Deania neagră. O cronică de Ion Radu Zăgreanu („Vatra veche” nr.9 , numărul pe septembrie)

Prozele scurte ale lui Alexandru Petria, adunate în volumul Deania neagră (Editura Herg Benet Publishers, 2011), atrag prin subiectele abordate, inspirate dintr-o realitate apropiată si prezentă, prin finalul lor neprevăzut, de multe ori amânat prin suspans, prin trecerea subtilă de la real la fantastic, prin suprapunerea planurilor acţiunii, unul obisnuit si altul ca o „materializare a fantasmelor” personajelor, prin limbajul direct, uneori frust. Întâmplările narate ne aduc în faţă personaje puternice, nu de puţine ori cinice, sau cu un comportament ce frizează sadismul. Elevul Călin (Prima zăpadă) are tăria sufletească de a fuma lângă corpul spânzurat al fostului său profesor,ba mai mult, îi fură portofelul si scrisoarea de adio. Un cinic este si Vasile Măierean (Mâna de lucru). Nu îl deranjează faptul că soţia lui, Sofia, a fost muscată de o maimuţă, adusă de un nepot din Angola, ci e îngrijorat că ea „nu e disponibilă la săpat”. Comercianţii ambulanţi (Trei oameni onesti), după ce descoperă că prietenul lor, călugărul, adună bani pentru sine, nu pentru o mănăstire, consimt să-l ierte, când el împarte cu amicii săi sumele obţinute.

Mulţi dintre protagonistii acestor naraţiuni sunt dominaţi de obsesii, devenite cosmaruri. Simion Bălan (Iniţierea) este obsedat de exigenţele profesoarei sale de matematică. Cosmarul acestei stări se manifestă si în timpul actului sexual cu Dinţoasa, colega lui de clasă. Eroul din povestirea Când este în toane bune cucul este obsedat de subiectul tezei de română. O obsesie kafkiană îl domină pe gelosul soţ al Teodorei din povestirea Frumoasa economistă. Luca se visează metamorfozat într-o broască. În Poveste de Crăciun, Ciprian, soţul Olimpiei Răscan, e obsedat de fesele ei, „altarele onanistilor”, pe care si ea si le admiră deseori.

O parte din texte sunt construite pe baza translatării sau a suprapunerii de planuri. Personajul narator din Nu numai despre Liviu este cuprins de scăpărări imaginative, înlocuindu-l pe soldatul împuscat de un coleg, aflat în sicriu, cu chipul părintelui său, fiind scurtcircuitat de ideea: „Îmi imaginam viaţa fără tata”. Maria Boldor (Casablanca), pasionată de filmul „Casablanca”, nu poate părăsi planul virtual erotic al ecranizării si reacţionează dur, omorându-l cu securea pe Eugen, cel care îi propune insistent sex oral. Pe baza unei alternanţe de planuri este construită si povestirea La masă. Pe de o parte, Florentina, soţia lui Paul Nichifor, îl îndoapă gastronomic, pe de altă parte, Mioara, amanta, îl „hrăneste” sexual într-o cameră de hotel.

Subconstientul le joacă multe feste personajelor. Niste „colegi” de plansetă, plictisiţi de munca lor, o cheamă pe Cristina să le picure lapte matern în ochi, de fapt dorind-o pe ascuns, pe aceasta, fiindcă „a schimbat amanţii cu viteza atleţilor africani”. Floriana (Casa de la televizor), autoare de versuri, vrea să recupereze casa părintească ca să se „învârtă”, cum spunea prietena ei, „de-o viitoare casă memorială”.

Inocenţa copiilor contrastează cu nepăsarea adulţilor. Băiatul din naraţiunea În aburi pare „a-i condamna la moarte”, ca inocentul orfan din nuvela lui Titus Popovici Moartea lui Ipu, pe maturii insensibili de moartea unei albine, căzute între sinele de cale ferată dintr-o gară. Sergiu (Când este în toane bune cucul) nu poate accepta gestul „haidamacului” care o îndreaptă cu forţa pe cârcojata bunică Afinia, de 94 de ani, moartă, ca să încapă în sicriu. Adolescentul din textul Moartea pornoromancierului reacţionează neasteptat, râde, când bunicul său Andrei este umplut cu formol, după ce acesta moare. Niste copii (O zi mult prea friguroasă) se iau după cei mari, traversează un pasaj de cale ferată si unul dintre ei este omorât. Starea de indiferenţă a celor din jur faţă de o tragedie, o ţigăncusă cersetoare care se îneacă în Italia, este magistral redată în textul Fotografie la mare. Drama este un bun prilej pentru o fotografie de colecţie pentru barmanul Pierre.

Finalul multor povestiri este neprevăzut, pregătit de momente de suspans, soluţionarea tramei fiind lăsată uneori la latitudinea imaginaţiei cititorului. Floriana (Casa de la televizor) renunţă să recupereze casa părintească văzând la televizor o crimă odioasă petrecută în spaţiul ei. Petrecăreţii care fură un TIR (Aniversarea) constată stupefiaţi că el este încărcat cu prezervative. Bătrânele (Drumul spre mănăstire) Floarea si Maria, plecate spre mănăstire, sunt acuzate de turism electoral si se reîntorc acasă. Marin (O faptă crestinească) se consolează că a făcut „o faptă crestinească” înmormântând o altă persoană, în locul fiicei sale, prostituata Elisabeta Ticuţă, care se va reîntoarce de la Paris. Inginerul Paul Todoran, columbofil pasionat, simte că umerii si braţele i se acoperă de porumbei, după momentele de amor cu amanta lui, Cecilia. Nu se stie, se bănuieste, ce va face Stela Onisie cu „cel mai lung cuţit” pe care îl cumpără, când va reveni acasă. Mirela Arghir (Miralma sau din dragoste pentru Salma Hayek), iubită de Liviu pentru asemănarea ei cu actriţa Salma Hayek, se transformă dintr-o soţie „alpinistă a sexului”, într-o bigotă „preuteasă”.

Alexandru Petria este si un bun portretist. Descrierea personajelor este sintetică, convingătoare. Bătrâna Afinia (Când este în toane bune cucul) este cocârjată „ca un semn de întrebare”. Eleonora Popoviciu (Prizoniera) „are carne pe corp doar cât să-i poarte oasele… fizicul ei mărunţel seamănă cu o formă peste care a trecut un cilindru de nivelat balastul pe drumurile lăturalnice”. Un pitoresc personaj este bunicul Andrei (Moartea pornoromancierului), autor de romane pornografice, de poezii si de proze scurte. Abandonându-si preocupările literare, „talentul” lui se va canaliza spre băutură, femei si scandaluri. Cele mai reusite portrete sunt de fapt niste tipologii, niste„fiziologii”. Tipul politicianului sters, inutil, capabil doar a zâmbi si a strânge mâinile alegătorilor, preferând „să lase lucrurile să curgă” de la sine, este întruchipat în persoana senatorului Dan Precup (Alegerea). Candidatul la funcţia de primar (Corul vânătorilor), cel care îsi cumpără si o diplomă universitară, care „sponsorizează biserici si mănăstiri”, atent la vânătoare la toate slăbiciunile celorlalţi, este înfăţisat în persoana „rromului” Marin Ciurar. De fapt, ultimele două povestiri, prin aglomerata însăilare de date despre protagonistii lor, par mai mult niste articole de ziar ale unui publicist de investigaţie sau ar putea fi considerate niste pamflete. Unele scene de „repertoriu de pornosaguri” apar în text ca o umplutură teribilistă, motivate printr-o decupare a pitorescului realităţii unui timp al libertăţilor sexuale depline (Moartea pornoromancierului).

Ca să fie la modă, prozatorul introduce în povestirea Alegerea si un dialog pe messenger între senatorul Dan Precup si amanta lui, Mirela. Un „personaj”mereu prezent în aceste texte este orasul Deania, în aparenţă un loc „unde nu se întâmplă nimic”, dar unde, sub crusta linistii, se petrec numeroase evenimente si drame.

Întâlnim multe situaţii si personaje simbolice. Bătrâna Eleonora Popoviciu (Prizoniera) trăieste un dublu prizonierat, al neputinţelor vârstei si al celor din jur. Luca (Frumoasa economistă) încearcă o motivare eufemistică a apetitului sexual debordant al soţiei Teodora, considerând-o bolnavă, iar relaţiile extraconjugale fiind catalogate „tratamente” ale suferinţei sale. Stela Onisie (Cel mai lung cuţit) îngrijeste pe nevolnicul său frate Victor si un acvariu. Un alt acvariu este viaţa ei anostă, desfăsurată într-un acvariu mai mare, orasul Deania. Frumuseţea încântătoare a garoafelor adăposteste în tulpinele lor viermi (Si garoafele au viermi).

O ghidusie narativă este povestirea Răzbunarea. Alin Popan, amendat de primarul pe care l-a sprijinit mult în campania electorală, plăteste amenda cu 35000 de monede.

Prozele lui Alexandru Petria captivează si prin limbajul lor direct, uneori frust, de multe ori poetic, concretizat în plăcute si pitoresti expresii, sintagme, formulări: „soarece de calculator”, „nu ventileză cabinetele medicilor deschizându-le usile”, „zigzagând printre ale scrisului”, „n-a tras fermoarul la înjurături”, „la ţâţa ipocriziei”, „soarele ca o gravidă născând”,„corzile întrebărilor”, „reactoare atomice în spermatozoizi”, „aspiraţi de facturi si chitanţe”, „O maioneză tăiată-soarele”, „un zaţ de amabilităţi” etc.

Autorului (pseudonimul Marcel Popescu) îi place postura amintind de Mircea Cărtărescu (Florin scrie un roman), de receptor al realului „preajmei”, ca sursă pentru transfigurare în pagini literare.

ION RADU ZĂGREANU

Aveti aici pdf-ul revistei VATRA VECHE NR. 9 2011 Vatra veche 9, 2011

Nu-l scăpaţi din ochi pe Asztalos!

Iniţial, pe poetul George Asztaloş l-am confundat cu George Astaloş, scriitorul care stă la Paris. Şi n-am căzut doar eu în capcană. Când, pe Facebook, am atras atenţia asupra versurilor tipului din Târgu Mureş, într-un comentariu, actorul Mihai Bisericanu s-a pornit să spună ce om extraordinar este. Se referea la Astaloş. E interesant că şi Asztaloş şi Astaloş au comun simţul umorului, ca şi coniacul la ardelean, ca şi şampania la trăitorul în Franţa. Şi că sunt nedreptăţiţi de critica literară.

Asztaloş, născut în 1963, la el vreau să mă refer, Gyuri pentru prieteni, e printre poeţi precum un trombon într-o orchestră. Hai că m-am luat cu comparaţiile! După ce-i descoperi sunetul n-ai cum să-l ignori. Iese în evidenţă prin exotism, umor, ironie, autoironie şi oleacă de cinism, prin folosirea memorabilă a oximoronului.. A debutat târziu, în 2009, cu volumul de poeme  „Zoon poetikon” la editura „Grinta” din Cluj. Fiindcă nu-l cunosc personal, deduc că şi-a dus viaţa sau a încercat să şi-o trăiască omeneşte acaparat de activităţi colaterale, care nu i-au dat răgazul şi starea să scrie poezie. Nu este exclus ca nici să nu fi avut încredere în versurile sale.

Căutând pe Google articole despre carte, am primit încă o dovadă că România e o ţară tuieşă. Am găsit trei texte, fapt revoltător, deoarece George Asztaloş dă pe dinafară de talent. Să nu te întrebi atunci dacă avem global critici literari sau nişte pulalăi cu nasul pe sus, simbriaşi la editurile importante? Nu este rolul lor principal să susţină afirmarea unor scriitori valoroşi?

Tânărul scriitor Marius-Ştefan Aldea a postat pe blogul lui despre „Zoon poetikon”. A evidenţiat asemănările cu Gellu Naum în primul ciclu din volumul lui Asztaloş, , „Poeme cu animale mici” şi că  „Viaţa(la Asztaloş-n.m-A.P.) este un banc sec. Femeia este un banc sec. Familia este un banc sec. Dragostea este un banc sec. Tu însuţi eşti un banc sec. Rămâne pofta de a râde de necaz. În mare parte, întregul ciclu pendulează între toate astea. Mi-au atras atenţia câteva poeme în care este prezentată relaţia tată-copil. La începutul cărţii vedem că volumul îi este dedicat Iuliei, fiica poetului. Aşadar, ne izbeşte o tradiţie de familie ca tatăl şi copilul să fie despărţiţi: “iulia e o fiinţă firavă şi zbenguioasă/ cu tătic mai mult virtual/ sunt tată de duminică o simplă îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la lacrimi/ şi/ mă doboară cu dragă inimă (…) când era chiar mică-mică/ treceam împreună pe lângă Combinatul Chimic/ (o scumpă de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minuneao/ şi dezastro/ m-a întrebat despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/ tati pe-aici a fost război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând aceeaşi temă este şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul este el un copil părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine care nu le ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/ voiai să fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai povestim/ la coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram năuc şi ţi-am zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu suc”(http://mariusaldea.wordpress.com/tag/george-asztalos/).

Ciclul al doilea, „Drăcii angelice. De zdrangoste” este net superior valoric, notele sunt mai grave- „nu ştiu cum ar trebui să fie dar cred/că va trebui să fim împreună/într-un fel de minune/şi nu prea e timp de minuni/anul fuge la revelionul sinucigaşilor/vad că oamenii se adună uite/se ţin de mîini sunt mai atenţi/sunt cu mult mai vii/tu unde te mai umanizezi?/fiara din mine o duce de minune/chefuieste păcatele lumii/sau plînge naşterea neprihănitului/totul e fericit de rece îmi tremură/şi creierii din cap/nu atît de frig cît pentru tine/tu unde te mai fericeşti?/îmi lipseşti ca mîna ciungului/te simt întreagă dar/în loc să îmbraţişez eu răstorn/sunt o pacoste o stîngacie de-a dreptul/blestemată la împrăştiere/şi fericiţii se adună sunt mai atenţi/chiar mai vii/se ţin unii pe alţii de mînă/eu mă ţin de cap vreau sa mor/şi mi-e o sete nebună/ca o găleată spartă/uscată la fîntînă( veseli-m-aş şi n-am cui)”, „nu a mai fost demult o conflagraţie mondială suntem fe be mersi/lumea e tot mai pleiboi şi mai diznilend/vremea mai mămoasă/iernile tot mai topite şi pe cale de dispariţie/nu e sigur că pleacă frigul/da parcă vine altceva/parcă vine Dezmorţirea de Apoi ne parchează mitraliera mîntuirii/direct între ochi şi ne cere imperativ/florile sau viaţa/noi ne predăm bărbăteşte ne vindem scumpi/ne expunem la soare iernile ierbivore/şi ce am mai pătimit peste glaciaţiuni/ne dăm încălzibili/şi ele se topesc să ne ierte ca nişte amazoane/furate de peisaj/frumuseţea e lucrul pe lîngă care treci/tocmai ca să te miri/cît poţi să fi de trecător/pe planeta Martie toată tierra e efeminată/vin dimineţi inspirante am expirat aburi destui/e sinucidere curată să nu respiri/adînc/pînă în mugurii de şanel ai plămînilor/pe planeta Martie ne îmbrăţişăm amazoanele/tornadele noastre pacifice/în cea mai înfiorantă bucurie posibilă iată-ne/nişte superbi prăpădiţi/iată-ne/nişte victime de minune(„Tierra efeminada”).

George Asztaloş are damblaua lui poetică. Câştigătoare. Numai să se ţină de ea.

Alexandru Petria

Aici puteţi să citiţi „Zoon poetikon” în format electronic http://en.calameo.com/read/0001915592867d4a34840

Mirela Lungu- „mai jos de bikinii mei nu există desigur nicio realitate”

Mirela Lungu este o femeie care ştie ce vrea. Nu e timidă, lucrează în publicitate şi n-are nimic din pleoşteala bolnăvicioasă şi disperată a stolului poetelor. E muc şi sfârc, cum ar spune anumiţi ziarişti mucaliţi. A intrat în viaţa literară de vreun an, dacă nu mă înşel, şi-a reuşit să-şi lege contacte printre scriitori cum un purcoi visează şi-o să viseze în gol până va cădea capacul sicriului peste ei. A ajutat-o enorm şi internetul, e de amintit, Facebook-ul.

Mi-a trimis un grupaj de poeme cu un timp în urmă. Poeme publicabile, pline de prospeţime, şocante, impudice, cinice. Acelea, cât şi numeroase altele, au ajuns să alcătuiască volumul de debut „Biografia coapselor”, editat de „Tracus Arte” în 2011.

„Mai jos de bikinii mei nu există desigur nicio realitate”- e o afirmaţie definitorie pentru „Biografia coapselor”, unde „ce poate fi mai natural decât atracţia asta dintre sutienul meu no.95 & croiala slim a jeanşilor tăi?!” . Dacă autoarea reuşeşte să scrie că „aş vrea să am 19 ani/o mâţă gri şobolan/şi-un amant de cinzeci/să mă înveţe trucurile unei felaţii perfecte(„trucurile unei felaţii perfecte”)”, e fiindcă o încearcă o intensă incertitudine în absenţa partenerului aşteptat cu ardoare. Experienţa vieţii poartă cuvintele ca pe nişte cocoaşe. Cocoaşe care, adunând şi scăzând, dau cu plus la finalul volumului. „M-a întrebat azi cea mai bună prietenă dacă eu scriu ca să nu mă duc la psiholog”(„despre sensul vieţii”)- e o întrebare cu răspunsul în ceaţă.

Două poeme à la Mirela Lungu:

„autostrada soarelui

(trick me once)

am pornit spre iaşi dar am ajuns la constanţa într-o cameră de hotel am ieşit doar să ne luăm de mâncare şi să bem o cafea acolo nu se fuma sau cel puţin aşa spuneai tu că numai în baie se poate am văzut într-un târziu scrumiera şi am înţeles că m-ai fentat vroiai doar să te fuţi nu aveai chef de niciun cenaclu ai zis că a doua zi pornim spre iaşi dar am ajuns la bucureşti către seară m-ai condus pe fugă acasă după ce am făcut-o pe autostrada soarelui când ai tras pe dreapta şi am consumat toate şerveţelele de buzunar erai în întârziere dar nu nu puteai să renunţi la asta până la urmă ai avut timp să te schimbi la costum şi cravată şi ai donat 15 milioane unor copii sărmani talentaţi ca şi cum asta i-ar face bogaţi fericiţi într-o lume de şmecheraşi mafioţi iubitule tu îţi bagi pula în tot ce nu-i cinstit nu-i aşa?!

11 minute

(experiment)

îmi vine să te fut pur şi simplu spuse bărbatul aşezat deasupra sânilor mei descătuşaţi de sutien şi mistere ca şi cum asta ar fi o mantră sau o rugăciune ceva un fir de păr tresare şi se încolăceşte în jurul gâtului apoi alunecă până la penisul excitat cu viteza luminii în încăperea cu draperii de catifea roşie trag aer în piept mă înroşesc şi ating firul cu buzele până se desprinde de carnea aceea fierbinte îi dau drumul în aer se aşează ca un fulg pe sofa în timp ce facem dragoste simt firul de păr sub coapse mă gâdilă şi-mi vine să râd dar mă tem ca asta o să ne strice orgasmul aşa că mă gândesc la adam & eva cum şi-o trăgeau în sânul lui avram printre animale şi flori liberi de orice îngrădire terminologică într-un spaţiu şi timp pur imaginare tu simţi dorinţa cum îţi inundă venele şi-ţi invadează creierul eu ştiu că pentru 11 minute întreg universul se zbate între coapsele mele şi îl strâng cu toată forţa unei fetiţe ce nu vrea să renunţe la păpuşa ei în ruptul capului”

„Biografia coapselor” e ca un vin de masă. De la Mirela Lungu aştept un vin nobil, cu buchet persistent. Are resurse.

Alexandru Petria

Liviu Antonesei: „Alexandru Petria este un prozator pe care, la nevoie, va trebui să-l şi biciuim ca să-şi scrie cărţile următoare”

Rubrica „Bursa cărţilor”

 

Alexandru Petria, Denia neagră, Herg

Benet Publishers, Bucureşti, 2011, 160 p.

 

Pe la începutul primăverii, am primit de la editură – sau de la autor? – manuscrisul electronic al acestei excelente cărţi de povestiri pentru a scrie cîteva cuvinte pentru cea de-a patra copertă. Pentru o asemenea operaţiune, nu e neapărat nevoie să citeşti cartea în întregime, e suficient să ştii ceva despre autor şi să răsfoieşti puţin volumul. Însă, cum sînt un ins ceva mai disciplinat am început cuminte cu lectura primei pagini din Prima zăpadă, cea dintîi povestire a volumului. Şi cartea m-a prins imediat în

capcana sa, aşa că am citit-o „dintr-o bucată“, apoi am recitit-o imediat într-un ritm ceva mai normal, iar la sfîrşitul celei de-a doua lecturi, tot am rămas sur ma soif, cum ar spune franţuzul aflat în aceeaşi situaţie. Sincer să fiu, mi-ar fi plăcut să fie măcar de două-trei ori mai voluminoasă. Prin ce m-a cucerit cartea lui Alexandru Petria? Prin micile sale povesti atroce, gingaşe altele sau gingaş-atroce cele mai multe, cîteodată chiar „crude şi insolite“, deşi nu neapărat în maniera lui Villiers de l’Isle-Adam. M-a mai cucerit prin caracterele schiţate în două-trei pagini, prin calităţile stilului perfect adaptate de autor explorării „micilor spaţii“ ce fac teritoriul său de luptă. În prezentarea aceea de pe copertă spuneam că nu mă îndoiesc că voi

deschide adesea această „casetă cu bijuterii“, pentru a revedea un inel, o agrafă, un colier. Iată, am deschis-o încă de cel puţin două ori – o dată în vederea participării la lansarea acesteia la Tîrgul de carte Bookfest, a doua oară acum, pentru a formula aceste sumare, însă foarte sincere notaţii de apreciere.

Între timp, am avut prilejul să citesc şi Zilele mele cu Renata, un scurt, însă dens, ca să spun aşa!, roman erotic, apărut acum cîţiva ani. E clar, Alexandru Petria este un prozator pe care, la nevoie, va trebui să-l şi biciuim ca să-şi scrie cărţile următoare. Felicitări editurii că s-a străduit să ni-l aducă la lumină!

Liviu Antonesei

 

Revista „Timpul”, luna august 2011, pag 5

Doritorii pot să citească toată revista aicispalt_august_v3