin, nu contează uzura bioenergetică). Nu e exclus ca Duhul Sfânt să nu țină cont de vârstă, Biblia a fost inspirată bătrânilor.

– Eşti un poet care ar face cinste oricărei literaturi, deși te simți neîmplinit. Ce zici despre receptarea poeziei tale?

– Trebuie relativizat totul. Mulțumesc pentru generozitate, în orice caz. Altfel, e o galerie întreagă de poeți care au fost „receptați critic” (ocupau locurile dintâi ale ierarhiilor, intrau pe listele poeților importanți, erau recenzați în termeni laudativi), cât au fost în viață li s-a spus că au făcut cinste literaturii noastre și după ce au murit, au fost uitați, au dispărut în neant. Nici nu știu dacă poate fi vorba de nerecunoștință în cazul poeților, care și-au făcut datoria față de ei înșiși și față de limba română (deși n-avem o istorie a literaturii atât de ocupată, să nu încapă toți; fiecare fiind o altfel de sensibilitate; în condițiile în care toată lumea e de acord că literatura română strălucește prin poezia originală și azi). Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată (sunt apreciate numai textele de succes și vedetismul de gașcă, mediocritatea cu moț; valoarea supraviețuiește în subteran). În ce mă privește, am fost receptat critic inegal, „n-am rupt gura”, nu sunt preferatul nimănui, nu sunt „iubit”, ci mai degrabă antipatizat irațional, n-am fost îmbrățișat fără rezerve de nici un critic, fie el și „prieten”, sunt în continuare un fel de outsider care nedumerește (nici premiile primite n-au autoritate; m-am resemnat că n-am stea în frunte și de aceea trebuie să fiu ținut cu capul la cutie). Nu o dată mă simt nedreptățit și reacționez prostește, enervând.

– Ce este poezia, scrisul pentru Liviu Ioan Stoiciu?

– Vorbe mari, mie mi-e rușine și azi să mi se spună că sunt… poet, chiar dacă așa s-a întâmplat să fiu „etichetat”.

– Ei…

– Cu toate acestea, pot să răspund liniștit că poezia e… totul pentru mine, fără ea n-aș fi ceea ce sunt, cât sunt. Nu știu de unde vine și nici de ce vine poezia sau cum vine, dar știu că aș fi un nimic fără poezie. Poezia m-a direcționat în viață, am abandonat orice idee de carieră socială (care m-ar mai fi îmbunat în viața de zi cu zi; am oroare de parvenire) să mă dedic ei. Mă tem și azi că mă păcălesc singur scriind poezie, că sunt un intrus și un ratat. E adevărat, scriind poezie n-am ajuns nicăieri – dar, de fapt, unde trebuia să ajung? Să răstălmăcesc la nesfârșit gândurile care te umplu de mândrie? Să am parte de glorie pământească? Nu, mulțumesc. Dacă poezia face directă legătura cu Cel de Sus (deținătorul Sensului), recunosc spășit că eu n-am reușit să ajung unde trebuia, n-am atins maximum, și că mai degrabă compromit ideea de inspirație (care ar trebui să fie recunoscută de toți; asemenea rugăciunii). Degeaba încerc să fiu cinstit până la extrem cu mine însumi la masa de scris, să nu trișez, să mă regăsesc. Nu reușesc decât să mă amăgesc, de pe o zi pe alta, că nu trăiesc degeaba dacă scriu. Că așa mi-a fost dat – să scriu, să fiu „scriitor”, nimic altceva (cum alții sunt bancheri).

– Ți-a apărut de curând un nou volum de versuri…

– E al 14-lea meu volum original de versuri, se intitulează „Substanțe interzise” și a apărut la Editura Tracus Arte. Am fost invitat la începutul acestui an de Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte (editură remarcabilă, inventată din senin, specializată pe cartea originală românească, de-a dreptul de necrezut, știindu-se că nu se cumpără acest gen de carte; nu-mi pot imagina cum se acoperă cheltuielile; dacă am înțeles bine, editura e patronată de un sculptor de top, Florin Codre, și de fosta soție a lui Nichita Stănescu, Dora), să-i dau o carte. M-am codit la început (abia în luna iulie, pe căldurile alea infernale, că mi s-au aprins creierii, am început să definitivez această carte), dar m-am mobilizat în numele acestui an, al Apocalipsei, de ce să nu întâmpin 21 decembrie 2012 cu o nouă carte? Că nu se știe niciodată (adevărul e că ar putea fi ultima mea carte de versuri, chiar dacă mai am în sertare tot felul de versuri pentru mai multe alte cărți inedite; ce am avut de spus în poezie, am cam spus, cred; am mai avut tentative să mă opresc din publicat cărți de versuri, dezamăgit de receptarea politicoasă, poate de data asta pun punct). I se datorează în exclusivitate această carte, repet, lui Ioan Cristescu, ca și lui Alexandru Mușina, redactorul (colecția lui „Neo” e deja recunoscută prin strictețe, ștacheta fiind prea ridicată; Mușina a reinventat redactorul de dinainte de Revoluție, sever, pretențios, supărător de subiectiv și chițibușar, gustul lui contând, nu al autorului; personal, am trecut printr-o experiență incredibilă cu Mușina, apărând în colecția lui, îi mulțumesc). E o carte mai aproape de final, validată și de sufletul meu, mai „rafinată” (trecută prin mai multe filtre ale minții și inimii).

– Pe cine mizezi dintre scriitorii contemporani?

– Aș atrage atenția asupra unui fapt: valoarea azi e confundată cu puterea publică pe care o ai, cu funcția deținută în USR, în principal, sau în alte structuri ale statului (ICR, direcții de cultură județene, case de cultura, teatre sau la universități) sau în edituri particulare. Toți redactorii-șefi (sau directori) ai revistelor literare sau din fruntea USR au plus-valoare fiindcă au funcții, ei taie și spânzură în literatura română, ei iau premiile importante (dacă eu nu cred în onestitatea juriilor, sunt considerat de N. Manolescu contestatar… „patologic”; interesant, deși N. Manolescu e singurul care lasă impresia că păstrează distanță față de toate aceste dereglări ale conceptului de valoare literară), se invită la manifestări cu ștaif, bine plătite, se plimbă în străinătate, „sponsorizați”. Ei fac parte dintr-un clan dominant, care și-a pierdut capul, bine pus la punct și care nu poate fi contrazis. E la mijloc și o deturnare a bunului simț? Și ce dacă. În aceste condiții, dă-mi voie să mă abțin să dau nume de scriitori pe care mizez. Personal, mă uit atent la împărțirea Premiului Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani (pentru întreaga operă), mai ales pe premiații lui mizez, chiar dacă și aici ștacheta nu crește în înălțime. Sigur, îmi plac scriitorii singuratici, puternici, morali, cu coloană vertebrală, care stau în afara găștilor, distinși.

– Vorbești de un clan dominant. Și e vreo cale de schimbare?

– Nu. Viața literară la noi s-a instituționalizat (USR este deja inclusă în legi, a căpătat rol determinant; legea creșterii cu 50 la sută a pensiilor membrilor USR, de exemplu, fără USR n-ar exista). Poți să schimbi componența acestui grup dominant, nimic altceva, dacă-i dai jos pe membrii acestuia de acum, vin alții, cu același comportament, în loc (de fapt, n-ai cum să-l schimbi, redactorii-șefi ai revistelor rămân, la fel cei ce au funcții la stat sau sunt patroni de succes; ei rămân automat în fruntea USR și fac jocurile). E un sistem care funcționează în stil fanariot postcomunist (ești scriitor mare dacă ai funcție). Am experiența Asociației Scriitorilor din București, unde la o adunare generală am reușit să determin să fie schimbată componența conducerii (atrăgând public atenția că s-a transformat într-o gașcă abuzivă, care-și servea numai propriile interese), și a apărut alta în loc, previzibil, mult mai dură și lipsită de scrupule (în frunte cu Horia Gârbea, care de opt ani mă defăimează și mă scoate de pe toate listele de ieșire în străinătate sau ale unor manifestări importante, mai ales cele de premiere, acuzându-mă, stupefiant, în momentele cheie, că fac… presiuni, deși niciodată n-am dat peste nimeni acolo, – nici acolo, nici în altă parte –, dar așa e strategia, îl acuzi gratuit să-i închizi gura celui ce altă treabă nu are decât să observe, incomod; de altfel, conducerea USR nu mai știa ce să facă la ultimele alegeri să nu fiu reales de colegi să-i reprezint în structurile de conducere ale USR; cred că anul viitor, când vor fi iar adunări generale la filiale și la centru, la USR, nu voi mai participa, să le fac pe plac; fiindcă mi-e silă; mă retrag să nu mai deranjez atât înaltele fețe ale literaturii române, care au dat de gustul puterii și se cred infailibili, nemuritori în funcții; altfel, putere care le dă și… plus-valoare literară, ai reținut, de aceea e o asemenea bătălie pe funcții).

– Poți să mai citești scriitorii care s-au compromis în relațiile cu Securitatea, dar și lingăii puterilor de după 89?

– De citit, pot să-i mai citesc (de curiozitate), dar strâmb din nas. Totuși, valoarea autorului trebuie să aibă inclusă în ea și o altitudine morală. Personal, sunt dezamăgit că în primul rând criticii literari dau bilețele de iertare, căutând scuze celor compromiși în viața publică, dovediți a fi lipsiți de o minimă clarviziune etică. Uluitor e că valoarea lor imorală e și premiată – dacă ar mai avea un dram de onestitate, acești scriitori compromiși ar trebui să refuze premiile (să se înțeleagă neapărat că ei nu sunt exemple de urmat, nici repere). Sincer, sunt exasperat că nu se învață nimic din lecțiile de viață ale scriitorilor de dinainte (compromiși până la moarte) și că istoria se repetă la nesfârșit în acest sens, marile caractere fiind cu adevărat tot mai rare. Creștinește, înțeleg slăbiciunile fizice omenești, nu înțeleg însă de ce trebuie să-și vândă sufletul regimurilor politice retrograde trecătoare și cum poate fi conștiința lor, dată de gol oficial, atât de perversă. Toți acești scriitori fără scrupule, slabi de înger, lipsiți de demnitate, din păcate dau de gustul puterii publice și al succesului, țin să se îmbogățească și să trăiască „bine”, cu orice preț, sfidându-și condiția înnăscută de „aleși ai sorții”.

– Dintre cele 14 cărți, care te reprezintă mai profund? Sunt mai multe? De care vrei să spună lumea, de pildă, da, aici e Stoiciu de 24 de carate?!

– Te referi la cele 14 volume de versuri originale (am publicat și două antologii de autor).

– Da.

– Dar la o asemenea întrebare, pot să trec și cele patru romane, un volum de teatru și trei volume de eseuri- memorialistică- publicistică. De fapt, trag de timp, n-am ce să răspund – nu am neapărat o carte a mea preferată, pe care să o consider cu moț. Sunt mai intransigent cu mine însumi decât îți poți imagina. Cărțile ce mi-au fost premiate (de către Uniunea Scriitorilor din România sau de către cea din „Republica Moldova”, de către Academie sau de către Asociația Scriitorilor din București, singurele care contează) n-au nimic în plus sau în minus față de celelalte cărți ale mele, în ochii mei n-au devenit mai importante sau mai puțin importante decât le știam fiindcă au fost premiate. Pe de altă parte, unele cărți au avut parte de o receptare critică excepțională (de exemplu, volumul de versuri „Pe prag / Vale- Deal”, apărut în 2010) și cu toate acestea n-a luat nici un premiu, nici măcar al unei reviste – și? Prefer să-mi văd lungul nasului. Faptul că nu sunt cotat un „scriitor mare”, mie îmi spune multe – înseamnă că n-am atins cu nici o carte caratele pomenite de tine (și eu cred în judecata colegială, chiar dacă ea nu e întotdeauna onestă). De reținut: de la prima carte a mea tipărită (în 1980) până azi am observat că tot ce am publicat a rămas valabil estetic, nu pot modifica în ele nici o virgulă (am văzut asta și la volumele de versuri, din care am preluat poeme pentru antologii, dar și la romanele scrise în 1985 și 1986 și publicate fără nici o modificare abia după anul 2000). Deocamdată sunt mulțumit că-mi fac datoria față de mine însumi publicând o carte, și că nu trece neobservată. Nu greșesc deloc scriitorii care-și consideră cărțile lor drept copii ai lor spirituali, față de care e bine să nu ai preferințe, să consideri un copil al tău mai valoros față de altul. Sigur, unele cărți pot fi mai inspirate conjunctural, altele mai neinspirate, dar ele sunt expresia unei evoluții sau involuții naturale a ta. Prefer să las pe alții (care nu există) să răspundă la întrebarea… care e cea mai bună carte a mea.

– Sunt un fel de copii, cărțile. Așa cred. Apropo – ai un adolescent în față, are talent literar și este încă în ceață, cu personalitatea neformată… Ce i-ai spune?

– Tot din domeniul creației originale sunt și copiii și cărțile. Să dau sfaturi – ți-ai și găsit omul. Eu m-am „educat” singur la masa de scris, intuitiv (eu scriu spontan, o tot repet). Adolescentul, dacă simte impulsul scrierii, să meargă pe mâna lui și să-i citească pe alții (măcar selectiv pe cei intrați în istoria literaturii române, dacă nu pe colegii aflați în viață, în generații mai mari decât el), obligatoriu, să intre inconștient în competiție, cu toate riscurile (un risc, să dau exemplul meu – la 23 de ani am simțit gustul profund al ratării, negăsindu-mi nu numai un drum profesional al meu în viață, dar nici un stil la masa de scris, motiv pentru care am avut șapte tentative de sinucidere), la un moment dat va hotărî singur dacă are cu adevărat vocație și dacă are rost să continue  „munca de creație literară” (care, din păcate, nu te scoate niciodată din impas existențial; eu și azi, la 62 de ani îmi promit că mă las de scris, fiindcă nimic din ce e legat de literatură nu merită, totul e o amăgire; dar eu nu știu să fac altceva). Subliniez încă o dată: trebuie să citească tot timpul, scrisul altora îl poate mobiliza moral.

– Despre ce ai fi vrut să te întreb și nu te-am întrebat?

– Habar nu am, în general nu sunt comunicativ, să aștept întrebări la care să răspund în fel și chip, numai să nu tac (eu abia aștept să scap de corvoada „intervievării”). Bine că nu m-ai întrebat în ce relație mai sunt cu Doamne-Doamne și ce cred de viața veșnică de dincolo. Sunt resemnat. Îmi pare rău că sunt numai atât cât-și-cum sunt și că aștept să mi se ia și ce mi s-a dat, atât cât mi s-a dat.

 

Literatorul, numarul pe decembrie 2012

A apărut ultimul număr pe anul trecut al revistei Literatorul. Am în el un interviu cu prozatorul Ioan Mihai Cochinescu. Revista se poate citi in pdf aici  LITERATORUL_160-161

De sfârşit şi început…

2012 mi-a fost un an extrem de rodnic din perspectiva literaturii. Am scris poezie câtă n-am scris în toată viața, fără forțare, fără plan de lucru, de parcă mi-ar fi fost dictată de cineva, de peste umăr, sub presiunea urgenței. Voiam să reiau munca la romanul ”Prima faptă bună”, însă… a dat poezia peste mine, după 20 de ani de tăcere în versuri, cu ”Călăul harnic”, apărut la ”Herg Benet” (mulțum…esc editorilor- Cristinei Nemerovschi și lui Alexandru Voicescu!), și poemele ce-o să structureze volumul ”Rugăciuni neduse la biserică și alte chestii”, pe care intenționez să-l public cândva în 2013. Ce-o să aducă vremea, vom vedea, cert e că am de gând să trebăluiesc la roman și să continui seria de interviuri cu scriitori, care o să se așeze și ea într-o carte, când o să-i fie sorocul, nu-i exclus ca tot în 2013.   De sfârșit de an, vreau să mai mulţumesc traducătorilor extraordinari ai textelor mele- Pere Bessó– catalană şi spaniolă, Raoul Weiss– franceză, Balázs F. Attila– maghiară, Jeanette Carp şi Ronald van Linde– neerlandeză.

apartamentele se simt mai bine goale

nu cântați cu gura plină încă, nu cântați până
la capătul plămânilor,
tocmai și-a ridicat plapuma peste nasul înroșit, a aruncat și-o pătură pe picioare,
într-un apartament care stânge ca o cămașă cumpărată pe apucate,
nici după xanax
nu cedează strânsoarea cum
n-o să cânte de una singură despre o dragoste care e și nu e,
vecinii povestesc despre zgomotele femeilor singure,
și doar femeile știu cât sunt de singure,
în memoria gurii s-o luăm, în cântecul
de la fundul plămânilor, că-i loc cu lumânări, torturi, cu coniacuri,
nici dușmanii nu merită să fie
singuri de crăciun,
apartamentele se simt mai bine goale
Alexandru Petria

consemnele lor

de crăciun au și ei
cozonac, palincă, vin,
să prindă un cheag de căldură,
să-i ia cheful
de-o spusă,
bănuiesc că nu-i
preocupă dacă mașinile au benzină
în rezervoare,
dacă trenurile merg
cu restricții de viteză,
își ridică răsuflările spre noi
ca într-un ciudat consemn,
și la răsuflarea lor
ne încălzim tălpile prin bocanci,
palmele pișcate de ger
și le mulțumim în gând dacă ne amintim,
da, nu te pot uita bunică, bunicule,
mă bucur de crăciun,
morții n-au cum să
nu ne vegheze cu consemnele lor
Alexandru Petria

conturbă zăpada, tradus in catalana si franceza

conturbă zăpada

 

ţevile hornului de la sobă

desfăcute pe rând,

lemnele-s cam jilave,

cam ca viaţa ta

nestivuită la adăpost,

cum fumezi, cum bei din crăciun în vară

şi-ţi exorcizezi gărgăunii scriind, cum

fuţi şi din obligaţie cu adâncă- na, rimă!- abnegaţie,

să te cureţe vrea, parcă,

să tragă naibii focul,

hai, start!,

cu o cârpă pe un băţ

prin largile ţevi de fier

funinginea cât petria conturbă zăpada

Alexandru Petria

 

empastifa la neu

 

els canons de la xemeneia de l’estufa

desmuntats l’un darrere de l’altre,

els troncs són una mica humits,

un poc com la teua vida

amuntegada al refugi,

com fumes, com beus de Nadal a l’estiu

i exorcitzes les enrònies escrivint, com

fots d’obligació profundament- nyas, rima!- abnegació,

que anares a netejar-te, sembla,

per a traure’t el foc maleït,

vinga, start!,

amb un drap en un pal

pels llargs canons de ferro

el sutze com pedra empastifa la neu

Traducere de Pere Bessó

 

barbouille la neige

 

les tuyaux de la cheminée du poêle

démontés les uns après les autres,

les buches sont un peu moites,

un peu comme ta vie

mal empilée et sans abri,

vu comme tu fumes, comme tu bois de Noël à l’été

comme t’exorcises tes chimères en écrivant et comme

tu baises même par obligation, avec une profonde – et tiens, ça rime ! – abnégation,

comme pour te nettoyer,

pour ce putain de tirage,

allez, hop !,

un chiffon au bout d’un bâton

par toute la largeur des tuyaux de fer

la suie barbouille la neige : une pétriée de suie

Traducere de Raoul Weiss