Posts tagged ‘România’

aprilie 10, 2018

Lecția lui Viktor Orban pentru politicienii români

Pentru cine guvernezi? Pentru populație, ori ca să mulțumești partenerii externi? Ideal e să calci pe ambele paliere, numai că, adesea, interesele votanților tăi nu coincid cu politicile Bruxellului, a Washingtonului, a Berlinului sau Parisului.
Normal și bărbătește este să te gândești, în primul rând, la votanții tăi. Că nu ești de acord punctual cu străinii, nu înseamnă că ești dușmanul lor, vrei doar să-ți îndeplinești menirea politică- binele celor care ți-au dat votul. Mereu e loc de negociere, dar cu pretenția să fie de pe poziții egale. Altminteri, nici interesele Franței nu sunt mereu aceleași cu ale Germaniei sau SUA, fiecare-și urmărește prosperitatea proprie, și este normal, altruismul este exilat din relațiile interstatale.
Numai o slugă încearcă să-i mulțumească, întotdeauna, pe toți, lăsându-se pe sine la sfârșit. Și, eventual, cu paguba.
Victoria lui Viktor Orban ar trebui să reprezinte o lecție pentru politicienii români. Să-i învețe ce-i demnitatea, să-și asume de urgență reprezentarea reală a intereselor locuitorilor României. Rezultatele alegerilor din Ungaria au dovedit că ai câștigul de partea ta dacă acționezi decisiv în favoarea țării natale. Nu după cum ar vrea nu știu ce funcționari de la Bruxelles sau pescuitorul în ape tulburi Soros. Orban nu a fost votat pentru vorbele sale, ci pentru faptele sale, pentru fermitatea susținerii ideilor. Oamenii încep să fie scârbiți de duplicitari, care semnalizează la stânga și o iau la dreapta. Și invers.
Dacă actualii deținători ai puterii nu realizează doleanțele cetățenilor, sătui să accepte otova dictatele și umilirea permanentă venite din nu știu care capitală, cum le trăsnește prin cap fiecăruia, cad într-o greșeală enormă. Mai devreme sau mai târziu, o să apară formațiuni politice de-o violență extremă, care n-o să stea la discuții, nu e motiv de îndoială. Și țara va avea de pierdut, fără discuție.
Patriotismul nu e o carte perdantă.

Reclame
iulie 28, 2012

Emil CONSTANTINESCU, Îndemn la vot

Dragi concetăţeni,

Mă adresez azi dumneavoastră, într-un ceas de cumpănă pentru noi toţi. În ianuarie 2012, când au început marile manifestaţii populare spontane al căror singur numitor comun era demisia preşedintelui României, m-am hotărât să nu mai fac nicio declaraţie publică deoarece nu mi s-a părut corect din poziţia mea să mă implic în vreun fel într-o acţiune care-l viza pe preşedintele statului.
Am păstrat această poziţie chiar şi atunci când, în pofida unei logici elementare, proceduri parlamentare validate de Curtea Constituţională şi supuse votului popular au fost calificate drept lovitură de stat. În momentul în care însă Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a impus României, în mod abuziv, condiţii politice care nu se aplică şi altor state membre şi pe care Comisia nu ar fi îndrăznit să le propună altui stat al Uniunii Europene, m-am simţit obligat să-i scriu preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, pentru a-i semnala atingerile aduse suveranităţii şi demnităţii României. În circumstanţele în care preşedintele interimar şi primul ministru au fost nevoiţi să accepte aceste condiţii pentru a contracara o violentă campanie mediatică de denigrare a României şi efectele acesteia pe plan economico-financiar, am considerat de datoria mea să-mi folosesc audienţa de care mă bucur pe plan internaţional pentru a apăra nu numai interesele pe termen lung ale României dar şi valorile juridice şi morale europene, încălcate chiar de către dirigenţii UE care ar fi trebuit să le apere.
Nu poţi fi respectat dacă nu te respecţi tu însuţi. Iată de ce cred că în 29 iulie suntem chemaţi să dovedim că acţionăm pe deplin conştienţi în spiritul democraţiei şi în litera legii, hotărându-ne prin vot propriul nostru viitor. În cei 22 de ani de post-comunism, România europeană nu s-a clădit pe actele şi voinţa unuia singur, fie el şi preşedinte. Ea s-a clădit pe votul a milioane de ceteţeni, conştienţi de forţa şi de datoria lor, de votul milioanelor de cetăţeni care au susţinut prin voinţa lor, nu o dată urmată de sacrificii, reformele necesare pentru progres, pentru integrarea politică, economică, culturală a României în Europa democratică. Votul fiecăruia dintre noi este un drept constituţional, dar este şi o datorie morală faţă de cei care au murit în temniţele comuniste, faţă de cei care au luptat şi au murit în decembrie 1989 pentru alegeri libere, pentru cei care au plătit timp de două decenii şi cu osebire în timpul mandatului meu costurile sociale ale democraţiei. Neprezentarea la vot poate fi şi ea interpretată de unii ca un drept, dar unul care încalcă dreptul altora de a decide în mod liber şi care ne arată cât de departe suntem, după 22 de ani de la căderea comunismului, de înţelegerea sensului libertăţii într-un stat de drept.
Vă chem să dovedim împreună, votând liber pe 29 iulie, că nu avem nevoie de lecţia nimănui pentru a şti ce înseamnă democraţia, respectul statului de drept şi al legilor. Vă chem să dovedim pe 29 iulie, votând liber, că suntem o comunitate civică matură, conştientă de drepturile sale, dar şi de îndatoririle care decurg din calitatea noastră comună de cetăţeni ai României şi ai Uniunii Europene.

Pe 29 iulie să dovedim prin votul nostru că naţiunea română are onoare şi caracter.

Emil Constantinescu

ianuarie 16, 2012

Tinerii adormiți aruncă cu pietre. “We are fucking angry!”

Dupa publicarea acestui articol, site-ul jurnalistului Vlad Ursulean a fost atacat si sters!

UPDATE- Situatia a fost remediata, ca si pe situl Active Watch atacat si el dupa ce a publicat articolul, sustine Mircea Toma.

Cine-s huliganii, cine-s nenorociții, cine a devastat centrul Bucureștiului? Aseară am nimerit în mijlocul luptelor de stradă, m-am ferit de bolovani, am înghițit o canistră de gaz lacrimogen, am fugit de jandarmi, era să fiu linșat de niște cetățeni. Și am descoperit cu stupoare răspunsul: sunt chiar “generația adormită”, tinerii apatici, ăia care o ard prin cluburi și salvează lumea cu un like. De data asta au salvat-o agitând pumnii spre jandarmi, ridicând baricade și aruncând bucăți de borduri.

P1250481

Sună ciudat, după ce auzim pe toate canalele că e vorba doar de niște huligani, ultrași, puși de dracu’ știe cine să strice frumusețe de protest pașnic. Primele lupte au fost provocate, într-adevăr, de un astfel de grup. Atunci jandarmii au intrat în ei și i-au împins spre Piața Unirii. Și s-a petrecut ceva bizar.

Pe la 9.30, o rumoare străbătea Piața Universității. Cică la Unirii e adevăratul scandal, acolo e pizdeala cu jandarmii. N-aveam nici un chef de asta, mi se părea un protest ultra-obosit și manipulat, dar ceva m-a împins spre locul ăla. Și nu eram singur.

O mulțime de grupulețe se desprind din masa strigătoare de Jos Băsescu, trec prin pasaj și se unesc într-un torent de oameni alimentat de pe toate străduțele Centrului Vechi. Pe la lupoaică nu mai putem trece, e un cordon de jandarmi. Un tip stă în fața lor și le strigă-n caschete: “Băi, eu nu ieșeam dacă aveam cu ce s-o hrănesc pe fiică-mea!” Ocolim pe străduțe, unde-i plin de polițiști locali foarte chill, și găsim o breșă abia pe la Hanul lui Manuc.

P1250355

“What the fuck?!”

Când ajung la Unirii rămân paralizat și mi se face pielea de găină. În mijlocul străzii sunt două focuri mari, în depărtare se ridică o coloană de fum, dinspre mcdonalds se aud bubuituri ca la bombardament și, oh, țipetele îngrozitoare…

O trupă de jandarmi costumați ca țestoasele ninja trec în fugă pe lângă mine. În stația lor strigă unul să intre în nuștiuce poziție de luptă în față la H&M… Băi, ești nebun? În București?! Văzusem prin Londra chestii din astea, dar aici? “What the fuck?!” urlă unul de pe trotuar, oglindindu-mi gândurile.

O rup la fugă în urma jandarmilor, trecem pe lângă al doilea foc, unde fac un mic ocol ca să dea niște pulane pe spate unora care traversau strada, apoi se unesc cu altă trupă și fac un rând pe toată strada în fața magazinului Unirea. Pornesc spre Tineretului bătând cu pulanele în scuturi. La ieșirea din pasaj îi întimpină pietrele. Niște băieți cu fulare pe față ies de după un bloc și bombardează.

Ei răspund cu două focuri de gaze lacrimogene și câteva artificii care aruncă scântei în toate părțile, feeric, ca la revelion. Deci astea erau bubuiturile, mă gândesc ușurat, dar nu apuc să duc gândul până la capăt că trebuie să mă bag pe după o mașină, să nu mă ia noul val de pietre.

P1250449

“We are fucking angry!”

Jandarmii se retrag. La o sută de metri de ei, în față la millenium bank, câțiva băieți devastează stația de autobuz. Sparg toate geamurile cu niște lemne groase. Dacă i-ai vedea pe stradă, mai că le-ai cere meditații la matematică. Ochelari, păr frumos pietănat, helănci vintage, haine de ieșit la terasă.

Fugăriții din toate colțurile pieței profită de retragerea jandarmilor și se strâng în intersecția de la mcdonalds. Gonesc cu pietre și ultima mașină de jandarmi, apoi izbucnesc în urale care țin minute-n șir. Arafat! Libertate! Jos nenorociții! Parcă sunt hipnotizați, se plimbă zâmbind, ca la revelion.

Sunt vreo 300 de oameni.Hipsteri, cocalari, roacheri dubioși, lumea pestriță pe care o vezi de obicei pe Lipscani. Ei sunt publicul țintă al companiilor, consumatorii ideali. Doar că acum nu mai consumă, ci distrug. “We are fucking angry!” strigă unul când mulțimea pornește înapoi spre Universitate, adunând provizii de pietre de pe jos.

P1250428

“Lasă pozele, ia o piatră!”

În mulțime intră și o ceată de squatteri de la clădirile din jur, ofticați că au mâncat bătaie de la jandarmi mergând liniștiți pe-o străduță. I-au văzut că-s țigani… Iar în prima linie sunt mult-huliții ultrași, vreo 10 oameni la prima vedere. Nu i-ai recunoaște după haine, că și eu am geacă neagră și fes pe cap și fularul tras pe nas să mă apăr de lacrimogene. Dar se vede că sunt mai organizați, știu cum se mișcă jandarmii, sunt singurii cu experiența confruntărilor.

La intersecția cu strada Colței dăm peste jandarmi. Tocmai se băteau cu unii și când au văzut mulțimea s-au retras în fața spitalului. Au făcut un cordon lung cât toată strada și ne întâmpină cu două canistre de gaz și niște artificii superbe. Băieții ripostează cu  pietre și se apucă să construiască baricade. Gardurile dintre benzile bulevardului se umplu, unul câte unul, cu un ciorchine de flăcăi care le hâțână până când cad, apoi le aruncă în baricade ca într-un baraj de castori.

P1250473

“Inculții ăștia au pus jandarmii pe noi!”

Cei mai din spate găsesc alte activități recreative. Un tip scrie cu șprei de vopsea neagră o LIBERTATE mare cât toată strada. O fată cu desagă “Hello Kitty” mai are puțin și izbucnește în plâns când îi spune prietenului “Ăsta nu pleacă, mă, orice-am face!” În spatele lor, un tip îmbrăcat elegant, cu o plăsuță în mână, ridică o piatră colțuroasă și o mângâie în pumn, îi cercetează textura, de parcă ar fi un obiect extraterestru. Câțiva băieți discută politică. “Ăștia n-au pic de cultură, mă, inculții ăștia au trimis jandarmii pe noi!” Arată fix ca studenții care au ocupat Facultatea de Istorie cu ceva timp în urmă. Cu toții călcăm pe un covor de flegme, la care contribuim cu sârg de fiecare dată când primim cadou gaze lacrimogene.

E ușor să spui că suporterii sunt de vină, dar protestatarii erau extrem de diverși. Și cei care agitau pancarte, și cei care aruncau pietre. La statuia de la Universitate era un grup de hipioți cu un carton pe care era desenată doar o inimă mare. La Rosetti era un grup de suporteri care spărgeau geamurile unei dacii MAI, iar la zece metri de ei stăteau hipsteri ochelariști anticapitaliști, care opreau mașinile și urlau “Unde mergeți?! Dați-vă jos și protestați!

Poate au fost cu toții provocați și manipulați. Dar pe străzi plutea furia lor, la fel de reală ca gazele lacrimogene. Furia pe corupți, pe incompetenți, pe sistemul care-și bate joc de ei și-i alungă din țară. Furia asta nu era falsificată. Și oamenii învățau cum să arunce gazul lacrimogen înapoi spre jandarmi cu naturalețea cu care au învățat să joace Farmville.

P1250535

“Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!”

Înapoi la Colței, situația devine disperată. Protestatarii au rezistat la câteva asalturi, dar acum jandarmii se apropie și din partea cealaltă, dinspre Unirii. “O să ne prindă, bă, la mijloc, ca pe o pizdă!” strigă un tip desfigurat de deznădejde. Totul devine mai brutal. Se sparg panourile publicitare. Stația de autobuz de la Sf. Gheorghe e făcută varză. Cu bâte, cu pietre, cu fiare de pe jos. Unul s-a cățărat pe chioșcul de ziare și smulge o cameră de supraveghere, apoi o zdrobește în urale. Scandările devin mai radicale. “Să-i futem și pe ăștia de la antene, că fac milioane pe spatele nostru!

Brusc, un tip își dă seama că eu am o cameră în mână și alta pe cap și am filmat absolut tot. Se repede la mine și alții îl urmează. “Bueey, sunt jurnalist!” apuc să strig până să se proptească băieții în pieptul meu, îmbrânceli, unul sare la camera de pe cap, i-o smulg înapoi, îi dau un brânci, fac un salt în spate și apar alți oameni care mă apără – “Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!

P1250528

“Să plângă mama? Să plângă mă-ta, băă!”

Le urez an nou fericit salvatorilor și o tulesc pe străduțe, ocolind jandarmii care tocmai înaintau lovind cu pulanele-n scuturi. E momentul perfect pentru o retragere, pentru că de data asta intră bine de tot în ei. Ministrul de Interne a făcut o celulă de criză, se trimit întăriri, trupele SPIR împânzesc centrul.

Vizavi de Cercul Militar, într-un gang de lângă pizza hut, stau ghemuiți pe asfalt zece tineri înconjurați de mascați. Nimeni nu mișcă, parcă-s zece pui congelați. Un mascat urlă la ei agitând pulanul: “În mine arunci cu pietre, mă? Să plângă mama?! Să plângă mă-ta, băă!” Atunci mă vede cu aparatul și se repede cu pulanul la mine. Îi bag în față o legitimație de presă și se mai înmoaie, lasă pulanul mai jos și-mi dă doar un brânci cu bicicletă cu tot.

P1250548

Gustave Le Bon în acțiune

Ajung într-un bar din centrul vechi, unde s-au strâns mai mulți jurnaliști să discute ce dracu’ s-a întâmplat. La masă cu noi stă și unul dintre cei descriși ca ultrași la TV. “A fost rupere, frate! Gustave Le Bon în acțiune!” Mai ia o gură de bere și adaugă zâmbind: “Oare cât costă reclama la detergent în prime time-ul revoluției?

La unu jumate noaptea plec spre casă. Bulevardul Brătianu e lună, romprestul lucrează de parcă sunt geloși pe SMURD, abia dacă-ți mai dai seama că s-a întâmplat ceva. Parcă a bătut vântul un pic mai tare.

Curvele sunt la post pe marginea bulevardelor și, trecând pe lângă ele, îmi amintesc amuzat de replica ce m-a scos din multe încurcături în noaptea asta: “Îmi fac doar datoria!

Îmi fac doar datoria.

Vlad Ursulean

ianuarie 2, 2012

Marea politică nu trece prin inima birocraţilor. Scrisoare deschisă către preşedintele S.U.A. Barack Obama

La început de an, vă scriu domnule preşedinte cu gândul la bunicul Gavrilă, care nu mai este. S-a dus unde o să mergem inevitabil şi noi.
Vă scriu cu durere. Durere fiindcă visul atâtor bunici din România, precum Gavrilă al meu, a rămas doar un vis. Au aşteptat după Al Doilea Război Mondial venirea americanilor ca să-i scape de comunişti, şi au aşteptat până au ajuns cu iarbă pe piept. Unii au murit în închisori ca deţinuţi politici, alţii cu amărăciune în suflete din cauza privaţiunilor, înainte de 1989. Faţă de aceşti oameni, domnule preşedinte, cred că aveţi o datorie morală. Nu ca om, ci ca preşedinte al ţării în care milioane de oameni dintr-o ţară din estul Europei şi-au pus nădejdile.
Am crescut privindu-i la cinematograf şi la televizor pe John Wayne, pe Tarzan, pe maimuţa Cheeta şi pe Tom şi Jerry, ascultând muzica lui Elvis şi citind Hemingway şi Truman Capote. Bunicul mi-a repetat până la exasperare, şi ştiţi cât sunt de uşor de exasperat copiii şi adolescenţii, însă m-a convins, că America e un model pentru omenire, că americanii sunt „băieţii buni”. Generaţia din care fac parte a ieşit în stradă în Decembrie 1989. Aveam atunci în jur de 20 de ani şi, riscându-ne vieţile sub gloanţe, doream ca România, după înlăturarea regimului Ceauşescu să înceapă să semene cu America. Cât de cât. Ca „băieţii buni” să fie alături de noi.
Acum America e într-un parteneriat cu România. Mai mult militar, din păcate. Şi aceasta e o altă sursă a durerii care m-a îndemnat să vă trimit prezenta scrisoare deschisă. Soldaţii români mor pe fronturile lumii alături de cei americani, moartea nu-i deosebeşte, cetăţenii americani pot să vină în România când au chef, fără nici o constrângere. Însă cetăţenii români au nevoie de vize ca să meargă în America. Cum să nu fii îndurerat fiindcă „băieţii buni” te tratează în acest mod, după ce şi bunicii noştri au fost trataţi cum au fost trataţi? Problema ridicării vizelor pentru români nu este o chestiune doar de calcule din spatele birourilor. E o dovadă de respect la urma urmei, de recunoaştere a colaborării. Nu e drept să depindă preponderent de birocraţi. Acum, românii se simt umiliţi. Şi nu ştiu dacă este în interesul cuiva ca situaţia să se perpetueze. A cuiva care urmăreşte binele comun al colaborării.
Domnule preşedinte, în Noul An aveţi ocazia să vă achitaţi într-un fel şi datoria faţă de bunicul meu. Ridicând vizele pentru români.
Domnule preşedinte, am ţinut să vă prezint simplist şi cât mai clar situaţia. Poate patetic. Dar realist.
Domnule preşedinte, marea politică nu trece prin inima birocraţilor, care argumentează cu te miri ce numai să amâne ridicarea vizelor pentru cetăţenii români.
La mulţi ani!

Alexandru Petria,
scriitor şi jurnalist

apetria@gmail.com