Posts tagged ‘scandalul de la uniunea scriitorilor’

august 9, 2011

Ceauşescu parcă n-a murit şi pentru blândul poet Adrian Popescu

Talentatul poet clujean Adrian Popescu a publicat în ultimul număr al revistei craiovene de cultură „Ramuri” un text care-mi aduce aminte de articole de laudă publicate pe vremea comuniştilor. Servile. Se referă la situaţia conflictuală de la Uniunea Scriitorilor. Despre scandalul de la US am scris pe larg în „Observator Cultural”  http://www.observatorcultural.ro/Ce-se-intimpla-la-USR*articleID_25511-articles_details.html

Popescu zice în materialul „Praful orbitor”:  „Mulţi autori, membri sau din afara Uniunii Scriitorilor, simpli veleitari, aspiranţi oneşti sau candide talente, mai ales aceştia, aflaţi la început de drum literar, iau de bune toate acuzele adresate conducerii Uniunii Scriitorilor, clamând deterioararea demnităţii condiţiei de scriitor, neştiind că există lecturi publice, plătite, iniţiate tot de Uniunea Scriitorilor, încă din anii trecuţi, lecturi literare, inclusiv la tv., toate pentru o vizibilitate publică mai mare, sau apreciate lecţii de literatură, ţinute în licee, cu participarea unor autori bucureşteni cunoscuţi, târguri sau saloane de carte etc. Sunt fapte, nu praful orbitor al unor vorbe. Drepturi ale tuturor membrilor, obţinute greu, cu tenacitate, după ani sau luni de discuţiii, rugăminţi, argumentări, intervenţii la Parlament, inclusiv în mandatele preşedinţilor anteriori, toate acestea ignorate de cei care deplâng soarta Uniunii, cunoscând-o aproximativ, din auzite. Iar numeroasele indemnizaţii la pensie şi indemnizaţiile de merit, toate conform statutului, plătite de stat, dar obţinute de Uniunea Scriitorilor, sau ajutoarele sociale, de boală, achitate de Uniune etc. sunt oferite scriitorilor, prin Comisiile Uniunii. Destinul social al scriitorului e, cum se vede, important în mentalitatea echipei de conducere, nu e chiar o glumă să ai grija membrilor Uniunii, numeroşi, orgolioşi, unici, talentaţi, arivişti, altruişti, principalul e să-l ajuţi, concret, pe colegul orb aproape, din cauza vârstei, să nu-i uiţi pe cei care au douăzeci de ani şi-s nerăbdători să publice, cum eram şi noi, dar să-i cinsteşti şi pe cei care, autori de recunoscută valoare, au împlinit optzeci de ani. Frazele generale, umanitariste, ascund deseori resentimente. „Iluziile şi mistificările“ sunt specifice resentimentarului, observa, acum mai bine de o sută de ani, Max Scheler, vezi Omul resentimentului, traducere de Radu Gabriel Pârvu, Humanitas, 2007. „Specificitatea fenomenelor de mistificare a valorilor cauzate de resentiment, particularitatea trăirilor proprii atitudinii interioare a unui om care, de exemplu, defăimează valorile altora, apăsătoare pentru el, nu constă în faptul că el nu ar simţi valorile pozitive ale altora, ca pe nişte valori pozitive…“ (pag. 35), ci doar că le mistifică… Inaccesibilitatea la unele valori produce o deformare a lor în mintea resentimentarului. Nu dau lecţii nimănui, nu am calitatea aceasta, dar constat.

Festivaluri şi recitaluri, colocvii, simpozioane, conferinţe, în Sala cu oglinzi a Uniunii, proiecte literare propuse Comitetului Director, venite din toată ţara, sunt susţinute financiar de Uniunea Scriitorilor. De ce nu se iau în calcul şi lucrurile de asemenea calibru intelectual, temeinic făcute, care dau prestigiu şi ţinută imaginii scriitorilor români, munca eficientă a preşedintelui, calmul organizatoric al vicepreşedintelui Gabriel Chifu, mereu disponibil, soluţiile economice ale primvicepreşedintelui Varujan Vosganian, corectitudinea minuţioasă a lui Nicolae Prelipceanu, ideile Irinei Horea, ale lui Mircea Mihăieş, Horia Gârbea, Nicolae Oprea, Vasile Dan etc. Chiar nu contează că avem un sindicat, un club al elitelor literare şi un mediu al dezbaterilor de idei, pe care nu le interzice nimeni, doar să fie decente, în aceeaşi hulită Uniune a Scriitorilor?…

La noi, dihonia dintre scriitori, dacă va continua, e posibil să facă irespirabil climatul literar, şi aşa marginalizat mediatic, cu foarte puţini cititori fideli unei linii axiologice, cu mulţi grafomani autodeclaraţi scriitori. Unii pun foc unei cetăţi imaginare, imaginale, doar pentru că nu pot accede la locurile care, cred ei, li s-ar cuveni. Nu cred, desigur, că preşedintele Uniunii Scriitorilor este unul perfect, dar este unul credibil. Îl prefer barbarilor culturali, care ar vota, democratic, şi să ia ei decizii, abolirea aristocraticului talent, atât de nesupus corectitudinii politice. Vom fi toţi egali atunci şi vom scrie numai despre eul nostru gonflat, ridicat la rang de principiu absolut. Nimicurile noastre vor fi considerate capodopere de către prieteni şi aliaţi. Simţul critic va fi interzis, tot prin vot. Uniunea va fi considerată de noua lume a polemiştilor justiţiari un vestigiu, o slăbiciune a secolelor trecute.”

Sursa Sursa http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=1604&editie=61&autor=de%20Adrian%20Popescu

 

Date Adrian Popescu http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Popescu_%28scriitor%29

 

iulie 12, 2011

UN Cristian, o fractură de logică

În numărul trecut al „Observatorului Cultural”, UN Cristian era intrigat în articolul „I se spune criza” http://www.observatorcultural.ro/I-se-spune-criza*articleID_25592-a…  că am scris despre situaţia scandaloasă de la Uniunea Scriitorilor fără să fiu membru al acestei instituţii.

Pe logica dumnealui, nu poţi să scrii despre Parlament  fără să fii parlamentar, despre doctori  fără să practici medicina, despre hoţi fără să ai degete agile  şi despre purtătorii umili ai servietelor unor personalităţi fără să ai coloana vertebrală din plastilină.

În rest, îl înţeleg oarecum pe autor- apără şefii U.S. care i-au dat un loc de muncă.

Să auzim doar de bine!

iunie 29, 2011

Nicolae Manolescu, oleacă de demagogie

Înainte de 1989, pentru mine, Nicolae Manolescu se confunda cu ideea de literatură română contemporană. I-am citit săptămânal cu nesaţ cronicile din „România literară”. Şi cărţile. Nu toate, ca să nu mint. Pe unele nu le-am găsit, deoarece se vindeau pe sub mână în librării. Îmi plăcea cum îi promova pe autorii tineri, cum lupta cu cenzura, cum îi apăra împotriva derbedeilor de la sinistra „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Avea şarm, nu încerca să-şi menţină scrâşnit autoritatea, nu avea morga celui care le ştie pe toate şi puţin în plus.

Când a candidat la funcţia de preşedinte al României, în anii ‘90, l-am votat. Credeam că o asemenea personalitate ar cinsti România, după modelul Havel.

Nu ştiu însă ce s-a întâmplat cu Manolescu în ultimii ani. Parcă nu mai este acelaşi. Scandalul în desfăşurare din Uniunea Scriitorilor m-a făcut să mă întreb dacă Manolescu pe care l-a preţuit mai trăieşte, dacă nu cumva a murit, fiind înlocuit de o altă persoană care îi poartă numele.

În aceste zile, am citit în „Adevărul” un articol care m-a lăsat fără grai. Semnat de Nicolae Manolescu, „Despre cenzură”. Criticul spune în el, referindu-se la starea presei actuale: „Libertatea de expresie nu mai este îngrădită ideologic. Putem numi cenzura actuală cenzură de piaţă. Cumpăr numai ce pot să vând şi care nu e contrar afacerilor mele. Lipsa de scrupule e chiar mai mare astăzi decât ieri, când existau criterii, fie şi confuze. De aceea, e îndreptăţit protestul unor jurnalişti, care nu vor să se lase cumpăraţi de patroni sau de putere”. Ce e anormal aici? Nimic. Poziţia este corectă, dar demagogică, în situaţia în care poetul Adrian Suciu este pe punctul de-a fi exclus din Uniunea Scriitorilor, pentru că a publicat un pamflet ca un cui înfipt în păpuşa gonflabilă a orgoliului lui Nicolae Manolescu. Cu ce diferă în esenţă protestul lui Suciu de cel al unor ziarişti? Să condamni cenzura la alţii şi s-o tolerezi în instituţia pe care o conduci e o performanţă de care nu-l imaginam capabil pe importantul critic literar.

„Cumpăr numai ce pot să vând şi care nu e contrar afacerilor mele.”- câtă dreptate are Nicolae Manolescu, preşedintele unei instituţii unde libertatea de exprimare s-a transformat în delict!

Alexandru Petria