Posts tagged ‘scriitor’

Iunie 21, 2013

Adrian Suciu:”Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani”

De vorbă cu scriitorul Adrian Suciu

 

 

– Adrian Suciu, ne cunoaștem de-o grămadă de ani. Ai imagistic decupajul unui nonconformist în viața publică. Dar parcă te-ai cumințit…

 

– Alexandru Petria, ne cunoaştem de o grămadă de ani şi am făcut o grămadă de lucruri împreună dar, dacă ţi se pare că m-am „cuminţit”, nu mă cunoşti suficient de bine sau dai dovadă de un deficit în interpretarea istoriei noastre comune. Dacă mă cunoşteai suficient de bine, puneai altfel întrebarea. „…Dar parcă te-ai cuminţit… Asta seamănă cu liniştea de dinaintea furtunii. Ne pregăteşti ceva?” Cam aşa ar fi trebui să sune întrebarea şi eu aş fi răspuns pozitiv la ea, fără să intru în detalii.

 

„Parcă” ți-a dat loc de întors, te alinți. Mai bine încearcă o descriere a vieții literare românești. În așa fel încât să nu casc, marca Suciu.

 

– Viaţa literară românească în care trăiesc eu e frumoasă, pentru că o construiesc eu. În viaţa literară românească în care trăiesc eu, există generozitate, bine, adevăr şi frumos. În viaţa mea literară, oamenii au suflete vii, poezia e rudă de gradul I cu Divinitatea şi oamenii pot să bea împreună la masă privindu-se în ochi. Am descoperit secretul unei vieţi literare româneşti perfecte: mă înconjur doar de oameni vii, care îmi plac şi în prezenţa cărora mă transform permanent şi, în privinţa celorlalţi, îmi trăiesc viaţa ca şi cînd ei ar fi murit deja. În viaţa mea literară românească sînt scriitori interesaţi de devenirea lor umană, nu de tinichele şi căcaturi. Dispreţuiesc profund orice alt orgoliu decît cel creator. Am fost toată viaţa un lup singuratic şi detest găştile. Dar, mai presus de toate, îi ignor cu mare voluptate pe toţi cei care afirmă public că ei ştiu ce e literatura şi cum se face ea! E plină viaţa literară românească, în accepţiunea pe care o dai tu sintagmei, de asemenea oameni, de inşi care ies în piaţa publică dîndu-ne, cu suficienţă belferească, sfaturi definitive despre ce e şi ce nu e literatura, despre ce şi cum trebuie să scriem. În literatură nu trebuie nimic niciodată! Eu mă îndoiesc în fiecare zi de tot ce ştiu despre literatură şi mă rog lui Dumnezeu să mă ferească de ispita certitudinilor. Aşa se trăieşte în viaţa mea literară românească. Cealalaltă viaţă literară românească nu mă interesează şi nu-mi bat capul cu ea.

 

– Scrisul sau trăitul cotidian. Ce e mai important pentru tine?

 

– Nu fac decît o diferenţă conjuncturală între ele. Trăiesc poetic şi creez ca un locatar al cotidianului.
– Ești mulțumit de ce ai realizat până acum?

 

Nu. Sub nici o formă.

 

– Care dintre cărțile tale crezi că-l reprezintă mai deplin pe scriitorul Adrian Suciu?

 

– Nici una. Eu mă despart violent de orice carte pe care am publicat-o, o neg, o ignor şi merg mai departe

 

Ai avut un diferend anul trecut cu Nicolae Manolescu. Era să fii dat afară din Uniunea Scriitorilor… Cum vezi ce se întâmplă acum în Uniunea Scriitorilor, fiind și an electoral, de alegere a conducerii?

 

– Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani. Pentru delict de opinie. N-am niciun conflict cu Nicolae Manolescu, eu am atacat Sistemul pe care îl întrupează dumnealui. O reluare a argumentelor de atunci ar fi şi utilă şi perfect inutilă. Fapt e că USR este, în acest moment, o organizaţie stalinistă, de tip închis, măcinată de corupţie, funcţionînd în minciună, într-o scădere dramatică de prestigiu şi perfect incapabilă să reprezinte interesele breslei. Faptul că Nicolae Manolescu şi acoliţii săi se simt complet nevinovaţi în această privinţă poate ţine doar de nesimţire sau de un optimism maladiv. Sînt membru al USR, premiat de USR, voi continua să critic organizaţia din interiorul ei ori de cîte ori voi considera că e cazul şi, dacă nu le place de mine, n-au decît să mă excludă şi să tranforme USR într-o asociaţie a pupincuriştilor! În altă ordine de idei, la cum arată acum USR, o singură concluzie se impune de la sine: scriitorii români îşi merită soarta. N-am să spun mai mult, n-au decît să se aleagă ei între ei la Congrese formale, cu rezultate pregătite şi ştiute de dinainte, n-au decît să-şi închipuie că ce fac ei acolo e important. Eu am treabă.

 

Scrii poezie și proză. Vorbește-mi despre receptarea cărților tale.

 

– Exact mîine pleacă spre tipar „Un roman de rahat”, ediţia a doua. Prima ediţie s-a epuizat în trei săptămîni de la lansare şi pare a fi cel mai bine vîndut roman românesc al anului 2013. Nu am nici o grijă şi nici o preocupare privind receptarea, am doar plăcerea de a ajunge la cititori şi plăcerea de a interacţiona cu ei. Dacă adaugăm la asta voluptatea scrisului, e suficient.

 

– Ai tabieturi la scris? Femeile nu le-aș așeza la tabieturi, totuși…

 

– Nu am tabieturi legate de scris. Scriu oricum, oricînd, oriunde, din orice poziţie şi în orice stare.

 

– La ce lucrezi acum?

 

– Pe plan personal, lucrez la un nou roman. Pe planul vieţii literare româneşti în care trăiesc eu, continuu să girez, la Editura Grinta, colecţia Poezia 9, în care am debutat pînă acum doisprezece poeţi români contemporani, unii dintre ei depăşind deja faza promisiunilor literare. Luna aceasta debutez, tot ca editor, cu o colecţie de poezie sub titulatura Poezia vie, la Editura Herg Benet din Bucureşti şi am marea plăcere de a inaugura colecţia cu un volum fabulos al lui Valeriu Mircea Popa, volum pe care orice iubitor de poezie ar trebui să îl aibă în bibliotecă. Între timp, am devenit şi preşedintele Asociaţiei Culturale Direcţia 9, una dintre cele mai dinamice iniţiative culturale private din România. E suficient, că mai am şi alte lucruri de făcut.

 

– Adi, încerci un Top 10 al poeziei românești?

 

Nu. Detest topurile literare de orice fel. Şi mi-e milă de cei care au o viziune concurenţială asupra poeziei. În ce îi priveşte pe contemporani, eu spun tot timpul că cea mai mare curvă e posteritatea şi că e bine să aşteptăm să murim ca să vedem care am fost mai mari si care am fost mai mici!

 

Te-ai mutat din Cluj în București. Nu ți-e dor de ce ai lăsat în urmă? A meritat? Nu regreți renunțarea la gazetărie?

 

– Există două emoţii pe care m-am educat să le evit: speranţa şi regretul. În feluri diferite, dar pornind din aceeaşi rădăcină, ele reprezintă o capcană. Lucrez cu datele realităţii şi îmi trăiesc viaţa fără milă şi fără iluzii.

 

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Apărut în Tribuna, nr. 259, 16- 30 iunie 2013

 

 

 

Iunie 19, 2013

Mircea Daneliuc, provincialismul culturii române și ruperea pisicii

Cultura română este una provincială. Și nu mă refer la căutatul autorilor prin cărțile de identitate după locul nașterii și ultimul domiciliu, la vetustețea unor texte care ar vrea să fie aplaudate ca noi găuri în cer, reinventări, altfel cu aplomb, ale formulei apei, nu, am în vedere lenea gândirii, simplificatoare și nedreaptă, recursul comod la tipare.
Un tipar de unde nu sunt semne că o să iasă criticii literari ce întocmesc topurile oficiale, măcar precum balenele din ocean după aer, ca să nu se asfixieze în autosuficiență, este cel în care, dacă o personalitate și-a dobândit un nume într-un domeniu, dar activează extraordinar și în altul, latura așa-zis secundă este ignorată, dacă nu percepută superficial, fușerit, ca o bifare mecanică a agendei- să fie.  Cazul Mircea Daneliuc are puterea exemplificării. Marele regizor de film este și un prozator de linia întâi.
Cu săptămâni în urmă, la o prezentare a cărților mele la Bistrița, venind vorba despre carențele receptării literaturii române contemporane, Liviu Antonesei l-a adus în discuție pe Daneliuc și proza sa. Intelectualul ieșean nu a pregetat să afirme că ne aflăm în fața unuia dintre cei mai importanți prozatori ai generației 80. Altminteri, pe blogul lui, mai înainte, Antonesei a afirmat: „În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este.„(„Mircea Daneliuc, magician, artist şi rebel„, http://antonesei.timpul.ro/2012/01/28/mircea-daneliuc-magician-artist-si-rebel/). Și cum nimic nu este întâmplător în lume, Antonesei i-a reedidat recent regizorului convertit la literatură, la editura pe care o conduce, „Adenium„, romanul „Pisica ruptă„, prilejul acestor rânduri, primul din cele 11 volume de proză și teatru publicate din 1997 încoace.
Din start, în „Pisica ruptă„ sare în ochi verva autorului, scrie în draci, o forță impetuoasă centrifughează cuvintele. E aceeași tăietură nervoasă ca în filmele lui, care te subjughează și te provoacă să gândești, n-are cum să te lase indiferent, ori îl înjuri, ori îți place, călduțul n-are loc în pagini, aceeași atenție la detalii, asezonată cu ironie, cinism și sarcasm. Pe coperta a IV-a a romanului, Cornel Ungureanu găsește umor în text și „un har al replicii pe care puțini îl au„. Dacă în privința umorului mă despart de reputatul critic timișorean, subscriu la concluzie:„ Pisica ruptă, carte a excepționalelor portrete, poate fi considerată o substanțială contribuție la istoria politică a deceniilor al optulea și al nouălea„. Ioan Groșan diagnostichează cu acuratețe, tot pe coperta a IV-a: „Binecunoscutul sarcasm cinematografic al regizorului se convertește cu o siguranță uimitoare într-un sarcasm epic pe care nu mă sfiesc să-l numesc, în cele mai bune momente ale sale, celinean„.
N-o să dau un rezumat al story-ului „Pisicii rupte„, personajul principal fiind de identificat în cineastul Daneliuc, care a avut curajul să-și depună carnetul de partid în fața Suzanei Gâdea, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, gest de dizidență fără echivoc. Găsiți amănunte despre lupta pentru a-și regiza filmele, lupta cu cenzorii comuniști și cu diverse personaje post-decembriste. Amatorii de dezvăluiri și picanterii n-o să rămână dezamăgiți. „Surâdeam şi mestecam  în gură zaţul leşios al umilinţei, vinovăţia ruşinată de-a fi sărac şi de-a veni dintr-un loc bătut de Dumnezeu cu uitare şi netrebnici, unde, ca râma-n gunoi, mi-era dor să mă-ntorc.„, spune autorul lehamisit de semeni. Ruperea pisicii e neacceptarea compromisurilor, a tăcerii, când „ștabii sunt castrați de simțire și acela dintre ei care nu e încă lichea devine„. Prozatorul afirmă în prefața actualei ediții: „Reeditarea acestei cărţi a fost mereu problematică. Ultima încercare nereuşită am făcut-o la Curtea Veche. Presupun că există două motive, cel puţin la fel de stupide. Mai întâi, la apariţia ei, s-au găsit lăutari literari preocupaţi doar să decodifice numele existente în text, spre a le face în felul acesta o bucurie şi altor semeni mai trişti, dar fără a-i surprinde mesajul. Mi-am dat seama că sunt martorul indecent al unei plăceri secrete exercitată în public. În rest, aproape nimic despre blestemul şi blestemaţii culturii Pupincu, deşi prea multe cărţi de sertar sau cu aceeaşi preocupare n-au abundat, cu tot optzecismul. Iertată să-mi fie părerea, dar anii ’80 în cinema mi se par cu mult mai bine situaţi decât cei literari, nu numai valoric, dar şi ca demers. S-ar putea ca totul să nu fie decât o năştruşnicie înregistrată de către un grupuleţ la Oficiul de Invenţii şi Mărci şi aşa va rămâne, nu mai e nimic de făcut: optzecismul nu-i decât de citit. Îi doresc mult noroc. Sunt foarte mulţumit că despre stil, limbaj şi celelalte nimicuri epice – ca să revin la carte –, cei de la care avusesem câteva expectaţii şi-au propus a vorbi cu alte prilejuri şi au aţipit. Păstrez speranţa că mă adresez unei generaţii de comentatori mai proaspătă şi, cine ştie?, poate mai hărăzită.„ E ceea ce sper și eu în ce privește comentatorii!
Dan C. Mihăilescu a opinat interesant într-un articol despre Daneliuc, via „Pisica ruptă„: „Nu mai ştiu cum se numeşte vechiul procedeu retoric al definirii prin negaţie: nu se ştie ce este un lucru, dar se ştie precis ce nu este el. Ai zice că, tot aşa, există oameni care se autodefinesc în chip esenţial nu atît prin ceea ce construiesc, cît prin ceea ce desfiinţează. Prin negare, prin atac, prin luptă şi dezintegrarea celuilalt. (Atenţie: vorbesc despre oamenii de valoare şi nu despre demolatorii de profesie/semidocţii invidioşi, săpători, misologi şi nihilişti numai atunci cînd nu le pică lor ceva.) La acest fel de autodefinire şi autoimpunere prin acizi asistăm în cazul lui Paul Goma, de exemplu, în mod flagrant, dar şi – mai subtil – la Alexandru George: aşezarea (nu ştiu cît de spontană şi cît deliberată) împotriva curentului general de opinie. Impulsul cu pricina a fost în bună măsură definitor pentru o psihologie retractilă precum I.D. Sîrbu, dar şi pentru o natură complexată şi compensată jandarmereşte, precum Eugen Barbu. (Un caz aparte ar fi, aici, Arghezi, strălucind deopotrivă în encomion şi injurie, în linguşire, odă şi blestem, în pamfletul crîncen.)„ Acesta e constanta fluxului scriitoricesc al lui Mircea Daneliuc. După cum a observat Ana Blandiana la prima apariție a volumului, la editura „Univers„: „Mircea Daneliuc e omul care nu poate fi înfrînt„. Dacă e dat afară pe ușă, se reîntoarce pe geam și, deși se plânge de oboseală, de sictireală, pulsează energie în text, consemnează exersând scriitura împotriva uitării: „Am, totuşi, ceva în urmă care nu-mi pot lua. Dacă or să reuşească să mă cureţe şi pe toată lumea o s-o doară-n fund, înseamnă că nici pe celelalte (filme, n.n. A.P.) nu trebuia să le fac aici. Mi-am pierdut timpul. O să continuu să-l invidiez pe Caragiale pentru mătuşa de la Berlin” și „N-ai să vezi niciodată o furnică moartă de oboseală. Nici strivită. Otrăvită, da!”
Rebel și uneori nemilos de franc, după paravanul de filme și literatură, Mircea Daneliuc iradiază salutar și constant verticalitate de caracter, antidot la supușenie, prostie. Verticalitatea unuia care n-a făcut pe el când a rupt pisica!
Alexandru Petria
Apărut în Tribuna, nr. 259, 16- 30 iunie 2013

Iunie 12, 2013

Marius Ianuș: „În versuri s-au scris și lucruri adevărate, dar și mari tâmpenii – vezi cazul meu”

De vorbă cu scriitorul Marius Ianuș

Alexandru Petria: – Dragă Marius, să ne imaginăm că-l întâlneşti pe stradă pe tipul pe care-l cheamă Marius Ianuș. Ce hram poartă?

Marius Ianuș: – E greu să te vezi dinafară. Poate aș recunoaște în mine un om necăjit, „un om pe niște scări”, poate că nu. Totuși, ca să spun drept, nu mi-aș dori prea tare să mă întâlnesc cu mine sau cu unul ca mine. Mi-aș dori să mă întâlnesc cu cineva care e mai sus decât mine, Cu cineva care a ieșit învingător din proba vieții. Cu Părintele Arsenie Boca, de pildă. Sau cu Sfântul Serafim din Sarov. Sau, dacă nu cumva cutezanța mea nu e prea mare, cu Însuși Domnul Hristos. Dintr-o astfel de întalnire aș avea cu siguranță un mare câștig. Dintr-o întâlnire cu mine ar putea avea un câștig alții, cei necredincioși, de pildă. Dar și lor le recomand mai degrabă o întâlnire cu cei cu care îmi doresc eu să mă întâlnesc.

-Și ce ai vrea de la o întâlnire cu Isus, că tot ai pomenit?

– Apropierea Lui Dumnezeu de noi e copleșitoare. În acele clipe simțim toată nevrednicia noastră. Dumnezeu ne dăruiește iertare și salvare. Dar, atenție, nu putem vorbi de o iertare necondiționată. Niciun lucru necurat nu va intra în Împărăția Cerurilor. Sigur, în curățirea de care au nevoie sufletele noastre ne bazăm în primul rând pe Dumnezeu cum frumos ne învață Psalmul 50 – „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă voi albi”, dar nu putem dobândi această curățire fără un efort personal, măcar acela al rugăciunii. Nu poți să îți curățești sufletul în cinci minute. Tâlharul care era pe cruce lângă Mântuitorul a primit iertarea imediat, dar să nu uităm unde era. Prin moartea pe cruce acela și-a ispășit păcatele, de aceea Domnul l-a luat cu Sine în Rai. Cum spuneam, pe măsură ce înaintezi pe drumul rugăciunii îți dai singur seama de nevrednicia ta și începi să înțelegi sensul expresiei „Înfricoșătoarea Judecată”. Nu e ușor să stai înaintea Lui Dumnezeu. Dar întâlnirea cu Dumnezeu e chiar sensul vieții noastre. Trebuie să ne-o dorim din tot sufletul nostru și să ne dorim să fim vrednici de ea. Ce aștept de la întâlnirea cu Domnul? Totul. Acela va fi, dacă îl voi merita, momentul crucial al vieții mele.

– Hai să zicem, printr-un joc al imaginației, că ești chiar lângă șeful de sus. Ce i-ai spune despre viața ta?

– I-aș spune ceea ce i-a spus Sfântul Apostol Petru: „Doamne, tu știi toate…” În tonul tău e un păcat : nu trebuie să luăm Numele Domnului în deșert.

– Ei, dar cred că Dumnezeu are simțul umorului. Să vorbim despre păcate. Ce ți-ai reproșa cel mai mult ca poet și om?

– Ca poet, tâmpeniile pe care le-am scris / promovat / propagat. Literatura e o invenție nespus de periculoasă. Sub pretextul ficțiunii sau sub cel al autenticității unii oameni își fac păcate groaznice, murdărind mințile altora cu tot ce le trece prin cap. De fapt, cu tot ce le pune necuratul acolo.

Ca om, foarte multe. Nu le pot spune, ca să nu le fiu prilej de sminteală altora. Am făcut mărturisiri publice prea multă vreme.

– Ce ți-a provocat convertirea religioasă?

– Mai multe necazuri, în care Dumnezeu m-a lăsat din pricina rătăcirilor și a păcatelor mele, cu un scop precis : acela de a mă întoarce în căile Sale. Apoi au venit altele… E greu să te rupi din plăcerile false, amăgitoare, ale lumii. Am avut mult de furcă cu necuratul când am început această… evadare. Dar e obligatoriu să ne rupem din lanțurile potrivnicului, care se întăresc cu fiecare zi petrecută în păcat, pentru că altfel nu putem dobândi viața cea veșnică, adevărata viață.

– Dar nu Dumnezeu a dat să scrii cărțile de poezii publicate, care te-au făcut un poet de neignorat dacă discutăm de literatura ultimilor ani?

– Nu, bineînțeles că nu. Dumnezeu ne-a dăruit libertatea, cel mai mare har al omului. Din păcate, noi nu știm totdeauna cum să folosim darurile lui Dumnezeu.

– Ce mai e fracturismul, curentul literar pe care l-ai inventat, pentru tine?

– Absolut nimic. De fapt, toată literatura fără Dumnezeu e pentru mine egală cu zero. Și nu ar trebui să spun „pentru mine”. Comuniunea cu Dumnezeu e sensul vieții noastre.

– Nu te simți golit, trist, dacă ți-ai renegat cărțile?

– Nicidecum. Dimpotrivă, acum sunt cu adevărat bine. Echilibrat, cu inima mângâiată, în urma rugăciunilor, și mai aproape de seninătatea copilăriei.

– Ce părere ai despre viața literară actuală?

– Nu o cunosc. Eu muncesc în mediul privat, într-o meserie depărtată de literatură, și nu mai citesc literatură laică. Dar pot încerca să răspund: Există o evanghelie apocrifă în care dialogul dintre Pilat și Mântuitorul e redat mai pe larg. Aici găsim o vorbă amară a Mântuitorului în privința acestei lumi. Aici Fiul Luminii este judecat de fiii întunericului, spune, cu aproximație, Mântuitorul. Nu ar trebui să fie așa, dar cei care caută dreptatea o vor afla, dincolo de viața asta.

– Nu crezi că poți să pari mai catolic decât papa, asemenea bețivilor care s-au lăsat și care tună și fulgeră împotriva băuturii sau a foștilor curvari care strâmbă din nas la subiectul femei?

-E normal să fie așa. Cel care a trăit în păcat cunoaște răutatea păcatului mai bine decât cel care a trăit în afara lui.

– Te călugărești?

– Nu, nu sunt vrednic și nici în stare de asta.

– Ce le-ai spune foștilor tăi cititori, cei dinainte de „Refuz fularul alb”?

– I-aș îndemna să caute Adevărul. Această căutare îi va duce la Dumnezeu. I-aș îndemna, cum m-a îndemnat și pe mine cândva profesorul meu de română din liceu, Constantin Giurgincă, să nu primească învățătură din altă parte decât de la Iisus Hristos. Învățătura lumii e deșertă și înșelătoare, fiind puternic înrâurită de potrivnic. Să citească Biblia, să meargă la Biserică și să își facă sârguincios canonul dat de duhovnic. Asta e soluția acestei vieți.

Deşi nu e în tipicul unui interviu, te-aș întreba și eu ceva. Găsești, la Matei 25, două pilde esențiale, cea a celor zece fecioare și cea a talanților. Cinci fecioare nu sunt primite de Mântuitorul în Împărăția Cerurilor pentru că nu au ulei în candelele lor, un slujitor e alungat de Stăpânul său pentru că nu a înmulțit talantul pe care l-a primit. Știm că Stăpânul e Dumnezeu iar Mirele la nunta Căruia vor să intre fecioarele e Fiul Lui Dumnezeu. Aș vrea să îmi spui ce sunt uleiul și talantul din aceste pilde.

– Inteligența?

– Nicidecum. Uleiul acela pe care cinci dintre cele zece suflete care Îl caută pe Dumnezeu nu îl au și talantul pe care îl primim toți de la Dumnezeu sunt unul și același lucru: Duhul Sfânt. Primim Duhul la naștere și la botez și trebuie să îl înmulțim. Găsești o mărturie cutremurătoare asupra acestui adevăr scrisă de Nikolai Motovilov, un credincios ucenic al Sfântului Serafim din Sarov. Sfântul a binevoit să îi exemplifice această taină. Găsiți textul în biblioteca siteului Mănăstirii Săraca. Haide să le oferim finalul acestui fragment din mărturia lui Motovilov și cititorilor : „De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, în fața multor martori, în ce fel harul Sfântului Duh lucrează în oamenii pe care El i-a sfințit și luminat cu marile Sale insuflări. Amintiți-vă de Moise după convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El strălucea atât de tare, cu o lumină atât de grozavă, încât oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit să poarte un voal când a apărut în public. Amintiți-vă Schimbarea la Față a Domnului, în Muntele Tabor. O lumina mare L-a înconjurat „și vestmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada” (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au căzut cu fata la pământ de frică. Iar când Moisi și Ilie I s-au alăturat în acea lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se înfățișează harul Prea-Sfântului Duh al lui Dumnezeu, într-o lumină nestricăcioasă, tuturor celora care le dezvăluie Dumnezeu lucrarea sa.” Pe site-ul Mănăstirii Săraca mărturia se oprește exact unde începe marea descoperire făcută lui Motovilov : acesta simte în inima sa o mare bucurie, iar fața Sfântului se preschimbă în lumină. Între cei doi începe o discuție despre ceea ce simt. Găsiți întreaga mărturie în cartea „Sfântul Serafim din Sarov- o biografie spirituală alcătuită de Arhimandritul Lazarus Moore”, apărută la editua Agapis: http://editura.nektarios.ro

– „Întrebările mele sunt tari ca piatra/ şi înţepătoare ca nişte arici…/ nu ştiu care o să-mi fie soarta,/ mi-e frică şi nu ştiu unde o să plec de aici.// Cred în Domnul Iisus şi în Calea Sa,/ dar aş vrea, dacă se poate, un pic de bine şi aici, pe pământ,/ loviturile necuratului le mai duc şi nu prea,/ îs ca o frunză zbuciumându-se în urma trenului, în vânt.// Nikolaj Velimirovič, tu eşti mare sfânt al sârbilor,/ iar sufletul meu e slav pe jumătate…/ De ce sunt atât de fragil în faţa oamenilor?/ Cum să fac primul pas în ceea ce va fi mai departe?”. Sunt versuri din ultima ta carte de poezii, „Refuz fularul alb”, apărută în 2011. În ce ar consta picul de bine amintit?

– E o dorință firească, aceea de a nu avea parte de loviturile necuratului. Mântuitorul Însuși a avut această dorință, în Grădina Getsimani, dar a învins-o : „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Trebuie să înfruntăm viața cu credință și curaj.

– Ce e poezia, în prezent, pentru tine?

– Când Îl descoperi pe Dumnezeu descoperi o poezie mai frumoasă decât toate poeziile lumii. O poezie adevărată. Poezia în sine nu e ceva valoros. Cei care cred asta sunt niște idolatri. În versuri s-au scris și lucruri adevărate, dar și mari tâmpenii – vezi cazul meu. Și sunt oameni care s-au lăsat impresionați și de unele, și de altele. Dar mai ales de altele… Pentru că poeții s-au crezut deștepți și s-au apucat să caute sensul vieții acolo unde nu aveau cum să-l afle. Adevărata poezie? Să vedem ce l-a impresionat pe Mântuitorul în aventura Sa omenească. Nu l-a impresionat atitudinea poetică a Sfântului Petru, „Te voi urma oriunde vei merge”, ci smerenia sutașului, a femeii cananeence sau a femeii care îi unge picioarele cu parfum. Adevărata atitudine poetică e smerenia, iar adevărata poezie, poezia lucrătoare, e rugăciunea.

– Mai pup Raiul, în nemernicia mea, dacă-mi plac Baudelaire, Lautreamont, Sade?

– Nu, evident că nu. Trebuie să renunți la aceste mizerii. Sunt necurățiile potrivnicului în ele.

– În finalul convorbirii, ce ai vrea să mai spui cititorilor?

– Să renunțe la plăcerile amăgitoare ale acestei lumi și să meargă pe urmele Lui Iisus Hristos.

Interviu realizat de Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 258, 1- 15 iunie 2013

Marius Ianus

Mai 26, 2013

Gheorghe Grigurcu: “Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii“

– discuție cu Gheorghe Grigurcu

Alexandru Petria: Cînd mă gîndesc la dumneavoastră, stimate domnule Gheorghe Grigurcu, mintea îmi fuge la Clint Eastwood. Nici vorbă de asemănarea fizică, desigur. Ci îmi păreţi, ca şi multe din personajele celebrului actor american, un “lup singuratic”…

Gheorghe Grigurcu: Iată o comparaţie la care nu mă aşteptam în ruptul capului. Eu şi… Clint Eastwood! Acesta joacă într-adevăr de multe ori rolul unui “lup singuratic”, dar într-un stil… american. Solitudinea are şi o amprentă naţională, nu găsiţi? Cea pe care o ilustrează Clint Eastwood nu e una introvertită, autoscopică, ci legată de condiţia unui “om între oameni”, care se simte stînjenit din pricina semenilor. Un cunoscut romancier american, Henry Miller, scria: “Dintre toate fiinţele terestre, omul e cel mai singur. Cu atît mai solitar cu cît e mai înconjurat de cei din rasa lui”. În condiţiile imanente ale spaţiului său, cucerit treptat, anevoios, singuraticul american e un explorator, un aventurier. Dîrz, fire de luptător, s-a deprins cu pistolul (o seamă de pistolari au căpătat o aură legendară) şi nu cu introspecţia. În schimb francezii reprezintă o solitudine, ca să zic aşa, mondenă. De regăsiri doar intermitente ale intimităţii eului relaţionat social, pretinzînd o comunicare convenabilă, singurătatea prelungită, dramatică nefiind de bonton. Vauvenargues o caracteriza drept “o dietă a spiritului mortală cînd e prea îndelungată”, după cum Valéry pune punctul pe i afirmînd că “un om singur e totdeauna în proastă companie”. Să ne gîndim la Proust care a fost eminamente un “om de lume”, frisonat de constatarea ierarhiilor sociale, a snobismelor pe care le-a analizat, punîndu-se el însuşi în cauză, cu o perspicacitate tangentă la genialitate. Atunci, unde am putea vorbi de o singurătate care angajează “în forţă” fiinţa interioară, care devine un resort al creaţiei? Mai curînd la germani, la ruşi. Muzica, filosofia, lirica în care au excelat germanii găsesc acoperire într-un aforism al lui Schopenhauer, care desemnează singurătatea ca fiind “soarta spiritelor superioare”. După cum marii scriitori ruşi au oferit cele mai profunde sondaje ale fiinţei, graţie solitudinii religioase a lui Tolstoi şi a celei religios-demonice a lui Dostoievski. Dar la români? Aici lucrurile sînt amestecate. Dacă la un Eminescu, la un Blaga, la un Bacovia (“nordicii” noştri) triumfă solitudinea dureroasă, la un Arghezi, la un Ion Barbu avem a face cu o ambiguitate, cu o apropiere de lume datorită pitorescului inclusiv de expresie. Practica unui limbaj colorat, sarcastic nu e oare o mişcare a deschiderii spre exterior, id est o nervozitate a solitudinii ce ar vrea să-şi înceteze “dieta”? Dar dvs. voiaţi probabil să vă vorbesc şi despre modesta mea persoană. M-am aflat, mai toată viaţa, între două tipuri de singurătate care s-au potenţat reciproc. Una nativă, alta impusă de împrejurări. Singurătatea dată cutez a presupune că ţine de o fibră “nordică” ce m-a îndrumat către o evadare în mine însumi, în acea perspectivă a trăirilor care pune în paranteză prezentul, bizuindu-se pe trecut şi pe viitor. Pe un viitor nutrit de energia neconsumată a trecutului, o formă de trecut ideal în care m-aş putea recunoaşte. Trecutul şi viitorul: timpuri trase în ficţiune, reprezentînd o similiestetizare existenţială. Să fie astfel vorba de singurătate ca de-o ipostază strict egotică, închisă? De o noncomunicare? Nu cred, întrucît solitudinea proprie poetului configurează limbajul liric, factor ce caută a se sustrage prezentului, dar, oricum, un limbaj. Dacă autorii de tip “sudic” aţîţă, provoacă timpul prezent printr-o manieră spectaculară, nu o dată extravagantă, (suprarealiştii aparţin acestei categorii), “nordicii” îl prefac în tensiuni ale aşteptării. Emoţia lor specifică: nostalgia. În primul caz e o singurătate libertină, în al doilea una fidelă sieşi. Evident, contează şi circumstanţele vieţii unui scriitor. În situaţia mea, dovedindu-se de atîtea ori neprielnice, acestea au avut totuşi generozitatea de a-mi favoriza ceea ce am numit singurătatea nativă.

– Să ne întoarcem în timp. Aţi fost refugiat de două ori, în două cotituri ale istoriei. Ce au lăsat în urmă aceste ruperi de locurile unde aţi trăit? În viaţă, în scris.

Da, am cunoscut în copilărie două refugii. Unul din Ardealul de Nord, în 1940, altul din Basarabia, meleagul meu de baştină, în 1944. A fost o invazie timpurie a prezentului în viaţa mea, zdruncinată la un mod care m-a făcut pesemne şi mai rezervat faţă de acest timp “regal”, aşa cum îl socoteşte un poet spaniol, însă pentru umila mea persoană, opresiv. Amintirile din Basarabia pe care am părăsit-o definitiv la 8 ani au dulceaţa paradiziacă a începutului de viaţă, cînd temporalitatea nu e încă divizată, formînd un conglomerat feeric. Nimic de atunci n-am impresia că ar constitui un rest inutil, un rebut, totul se încarcă într-o memorie afectivă cu caracter vital, precum un organ al corpului nostru. La fel s-a întîmplat cu zilele petrecute în Ardeal, la Gheorgheni, unde, în pragul unor evenimente triste ale istoriei, am locuit un an. Necazurile s-au înmulţit în 1944, cînd am ajuns la Târgu-Jiu (Amarul Tîrg de mai tîrziu!) şi, ulterior, într-o comună gorjeană, Peşteana-Jiu. Au continuat la Oradea, unde am urmat liceul, între 1950-1954. Goma vorbeşte despre un fapt cunoscut şi de mine şi anume atitudinea neprietenoasă a unor “regăţeni”, oameni ai locului, cu casa, masa şi rosturile lor îndeobşte încă neatinse, faţă de noi, refugiaţii, victime ale acelor vremuri de restrişte. Îmi sună încă în auz acest cuvînt peiorativ, aplicat nu o dată cu ciudă unor nefericiţi. Desigur, îndată după război exista o criză economică, nivelul de trai al majorităţii locuitorilor ţării a coborît, însă refugiaţii se vedeau loviţi de soartă într-un chip aparte. Plecaţi de acasă în grabă, cu doar cîteva geamantane, am fost nevoiţi a ne vinde puţinele lucruri pe care le mai aveam, tacîmuri, feţe de pernă, rochii ale mamei, pentru a ne procura mîncare. Bunica spăla rufele unor militari sovietici… De la Târgu-Jiu ne-am mutat, cum spuneam, la Peşteana-Jiu, unde tatăl meu, inginer agronom, primise serviciu. Cultivînd legume pe o mică suprafaţă de teren din preajma casei (oficiale) în care ne-am stabilit, crescînd cîteva păsări, situaţia ni s-a mai ameliorat întrucîtva. Însă mă umilea starea de inferioritate în care mă aflam chiar faţă de colegii mei de şcoală. Toţi (marea majoritate era alcătuită din copii de ţărani săraci) aveau o casă proprie. O curte, o gospodărie. Adesea şi o mică livadă şi un petec de pămînt. Erau proprietari. Noi eram nişte venetici. În acel moment simţămîntul de proprietate era încă foarte dezvoltat, precum un element determinant pentru calitatea unei persoane. Nici la Oradea, destulă vreme, lucrurile n-au mers bine. Ca licean, locuiam împreună cu părinţii şi cu bunica, toţi patru într-o singură odaie igrasioasă. Bunica şi tata dormeau pe jos. Niciunul, din cîte ştiu, dintre colegii mei de clasă nu păţise aşa ceva. Într-o bună zi, unul din ei a vrut să-mi facă o vizită. L-am zărit pe fereastră şi nu i-am deschis uşa. M-a văzut şi el şi a rămas supărat pe mine, nedîndu-şi probabil seama că mi-a fost ruşine să-l primesc în mizeria noastră. Abia cînd devenisem student la Cluj, ne-am mutat într-o locuinţă mai “onorabilă”, cu două camere, dar fără baie şi fără toaletă în interior, în care am rămas pînă la reîntoarcerea, lipsită de glorie, în Amarul Tîrg, în 1978. Să mai continui? Ca student al Şcolii de literatură din Bucureşti, m-am pomenit exmatriculat după numai un trimestru, ca “duşman al poporului”, pentru că-i vizitasem pe Tudor Arghezi şi pe fosta soţie a lui E. Lovinescu. Ca student la Universitatea din Cluj, neîndoios rău văzut şi acolo pentru relaţiile cu Blaga, am fost aşijderea exmatriculat pentru cîteva absenţe la plicticoasele ore de marxism-leninism şi reprimit numai după ce autorul Spaţiului mioritic a făcut un drum pînă la decan. Deşi am luat, în ultimul an de studenţie, premiul întîi pe ţară, n-am obţinut, la terminarea facultăţii şi nici mai tîrziu, nici măcar un post de portar la vreo instituţie culturală a oraşului de pe Someş (poetul, mult preţuit de mine, Aurel Rău ştie cum stau lucrurile)… Bucuros, la un moment dat, că am ajuns redactor al revistei Familia, la reînfiinţarea ei, în 1965, m-am trezit scos din funcţie, proiectat în şomaj pe o perioadă de nu mai puţin de 16 ani. Pe deasupra silit să părăsesc Oradea, întrucît am indispus “organele” prin cîteva scrisori de protest înaintate lor. Motivul, unicul motiv invocat? N-am scris nimic despre partid şi despre “tovarăşul” Ceauşescu… Ce-au însemnat aceste “ruperi” de locurile unde am stat de-a lungul vieţii, v-am povestit pe scurt. Ce-au însemnat în scris, vă poate spune scrisul meu însuşi.

Dacă excelezi în mai multe specii literare, dintr-o lene sau comoditate a evaluării probabil, lumea literară românească ţine să încline balanţa spre una, neglijînd-o pe cealaltă. E o prostie şi o nedreptate. Sînteţi un poet extraordinar, însă în percepţia publică are întîietate criticul literar Grigurcu. Vă mărturisesc că am citit prima dată poeme de-ale dumneavoastră cînd eram în liceu, din paginile revistei “Convorbiri literare”.

Cum v-aş putea contrazice în privinţa “balanţei” arbitrar înclinate? Cum aş putea să nu admit că, în principiu, se comite astfel o “nedreptate”? În cazul meu, poate că a constituit o eroare scrisul critic, cultivat insistent, care mi-a împins mai la margine poezia, chemarea, mărturisesc, precum şi silinţa mea literară dintîi, obiectul debutului editorial. Un confrate mai tînăr, Nicolae Coande, nota în acest sens: “nu se ştie pe cine iei la drum”! Şi n-avea dreptate? Nu era mai bine să am o singură “direcţie de înaintare”? Aşa cum am mai explicat, mi s-a părut că a fi critic poate fi o eventuală profesie, pe cînd a fi (doar) poet… nu prea. O dorinţă de “corectitudine” socială m-a împins către o activitate critică ce, din aproape în aproape, a căpătat proporţii pe care nu le prevăzusem. De unde o anume lipsă de atenţie faţă de poezia pe care am publicat-o mereu (cu toate că aprecierile favorabile asupra ei, sub semnătura unor prestigioase condeie, s-ar fi cuvenit să mă bucure). Fenomenul nu e nou. Iată observaţiile amare ale lui E. Lovinescu, romancier suficient de neglijat în epoca sa, care abia în ultimii ani începe a fi preţuit după cum se cuvine şi pe această latură: “Criticul care se încearcă în literatura de imaginaţie, este privit cu aceeaşi neîncredere instinctivă cu care e privit romancierul făcînd poezii. Din comoditatea clasificării, publicul nu poate admite polivalenţa talentului; scriitorul este legat în cămaşa de forţă a unităţii şi toate încercările lui de a evada sînt considerate ca abateri sau ca simplă neseriozitate”. Curios e faptul că o atare “comoditate” nu cedează uşor nici în atmosfera aşa-zisului postmodernism, însuşit în alte privinţe precum o deschidere largă, precum o convieţuire exemplară a modalităţilor. Mă gîndesc însă şi la altceva. Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii. Iată şi o vorbă în această privinţă a lui Novalis: “Criticul autentic trebuie să posede capacitatea de a crea el însuşi creaţia supusă criticii”. Or, ce se întîmplă? Criticii care nu sînt poeţi (nu e o incriminare, vocaţia lor critică poate fi înaltă şi în felul acesta), aplicîndu-se asupra textelor poetice, se întîmplă să nu posede acei senzori aparte ai recepţiei celor mai fine calităţi, a reliefurilor ca şi impalpabile, a particulelor ca şi imponderabile ale acestora. Istoria criticii noastre e în măsură a confirma un asemenea punct de vedere. Titu Maiorescu, e adevărat, l-a descoperit pe Eminescu (ceea ce nu era prea greu), dar mai departe a promovat numele unor minori, fiind total neinteresat de valorile lirice reprezentative cu care s-a întîmplat a fi contemporan, de la Macedonski şi Coşbuc la Dimitrie Anghel, St. O. Iosif, Ştefan Petică, Ion Minulescu, Ion Pillat, Bacovia. Cu E. Lovinescu s-a petrecut altceva. N-a fost poet, însă a fost, cum arătam, un romancier de înaltă ţinută, un prozator excepţional în Memorii. Meritul său de-a fi susţinut şi introdus în tabloul literaturii române pe modernişti e legat şi de prezenţa în cenaclul Sburătorul a unor poeţi ale căror opinii şi preferinţe le-a înregistrat cu folos: Felix Aderca, Ion Barbu, B. Fundoianu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu ş.a. În continuare, cei mai de seamă critici ai poeziei au fost şi poeţi: G. Călinescu, Vladimir Streinu, I. Negoiţescu (să nu-l uităm nici pe Ion Pillat, foarte comprehensiv faţă de numele noi pe atunci ale poeziei occidentale).

Care personalităţi v-au marcat anii de formare?

Spre deosebire de mulţi literaţi tineri de azi, eu unul am avut o mare preţuire pentru trecut, mai mult, o evlavie a trecutului. Să fi fost în cauză aceeaşi neîncredere în prezent cu care intram în viaţă? Copil şi adolescent, am crezut o vreme că mă voi consacra istoriei. Citeam pe nerăsuflate tot ce-mi cădea în mînă din domeniul său. Mirajul literaturii s-a ivit ceva mai tîrziu. Să precizez că liceul şi facultatea le-am urmat în perioada cea mai întunecată a ideologizării comuniste, pe care au reprezentat-o anii ’50. Căutam cu înfrigurare cărţile interzise de cenzură, încredinţat fiind că ele întrupează universul firesc al scrisului, că adevăratele valori se află acolo. Trecutul pe care oficialitatea abuzivă se străduia să-l suprime devenea pentru mine un reazem major, dătător de speranţe. Aveam nevoie de textele sale precum de aer. Astfel i-am citit cu nesaţ pe marii poeţi interbelici, pe criticii aceleiaşi perioade fundamentale, resimţindu-i drept mentori. E. Lovinescu, pe care-l cunoşteam suficient de bine încă din clasele liceale, se constituia pentru mine într-un autor de căpătîi, apropiat sufleteşte şi din pricina vicisitudinilor biografiei sale, oferind o lecţie de consecvenţă şi demnitate. Dar n-aş putea omite fascinaţia resimţită în faţa Istoriei lui G. Călinescu, procurată de la un anticar particular din Capitală, Radu A. Sterescu, personaj curajos care îndrăznea să vîndă cărţi puse la index (a şi intrat în curînd în temniţă), la care am ajuns prin recomandarea lui Labiş. Desigur, Divinul critic urma să mă dezamăgească atunci cînd mi-am dat seama de compromisurile pe care le făcea cu regimul comunist, prefigurate într-un fel în paginile lovinesciene care-l comentau, neomiţînd a-i semnala slăbiciunile. Cu toată antipatia pe care patronul Sburătorului i-o purta lui G. Ibrăileanu (i-a lăudat, totuşi, Adela), mi-a devenit drag acest moralist “provincial”, de-o acuitate pe care o resimt neştirbită pînă în prezent, cînd îl recitesc. Dintre poeţi, preferaţii mei erau Adrian Maniu, Fundoianu, Vinea, Voronca, dar mai presus de toţi Blaga. Am avut marele noroc de a-l cunoaşte îndeaproape în anii petrecuţi la Cluj, de-a fi încurajat de marele om cu o înţelegere şi magnanimitate uluitoare. Blaga a rămas o stea polară a existenţei mele intelectuale, cu toate că în poezia pe care o scriu, ale cărei începuturi le-a apreciat aşa cum n-aş fi nădăjduit nici în visele cele mai frumoase, s-a întîmplat să nu-l urmez. Ce să vă mai spun? Am citit şi destui autori străini, pe cei francezi şi ruşi adesea în original (Baudelaire, Rimbaud, Apollinaire, Thibaudet, Bachelard, ca şi Esenin, Blok, Maiakovski, Bagriţki, etc.). Limba rusă o cunoşteam din familie, iar pentru a mă deprinde mai bine cu limba franceză am citit, cu creionul în mînă, vreo 7-8 volume de Anatole France… Cum rămîne aşadar cu personalităţile care mi-ar fi “marcat” formarea? Toţi la un loc, mai curînd decît unul sau doi sau trei, într-o devălmăşie a cărţilor care, în acea epocă de cumplită secetă culturală, alcătuiau, pentru copilandrul visător ce eram, o boltă nu mai puţin copleşitoare decît bolta celestă. Jules Renard afirma că a înţelege cum se cuvine un autor înseamnă a-i deveni egal. Poate că aşa este: o egalitate respectuoasă, rezultat al empatiei pe care o presupune admiraţia, dar care nu se cuvine a-şi prelungi prea mult farmecul prezumţios, lăsîndu-ne disponibili pentru alte experienţe de acelaşi norocos tip.

Vă rog să încercaţi un Top 10 al celor mai importanţi poeţi români.

Am mai făcut cîndva un asemenea exerciţiu, ajungînd la un rezultat care nu m-a mulţumit. Îmi aduc aminte de o comparaţie a lui Tolstoi, din Moartea lui Ivan Ilici, aceea după care a muri ar fi ca şi cum omul ar încerca să intre într-un sac mai mic decît el. Ce se petrece în cazul poeţilor români “de top” (acum încerc a mă pronunţa asupra celor ce, cu o unică excepţie, nu se mai află în viaţă)? Asupra primilor şase n-aş avea niciun dubiu: Eminescu, Macedonski, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu. De-aici încolo însă apar dificultăţi. Din rîndul interbelicilor renunţ cu greu la Fundoianu şi la Al. Philippide. Dar ce nume să aleg mai departe? Cum să nu am impresia stînjenitoare că nedreptăţesc pe cineva, oprindu-mă doar la patru dintre următorii: Gellu Naum, M. Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Nicolae Labiş, Cezar Ivănescu? Aşa încît, cu voia dvs., renunţ.

Viaţa dumneavoastră n-a fost deloc roză. Dacă era altfel, era mai bine pentru literatul Grigurcu? Fără securişti, fără comunişti, cu bani îndestulători?

Vedeţi dvs. domnule Alexandru Petria, mi-ar fi greu să mă gîndesc în această clipă la o viaţă contrafactuală. Aşa cum s-a desfăşurat, integrată în cea mai mare parte în cei 45 de ani de comunism, îmi resimt viaţa, desfigurată de perioada cu pricina, ca pe un prezent care n-a încetat. Un prezent extins aidoma unei uriaşe pete de ulei pe suprafaţa mării, care stăruie încă mult timp după accidentul de navigaţie care l-a produs. Am fost dat afară din oraşe, din universităţi, din slujbe, marginalizat cu îndărătnicie pînă am ajuns la seninătatea unei constatări. Acesta e un Destin. Cum să te împotriveşti Destinului, teribilului Destin pe care grecii antici îl venerau cu resignare, dîndu-ne o pildă, poate cea mai teribilă pe care ne-o oferă mitologia lor? Trăsătura de “lup singuratic” pe care mi-aţi atribuit-o e oare premisa sau consecinţa acestui Destin? Îndrăznesc a socoti că e o premisă, un dat al unei fiinţe care trebuia să fie inadaptabilă, în răspăr cu habitudinile lumii, cu destui semeni, mîhnită de dizarmoniile sale lăuntrice, dar şi de cele ale întîlnirilor cu realul, aşteptînd. Aşteptînd ce? Poate reînvierea unui trecut real cîndva, îndepărtat în zona unei vîrste aurorale, care în mod fabulos s-ar cuveni să curme odată blestemul prezentului perpetuu, stigmatizat de comunism şi de urmările sale. Blaga are un aforism enigmatic: “Cele mai multe aspecte ale prezentului sînt accesibile numai profeţiei”. Ce s-ar putea înţelege de aici? Că prezentul e fie proiecţia unor vaticinări confirmate, fie conţine vaticinările pentru vremea ce va să vie. Sau ambele. Aşadar o perspectivă care, fără a izbăvi prezentul de scăderile sale, îi recunoaşte funcţia de receptacol al unor misterioase forţe care-l transcend, mistuindu-i condiţia inferioară. Am aşteptat decenii în şir o schimbare istorică ce a venit fără a aduce totuşi decît o jumătate a eliberării, încărcîndu-ne cu un nou set de dezamăgiri care nu o dată pornesc din cele ale totalitarismului, insuficient eradicate, precum o operaţie nereuşită, care lasă neatins un rest de ţesut bolnav.

O să abat dialogul în altă direcţie. Vă consideraţi încheiate socotelile cu trecutul? Îi ştiţi pe informatorii Securităţii din preajma dumneavoastră?

– “Lup singuratic” fiind, n-aveam cum să nu atrag “ochii albaştri”, nespus de vigilenţi, ai instituţiei pe care Luca Piţu o alintă cu numele de Securiţica. Mai ales după ce, luînd legătura cu Arghezi şi cu Blaga, ajungînd mai tîrziu a fi comentat la Europa liberă, am dovedit prin acestea că pun în teribilă primejdie statul, întreaga societate angajată pe drumul construcţiei socialismului. Lucrurile au culminat, după cum am mai relatat în cîteva rînduri, cu anchete, percheziţii şi cu confiscarea manuscriselor. Silit a-i privi pe bravii “lucrători” cum scotocesc minuţios prin rafturi şi sertare, în căutarea, se vede, a unor explozivi măcar ideologici, tatăl meu, grav bolnav, a avut o criză în urma căreia, la puţine zile, a încetat din viaţă. Astfel Securiţica mi-a lăsat o amintire de neşters… Asta se petrecea în Amarul Tîrg. Dar în scurta perioadă petrecută la Şcoala de literatură devenisem “interesant” pentru doi colegi care mi-au pregătit cu sîrg un dosar solid în vederea exmatriculării (unul s-a afirmat ulterior ca traducător, altul, vag istoric literar, a avut o prestaţie pitorească, după 1989, apărînd chiar în postura de… candidat la preşedinţia ţării). Îl dibuisem cel puţin pe unul dintre astfel de “observatori” şi în rîndul studenţilor filologiei clujene, care a ajuns – nu se putea altminteri! – universitar în speţa lingvisticii (în facultate, colegul cu pricina era secretar UTC şi un soi de responsabil “cultural” de la Căminul studenţesc de pe strada Racoviţă). La Oradea, importanta “sarcină” a fost preluată de un ofiţer Secu care frecventa Cenaclul literar orăşenesc, în calitate de… poet. Cînd am fost angajat la revista Familia, supravegherea necurmată al cărei obiectiv eram a căpătat un supliment preţios, cel al intoxicării. Mi-am dat seama curînd că doi redactori (cum era de aşteptat, cei mai slabi sub raportul condeiului, care petreceau mai mult timp în anticamera activiştilor de partid decît la masa de lucru) răspîndeau felurite năzbîtii calomnioase pe seama mea. Aşa, ca să fiu înlăturat mai repede din calea lor, ceea ce s-a şi întîmplat.

Scriitorii români nu prea excelează în hărnicie. Sunteţi o excepţie.

– Nu ştiu dacă e chiar aşa, Am avut/avem destui autori “harnici”, de la Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu la (era să zic Nichita Stănescu, dar mă abţin!) Nicolae Breban, şi neîndoios, Paul Goma. Şi ne fuge gîndul şi către “hărnicia” celebră, impusă de condiţionări financiare, a unui Balzac (deşi poate că n-a fost numai acest pinten care l-a îndemnat la galopul scrisului) sau către cea, nu mai puţin celebră, a unui Fernando Pessoa, atît de debordantă, încît a simţit nevoia de a-şi multiplica braţele auctoriale, aidoma unei zeităţi asiate. E bine sau ba să fii “harnic” în breasla literaţilor? La umila mea persoană ar putea fi vorba iniţial de un reflex dobîndit încă din copilărie, de la bunica şi mama, atunci cînd am fost îndrumat să-mi fac lecţiile cu conştiinciozitate şi să ajung astfel ditamai premiantul întîi. Aveam o mentalitate, să zicem, “pozitivă” pe-o parte, păguboasă pe alta, presupunînd că învăţînd “bine”, porţile în viaţă îţi vor fi deschise în consecinţă. Chiar ajuns student, habar nu aveam de formidabila forţă a “relaţiilor”, de magia “pilelor”, dumirindu-mă abia după o vreme că există colegi “purtători de serviete” profesorale ori avînd conexiuni oculte cu anume autorităţi, colegi care, bineînţeles, au făcut cariere universitare. Ce s-a ales însă de “hărnicia” mea? Scriu pentru a-mi ocupa timpul (variantă golănească: “a-ţi omorî timpul”), pentru a umple ecranul alb al acestuia cu rîndurile pe care le aştern din simţămîntul că n-aş avea ceva mai potrivit de făcut. Ceea ce s-ar numi vocaţie a devenit o îndeletnicire cotidiană, străduindu-se a nu sfida dictonul strămoşesc: non multa sed multum, prin numeroase corecturi, completări, printr-un şir de reveniri asupra paginilor scrise fără uşurinţa care, la unii confraţi, se pare că se instalează după un anume stagiu de practică. Asta e. Pe cît de “harnic” s-ar putea să apar în exterior, pe atît de critic sînt faţă de mine însumi, un biet laborios care nu rareori sfîrşeşte în nemulţumire şi o ia de la capăt, pe altă canava. Inclusiv pentru a se degreva de monotonia care pîndeşte în penumbre, de senzaţia de saturaţie. Aşa cum s-a statornicit, scrisul meu implică o alternanţă, întrucîtva consolatoare, între specii: critica, poezia, însemnările de jurnal, gazetăria se succed în funcţie de o dispoziţie pe care n-aş putea-o controla, căreia mă subordonez (excepţie fac “materialele” care musai să fie înfăţişate la termen fix). Şi de ce să nu recunosc că scriind “mult” îmi protejez singurătatea? Necesitatea ei irepresibilă îşi găseşte în ocupaţia scrisului – nu-i aşa? – un mediu prielnic.

– Cu mulţi ani în urmă, l-aţi “ras” pe Nichita Stănescu. Poezia lui are o posteritate ciudată, după voga enormă de care s-a bucurat…

– Da, cu Nichita Stănescu e o poveste. Am fost cel dintîi critic care, într-un articol apărut în Luceafărul, la finele anilor ‘60, am spus ceea ce am crezut că se cădea spus despre acest poet adorat al momentului: “Împăratul e gol”. Autorul Necuvintelor a beneficiat, ca niciun altul pe atunci, de un îndoit sprijin: din partea criticilor “liberali” (a se citi oponenţi ai “realismului-socialist”, care a decimat pînă către mijlocul deceniului şapte literele româneşti), ca şi, de la o vreme, din partea oficialităţii care găsise nimerit a agăţa un nume pe panoul “măreţelor realizări” ale regimului. Foarte promiţător la început (îi citeam poeziile apărute prin reviste, destul de rar, de altminteri, cu încîntare), Nichita s-a lăsat pradă, din păcate, unei inflaţii care l-a dezavantajat drastic. A acoperit innumerabile pagini cu stihuri torturate, cu puerilităţi ce frizau revelaţia sau cu incoerenţe vădind o suspendare a minimului autocontrol. Aidoma unui Rasputin, care, după chefuri straşnice, emitea în mijlocul cercului său de admiratori şi mai ales de admiratoare propoziţii mistice, bardul în chestiune îşi dicta textele într-o incontinenţă de rău augur. În acelaşi timp n-a şovăit a se ploconi, prin poeme şi declaraţii cîtuşi de puţin onorabile, în faţa cerinţelor partidului care l-a răsplătit copios. I-au trecut prin mînă sume imense: s-a spus că numai datoriile către Fondul literar pe care le făcuse echivalau cu preţul a cincizeci de automobile Dacia! O degringoladă paralelă a scrisului şi a vieţii l-a marcat fără şansa unui reviriment. Gloria sa a rămas însă, bizar intangibilă, într-o zonă, majoritară la ora actuală, a consideraţiei critice. Explicaţia? În primul rînd o inerţie, o subordonare a comentatorilor faţă de primele evaluări exaltate, care sugerau în subsidiar, repet, o anume opoziţie faţă de producţiile aservite regimului (Nichita n-a făcut din capul locului figura unui poet de curte). De aici pornind, o modă cu servituţile ei, ale cărei efecte nu s-au sleit. Îmi spunea I. Negoiţescu, îndată ce publicase o analiză favorabilă lui Nichita, Descrierea unui poet: “M-am gîndit, scriind-o, la părerile tale. Aveam tot atîtea argumente pentru a-l aproba ca şi pentru a-l nega pe poet. Am ales ultima soluţie, ca să nu distonez, eu, un întîrziat, cu generaţia tînără”. Mai recent, referindu-se la Nichita, Cristian Tudor Popescu pomeneşte de un soi de obligaţie pe care o au unele condeie de a-l lăuda excesiv, în continuare, pe acesta, pentru a-şi asigura “o pîine”… universitară ori publicistică. Iată un fragment din textul în cauză, pe care-l socotesc a fi cel mai judicios din ultimii ani asupra subiectului: “Răsfoiesc voluminoasele volume de lux Humanitas, Nichita Stănescu, Opera poetică, şi găsesc hectare de cuvinte fără noimă, şiruri căznite, versificaţii mecanice, de dragul rimei, gen Păunescu în degringoladă, o obscuritate cîtuşi de puţin fertilă, menită să înfăşoare nimicul, un vid de simţire poetică”. Vreţi să ştiţi şi opinia finală a Monicăi Lovinescu, care l-a cuprins destui ani pe Nichita în acolada elogiilor sale la Europa liberă? Iat-o: “Nichita a fost probabil cea mai neaşteptată şi mare degradare din literatura ivită prin 1960”. Cauzele? “Alcoolul şi turcirea”. Mi-aţi putea replica: acestea sînt cazuri izolate! Nu chiar. Aruncînd o privire în urmă, ne putem da seama că un şir de personalităţi ale literelor noastre au manifestat, unele cu o anume zăbavă, rezerve categorice faţă de supralicitatul bard: Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea, Ovidiu Cotruş, A. E. Baconsky, Ion Caraion, Şerban Foarţă, Matei Călinescu etc. Am simţămîntul că Nichita Stănescu nu constituie încă un caz clasat, aşa cum s-ar părea, într-un duh al beatificării, că, în consecinţă, peste capul unei generaţii sau a două, va fi rediscutat într-un climat cu mai puţine preconcepţii. Eu unul nu-l “neg”, nu-i contest personalitatea lirică reală, înăbuşită însă sub maldăre de incontestabile rebuturi. Opera sa e aidoma unui butoi uriaş umplut cu un lichid impur, din care ar fi avantajos să se tragă, prin distilare, conţinutul unei singure sticle. Încerc doar a-i pune în discuţie reputaţia, încă atît de străină, în supradimensionarea sa, de o apreciere critică neconstrînsă, care-l urcă pe un soclu inadecvat.

Cum scrieţi? Ambianţă, tabieturi, treburile astea.

Să ştiţi că nu sînt pretenţios. Scriu în orele matinale, punînd lumii o singură condiţie, aceea de-a fi singur (în schimb sînt bucuros să am în preajmă un cîine sau o pisică). Ceea ce presupune şi suspendarea strictă în acel răstimp a convorbirilor telefonice. Accept – n-am încotro – ca acestea să mă terorizeze către seară. Dar vreţi să ştiţi probabil mai mult. Vă destăinui că nici eu nu ştiu prea bine ce se întîmplă la masa de lucru. Uneori vorbele mi se ordonează mai lesne, cu o senzaţie de armonie (care poate fi şi înşelătoare), alteori dificultatea se instalează din capul locului, sub chipul unui text împiedicat, care nu se mai urneşte asemenea unui vehicul pe un drum desfundat. Noroc că nu scot la iveală aproape nimic “din prima”, revenind, îndeobşte în mai multe reprize, asupra variantei iniţiale, pe care în unele cazuri o modific pînă la nerecunoaştere. Rezumativ, scriu greu. Am băgat de seamă că în această ocupaţie urmez două tactici pe care le-aş numi a scrisului liniar şi a celui în zig-zag. Cel dintîi se impune atunci cînd trebuie să mă ocup de un anume subiect pe care-l “dezvolt”, cel de-al doilea trece de la una la alta, într-o lejeritate a momentelor în care m-aş putea regăsi cu o spontaneitate aidoma senzaţiei pe care o încerci cînd te afli instalat confortabil într-un automobil ce străbate un peisaj parcă neatins de om. “Inspiraţie”? Ceva venit dintr-o extraneitate, un dar ce te face să te întrebi cît de vrednic eşti a-l primi, sau doar o eliberare ca atunci cînd laşi jos o povară pe care ai purtat-o de-a lungul unui drum greu? Nu-mi dau seama. Dintr-odată ordinea ţi se pare superfluă, îndemnîndu-te a o înlocui nu cu dezordinea, ci cu o libertate care conţine o secretă disciplină. O ordine specială pe care n-ai putea şi nici nu vei simţi vreodată nevoia a o desluşi, deşi o simţi. Precum o adiere de vînt împrospătînd obrazul, care e, după cum nota Soljeniţîn, cel mai tulburător semn al vieţii.

– O întrebare probabil încuietoare – pentru ce scrieţi?

– Într-adevăr, o întrebare “încuietoare”. E ca şi cum m-aţi întreba de ce mă mişc, de ce privesc, de ce respir. Într-o carte pedantă din secolul XIX, operă, desigur, a unui Marius Chicoş Rostogan, se găseşte o definiţie a… mersului. Există în viaţa fiecărui om lucruri care cad sub incidenţa unei explicaţii ce ar suna cam aşa: pentru a fi el însuşi. Fără a-mi fi impus/ recomandat de cineva, scrisul cred că face parte din gena mea psihică. E o înzestrare sau o damnare? O altă chestiune “încuietoare” pe care mi-o pot pune. Deoarece, alegînd unul din termenii acestei dileme, mi s-ar părea nu doar că simplific nepermis problema, ci şi că încerc să-mi pun laurii unui cîştigător, cu semnul “binelui” sau al “răului”, nu importă, în realitate cu neputinţă de admis în mediul unor nesfîrşite incertitudini, frămîntări. În acel dans epuizant de lumină şi umbră, în care n-aş putea ţine partea niciuneia.

La ce lucraţi acum?

– La ce bun să-mi anunţ proiectele, cîte or fi, aidoma unei reclame la un produs ce “urmează să apară în curînd pe piaţă”? Mă aflu angajat cu colaborări permanente la o seamă de reviste (vai, vreo zece), cîteva din ele găzduindu-mi “cronica literară”. E, după cum ştiţi, o rubrică băgată-n corzi, reabilitată, iarăşi obiect al dispreţului, dar care supravieţuieşte vicisitudinilor, se vede ca o necesitate a contactului prim cu creaţiile literare. După ce am slujit-o aproape cinci decenii, mă învrednicesc a supune în continuare comentariului meu între 40 şi 50 de cărţi pe an, dar… am obosit. Ce să fac mai întîi? La ce să renunţ, cum să-mi reechilibrez munca? Mă simt atras progresiv, pe lîngă poezia ce rămîne noua-vechea mea practică de căpetenie, de o formulă, să zic, a jurnalului, confesivă, de rememorări dar şi de meditaţie asupra unor teme ce mi-au fost/îmi rămîn aproape. Voi avea suficient răgaz pentru ele? Îmi măsor în oglinda critică nu numai chipul, aşa cum a răzbătut prin vremi, dar şi trecutul care te-ndeamnă la speculaţii, judecăţi, concluzii, precum într-o etapă ultimă, penultimă – cine ştie? – a ceea ce sîntem.

Am constatat cu mîhnire, sînt excepţii, desigur, că la scriitorii contemporani lipsa de caracter este proporţională cu valoarea. Onoare, demnitate, vorbe cam în vînt… Pentru o subvenţie sau o sinecură, stau în preajma unor personaje politice infecte, fie ei şi preşedinţi ai republicii, legitimîndu-i. Mă contraziceţi?

Cum v-aş putea contrazice? Năravul nu e nou, sistemul comunist l-a confirmat cu asupra de măsură, noi sînt doar oamenii care-l perpetuează în zilele noastre. Înţeleg subtextul decepţiei dvs. Mă văd nevoit aşadar a mă referi la aşa numiţii “boieri ai minţii”, care treceau drept discipolii lui Noica, însă care în loc de a se conforma tablei de legi a acestuia, stipulînd un mandarinat al ideii pure, s-au urcat într-o ambarcaţiune plutitoare pe valurile tulburi ale politicului. Nu mă contrazic. Sînt departe de-a contesta dreptul, ba chiar, în anume conjuncturi, obligaţia morală a intelighenţilor de-a se rosti în treburile cetăţii, care le poate favoriza ori perturba grav misiunea. La “boierii minţii”, numiţi şi “elitişti”, s-a manifestat însă, pe lîngă “despărţirea” de legatul mentorului (las’ că, în plan biografic, şi acesta s-a apropiat de două extreme politiceşti), o nu tocmai măgulitoare orientare spre, vorba lui Caragiale, “un ce profit”. Spre năzuinţe de carieră, iar nu de ordin ideal. Unul din ei a sărit, aidoma unei figurine dintr-o cutie cu resort, îndată după prăbuşirea dictatorului, în chip de “ales” al lui Iliescu, în primul guvern al acestuia (cineva îngîna cu acel prilej nişte versuri argheziene: “Tînărul cu-adevărat/ Pare un om învăţat,/ Zise preşedintele / Potrivindu-şi dintele”). A avut grijă de-a ocupa înalte demnităţi şi în imediata apropiere a următorilor doi preşedinţi ai ţării. Cu aceeaşi mixtură de sumisiune într-o direcţie şi prezumţie în alta, şi-a dovedit rafinamentul inclusiv în spaţiul gingaş al oportunismului. Altul, companion indisociabil al celui dintîi, înzestrat cu un dar magnific din partea acestuia, o importantă editură şi un corespunzător salariu directorial, s-a lansat în cîteva diatribe de-o remarcabilă ferocitate justiţiară împotriva “lichelelor” erei precedente, dar ce să vezi? Cerbicia i-a cedat brusc în faţa actualului nostru prezident. Ce mai contează criteriile (civice, culturale, etice), utile doar spre a strivi o… muscă, atunci cînd te confrunţi cu un atare importantisim personaj? Nu e cazul să foloseşti două măsuri şi atunci cînd ai de a face cu un amic generos? N-ar fi de bonton, odată ce ţi-a pus în braţe o editură ce înfloreşte pînă la ceasul prezent, să mai faci vreo aluzie la o bagatelă precum inconsecvenţa! Să te mai iei de patima şarmantului ins pentru măririle lumeşti! N-ar fi mai conzult (vorba ardeleanului) să te asociezi plecăciunilor aceluia adresate puternicilor zilei? Şi să mai încasezi şi o pensie de merit din partea Uniunii Scriitorilor, cînd cîştigul tău e de cîteva zeci de ori mai mare decît al unora dintre sărăntocii tăi colegi de breaslă? Un alt “boier”, mai june, n-a întîrziat a se deprinde şi d-sa cu elogiile dirijate către patronul ignar, cu un trecut de tot jenant, dar… patron. Ajuns în jilţul de conducere al unui Institut cu un bogat buget, ce l-a costat să-l accepte ca prezident al acestuia, după pilda, se vede că imortală, a Ceauşescului? Dar patronii trec ca apa, pietrele (biografice) rămîn.

Vă încearcă păreri de rău că n-aţi făcut ceva ce aţi visat?

Există o diferenţă între visuri şi vise. Visurile, figuri de stil ale somnului, acordîndu-i o identitate poetică, sînt coincidente cu materia lor, împlinindu-se în contururile acesteia, consumîndu-şi tensiunea în hazardul care o caracterizează. Nutrit, pînă la un punct, de experienţele stării de veghe, oniricul nu e îndreptat spre afară. Îşi mistuie “hrana” astfel dobîndită, o transformă în imagistică proprie. Visele au însă un cu totul alt statut. Ele tind spre un ţel, aidoma săgeţii înscrise într-un arc încordat. În sine poartă doar virtualitatea mişcării. Promisiunea ce şi-o fac în clipa în care iau naştere. Depind de real în aşa grad încît se poate întîmpla (şi se întîmplă deseori) ceva paradoxal. Îşi anulează ţinta spre a se bucura, într-un univers imperfect, de beţia increatului. Nu e oare sortit celor mai frumoase vise să rămînă neîmplinite?

Ce e poezia?

– Vai, chiar credeţi că v-aş putea da un răspuns mulţumitor? Poezia: unul din acele concepte precum viaţa, iubirea, fericirea etc., ale căror explicaţii sînt inepuizabile ori, ca să mă rostesc abrupt, nici nu există. S-ar părea că ele conţin un germene de obscuritate care se nutreşte din sine, îngăduindu-ne exclusiv aproximaţii ce lunecă aidoma apei pe o suprafaţă dură fără a o pătrunde, fără a o clinti. Creaţia poetică intrigă prin emoţia ce pare a nu avea obiect, fiind, aşa cum observa Baudelaire, “un entuziasm cu totul independent de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care e hrana raţiunii”. Atunci la ce bun? La ce bun echivocul acestui fenomen care pare lipsit de sens în economia existenţială, “gratuit”, însă totodată fascinant precum o chemare spre altceva? Scandalos lipsită de sistem, de reguli, poezia are natura unor frînturi fugitive, a unor fulguraţii dintr-o viziune a întregului, care doar în felul acesta binevoieşte a ne contacta. Sau cum spune Sandburg: “Poezia este deschiderea şi închiderea unei uşi, lăsîndu-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în crîmpeiul acela de clipă”. Operînd astfel, ea se opune temporalităţii, făgăduieşte ceva cu totul în afara unei succesiuni, a unei discipline, a unei durate. Ne oferă sugestia unei existenţe ce s-ar putea regăsi la rădăcinile sale divine, a unei existenţe absolute.

În încheiere, vă provoc să scrieţi un scurt text pentru un ipotetic dicţionar al literaturii române despre Gheorghe Grigurcu.

Nu mă simt în stare să scriu un asemenea text. Las altcuiva eventuala satisfacţie de-a mă executa încă o dată în felul acesta, aşa cum a procedat un purtător de servietă al d-lui E. Simion, într-un tom al impozantului Dicţionar academic consacrat scriitorilor români…

Vă mulţumesc.

– Şi eu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 257, 15- 30 mai 2013

Gheorghe-Grigurcu1

Aprilie 23, 2013

Bujor Nedelcovici: „A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie”

De vorbă cu prozatorul Bujor Nedelcovici

Alexandru Petria: – Domnule Bujor Nedelcovici, sunteţi unul dintre prozatorii pe care-i citesc din adolescenţă. E un privilegiu şi o bucurie că am ocazia să dialogăm…

Bujor Nedelcovici: – Şi mie îmi face plăcere, domnule Alexandru Petria să schimbăm câteva impresii şi idei.

– Păreţi un inadaptat, nu cred că greşesc folosind acest cuvânt…

– Nu m-am adaptat la anumite împrejurări determinate de o tiranie a istoriei şi nu am încercat să găsesc soluţii de compromis, disimulare, simulare, tăcere echidistantă, „imparţial ca tot românul” … La o întâlnire la Liceul I. L. Caragiale de la Ploieşti, o elevă mi-a spus că am fost şi sunt un „scriitor incomod”. Da! Am fost un scriitor incomod – un „ franctireur”, un „outseider”- prin ce am scris şi atitudinea pe care am avut-o în societate. Nu am făcut parte din grupuri de presiune şi afirmare, nu am făcut politică înainte de 89 şi nici după şi dacă rămâi „spectator angajat” nu ai prea multe şanse de reuşită… Nu regret „ce si cum am fost”

– Tinereţea v-a fost marcată de arestarea politică a tatălui dumneavoastră. V-aţi imaginat cum v-ar fi fost viaţa de era altfel, cu vremuri normale ori dacă aţi fi provenit dintr-o familie din nomenclatura comunistă?

– Mi-am imaginat dacă m-aş fi născut în Franţa sau Anglia şi dacă aş fi făcut studiile la Oxford sau Sorbona. Fiul meu este student la Sorbona. Dar nu îţi alegi locul naşterii, timpul istoric şi nici părinţii. Dacă aş fi avut o altă existenţă poate nu aş fi devenit scriitor. Toată viaţa a fost o probă iniţiatică (ab initio) de cunoaştere a lumii în care am trăit, dar şi o autocunoaştere (ego, moi, soi- même), exprimare literară şi de indignare şi protest public. Suferinţa dacă nu este ridicată pe planul raţional rămâne o suferinţă primară şi emoţională. După ce am terminat Facultatea de Drept am fost nevoit să lucrez 12 ani la munca de jos. Acolo, la Bicaz, am început să scriu chiar dacă nimeni nu te învaţă cum să scrii un roman. Am descoperit că mă pot salva în literaturà şi că sunt liber cu adevărat pe pagina albă de hârtie, dar şi în realul oprimant din exterior. Filosofia antică grecească considera destinul ca pe o întâlnire dintre două forţe şi energii: ce se ascunde în tine (predestinare biologică) şi în ce împrejurări trăieşti. Dar importat este ce au vrut ei să facă din tine şi ce ai vrut tu să faci cu viaţa ta. Abandonul este o explicaţie, dar nu o scuză. Am auzit deseori: „Ei! Aşa erau vremurile atunci”. Scuza prin împrejurările trăite uneori este neconvingătoare… Nu regret nimic din ce am trăit şi multumesc Cerului că mi-a dat puterea de a nu mă rata şi de a nu deveni „un idiot util”, cum zicea Lenin si cum fusesem programat.

– Când aţi conştientizat că sunteţi într-adevăr scriitor?

– Nimeni nu îţi dă un certificat că eşti scriitor, iar Facultatea de litere nu îţi acordă acest titlu.

– Normal.

– După ce am scris două sau trei romane, într-o bună zi mi-am spus: „De azi eşti scriitor” şi mi-am aşezat singur o coroană imaginară pe cap, însoţit de un zâmbet. Numai după aceea am făcut o cerere să fiu primit în Uniunea Scriitorilor, care pentru mine era o simplă formalitate. Pe cartea de vizită este scris numele meu şi sub el: „scriitor”. Este un titlul pe care l-am cucerit şi nu îl datorez nimănui. Am descoperit cu strădanie şi efort harul şi graţia divină…

– Alex Ştefănescu a scris despre dumneavoastră: „Prozatorul se simte obligat să judece evenimentele istorice şi fenomenele sociale din epocă de pe poziţia unui martor care a jurat cu mâna pe o Biblie a moralităţii că spune adevărul.” Aţi reuşit să spuneţi adevărul în măsura dorită?

– În prefaţa la trilogia „Somnul vameşului”(1981) scriam: „Am fost martorul unei epoci, eram obligat să-mi depun mărturia. Nu am dreptul să uit sau să tac. Ce crezi că este esenţial pentru mărturia ta? In epoca modernă omul religios a fost înlocuit cu omul istoric, problematic, care a înţeles că istoria nu poate fi ocolită şi nici respinsă, ci doar implicată conştient. Este necesar să aflăm cât suntem de manevraţi şi cât suntem de liberi”. Am reuşit să spun adevărul? Ei! Aici se complică problema pentru că mai întâi trebuie să ştim „ce este adevărul” pentru că fiecare are adevărul lui. Întrebarea rezistă încă de când Pilat l-a întrebat pe Isus: ”Ce este adevărul?”. Ar trebui să evocăm o bibliotecă întreagă şi nu ştiu dacă vom găsi răspunsul. Ar fi necesar să ne amintim de mulţi filosofi şi scriitori printre care Voltaire („Dictionnaire philosophique”), trecând pe la Mihail Bulgakov („Le Maître et Marguerite”) şi ajungând la Papa Ioan- Paul II în Ciclica „Veritatis splendor”(1993) şi tot nu vom afla un răspuns la întrebarea: ”Ce este adevărul?”.

– Adevărul dumneavoastră.

– Privitor la „adevărul meu”… În prefaţa evocată scriam: ”Trebuie să ne exprimăm adevărul nostru ori de câte ori ne întâlnim cu: nedreptatea, falsul, teama, crima morală sau fizică, trufia, demagogia, corupţia, fără să ne scuzăm că nu îndreptăm nimic prin „ acel caz particular”…Ce consideri adevăr? Dreptul lui Don Quijote de a susţine că lighenaşul este coif”.

– Nu avem o cultură a protestului. Scriitorimea şi-a ascuns laşitatea înainte de 1989 în spatele sintagmei „rezistenţa prin cultură”. Povestiţi-mi despre problemele pe care le-aţi avut cu cenzura, cu Ceauşescu şi cu colegii literaţi, înainte şi după ce aţi publicat în Franţa.

– Cu cenzura m-am întâlnit de la început, dar prima confruntare a fost după ce am publicat romanul „Zile de nisip” şi am scris scenariul de film intitulat „Faleze de nisip„. Filmul a rulat câteva zile pe ecranele din Bucureşti, apoi a fost retras din ordinul lui Ceauşescu. În 1983, la Conferinţa ideologică de la Mangalia, Ceauşescu s-a referit direct la acesta film (a fost prima dată când vorbea despre o operă de artă) şi a dat numeroase şi preţioase indicaţii care s-au soldat cu o criză în cinematografie şi la Casele de creaţie. A doua confruntare a fost în 1982 când am vrut să public romanul „Al doilea mesager”. Editura la care am prezentat manuscrisul, timp de doi ani mi-a cerut modificări de cuvinte, fraze şi până la concepţia generală. Am refuzat să fac orice modificare. Am prezentat romanul la altă editură. Şi acolo mi s-au cerut mai multe pagini de modificări şi eu din nou am refuzat. În cele din urmă am trimis manuscrisul pe căi clandestine la Paris şi în 1983 a fost publicat de Editura Albin Michel şi a fost premiat cu „Prix de la Liberté” acordat de PEN Club Français. Consecinţele au apărut imediat. Am fost obligat să-mi dau demisia de la Almanhul literar şi de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Urmărit, ascultat la microfoanele puse în casă, desfăcut corespondenţa… Mi s-a propus să public o altă carte. Am prezentat la aceeaşi editură un volum de nuvele, dar şi de data aceea mi s-a cerut să renunţ la o nuvelă. Am refuzat şi în 1985 m-am hotărât de plec definitiv din România. Am reuşit abia în 1987 şi de atunci trăiesc la Paris, la început ca refugiat politic, apoi cetăţean francez. Iată pe scurt cum un roman („Al doilea mesager”) a reuşit să-mi schimbe destinul… A fost un bun mesager…

În toată acea perioadă am fost singur şi nu a fost o surpriză. Când am început o acţiune nu contam pe ajutorul nimănui, singurătatea este totuşi dificil de suportat… După 1989 am făcut imprudenţa să cer Dosarul de Securitate şi am scris o carte, „Un tigru de hârtie, Eu, Nica şi Securitatea”. Mare greşeală! Am găsit ca informatori prieteni şi scriitori. La început nu am dat numele lor adevărat, numai iniţialele ,apoi s-a declanşat o campanie împotriva mea si am răspuns cu documente şi argumente concrete găsite în dosar. Am fost blamat, defăimat, acuzat că sunt justiţiar, masochist, procuror al naţiunii române si chiar „Un Jdanov la Paris”. Am răspuns cu un zâmbet pe buze. Nu m-a surprins că nu au recunoscut, dar am suportat greu că alţi scriitori au ieşit în apărarea lor din motive de prietenie, complicitate şi poate din vinovăţie ascunsă.

Spuneaţi că nu avem o cultură a protestului. Este adevărat că „rezistenţa prin cultură” sau onirismul au fost forme ascunse de refuz şi protest. Dar există o limită în care protestul trebuie să fie deschis şi afirmat. Această poziţie presupune curaj, asumarea unui risc, sentimentul că libertatea este o valoare superioară oricărui considerent. Au fost scriitorii care au protestat deschis şi până la urmă au fost obligaţi să plece în exil. Au fost puţini şi nu este cazul să-i citez aici, ei sunt cunoscuţi. Pe masa mea de lucru se află de ani de zile cartea lui Camus „L’homme révolté”….

Stephan Hessel (la 95 de ani), un vechi rezistent si apărător al drepturilor omului, a scris o carte de 25 de pagini „Indignez-vous”. S-a în vândut în câteva milioane de exemplare şi s-a tradus în mai multe limibi. S-a declanşat o mişcare la care au participat mii de tineri din Spania, America, Franţa şi Israel. Nu am auzit nimic despre România. Dar pentru aceasta este necesară o cultură şi o tradiţie de implicare civică, spirit protestatar, revoluţionar şi indignare în faţa oricărei injustiţii sociale şi personale…

– Unii doresc ca scriitorului să i se ierte dacă a colaborat cu un regim nedrept, în numele valorii operei. Merită iertat? Poate să fie scuzat prin „salvarea prin operă”?

– Am scris şi am vorbit deseori despre raportul dintre operă şi viaţa scriitorului, despre condiţionarea dintre creaţie şi creator. Nietzsche spunea că scriem şi cu trupul. Dacă într-o zi suntem bolnavi nu ne aşezăm la masa de lucru. Teoria „opera rămâne” este o formă ipocrită şi perfidă de a absolvi scriitorii care au făcut compormisuri cu regimul şi au susţinut că numai opera dăinuieşte timpului. Nimeni nu este inocent! Au fost şi încă mai sunt apărători ai teoriei „disocierii dintre etic şi estetic”Sublime méchanceté. Fără comentarii…

– Aveţi un program la scris?

– Scriu ziua, sunt diurn, nu am sărbători şi am puţine vacanţe. Am trăit pentru scris şi printre cărţi. Citesc cu o curiozitate imensă şi cu bucuria de a cunoaşte un necunoscut pe care am iluzia că îl voi cuceri… Le gai savoir.

– La care din romanele scrise ţineţi cel mai mult? Personal, am o slăbiciune pentru „Provocatorul”.

– Acum este preferată proza simplă, de divertisment, amuzantă, captivantă, poliţistă, erotică şi… chiar pornografică. Am scris vreo cinsprezece romane (şase publicate în Franţa) care au avut diverse teme: utopia negativă, alegoria, parabola, romanul de familie, pagini de eseu şi naraţiune cursivă şi chiar „Mitul Cristic”. Explozia structurilor narative s-a produs în 1977 cu romanul autoficţional „Fils”, scris de Serge Doubrovski, care a spart canoanele literare: personajul este autor, autorul este personaj, biografia se amestecă cu naraţiunea literară etc. Romanul lui S. Doubrovski a provocat sinuciderea amantei lui. Deci şi un roman… poate ucide. În ultimul timp la Paris s-a declanşat un scandal provocat de cartea Marcelei Iacub, „Belle et Bête”, în care descrie relaţiile erotice şi sexuale pe care le-a avut cu Dominque Strauss-Kahn. Nu este singurul roman autoficţional care provoacă scandal, sau poate tocmai acesta este scopul de a provoca un scandal şi de-a se vinde cartea…

– Sunteţi într-o penumbră publică în stridenţă cu valoarea operei. Care credeţi că e pricina?

– Nu consider că sunt într-o penumbră şi uitat de critici sau cititori. Pentru a face o carieră literară este necesară o strategie bine pusă la punct: o agendă cu telefoane la care să recurgi cât mai des, un grup de prieteni şi presiune care să te ajute să te afirmi, o carieră politică, să te sprijine pentru a apărea cât mai des la televizor… Eu nu am vrut şi nici nu am putut să recurg la toate aceste procedee. A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie. Uneori nu trimeteam la critici volumele publicate pentru a nu insinua că le cer să scrie despre ele. Nu am cerut niciodată nimic: premii, cronici favorabile…

Nu! Mint ! La sfârsitul lui martie (2013) a avut loc <Salon du livre > de la Paris. Am citit mai multe liste cu scriitorii care vor fi invitaţi din ţară şi de la Paris. Eu nu figuram pe nici o listă. Am protestat! În cele din urmă am fost invitat şi am participat la o masă rotundă. Oricum, trăiesc la Paris de 25 de ani, nu am murit şi sunt… totuşi scriitor.

Am primit mai multe premii literare în România şi în Occident. Dosarul de presă din străinătate (articole, interviuri, cronici) este mai voluminos decât cel din ţară. Şi bucuria absolută a fost când am publicat „Opere complete” (Editura ALLFA), 7 volume, 5500 de pagini. Se pare că sunt singurul scriitor în viaţă care a publicat „Opere complete”, asemănătoare celor care au apărut în „Biblioteque de la Pléiade”. Deci, nu sunt nici erou şi nici victimă şi îmi văd mai departe de treabă…

– Într-un interviu vă întrebaţi: „Am trăit sau am scris pentru a trăi?”. Aţi aflat răspunsul?

De fiecare dată când termin un roman- care îmi cere un an sau doi de lucru zilnic – îmi propun să trăiesc… Dar! Ce înseamnă pentru mine „a trăi” fără să scriu şi fără să citesc? Deci! Am scris pentru a trăi şi am trăit pentru a scrie…

Interviu realizat de Alexandru Petria, apărut în Tribuna, nr. 255, 16- 30 aprilie 2013

bujor nedelcovici

Aprilie 12, 2013

Zoe Petre: „Republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă”

Alexandru Petria: – Stimată doamnă Zoe Petre, aveţi o mare expunere publică. Cum aţi vrea să vă perceapă lumea, ca om şi intelectual? Sunteţi văzută corect?

Zoe Petre: – În genere, nu am a mă plânge. Pe vremea când eram consilier al Președintelui României eram mult mai frecvent agresată verbal – de exemplu în publicațiile “României Mari”. De fapt, această dezagreabilă publicație avea un dublu disidiu cu persoana mea, ca istoric multă vreme, la care s-a adăugat apoi și calitatea de consilier. Cea mai blândă invectivă mă califica de nepoată a Anei Pauker, îmi amintesc chiar că m-am întâlnit odată cu Dr. Brătescu, ginerele Anei Pauker, pe care îl cunoșteam de la Societatea de Studii Clasice, și mi-a spus în glumă ca-i pare foarte rău că nu suntem rude cu adevărat.

Acum, dacă nu ar fi din când în când comentarii dezagreabile la blogul meu sau pe FB, aș putea trăi cu iluzia că toată lumea mă îndrăgește, ba chiar mă admiră. Noroc cu internetul, altfel mi s-ar urca la cap.

Dar știți cum spunea Frederic cel Mare, cine vrea să fie îndrăgit de toată lumea ajunge să fie detestat de toți. Când a împlinit 60 de ani, Grigore Moisil – unchiul meu – a declarat că și-a făcut mulți prieteni până la acea vârstă, ar fi cazul să-și mai agonisească și niște dușmani. Cinci ani mai târziu, la următorul jubileu, fostul său prieten Nic. Teodorescu, cu care se certase cumplit între timp, a amintit de angajamentul anterior și a apreciat că Moisil nu doar îndeplinise cincinalul, ci îl și depășise cu succes.

– Aţi minţit vreodată pe traiectoria dumneavoastră de intelectual public?

– Nu, nu am mințit decât din politețe – minciuni de genul „mă bucur să vă revăd” adresate unui pisălog notoriu. Asta nu înseamnă că, mai ales în calitate de consilier al președintelui, nu aș fi omis să vorbesc despre o mulțime de chestiuni a căror expunere publică nu era permisă sau recomandabilă. Informarea cetățenilor este imperativă, dar cei pe care acești cetățeni i-au creditat cu funcții de demnitate publică au datoria de a cerne informațiile spre binele comun. Calitatea de consilier presupune un angajament de confidențialitate pe care nici atunci, nici acum nu aș vrea să-l încalc deliberat.

Am mai povestit odată că m-a distrat la culme, în decembrie 1996, o felicitare de sărbători trimisă de MApN cu ștampila NESECRET, dar de fapt asta reflectă și o realitate, există funcții publice în care excepția este ceea ce NU e secret.

Pe de altă parte, am constatat repede că orice opinie aș fi emis, ea era instantaneu atribuită președintelui Constantinescu, drept care am fost silită să fiu de zece ori mai circumspectă în declarații. Acum am mult mai multă autonomie, drept care mă și exprim mult mai liber, căci opiniile mele nu mă mai angajează decât pe mine însămi.

– Bine, dar e discutabilă hotărârea despre livrarea informaţiilor către oameni. E loc să se insinueze arbitrariul, interesele subterane.

– Aveți perfectă dreptate, de altfel putem constata că aceste temeri sunt manifeste și în cele mai democratice state – sau, poate, mai ales acolo: am citit zeci de romane, am văzut cel puțin tot atâtea filme de ficțiune politică în care intriga era dominată de conflicte de acest tip. În echipa noastră existau două principii: 1. decizii cu privire la amânarea unui anunț public de interes comun nu pot fi luate decât de către Președinte, fiindcă el e singurul legitimat de un vot popular de peste 7 milioane; și 2. oricum totul se află până la urmă, deci nu facem nimic din ce nu am putea asuma public.

Vă rog să credeți că nu era ușor deloc nici pentru noi, care nu eram politicieni de profesie, veneam din societatea civilă, să acceptăm că nu putem spune totdeauna tot ce avem pe suflet sau în minte, că o anume informație nu trebuie să fie imediat accesibilă opiniei publice. Dar sunt multe elemente care trebuie să rămână o vreme secrete ca să nu pericliteze situația și chiar viața celor care aduc informația. Vă imaginați că, în timpul conflictului din Iugoslavia, puteam face public tot ce aflam?

– Nu-s naiv.

– Ca să fie cât mai clar care era tipul de informații pe care președintele decidea să nu le facem publice, iată un exemplu: în plină mineriadă din 1999, imediat ce armata a primit ordin să împiedice marșul spre București, s-au trimis cercetași militari în teren; aceștia s-au întâlnit cu cercetași ai minerilor, care au aflat astfel că nu mai au de-a face cu polițiști de la Evidența Populației, ca până atunci, ci cu trupe cel puțin la fel de bine antrenate ca și avangarda lor. În aceste condiții, Miron Cozma avea nevoie de o cale de ieșire din situație, și a anunțat că acceptă medierea de la Cozia. Oricât ar fi fost de tentant, decizia președintelui a fost să nu facă publice informațiile cu privire la cauza reală a disponibilității subite către dialog a liderilor minerilor, deoarece prioritar era nu să atentăm la prestigiul lui Cozma, ci să se întoarcă minerii în liniște în Valea Jiului.

Tot atunci, am avut informații verificate în legătură cu planul de pătrundere a minerilor în București prin Cotroceni, inclusiv cu postarea unor lunetiști care să-l lichideze pe președinte pentru a înlesni instaurarea unui guvern provizoriu. La conferința de presă, apoi și în Parlament, senatorul Vadim Tudor cerea public instituirea unui Consiliu – parcă consultativ – în locul guvernului legitim. Președintele ne-a interzis să suflăm o vorbă despre lunetiști, considerând că s-ar crea panică și haos, și că o atare informație ar compromite grav România în plan internațional, creând dubii în legătură cu stabilitatea statului de drept – care, în fond, s-a dovedit atunci mult mai solid decât se crezuse înainte de mineriadă.

Voi fi explicită în cele ce urmează, fiindcă nu mai am nicio poziție oficială care să mă oblige la omisiuni: cu atât mai mult am fost siderată în vara anului trecut constatând că însuși președintele României a denunțat public pseudo-lovituri de stat imaginare, trădând astfel interesele majore ale României în favoarea propriilor sale interese personale. Eu am lucrat în echipa unui președinte care a refuzat să declare public lucruri adevărate care i-ar fi adus poate simpatia opiniei publice, numai ca să nu aducă atingere statutului internațional al României; acum, avem parte de un președinte care, doar ca să-și mai păstreze ceva din popularitatea pierdută, declară public neadevăruri fără să-i pese că astfel face mari deservicii țării.

– Ce înseamnă, pentru un om care gândeşte, să ai puterea şi apoi s-o pierzi?

– Să vă spun sincer, nu am avut nicio clipă senzația că aș avea puterea: eu eram acolo ca să susțin exercitarea mandatului de președinte al României de către primul președinte democrat și pro-occidental de după revoluție, or, asta nu schimba radical situația față de anii în care susțineam eforturile candidatului CDR. Nici măcar la titularul mandatului de președinte nu am observat vreodată acea amețeală a puterii pe care o presupune întrebarea dvs. Sigur, i se mai întâmpla să se înfurie – de pildă atunci când un aghiotant i-a uitat pantofii negri în aeroport, la plecare de pe Otopeni, și să spună „vă rog să nu vă bateți joc de mine, sunt totuși președintele României!”, dar fondul constant și inevitabil al celor patru ani a fost acela al răspunderii, nu al puterii ca atare, și pentru președintele Constantinescu, și pentru noi, cei din echipa sa. Poate că mai aproape de sentimentul de putere am fost în iulie 1997, când s-a încheiat cu bine vizita președintelui Clinton la București, sau în 1999, când am aflat că ziua României la Muzeul Smithsonian de la Washington, pentru care ne agitasem, împreună cu Dl. Buzura și cu Fundația Culturală Română, niște ani buni, a fost o reușită deplină. Când România a intrat în NATO nu mai eram „la putere”, dar m-am simțit puternică.

– Dar ce e puterea, în accepţiunea dumneavoastră?

– În concepția prietenilor mei din vechea Eladă, puterea, kratos, se deosebește fundamental de bia – forța brută, care este adesea abuzivă. Kratos este puterea în sensul cel mai larg al cuvântului, asemănătoare puterii zeilor, care doar ce gândesc ceva și fapta se și împlinește de la sine. Puterea, în acest sens, nu e nici bună, nici rea, este o unealtă ambivalentă: Heracles a curățit nu doar grajdurile regelui Augias, ci și întreaga Grecie de monștri, dar Hera l-a făcut să-și piardă mințile și, luându-și nevasta și copiii drept fiare, i-a măcelărit fără milă.

Odată ce înțelegem asta, e mai ușor să controlăm utilizarea “de bine” a acestui formidabil instrument, spre a construi, nu spre a distruge. Dar depinde și de firea omului, și de împrejurări. Aveam un profesor – intelectual de înaltă clasă, dar care spunea că o zi de examen în care nu tremură banca cu studentul examinat e o zi pierdută. Asta era natura lui, și se mândrea cu ea. În timpul războiului din fosta Iugoslavie, a fost mai evident decât oricând că președintele României are puterea de a lua decizii majore, și le-a și luat, în interesul României; dar s-ar fi putut întâmpla – din fericire nu s-a întâmplat – ca aceste decizii să aibă și efecte distructive. Puterea comportă riscuri, și este responsabilitatea cui o exercită să le minimizeze – și să dea și un acatist, nu poți controla chiar tot.

– Grosso modo, cum aţi caracteriza intelectualii români cu ieşire amplă în media? Personal, sunt deziluzionat, dacă nu chiar scârbit de laşitatea unora, de admiratul papucilor cu căciula în mână, pe lângă diverşi politruci, la alţii.

– Nu vreau să fiu excesiv de pedantă – o oarece pedanterie e inevitabilă între intelectuali, dar ce-i prea mult strică – așa că nu voi spune din nou că grecii au inventat o mulțime de povești care să dea seamă de relația complicată a intelectualului cu puterea, începând cu istoria lui Zeus care își înghite nevasta divină, Metis – Iscusința – cu tot cu pruncul lor nenăscut, divina Athena. Aceasta va țâșni la soroc, cu întreaga-i panoplie, din țeasta lui Zeus. Vedeți că încă de atunci se știa că intelectualii dau dureri de cap strașnice puterii.

Întrebarea dvs. este însă, ca să traduc, despre durerile de cap pe care puterea li le dă intelectualilor.

– Cam aşa.

– Personal sunt și eu adesea întristată de faptul că intelectuali – uneori chiar de mare notorietate – abdică de la funcția lor critică și asumă teme de propagandă joasă enunțate de puternicii zilei. Asta e de fapt o formulare mult prea elegantă a faptului că oameni inteligenți și cultivați emit în public falsuri, la îndemnul sau în beneficiul puterii președintelui Băsescu. Fostul meu student și colaborator Cristian Preda, profesor de științe politice, mi-a spus verde în față că am devenit anti-occidentală. Cum stăruiam în a-i cere un minim argument în favoarea acestei măgării, a bâiguit ceva în legătură cu faptul că am inițiat o scrisoare în care solicitam președintelui Comisiei Europene să ia cunoștință și de puncte de vedere diferite de cele ale dlui Băsescu atunci când evaluează situația din România. E regretabil că un europarlamentar nu are – sau nu exprimă public – nicio umbră de înțelegere a faptului că Uniunea Europeană este o construcție democratică, nu o teocrație laicizată. Doar Ceaușescu credea că oricine îi scrie merită pușcăria.

Mă grăbesc să adaug un gând care mă bântuie intermitent de mai mulți ani: cum se face că, printre „intelectualii lui Băsescu”, se numără mulți care se întreceau în a-l consua pe Emil Constantinescu în ultimul an de mandat și mai abitir după încheierea acestuia? Să fi fost ei iritați de faptul că acesta a respectat cu strictețe spiritul și litera legii, fiind cuceriți tocmai de tentația autocratică a președintelui jucător? Sau Constantinescu a greșit fiindcă i-a tratat ca pe egali, când ei de fapt așteptau privilegii și prebende? Sau cei înregimentați sunt de fapt cu mult mai mulți decât credem noi? Aceste ipoteze nu se exclud, dimpotrivă. Oricum mă gândesc adesea cum oare ar fi reacționat intelectualii pro-Băsescu dacă președintele Constantinescu ar fi comis a suta parte din transgresiunile preferatului lor.

A doua categorie pe care o evocați este cea a intelectualilor care tac. Trebuie să recunoaștem că unii tac pro-Băsescu, ca să zic așa, și alții dimpotrivă. Ca să nu tacă, ei trebuie să fie stârniți de cineva: colegi, ziariști, prieteni. Am văzut mulți tăcuți devenind o clipă locvaci, de exemplu fiindcă li s-a părut că înlocuirea dlui Patapievici de la conducerea ICR e o catastrofă. Unii știau bine de ce protestează – s-a dovedit că datorită ICR avuseseră un număr de oportunități, ca să nu spun privilegii; când, de exemplu, ești remunerat cu mii de dolari ca să-ți prezinți propria carte în străinătate, ai toate motivele să te superi când se schimbă calimera. Alții însă protestează dintr-o presupusă solidaritate intelectuală, la limită – din snobism, fără să încerce să afle exact ce anume apără de fapt.

Dintre cei care tac critic la adresa puterii, fie ei intelectuali sau mai puțin, se recrutează masiv cei ce votează contra puterii instalate și în favoarea unei schimbări de guvern sau de regim politic. Este cel mai important exercițiu al puterii într-o democrație, și am văzut în întregul an care abia ce-a trecut cum „marea mută” a devenit foarte elocventă. Am colecționat lozinci și fotografii de la manifestațiile din iarna trecută, sper să scriu ceva despre asta. Multe sunt pline de umor – „Eba, tatăl tău nu vrea să vorbește cu noi!”; „Roberta, numără-ne!”; „Securistule, ne-ai ciuruit!” – și foarte multe vădesc o judecată politică matură – „Ce vrem noi? Demnitate și respect.”; „Politicienii au compromis politica; trebuie, totuși, reinventată.”; „Contractul social a fost denunțat unilateral; ce nu înțelegeți?”. Dacă nici aici nu regăsim vocea intelectualului critic, nu știm unde să o căutăm.

– Aţi amintit de ICR. Sunteţi în noua echipă de acolo… Ce aţi găsit?

– Întâi să vă spun ce am căutat: în subordinea ICR sunt în momentul de față și trei centre de formare doctorală – Accademia di Romania de la Roma, Centrul de studii de la Veneția și Centrul cultural „Dimitrie Cantemir” de la Istanbul. În anii ’90, comunitatea academică din România a purtat un lung război cu Ministerul de Externe pentru a reda centrelor de studii din Italia – singurele care existau atunci – statutul lor originar, de școli doctorale. Am izbutit într-un târziu, după 1996, datorită ministeriatului lui Andrei Pleșu și direcției – mult prea scurte, din păcate, a Școlii de la Roma – exercitate cu deosebit ingeniu de către regretatul italienist clujean Marian Papahagi. Or, care ne-a fost surpriza aflând că dl. Patapievici și colegii săi vor să uniformizeze toate centrele culturale, inclusiv cele trei de care am vorbit, și evaluează exclusiv acțiunile culturale, mai ales cele adresate românilor din Italia sau Turcia, interzicând de fapt orice cercetare științifică, de arhive, a directorilor celor trei centre în cauză, neglijând problematica bursierilor și teoretizând chiar „inutilitatea” elaborării unor teze de doctorat.

La Roma există de mult un director și un adjunct. În ultimii ani, adjunct a fost un domn calificat ca dansator într-un ansamblu de călușari. În 2012, pentru primul semestru, directorul „plin” al Accademiei de la Roma, colegul nostru, distins profesor de istorie și civilizație antică, Mihai Bărbulescu, de la Universitatea din Cluj, a fost drastic depunctat de conducerea ICR fiindcă nu a organizat un concert de jazz. N-am înțeles de ce trebuia el să organizeze concerte, când avea alături un călușar emerit. Să fim bine înțeleși, unora ne place jazzul. Dar, așa cum Pârvan sau Iorga nu aveau a fi notați pentru concerte, nici succesorii lor nu-și dovedesc excelența pe asemenea temeiuri.

Pe de altă parte, trebuie să spun că eu sunt doar una din zecile de voci ale Consiliului ICR, organism colectiv care se întrunește, conform legii, semestrial, așa că nu pot spune că aș fi găsit eu însămi ceva, fie bun sau mai puțin. Am fost informați de conducerea executivă actuală, în frunte cu prof. Marga, de unele excese ale fostei echipe, mergând de la conferințe cu public remunerat pentru prezență – aș vrea totuși să cred că e vorba de o confuzie pornită de la cheltuieli de protocol pentru recepții, altfel nu am pomenit vreodată să fie plătit publicul ca să asculte o conferință – până la Festivalul Piftiei dintr-o capitală vecină; festivalul a constat, firește, în consumul colectiv de piftie pentru producerea căreia s-au cheltuit nu puține mii de euro.

Cum totuși e vorba de ce am auzit, nu de ce am constatat eu însămi, prefer să mă opresc aici.

– În vara lui 2012, aţi iniţiat Apelul intelectualilor din România, adresat Consiliului Superior al Magistraturii, împotriva procurorilor care anchetau ţăranii, la suspendarea lui Traian Băsescu, pe drumurile satelor, în curţi, cu biblia pe caroseria maşinii. Mi-am dat adresa, chiar şi CNP-ul, dacă nu mă înşel, când am semnat. Însă n-am primit nici un răspuns, deşi termenul legal a trecut, cum a trecut…

– In vara trecută, am inițiat o scrisoare către liderii Comisiei Europene și o sezisare adresată CSM în legătură cu acțiunea incalificabilă a DNA și Parchetului, menită să înspăimânte electoratul rural. Nici una, nici cealaltă, nu au produs vreun răspuns – dovadă că suntem mai europeni decât credem. DNA și Parchetul au răspuns indirect, acuzându-l pe dl. Dragnea de „solicitare de foloase necuvenite sub formă de voturi”. Această enormitate singură și descalifică o instituție populată, teoretic, de juriști, și s-ar cuveni să facă părul măciucă dnei Reding și altor comisari europeni, specializați și ei în solicitarea „necuvenită” de voturi. Eu nu sunt jurist, dar știu din propria mea profesie că meseria politicianului este să solicite voturi, așa că mă întreb în aceste condiții ce poate să răspundă CSM unei sezisări civice solid argumentate, cum a fost a noastră.

Problema non-răspunsului Comisiei Europene e încă și mai complicată. Lăsând la o parte orice inflamare, e clar că partizanatul politic a invadat un spațiu conceput de fondatorii UE ca fiind prin definiție tehnic. Dar e clar și că, în pofida impresiei generale din România, în cei opt ani ai mandatului lui Traian Băsescu, susținătorii lui, oricare vor fi fost ei, și-au făcut cu asupra de măsură treaba – adică s-au calificat drept interlocutori de încredere – în cele mai importante centre de decizie din Europa și SUA. Cum e la fel de clar că, la vârful USL, dimensiunea internațională a politicii din România nu e luată în calcul mai deloc. De aici și impresia păgubitoare că, după un moment de excelente tactici, USL a suferit o înfrângere strategică la Bruxelles și Washington.

Nu vreau să ajung ca aceia care una-două își amintesc tinerețile pierdute, dar nu mă pot abține: în 1992, la sfârșitul lui iunie, Emil Constantinescu era desemnat candidat unic al CDR; în primele zile ale lui iulie, deja, regretatul Corneliu Coposu îl conducea în marile capitale ale Europei, pentru a întâlni acolo pe principalii lideri ai Internaționalei Creștin Democrate, iar în august, dl. Constantinescu participa la Convenția republicană din SUA și se întâlnea cu senatori, congresmeni și personalități de vârf ale administrației americane. Începând din acest moment, am organizat un mic nucleu de corespondență și relații internaționale, iar președintele CDR a călătorit frecvent în străinătate și a avut permanent contacte în principalele capitale ale lumii libere, astfel încât, în 1996, rezultatul alegerilor prezidențiale a fost salutat unanim. Cu atât mai mult este necesar în actualul context, în care România este parte integrantă a UE și NATO, ca partenerii noștri să fie familiarizați cu punctele de vedere alternative din țară. Asta nu se întâmplă repede, e nevoie de perseverență și chiar de ingeniozitate, fiindcă imaginea favorabilă lui Traian Băsescu s-a construit cu mijloace importante, unele vizibile, altele mai puțin, în decursul a aproape un deceniu de abilă dezinformare.

Problema de fond este însă alta: în ultimă instanță, aceleași importante mijloace, materiale și nu numai, pe care statul român le-a investit în construirea imaginii externe a României, au fost exploatate fără nici o reținere pentru a distruge această imagine în momentul în care interesul unei singure persoane o cerea. Sigur, rezultatele celor trei episoade electorale din anul trecut au șubrezit poziția pro-prezidențială, dar e foarte greu, de pildă, să o convingi pe dna Merkel că nu o persoană privată, ci însuși președintele României, a mințit-o fără să clipească. Am văzut în ochii multor interlocutori dinafara României o undă subită de neîncredere când le evocam enormitatea unor declarații sau acte ale adversarilor USL: nu se poate, îmi transmiteau ei tacit, vorbești de persoane oficiale, nu pot număra aiurea voturile parlamentului, nu pot fi mincinoși pe față… Ba pot, le spuneam eu, dar tot sceptic mă priveau.

În fond, așa-zisa coabitare are măcar un singur avantaj: oferă liderilor USL, în frunte cu candidatul acestei formațiuni la președinția României, Crin Antonescu, și guvernului USL, răgazul de a-i convinge pe deplin pe marii parteneri ai României în plan internațional, că USL are deplina legitimitate de a dezvolta politicile pro-occidentale și valorile democratice în numele cărora au fost votați în 2012 de o majoritate covârșitoare a cetățenilor României. Nu pot decât să sper că vor folosi acest răgaz din plin. E adevărat că alegerile se câștigă în România, dar, cum am văzut, ele se pot pierde în fapt la Bruxelles. Ăsta e prețul integrării, care ne aduce multe avantaje de care nu trebuie să uităm, și e, pe de-asupra, un preț pe care nu avem de ce să-l plătim. Trebuie doar să facem un efort de proiecție externă a propriilor noastre convingeri și proiecte.

E foarte clar și că nu vom putea convinge pe toată lumea: în condițiile crizei globale, se confruntă – și în Europa, și în SUA – opțiunea pentru politici restrictive, cu unele nuanțe extreme, și opțiunea favorabilă unor politici dominate de valori democratice și de o viziune mai generoasă decât cea hiper-austeră – o austeritate care ia de la cetățeni pentru a prezerva, în fond, marea finanță globală. Suntem confruntați în România cu una din fețele cele mai dezagreabile ale acestui darwinism social, mergând de la încercarea de „reformă a sistemului de sănătate” care să ia de la pacienți pentru a îmbogăți marile corporații, până la acumularea de colonie franțuzească sau de onorarii nemăsurate din bani publici, în beneficiul câtorva favoriți ai regimului. Am militat mai bine de douăzeci de ani pentru o dreaptă liberală, cumpătată și generoasă, nu pentru ca o falangă minusculă de privilegiați fără obraz să monopolizeze resurse și prestigiu ca să ne facă pe toți de golani și de borfași, și, încă și mai grav, să ne acuze cu totul aiurea de anti-occidentalism.

Dacă e să distingem corect, ei sunt cei care, în NATO fiind, visează la un regim à la Putin, cu o oligarhie bine protejată contra indiscrețiilor presei, cu un țar votat mai mult sau mai puțin liber din patru în patru ani, cu o opoziție politică și civică strivită – când nu e de-a dreptul asasinată. Nu știu dacă ați remarcat, dar, cel puțin în primele mandate ale lui Putin, principalii lui ideologi și susținători din zona intelectualilor publici erau, aproape toți, aceiași care, la începutul anilor ’90, conduceau ONG-urile cele mai pro-occidentale din Rusia, cele care aveau susținerea cea mai importantă din partea fundațiilor americane și militau cel mai vizibil pentru democratizare. Să nu te-apuce complotita? Să nu te întrebi, de fapt, nu cine vrea să ne scoată din NATO, ci oare cui îi e de folos să evoluăm ca Rusia, nu ca Polonia?

– Nu vă pare rău că v-aţi amestecat în viaţa publică, mai ales că s-au vărsat pe seama dumneavoastră nu o dată înjurături birjăreşti?

– Am fost grav afectată în primăvara lui 1990, când nu orice ziar, ci România Liberă, m-a făcut albie de porci pentru eforturile de reformă din Facultatea de istorie, al cărei decan proaspăt eram. Am fost uluită, apoi însă am dezlegat misterul: ziaristul care venise, pasă-mi-te, să ne intervieveze – pe mine, pe studenți, pe câțiva colegi – era prieten cu unul dintre profesorii cei mai contestați de studenți. Ambii au ajuns de altfel apoi la „România Mare”. Dar, după șocul de-atunci, m-am cvasi-imunizat, necăjindu-mă doar atunci când, pentru a-mi face mie rău, erau atacați alții – părinții mei defuncți de exemplu. Am ajuns astfel destul de repede pe lista neagră a lui Vadim, unul dintre cei 172, parcă, „de împușcat”. Când am ajuns la președinție și dl. senator a început să-mi trimeată tandre salutări prin intermediul Mitzurei Arghezi – Doamne, cât îmi fermecase copilăria Cartea de adormit Mitzura, și acum adormea în Parlament sau la conferințe de presă, nefericita – m-am și amuzat, m-am și scârbit. După asta, doamna în cauză a fost și martor în procesul de calomnie pe care i l-am intentat șefului ei – evident, martor în favoarea acestuia – și a declarat că precis am luat mită, auzise ea personal pe culoarele parlamentului de la cineva, nu mai știa bine de la cine..

Nu e deloc plăcut. Dar este un război just, care trebuie să fie purtat. Am înțeles asta cu adevărat pe 14 iunie 1990: republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă. În ultimă instanță, avem de ales între a fi înjurați pe degeaba și a fi înjurați fiindcă am făcut câte ceva. Eu știu că am izbutit să contribui la instalarea libertății academice în facultate, în parte chiar în universitate, că apoi am contribuit la prima alternanță democratică la putere, și că, așa cum am mai spus nu odată, am participat la acţiunea politică a unei echipe care a mutat granița NATO și UE de pe Tisa pe Prut. Mă mândresc și pentru faptul că am contribuit, în ultimii ani, la limitare rinocerizării României. Pentru asta, pot să suport injuriile conjugate ale vadimiștilor, băsiștilor și altor distinși birjari de serviciu.

– Fără intrarea în NATO, nu cred că eram acum în UE. E un merit imens al echipei din care aţi făcut parte. Mi-am amintit de un episod comic din aceea perioadă. Îl menţionez ca să descreţim frunţile cititorilor. E vorba de un tren al armatei americane oprit de un şef de gară din Oltenia, după ce a traversat trei sferturi din ţară, fiindcă nu avea actele în regulă. S-a turnat şi un film după el. Cum a fost atmosfera la Palatul Cotroceni? Ce reacţii a stârnit?

– A propos de incidente hazlii, eu eram la Washington când cu trenul, la întoarcere mi s-a povestit, dar, spre regretul meu, episodul își epuizase deja potențialul comic. Serios vorbind, aveți perfectă dreptate, nu aveam nicio șansă cu Uniunea Europeană dacă nu am fi deschis ușa NATO. Temerea noastră, înainte de summit-ul de la Washington din aprilie 1999, era că se va lua decizia inversă – nu intră în NATO decât un stat membru UE, ceea ce pentru noi ar fi fost foarte dificil, câtă vreme procesul de integrare în UE e cu mult mai complex și are în vedere un întreg ansamblu societal, în vreme ce NATO are, desigur, condiționalități militare și politice, dar nu examinează și educația, și justiția, și emisiile de carbon, și… Din fericire, liderii NATO de atunci – președinții SUA și Franței, primul ministru britanic – deveniseră brusc perfect conștienți de importanța strategică a României din cauza conflictului iugoslav. Atunci s-a văzut că o Românie activ aliată NATO poate deschide spațiul balcanic cu un minimum de efort militar, în vreme ce o Românie angajată doar formal în relația cu Alianța ar fi putut bloca, întârzia, sabota… Or, după eșecul mineriadei, nu mai existau pârghii care să blocheze o decizie a României în favoarea NATO și UE. La începutul lui mai s-au succedat, fără pauză aproape, vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București, cu o valoare simbolică excepțională, și vizita lui Tony Blair, care se pusese de acord cu Clinton și anunța acum sprijinul ferm al guvernului Maiestății Sale Britanice nu doar pentru primirea în NATO, ci și pentru începerea negocierilor de aderare la UE. Începând din acest moment, doar o răsturnare integrală de situație ar mai fi putut schimba cursul evenimentelor. Din fericire, PSD a înțeles atunci lecția ultimilor ani și a continuat ferm politicile de integrare europeană și euro-atlantică, precum și colaborarea cu UDMR, care aducea o contribuție decisivă la crearea unui mediu cordial în vecinătatea României. În 2000, am ajuns la Washington la câteva zile după vizita oficială în SUA a președintelui Ungariei Goncz Arpad, și toți colegii de la Departamentul de Stat și de la National Security Council cu care mă vedeam îmi spuneau „a pledat Goncz pentru integrarea României de credeam că e președintele vostru, nu al Ungariei”. Regret că această atmosferă s-a deteriorat atât de grav de când guvernul maghiar a adoptat deschis poziții extremiste și un discurs iredentist pe care îl speram depășit. Dar nu poți să te asociezi cu reprezentanții Jobbik și să prezervi în același timp valorile democratice ale Uniunii Europene. Păcat.

– Mai are România şansa normalizării? Ce le-aţi spune tinerilor valoroşi ca să nu se demobilizeze?

Când eram decan, la începutul anilor 90, nu le spuneam mai nimic, mă zbăteam să le fac rost de burse; am condus câțiva ani buni Școala Doctorală Francofonă în științe sociale de la București, datorită căreia, vreme de 10 ani, mulți tineri istorici și-au putut urma studiile de nivel doctoral în mari universități de expresie franceză. Doar că nu-i lăsam să plece înainte de a da un concurs în țară, măcar pentru un post de preparator. Din seriile acelea nu au rămas aproape nici unul/una în străinătate.

La cererea Președintelui Constantinescu, am prezentat în 1997 un proiect de Școală Normală Superioară – cu internat – unde cei mai buni elevi ai claselor terminale de liceu din toată țara puteau învăța și concura pentru burse in marile universități din Occident, de unde reveneau ca profesori ai aceleiași școli după încheierea studiilor, urmând ca, în 3 ani, să dea concursuri în universitățile din România sau la institute de cercetare. Nu erau atunci bani, și poate nici nu era cea mai bună idee, dar era o modalitate de a deschide măcar discuția.

Multă vreme le-am spus tinerilor mei colegi că, mai ales pentru umaniști, e mai interesant sa lucreze într-o universitate mare din România decât într-una anonimă din Occident, dar programul de guvernare „Funeriu” + criza mi-a cam tăiat glasul fiindcă a blocat complet concursurile și ascensiunea tinerilor universitari. Nu prea mai am ce să spun când nu găsesc pentru tinerii mei doctori posturi in Romania, și după asta unii dintre ei își găsesc posturi de vârf in Occident: vă dau un exemplu concret, soții Mădălina și Dan Dana, ea epigrafistă, cu o remarcabilă teză despre cultură în cetățile pontice, el – autor al unei excelente teze de istoriografie despre Zalmoxis (o variantă mai scurtă a acesteia, în limba română, s-a publicat și la Polirom). Speram să le găsesc plasament într-o universitate din România, nu s-a putut, spre paguba noastră și norocul lor: el este acum cercetător la CNRS/Paris, iar ea – conferențiar la Universitatea Paris I – Sorbona.

Marele avantaj al universităților românești este totuși faptul că, atunci când apare un post, tinerii nu întâmpină o concurență prea acerbă; rareori se înscriu mai mult de doi-trei pe un loc. În Occident, sunt peste o sută de candidați pentru orice post. Față de experiența noastră în vas închis, tinerii savanți români au avantaje enorme: pot călători, pot concura pentru burse în întreaga lume, pot citi aproape orice revistă on-line. Salariul însă – să nu mai vorbim, sunt oameni tineri, au nevoie de casă, vor să se căsătorească, să aibă și copii: ar trebui să urmeze o carieră universitară ca pe un hobby, și să câștige bani adevărați într-o corporație. Nu așa se face știință.

Și mai e și lamentația perpetuă din jur. Am spus de multe ori, de vreme ce nu pot să afirme că sunt cei dintâi, românii aleg să se considere cei din urmă. Rezultatul poate fi uneori comic: doctoranzi de-ai mei – serioși, vrednici, meticuloși – ajung să nu citească studiile savanților români nici măcar atunci când sunt direct pertinente pentru tema lor (sau când sunt scrise de conducătorul lor științific, ceea ce e cam imp(r)udent). Dar despre statutul limbii române ca limbă a publicațiilor științifice am prea multe de spus ca să încapă aici.

– Europa de acum este cea din visurile şi speranţele din anii 90?

– Nu e o problemă care să țină de modificări ale Europei, sau ale Occidentului îndeobște. Există, desigur, momente mai faste și altele mai puțin în evoluție oricăror organizații, și nu pot spune că suntem într-un moment prea prielnic: criza globală se complică cu un deficit de leadership la nivel european, cu o problematică destul de complicată la nivel transatlantic, ș.a.m.d. În esență însă, e vorba de veșnicul contrast între iluzii și realitate.

Am citit de mult, înainte de 1989, un remarcabil eseu al lui Ion Vianu despre Occidentul văzut din Est ca Țara făgăduinței. Asta nu m-a împiedicat să am o mulțime de iluzii eu însămi la începutul anilor ’90, în pofida faptului că avusesem șansa de a face câteva călătorii de studii chiar în vremurile de restriște. Cu toate astea, în euforia primelor luni de după revoluție m-am lăsat și eu dusă de valul idealizării Occidentului democratic.

Am înțeles totuși, poate mai repede decât alții că, tocmai fiindcă era democratic, Occidentul răspundea înainte de toate imperativelor pe care propriii cetățeni le formulau. Eram în 1992 la Luxemburg, la o reuniune referitoare la lărgirea UE, când am aflat două – ba nu, trei lucruri importante. Un participant italian foarte simpatic, primar al unui mic oraș, mi-a spus aproape cu tandrețe „De ce ar trebui să împărțim noi banii noștri munciți de 50 de ani cu voi, cei din Est? Munciți și voi 50 de ani.” Un rus absolut remarcabil, nepotul faimoasei Alexandra Kollontai, le-a spus organizatorilor: „Fiți mai atenți, noi discutăm despre integrare, dar mafiile noastre sunt aproape complet integrate!’ Iar un oficial important al UE, sicilian, a afirmat, zâmbind discret, că, în opinia lui, marea eroare a sicilienilor a fost să accepte unirea cu Italia, adică să fie coada Italiei lui Cavour când puteau deveni liderul necontestat al Africii.

Așa am început să interiorizez ideea proverbială după care în politica internațională nu există sentimente, ci doar interese. Asta m-a ajutat mult în anii Administrației Constantinescu, în care nu am proiectat și acționat în planul politicii externe cu naivitatea euforică din 1990. Așa că acum pot spune cu destulă convingere că nu Europa, ci perspectiva noastră asupra Europei s-a schimbat: acum o vedem de-aproape. Din această perspectivă, înțelegem mult mai bine de ce există în toate statele membre sentimentul unui deficit de democrație la nivelul Comisiei Europene. La origine, această comisie avea rolul tehnic de a regla piețele cărbunelui și oțelului, drept care putea foarte bine să lucreze fără a fi supusă vreunui scrutin popular. Acum însă, Comisia încearcă să fie chiar mai mult decât „gardianul tratatelor”, fără a răspunde în fața cetățenilor Europei.

Experiența noastră din vara trecută ar trebui să dea de gândit inclusiv susținătorilor guvernului de tehnicieni: dna Reding e expresia perfectă a unui atare guvern fără răspundere politică.

Și încă o vorbă: diverși interlocutori interni de la PDL et Co. încearcă să convingă opinia publică de faptul că asemenea reflecții pe marginea normelor de organizare a UE ar fi „anti-occidentale”, ca și când exigența unui plus de democrație ar fi străină spiritului Europei. Am convingerea că, dimpotrivă, lupta cu derivele nedemocratice, fie în România, fie în UE, reprezintă singura poziție pro-europeană autentică.

– Peste 100 de ani, să spunem, ce aţi dori să se ştie despre doamna Zoe Petre?

– Chiar că nu m-am gândit vreodată în acești termeni! Lăsând la o parte secolele, există o dublă tradiție în familia mea, și din partea tatălui meu, Emil Condurachi, și din partea mamei, Florica Moisil, și a tatălui ei, Constantin Moisil. Moisileştii au fost constructori de instituții, multă vreme la Năsăud – oraș grăniceresc, deci unde românii aveau un alt statut decât în restul Imperiului – și apoi, datorită bunicului, în România unificată: profesor de istorie toată viața, mai întâi la Tulcea, apoi în București, la liceele „Matei Basarab” și după asta „Spiru Haret”, el a organizat și apoi a condus, din anii premergători primului război mondial și până la sfârșitul vieții, în 1958, Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române. În 1923 devine și Director General al Arhivelor Statului, până în 1938. În acei ani, reușește să facă să fie adoptată o nouă lege a arhivelor, să înființeze și să organizeze patru mari filiale regionale și numeroase arhive județene, să publice „Revista Arhivelor” și să stimuleze apariția de reviste locale consacrate publicării de documente și fonduri arhivistice, să înființeze Școala Națională de Arhivistică – una din cele mai bune din Europa acelei vremi – și un Muzeu al Arhivelor; în fine, dar nu în ultimul rând, să transforme instituția arhivelor dintr-un depozit de documente într-o instituție de cercetare istorică și diplomatică. Încă înainte de 1900, Constantin Moisil înființa la Tulcea primul cinematograf școlar, unde se proiectau filme didactice și documentare; tata îmi povestea că, în ultimul an înainte de pensionare, bunicul îl rugase să-i cumpere de la marele fotograf de la Roma, Alinari, diapozitive pentru lecțiile de istorie antică de la liceul „Spiru Haret”.

Despre rolul tatălui meu, Emil Condurachi, în organizarea Institutului de Arheologie al Academiei, de la expoziție la șantiere și de la publicații la apariția de monografii, precum și în activitatea de 25 de ani a Asociației Internaționale de Studii Sud- Est Europene, s-a vorbit de curând, la începutul anului trecut, când se împlineau 100 de ani de la naștere și 25 de la dispariția lui.

Am să fac o mărturisire: în ziua de 29 noiembrie 1996, când, în Parlamentul României, Emil Constantinescu depunea jurământul în calitate de președinte al țării, și când s-a intonat imnul național, n-am putut să nu mă gândesc că, fie și mai de departe, că Andrei Mureșanu se numără printre strămoșii mei. Asta impune mari răspunderi și o datorie de onoare imposibil de ocolit.

– Vă mulţumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Publicat în Tribuna, nr. 254, 1- 15 aprilie

zoe-petre

Aprilie 10, 2013

Alexandru Petria: Dumnezeu nu răspunde la bip-uri

  • 6006153937496002137528505271n.jpg

– De ce v-aţi apropiat până la contopire de literatură? De ce scrieţi?

– Ca să mă suport, e răspunsul probabil cel mai aproape de adevăr, cinstit.

– Ce ne puteţi spune despre cărţi? Care dintre cărţile scrise vă este cea mai dragă?

– Nu am o preferință. După ce le-am publicat, nu le-am recitit.

– Cum a fost drumul până aici?

– Cu o pauză de 20 de ani, în care nu m-am ocupat deloc de literatură, făcând doar gazetărie. Evoluția mea scriitoricească este atipică. Dar nu am de ce să mă plâng.

– Cum va fi drumul din acest punct spre viitor?

– Dacă aveți numărul de telefon al șefului de sus, îi dăm un telefon, poate răspunde și ne spune. O să coste ceva, că e convorbire la o distanță enormă, însă Dumnezeu nu răspunde la bip-uri.

– Cum ar fi viaţa fără cultură?

– Nu credeți că avem neșansa s-o vedem, pe stradă, în Parlament, la Cotroceni? Ea există, oho, nu e a unui viitor ipotetic.

– Cuvântul credeţi că este mai presus de gesturi?

– Da, pentru că, prin jocurile lor, vorbele rețin o doza mai mare de subtilitate.

-Vă mai amintiţi care a fost prima carte pe care aţi primit-o în dar?

– Nu.

– Dar primul scriitor pe care l-aţi văzut în carne şi oase?

– Dorin Sălăjan.

– Cum este omul Alexandru Petria în viaţa de zi cu zi, spre deosebire de scriitor ?

– E ca și scriitorul, nu e o despărțire schizoidă. Sigur, incomod, însă neplictisitor.

– Dacă ar fi să optaţi pentru o singură carte pe care s-o luaţi într-o călătorie, care ar fi aceasta, înafară de Biblie?

– De ce Biblia? Am mulți autori preferați, nu știu ce să zic. Biblia aș lua-o în loc de somnifere.

– Mai are valoare cartea într-o epocă informatizată?

– Cartea de calitate, da.

– Locuiţi în oraşul de pe Someş. Unde credeţi că este amplasat Becleanul d.p.d.v. Cultural?

– Unde sunt și alte orașe de aceeași mărime, în general.

-Ce ne spuneţi despre lansarea de vineri. Sunteţi prezent foarte rar la evenimentele din Bistriţa…

– Păi, ce să fac și eu între atâția scriitori extraordinari? La fiecare colț vezi gonflându-se ca o minge câte un talent ieșit din comun.

– Mesajul care poate salva lumea…

– Citiți-l pe Petria, ha, ha, ha…

 Vineri, 12 aprilie 2013, de la ora 17.00, nu rataţi întâlnirea de la “Casa cu Lei” Bistriţa. Alexandru Petria îşi lansează două cărţi, “Deania neagră” şi “Călăul harnic”. Invitatul de onoare este scriitorul, publicistul şi profesorul universitar Liviu Antonesei. Acest eveniment este organizat de Centrul Cultural Municipal Bistriţa şi Societatea Scriitorilor Bistriţeni “Conexiuni” şi face parte din proiectul “O temă de literatură”. Moderator: Elena M. CÎmpan.

Interviu apărut aici http://www.rasunetul.ro/alexandru-petria-dumnezeu-nu-raspunde-la-bip-uri

 

Aprilie 7, 2013

Liviu Antonesei și Alexandru Petria, împreună la Bistrița!

Dacă sunteţi prin Bistriţa sau prin împrejurimi vineri, 12 aprilie 2013, la ora 17.00, nu rataţi întâlnirea cu doi mari scriitori la “Casa cu Lei”. Alexandru Petria îşi lansează două cărţi, “Deania neagră” şi “Călăul harnic”. Invitatul de onoare este scriitorul, publicistul şi profesorul universitar Liviu Antonesei.
Acest eveniment este organizat de Centrul Cultural Municipal Bistriţa şi Societatea Scriitorilor Bistriţeni “Conexiuni” şi face parte din proiectul “O temă de literatură”. Moderator: Elena M. CÎmpan.
Scriitorul Alexandru Petria, ne-a răspuns, în continuare, la trei întrebări.
– De ce şi pentru această lansare a Dumneavoastră l-aţi invitat pe Liviu Antonesei?
– Fiindcă este un om vertical, cum sunt rari pe la noi, la care țin în mod deosebit. El mi-a scris cuvinte de apreciere, pentru care îi mulțumesc, alături de alți autori, pe coperta a IV-a la volumul de povestiri Deania neagră, cât și pe cea de la Călăul harnic, cartea de poezii, și m-a publicat frecvent în “Timpul”, unde a și recenzat Deania neagră.
– Cum a fost primit până acum volumul de poezii Călăul Harnic?
– Nu pot să mă plâng, reacțiile în mediul online au fost foarte numeroase, revista “Literatorul” a acordat volumului două pagini de cronici sub semnăturile a cinci scriitori, a apărut o cronică în “Tribuna”, iar altele așteaptă să fie publicate în mai multe reviste. E bine, cum nu fac parte din nici o grupare literară și nu sunt un tip tocmai comod, când viața scriitoricească este tribalizată și criticii scriu îndeosebi pe interese de generație sau despre cărțile scoase de editurile unde au interese. Cele mai interesante reacții le-am primit de la cititori. Un singur exemplu, mi-a scris un tânăr inginer că a cucerit o femeie, care părea inaccesibilă, cu versuri de-ale mele… Cred că nu e puțin lucru să influențezi viața unui semen datorită unor versuri.
– Ce aşteptări aveţi de la această lansare?
– Nu am mai avut lansări la Bistrița. Este onorant că este inaugurată cu această lansare, din punctul de vedere al manifestărilor culturale, Casa cu lei, Centrul de Artă Tradițională. Nu mi-am făcut planuri. O să văd ce-o să fie.
Nicoleta Dabija
Sursa http://www.infoapollonia.ro/cultura/liviu-antonesei-si-alexandru-petria-impreuna-la-bistrita/

Aprilie 1, 2013

În 12 aprilie, cu Liviu Antonesei la Bistrița

Conexiuni 12.04.2013 - ok

Martie 30, 2013

Cu poeme în Timpul

A apărut revista Timpul, numărul pe martie. Am aici o pagină de poeme. Pdf-ul http://www.timpul.ro/ro-numar-pdf-martie-2013-122.html

timpul

Martie 27, 2013

Dorin Tudoran: „Un cutremur nu poate fi povestit”

Alexandru Petria: Stimate domnule Dorin Tudoran, mă simt onorat să discutăm, mai ales că-mi aduc aminte cum ascultam cu emoţie „Europa liberă”, pe când eram în liceu, împreună cu tata, şi acest post de radio relata despre acţiunile dumneavoastră îndreptate împotriva regimului Ceauşescu…

Dorin Tudoran: M-aș fi bucurat să aflu că, pe atunci, elevul de liceu Alexandru Petria cumpărase o carte semnată de Dorin Tudoran. Dar, cum se zice, omul propune, Dumnezeu dispune.

Și eu ascultam “Europa liberă” – cu o emoție cel puțin egală celei încercate de dumneavoastră, deși, ar fi mai exact spus că ascultam acel post de radio cu emoții.

Nu voi uita niciodată ziua de 23 decembrie, 1981. Radioul portativ “Mamaia” stătea pe caloriferul, rece gheață, din bucătărie. După anunțul morții lui Noël Bernard, legendarul director al Serviciului Român, radioul a căzut pe ciment.

Pentru câteva clipe, nu am știut ce să fac. Probabil că mi-a trebuit un minut sau o jumătate de minut să culeg aparatul și să-l pun înapoi pe calorifer. Nu sunt dintre cei terorizați de “semne”, dar în acele clipe de uluială, am simțit că se schimba ceva foarte important. Și așa s-a întâmplat.

Peste câțiva ani, am hotărât ca fiica noastră, Alexandra (avea vreo 6-7 ani), să petreacă mai mult timp cu una dintre bunicile ei, decât cu noi. În copilărie, în casa bunicilor mei, asistasem la arestarea, în timpul nopții, a unui membru de familie de către niște haidamaci ai Securității. Eram terorizat de gândul că, într-o noapte, fiica mea ar fi putut asista la o asemenea scenă de coșmar. Nu doream ca pentru ea, amintirea tatălui ei să fie tocmai asta.

Dimineața, bunica ei și Alexandra ieșeau să cumpere ziarul – “România liberă”. Într-o zi, Alexandra a rugat-o pe bunica ei să o lase să cumpere ea ziarul. Zis și făcut. Ajunsă la chioșcul de ziare, Alexandra s-a ridicat în vârful picioarelor, a pus moneda de 25 de bani pe tejghea și i s-a adresat, foarte ferm și politicos, vânzătoarei: “Dați-mi, vă rog, <Europa liberă>…”

– V-am citit, în perioada respectivă, volumele de versuri, aveam abonament la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, unde erau toate. Dar şi interviurile pe care le făceaţi. Spuneaţi de fiica dumneavoastră, că aţi vrut s-o protejaţi.  Dacă nu mă înşel, din păcate, prin 1985, a fost ridicată şi ea de miliţieni, când aţi trecut printr-o anchetă mai îndelungată. Vorbiţi-mi, vă rog, despre dizidenţă.

– Că am dorit s-o protejez e una, că am reușit ori nu e alta. A fost arestată cu mine, în 1984. Avea doar opt ani. Solicitasem, telefonic, o audiență la Consulatul Statelor Unite din București. Audiența mi-a fost acordată. Cum soția mea se afla la școală în acea dimineață – era profesoară – și nu doream să las copilul singur în casă, am luat-o pe Alexandra cu mine. În față porții consulatului am fost întâmpinați de niște haidamaci, însoțiți într-un fel de părculeț din apropiere, apoi îmbrânciți într-o mașină Dacia. Am fost depuși la o Secție de Miliție de pe Bulevardul Ana Ipătescu. Prin fereastră, vedeam fostul sediu al revistelor România literară, Viața Românescă și Luceafărul. Clădirea devenise sediul ambasadei Jamahiriei Libiene a lui Gaddafi.

Mi s-au  cerut câteva rânduri de declarații în care să recunosc că, împreună cu fiica mea, am protestat în fața consulatului american și am cerut destituirea președintelui Nicolae Ceaușescu. Am dat câteva rânduri de declarații (toate aruncate la coș de ofițerul care preluase cazul) în care spuneam doar ce s-a întâmplat. Ofițerii erau și ei extrem de agitați, căci știau că totul era o înscenare. Spre seară, au eliberat-o pe Alexandra. Spre miezul nopții, pe mine. A apărut la un moment comandantul Secției. Toată lumea în picioare. M-a scos în curte și mi-a spus cam așa: “Domnule Tudoran, cred că înțelegeți că noi, miliția, nu avem niciun amestec în povestea asta. Ăștia de la Securitate <<v-au vărsat la noi >>… Acum am primit ordin să vă dau drumul. Vă pot trimite acasă cu o mașină de la noi, dar vă spun sincer că nu sunt sigur dacă mașina vă va duce acasă sau în altă parte. Așa că poate vine vreun prieten să vă ia. Eu, unul, vă doresc mult noroc… “

A venit cineva și m-a luat. Acasă mă așteptau soția, fetița, Dana Dumitriu și Nicolae Manolescu.

În mormanul celor zece mii de pagini rămase din dosarul meu de urmărire operativă întocmit de Securitate, am găsit și o notă care indică că motivul arestării ar fi fost un denunț al unui foarte apropiat prieten de familie care ar fi informat Securitatea că, de fapt, eu plănuiam să intru în Consulatul SUA, și să cer azil politic. Nu se înțelegea din turnătorie ce aș fi plănuit să fac cu soția. Să o las de izbeliște, la mâna Securității? Aberant.

Într-un alt document din același dosar se menționează altceva. Și anume: că mijloacelor de informare în masă etc. li se va spune că autoritățile române au primit o cerere de protecție  din partea Consulatului SUA care deținea informații că intrat în clădire doream să comit “acte de terorism”. Evident, cu ajutorul unui copil de opt ani.

Acea întâmplare a avut un singur efect pozitiv – din acel moment, Alexandra nu mi-a mai pus întrebări. Într-o seară mi-a mărturisit că de-acum știa că oamenii aceia sunt răi și mincinoși.

Despre disidență nu vă voi povesti. Nu e de nepovestit. Este o experiență nepovestibilă, absurdă, netransferabilă prin narațiune. De fiecare data când am fost invitat să povestesc, mi-am amintit de un telefon primit de la un prieten foarte drag, din provincie, la câteva zile după cutremurul din martie 1977. Unde trăia el, cutremurul abia s-a simțit. M-a sunat să-i povestesc cum a fost. I-am spus că un cutremur nu poate fi povestit, că experiența trecerii prin acele clipe nu poate fi povestită etc. “Cum, mă, Dorine, păi tu ești scriitor. Dacă tu nu poți să povestești așa ceva, cine poate?”

După 1989, mi-au căzut sub ochi atâtea povestiri despre disidență, că devin din ce în ce mai dezorientat în fața întrebării “Unde erau toți acești oameni, când era mare nevoie de ei, de un simplu gest de normalitate, care să nu facă nimic mai mult și mai periculos decât să confirme că suntem oameni, că suntem încă oameni, nu animale?”

Ce să mai spun despre cei care povestesc atât de mult despre disidența lor de  ai zice că disidența e chiar o meserie, o profesiune. În România, disidența a fost o asumare tragică, individuală, a unei poziții față de o realitate, colectivă, ajunsă la limita grotescului. Le doresc, în continuare, succes, povestitorilor.

– Tot respectul pentru actul dumneavoastră de mare curaj. Din păcate, am impresia că dizidenţa a pus în umbră poetul Tudoran, din perspectiva receptării publice. Şi nu e normal.

– Spuneam cândva că suntem ceea ce sunt opțiunile noastre, adică plătim – mai devreme sau mai târziu – prețul alegerilor pe care le-am făcut. Nu m-a obligat nimeni să fac ceea ce am făcut, deci nu pot acuza pe nimeni de tot ce a urmat, inclusiv “punerea în umbră“. Gândindu-mă că am debutat târziu (1973), că în 1984 eram deja un “scriitor interzis”, că în 1985 părăseam România și că viața mea post-România nu a mai fost una de scriitor, pot spune că sunt extrem de norocos că, din când în când, cineva își amintește de poetul Dorin Tudoran.

Cum avusesem șansa să ies o data sau de  două ori în Occident, înaintea plecării definitive din România, am deschis ochii bine și am înțeles că în lumea liberă numărul câinilor cu covrigi în coadă este foarte mic. Câțiva prieteni mi-au spus că mă alint, atunci când declaram că, plecând, viața mea de scriitor devenea una facultativă. Nu mă alintam deloc. De altfel, subtitlul ultimului volum de poezii scris în România (și, bineînțeles nepublicat) era “Viitorul facultativ”.

Nu este nimeni obligat să aibă grijă de imaginea unui poet, să facă PR pentru opera lui, atâta vreme cât poetul însuși nu prea este interesat să aibă grijă de așa ceva.

Nu mimez modestia aici; practic onestitatea. Știu cine sunt, zâmbesc când văd declarate, pe bandă rulantă, plutoane de mari poeți și mi-a plăcut foarte mult ce declara Ilie Constantin, când i s-a decernat Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Magna. A spus cam așa: ”Nu cred că sunt un poet mai bun decât ceilalți laureați ai acestui premiu suprem de poezie. Cred doar că nu sunt un poet sub valoarea lor.”

În sfârșit, există o intrare în umbră naturală și o punere în umbră făcută cu program. În legătură cu împingerea în umbră, prefer să zâmbesc decât să mă întristez. Sau, dacă vreți, uneori, când constat o asemenea îndeletnicire, zâmbesc cu tristețe că oameni născuți să dăruie, preferă să ia chiar și de la cei care au renunțat de bunăvoie la aproape tot.

– Cunoscând evoluţia României de după decembrie 1989, dacă ar exista şansa reîntoarcerii în timp, aţi repeta ce aţi făcut, riscându-vă viaţa? 

– Nu. Dar acesta este un răspuns determinat de experiența de viață acumulată după cele întâmplate, de prudența recomandată de o privire retrospectivă. Reîntoarcerea de care vorbiți ar fi una care m-ar lipsi exact de  experiența și prudența menționate. În acest caz (ca sa nu spun în acel caz) e greu de știut dacă nu aș repeta cele făcute. Într-un dialog cu colegul nostru Daniel Cristea Enache răspundeam unei întrebări asemănătoare celei de acum cam așa ”Mă simt un om mort, fiindcă nu mai am puterea să mor pentru ideile/idealurile mele.” Firește prin moarte înțelegeam și înțeleg o altfel de viață în comparație cu aceea ale căror impulsuri m-au făcut să reacționez cum am făcut-o.

Vă cunoaşteţi dosarele întocmite de securişti despre dumneavoastră. Şi informatorii. Îi puteţi ierta, i-aţi iertat, merită iertaţi?

– Nu dosarele mi le cunosc. Cunosc ce a rămas din ele. Mai bine spus, cunosc ce i s-a pus la dispoziție CNSAS-ului din ce a rămas din acele dosare.

Oh, așa cum prevedeam, perspectiva s-a schimbat, iubite coleg! Nu victimele Securității, securiștilor și informatorilor Securității au vreo îndrituire să ierte. Am ajuns deja în momentul în care ești vinovat de ce ai găsit în dosarele tale, ești un porc de câine că ai făcut public fie și o infimă parte din cele peste care ai dat în dosarele tale și, evident, e greu de crezut că Securitatea, securiștii și informatorii Securității vor găsi tăria de a te ierta vreodată pentru ce ai găsit în dosarele tale. Are și mărinimia lor o limită.

– Cine-i de vină? Dureros sarcasmul…

– Fără a intra în amănunte (sunt știute, simțite și… resimțite de mai tot omul) cred că vinovăția pentru cele ce se întâmplă azi în România (deci nu doar bâlciul cine e de vină – victima ori călăul?) este incapacitatea acestei societăți de a duce un proiect de la capăt la coadă. Totul începe spectaculos, în forță, aproape delirant, pentru ca pe la mijlocul proiectului chiar cei care l-au inițiat să întrebe ”Auzi, Gicule, ce ziceam noi că vrem cu chestia asta?…” ”Nu știu, Jane, n-am timp acum, că tocmai mă duc la film.” Cei ce se tem de un proiect ori altul nu au de făcut nimic altceva pentru a vedea orice proiect aruncat în derizoriu – “Hai, bre! Ce dracu! Nu există draci și îngeri; există doar dalmațieni. Asta e…”  Ce altceva să zic decât: „Așa e, Gicule. Ai dreptate, Jane…”

Pe vremuri, Nicolae Breban încerca să-mi explice de ce nu există roman românesc. Ideea lui era că din zece romane românești, toate zece încep extraordinar. Problema e, zicea Breban, că după douăzeci, treizeci de pagini, dacă te pricepi la literatură, simți cum acele cărți nu vor ajunge niciodată romane. Și în această chestiune, instinctual lui Breban a fost și rămâne de-o acuitate excepțională.

– E o situaţie fără ieşire?

– Nu știu. Tot ce-mi amintesc este că la începutul anilor 90 scriam că în 1989 românii știau (sau păreau că știau) ce nu mai vor, dar imediat după decembrie 1989 mi-a devenit limpede că nu știu ce vor. Nici-o ieșire nu este cu adevărat ieșire, dacă nu te duce într-o zonă de unde nu te mai poți întoarce acolo de unde ai scăpat cu atâta chin. Deci, până nu vor ști exact ce doresc, cum să ajungă acolo și mai ales ce prețuri sunt gata să plătească pentru ce doresc, românii nu au șanse să iasă din acest joc de-a Baba Oarba în care viața reală a fost înlocuită cu ce văd sau li se pare că văd la televizor.

– Ce vă mai face poezia?

– Ultima oară când am tras cu ochiul la ea, stătea cloșcă. N-am vrut s-o deranjez. Am răbdare. Și-apoi, am tot fost alertat de găinile altora care trag niște cotcodăceli de ai zice că au ouat poezie vie și de aur. Aștept să treacă hărmălaia asta și să vedem, totuși, cu câți homeri ne-am ales și dacă nu e cumva vorba de simplă orbire.

– Însă e o „cloşcă” cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, primit în 2010. Hărmălaia nu cred că se termină degrabă. Mai curând ne termină.

– Ar fi o minciună să spun că atribuirea Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia nu m-a emoționat profund. E, totuși, vorba despre premiul cel mai important pe care-l poate lua un poet român în România. Revin însă la o mărturisire mai veche – pentru mine niciun premiu nu a însemnat mai mult decât premiul de debut. Repet, uitându-mă la ce măceluri declanșează alte premii, competiții de tot felul, aș spune că singurul premiu ce ar trebui decernat este cel de debut căci el marchează momentul când, dintr-o mare de cutezători, ești luat de ciuf, arătat lumii și creditat cu viitor în ceea ce ai ales să faci. Nimeni nu știe dacă meritai mai mult ca alții acea recunoaștere și din acel moment înainte totul trebuie să rămână doar între tine și cititorii tăi. Celelalte – premii, alte forme de recunoaștere etc. – devin, după opinia mea, ușor secundare. Ce m-ar interesa în acest moment nu este să mai iau vreun premiu, ci să aflu dacă cei care mi-au creditat debutul editorial ar mai face-o și astăzi.

– Nu văd de ce nu. Dar ce e poezia pentru dumneavoastră?

– Se întâmplă că întrebarea aceasta se năpustește asupra mea într-un moment în care, încă o dată, sunt mai puțin ”liric” decât mi-aș dori. Întoarsă pe dos, întrebarea ar fi, ce sunt eu pentru poezie? De ceva vreme, văzându-mă dezliricizat, poezia mă caută doar în somn, adică mai scriu un vers, două abia după ce-l visez/le visez. Problema este că sunt insomniac de pe la 18-19 ani, așa că spre a redeveni ”liric-productiv”, ar trebui să mă pun serios pe dormit. O opțiune înțeleaptă, fiindcă mai am și alte motive ”colaterale” care-mi recomandă, insistent, somnul.

– Să vă urez somn uşor ca să scrieţi poezie?

– De ce n-aș încerca și acest tratament ”homeopatic/alternativ”, atâta vreme cât medicamentele ”profesioniste” nu mă prea ajută?

– Cum se vede literatura română din America?

– Sunt oameni cu mult mai calificați decât mine spre a vă răspunde la această întrebare, mă gândesc în primul rând la universitari americani de origine română sau traducători de literatură română –  Marcel Corniş Pop, Cristian Moraru, Costică Brădăţan, Alin Fumurescu, Mircea Platon, Aurelian Crăiuţu, Vladimir Tismăneanu, Cristina Zarifopol şi atâţia alţii, chiar dacă nu sunt cu toţi profesori de literatură.

– Ce aveţi în pregătire editorial?

– Nu mai îmi fac planuri de mult, mai ales planuri editoriale. Dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă, inclusiv “întâmplări editoriale”. Deci, tot ce am în pregătire este să aștept, să văd ce și cum se va întâmpla cu mine și ale mele…

Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 253, 16- 31 martie 2013

tudoran

Martie 21, 2013

Poezia postmodernistă, ceferistă sau cu pană în fund

Discuţiile de acest soi îmi provoacă, în acelaşi timp, zâmbete şi un imens plictis. Seamănă cu a nu putea bea apă fără să ştii exact structura ei. Cine gândeşte aşa, când e însetat? Şi merită să-ţi baţi capul dacă apa este potabilă? Apoi, Cărtărescu este Papa, de este atât de citat? Să fim serioşi. Important e ca poezia să comunice, să nu fie o mortăciune prinsă între nişte coperţi de carte, defazată faţă de prezent. Că vreau unii să-i spună posmodernistă, pompieristă, ceferistă sau cu pană în fund denotă că nu sunt foarte ocupaţi cu treburi mai serioase. Cu scrisul ei, de exemplu.

Alexandru Petria

Acesta text e raspunsul la o ancheta despre postmodernism initiata de revista Cafeneaua literara. Publicatia se poate lectura aici http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/cafenea-03-2013/Cafeneaua03-2013.pdf

Martie 15, 2013

Ştefan Manasia despre „Călăul harnic”

Cronică de birou

 

Alexandru Petria

Călăul harnic

București, Editura Herg Benet, 2012

 

Pînă la Călăul harnic, cunoșteam poezia lui Alexandru Petria numai din paginile revistelor literare sau din mediul virtual. De altfel, un grupaj de poeme reprezentativ pentru volumul de față am găzduit – plăcut surprins – în paginile Tribunei, în 2012.

Textele lui Alexandru Petria înseamnă un altoi fericit al poeticii lui Charles Bukowski în spațiul autohton – după ce acesta fusese, mai către începutul anilor 2000, asumat și de Dan Sociu, în volumele borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă și cîntece excesive, care denotă însă (și) o sensibilitate mimotică, ultragiată, un intelectualism de care autorul american se ferea ca dracul de tămîie. Prin urmare, vom avea în Călăul harnic o poetică a clipei, pur senzoriale, eliberate de harnașamentele simbolice, o poezie a glandelor și feromonilor, a ficatului, stomacului, sexului: „cerul e o oglindă de feromoni/ îngerii fac sex de-și rup aripile// carnea de martie/ are alt termen de valabilitate” (burlescă).

Eroul poemelor este mai totdeauna bărbatul hîrșit, adultul trecut de superstiția inocenței dar și de abjecția misoginismului: degustător a ce i se dă/ ce rămîne, mai degrabă om al Decameronului decît al complicațiilor livrești demne de Cassanova sau Don Juan. Un Henry Chinaski semiîmblînzit: „viața, un rest de spermă pe buzele tale/ ce ți-am povestit/ cum ți-am sărutat tălpile// ți-era frică să nu fii rănită/ de un altul al insomniilor începînd de mîine/ altul în șir// nu-mi găseam ciorapii/ cămașa în carouri/ cartea de identitate era în pantaloni/ este, da/ ai o cremă maro pentru bocanci?/ hai să aranjăm patul/ unde ai aruncat cureaua?” (cartea de identitate).

Atunci cînd scapă de prozaismul militant, de bukowskianismul asumat, lăsîndu-se pradă analogiilor și dicteului automat, lui Alexandru Petria îi ies adevărate bijuterii erotice, în descendența unui Constant Tonegaru sau Mircea Dinescu (dar la care ar mustăci pînă și Emil Brumaru): „dacă maica tereza din calcutta mi l-a deschis/ în ochi pe dumnezeu,/ părul tău de pe pubis tuns perie,/ respirația – noapte de insomnie răsucindu-se în propria incertitudine,/ mîinile care-mi cercetează testiculele,/ ferme dar sensibile,/ au fost schimbarea apei în acvariu/ de unde să nu mai fug” (acvariu) E acesta, pentru autorul recenziei de față, cel mai frumos poem al volumului (ok, pudibonzii și retarzii-și vor cetlui urechile), la concurență cu n-am șanse să mă duc dracului, un inteligent dialog imaginar cu romanciera Cristina Nemerovschi, ea însăși lansată recent cu succes de editura Herg Benet: „ei, cristina, dar și tu ești femeie/ o să-i zic sau poate nu la o cafea,/ ce te-a apucat. apoi o să sporovăim despre melci/ pe terasă la bookfest/…/ cristina, femeile mele/ au suflet și să-mi/ accepte mitocăniile,/ sforăitul noaptea,/ ego-ul rotunjor,/ cristina, n-am șanse să mă duc dracului”.

Pericolul acestei poezii – pe drept recomandate de Liviu Antonesei, enigmaticul Raoul Weiss sau Liviu Ioan Stoiciu pe coperta a patra a volumului – rezidă în faptul că, odată deconspirat mecanismul dominant al producerii textelor, încă din primele poeme/pagini, cititorul va avea, în coninuare, mai cu seamă o plăcere de tip detectivist: ia să văd ce variațiuni cunoaște intriga următorului poem, ce personaje noi propune, ce alte exerciții de desfrînare/ erotizare a limbajului ș.a.m.d.

Mecanica femeilor are adesea ceva trist atunci cînd nu-i descrisă de genialul, transargoticul, hieratic-obscenul Luis Calaferte. Prefer textele sclipitoare, analogice, simbolice, evanescente din Călăul harnic, în defavoarea acelora abandonate fluxului prozaizant ori juxtapunerilor logoreice. Cartea cea mai nouă a lui Alexandru Petria e o lectură plăcută, capabilă să alunge monotonia zilelor de birou, minutelor pierdute în taxi sau autobuz. V-o recomand.

Ștefan Manasia

Revista Tribuna, nr. 252, 1-15 martie 2013

Fără titlu

Martie 9, 2013

Gabriel Andreescu: „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”

De vorbă cu filozoful Gabriel Andreescu

 

Alexandru Petria: – Stimate Gabriel Andreescu, aţi fost printre puţinii dizidenţi anticomunişti de la noi. E o falie între speranţele dumneavoastră de dinainte de 1989, în legătură cu viitorul, şi ce se întâmplă acum?

Gabriel Andreescu: – Speranțele de dinainte de 1989 reflectau naivitatea mea. ”Dacă va fi liberă, România va înflori”, am spus în finalul unui interviu care s-a difuzat în Franța, pe TV5, în luna iunie 1989, în timp ce făceam greva foamei la București.

Or, România este liberă și nu arată deloc asemenea unei grădini. Imaginam, imatur, că prăbușirea regimul comunist ar fi suficientă ca să elimine nedreptatea, chinuirea zilnică a oamenilor, umilirea lor, ipocrizia… (termenii în care gândeam eu înflorirea României).

Văd însă partea plină a paharului. Viața e în mâinile noastre, ne putem apăra de abuzuri – cam greu, dar se poate -, avem acces la miliarde de lucruri, căci beneficiem nu doar la democrație, ci și de saltul făcut de civilizația cărții, Internetului, Facebook-ului, Smart-phonului, a călătoriilor prin lume…. Din această a doua perspectivă, ”viitorul” imaginat în anii `70-`80 este cu mult depășit de realitățile actuale. Copiii și tinerii nici de astăzi nu-și pot imagina cum se trăia într-o lume fără acces la informație și comunicare, în care mai totul era programat de alții.

Niciodată nu am sperat că voi avea parte să văd prăbușirea comunismului. Mă bucur în orice moment când îmi aduc aminte. Deci nu e cazul să vorbesc despre o ”falie”.

– Merită să-ţi rişti viaţa pentru nişte idei, când marea majoritate a populaţiei este inertă?

– Ideile nu sunt lucruri periferice, adăugate altora, palpabile, cele pentru care ar merita să trăiești.

Nu am riscat pentru idei, ci pentru ”trăiri”, ceva ce dă conținut existenței. Îmi păsa de oameni. Cum să nu merite ”să riști”? Este groaznic să treci prin această unică viață asumând condiția de sclav. Regimul comunist trata omenii ca pe sclavi. Într-unul din eseurile trimise în străinătate în 1987 am teoretizat ideea că ”regimul totalitar și personal din România condusă de Nicolae Ceaușescu are caracterul pregnant al unui caz de neosclavagism”; ”Cultul personalității din anii `80 a dus la degenerarea relațiilor sociale până la o sărăcie infamantă: relațiile dintre o populație de sclavi și câțiva stăpâni. Aceasta este marea culpă împotriva societății de care, în oglinda adevăratei istorii, Nicolae Ceaușescu și mandarinii săi nu vor fi absolviți” .

Și astăzi interpretez lumea de dinainte de anul 1989 în același fel. Faptul că marea majoritate a sclavilor era inertă nu oferea ”argumentul” să urmez un asemenea model. Gândeam că oamenii sunt fragili. Eu nu eram – sau nu voiam să fiu.

– În special pentru cei mai tineri, povestiţi-mi despre anii dumneavoastră de luptă, sună cam patetic, dar are acoperire în realitate, cu regimul lui Ceauşescu.

– La început lucrurile arătau ca o insubordonare. Mergeam la bibliotecile străine, aveam relații cu oameni care xeroxau cărți de yoga și alte materiale interzise în România, păstram contacte cu alții care emigrau sau emigraseră (în acest caz prin corespondență), vorbeam copiilor de realități, și nu de fantasmele propagandei, la ora unde eram diriginte. Am avut două anchete, în 1979 și 1980, când ofițerii de securitate mi-au cerut să renunț la asemenea comportamente. Am refuzat. La începutul anilor `80 am reușit să obțin un sprijin la Institutul Goethe german. Pe această cale am început să trimit pe adresa ”Europei Libere” date despre violări ale drepturilor omului în România. Le primeam de la bunul meu prieten Teodor Vulcan, la rândul lui intermediar. Prin el am cunoscut-o pe disidenta Carmen Popescu, care tocmai ieșise din închisoare, o ființă absolut remarcabilă.

În perioada 1986-1987 am elaborat eseuri care denunțau regimul, ajunse la ”Europa Liberă” (printr-o scrisoare, directorul postului, Vlad Georgescu, a confirmat), iar din august 1987, și la Teodor, care emigrase atunci în Statele Unite. Pe 24 decembrie 1987 am fost arestat în timp ce-i dădeam unui diplomat mai multe texte anticeaușiste. Mi s-a montat o acuzație de ”acte de trădare”, am fost scos însă din sediul Securității pe 27 ianuarie 1988, pentru a fi cercetat în stare de libertate. În vara anului 1988, am reușit să trimit primei conferințe internaționale organizate de Solidarnosc la Cracovia, prin Ambasada americană, un text acuzator la adresa regimului – fusesem invitat; evident, nu am avut cum ajunge. Materialul a fost publicat. De la sfârșitul lunii mai 1989, am intrat timp de 15 zile în greva foamei ca protest împotriva situației drepturilor omului în România. Am scris atunci un text care a contat, ”Le devoir d`ingérence” (datoria de a interveni), pus pe masa întrunirii CSCE de la Paris și apărut în cotidianul Libération (de unde a fost preluat). Argumentam necesitatea intervenției democrațiilor occidentale în ”afacerile interne” ale regimurilor comuniste – când sunt încălcate drepturile omului.

Am dat între timp mai multe interviuri unor ziariști francezi ajunși la București, iar în august 1989, unuia american. După ultimul, institutul unde lucram m-a trimis la un punct de observație al său, la Gura Portiței. Aveam copii, an refuzat. Am lucrat o perioadă la sere, până la urmă am ajuns în domiciliu obligatoriu la Buzău. Pe 22 decembrie, dimineața am fost adus la sediul Securității din Prahova, s-au făcut actele de arestare, am revenit în celulă, … la ora 12:00 gardianul a venit spunându-mi: ”Sunteți liber”.

Sunteţi catalogat ca filozoful dizidenţei…

– Eseurile anticomuniste din 1986-1987 conțineau, pe lângă mesajul politic, gânduri asupra unor teme cum ar fi: ce face un om să spună nu regimului?; să-și asume statutul de disident?; care sunt argumentele care-l conving  pe cineva să urmeze o viață de protestatar, cu toate consecințele, pentru el și cei apropiați? Aceste chestiuni, cu supoziții sociale, sunt în fond de natură existențială. Cer o conceptualizare, o filozofie. Am trimis eseurile în Occident, rând pe rând, pentru a fi grupate într-un volum cu titlul ”Spre o filozofie a disidenței”. Propunerea însoțea ultimele file de manuscris în momentul când am fost arestat.

Cartea ”Spre o filozofie a disidenței” a apărut după revoluție, în 1992. Se adaugă un detaliu mai mult sau mai puțin amuzant: conform unui text apărut în ”Cartea albă a Securității”, fosta instituție care ne cotrobăia prin viață îmi alesese drept nume de cod ”Filozoful”.

– Sondajele de opinie o demonstrează, mulţi regretă perioada Ceauşescu. De ce?

– Mulți regretă ? Este absurd. Mulți ”zic că o regretă”. Ar fi de verificat, câți ar semna pe o cerere care i-ar aduce înapoi, la standardele timpurilor apuse (mai puțin vârsta), în locul celor de astăzi. Dacă s-ar întoarce la viața de altădată, sunt sigur că ar face repede cereri disperate, să li se dea pașaport pentru lumea pe care o părăsiseră amăgiți de nostalgii ridicole.

Spun deci că sondajele nu reflectă regretul față de trecut, ci sintetizează amestecul de trăiri și (ne)înțelegeri ale respondenților: protestul față de ce li se întâmplă în prezent, nostalgia pentru ființa de odinioară, raționarea asupra lumii din jur ; (ne)știința de a utiliza etichete politice.

”Regretul pentru perioada Ceauşescu” reprezintă și eșecul lamentabil al construcției unei etici și politici a trecutului în România. Ca și superficialitatea sociologilor care pun și repetă întrebări sociale importante fără să le exploreze cu adevărat conținutul, semnificația – permițând astfel manipularea socială a rezultatelor.

– Oare doar sociologii să fie de vină? Nu cred.

– Nu am spus „vină”. Ci superficialitate. Dacă ar exista o mai bună finanțare a cercetării ce privește felul în care trecutul ne condiționează viața astăzi, și sociologii ar face o treabă mai bună. De altfel, aș folosi cuvântul „vină” cât mai rar.

Ba, în general, eu l-aş folosi. Altfel nu îi depistezi pe cei în culpă şi, la o adică, n-ai cum să vorbeşti nici de iertare. Dar nu e răspunderea, haideţi – nu folosesc cuvântul vină, a clasei politice, a proastelor guvernări?

Nici măcar ”răspunderea”. Ci ”responsabilitatea”. Se aplică și la nivel individual, și colectiv, este mai conceptualizată. Termenul ”vină” sună moralizator și în general este prost gândit (de comparat ”vina unei comunități” și ”responsabilitatea unei comunități”).

Înainte de revoluție am teoretizat tema fragilității oamenilor. Ideea implicită era că lipsa de libertate de-responsabilizează oamenii. Nu poți să le ceri să se lupte cu un regim criminal. Am continuat mult și după 1989 să privesc în jur prin aceeași lentilă. Sufeream pentru ce se întâmpla celor apropiați și nouă tuturor. La un moment dat am realizat: oamenii sunt totuși responsabili. Sunt liberi. Își pot lua destinul în mână. Suportă consecințele faptelor lor. Ideea că individul este responsabil pentru opțiunile sale mi-a adus liniștea – căci nu sufăr pentru ce mi se întâmplă mie.

Responsabilitatea legată de o poziție de putere publică adaugă sensului ei moral conotații politice și juridice. Clasa politică este, prin natura ei, ”cea mai responsabilă”. Dar a arăta tot timpul cu degetul la ”proasta guvernare” nu e o soluție. Este ca și cum ai fi de acord să dai statului și clasei politice o și mai mare putere, cu condiția să o folosească cinstit. Plus că omul se refugiază în logica țapului ispășitor. Societatea românească suferă de obsesia că întotdeauna e de vină altcineva : din afara sau din interiorul țării, de sus sau de jos, din față, din spate. Un fel de refren colectiv. O regresie la stadiul infantil. Ei bine nu: suntem liberi și deci contribuim substanțial la felul cum ne facem viața.

– Şi responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 n-au plătit pentru vina lor… Ne râd în nas.

– Poate nimic nu separă mai mult România de țările foste comuniste decât continuitatea elitelor comuniste la noi. Mulți deplâng preluarea puterii de către eșalonul doi al regimului în decembrie 1989 și-l văd ca Marele Rău. Având în vedere situația din România, nici nu era posibil altfel. Cine să fi fost în stare să umple vacuumul de putere ? Cum își puteau permite oamenii care aduseseră populația la disperare să asiste docili la judecata populară ?

Marea temă nu este de ce Ion Iliescu, Victor Stănculescu și oamenii lor au câștigat puterea. Ci faptul că nu le-a fost luată înapoi mai târziu. În primele luni, populația s-a lăsat cumpărată cu portocale și banane. A ales la 20 mai 1990 o listă de foști nomenclaturiști. A jubilat ascultând cuvintele imunde adresate Doinei Cornea și lui Corneliu Coposu, ori aberațiile ce-l priveau pe Ion Rațiu.

Nici măcar nu se poate spune că oamenii erau vinovați. Cum să ceri scorușului să fie frasin, iar cornului, alun?  A trecut 1990, 1991 … Instituțiile s-au întărit, informațiile s-au răspândit, libertatea dădea fructe, statul devenea parte a Consiliului Europei, prima organizație autentic pan-europeană. Dar dreptatea în ce privește tratarea regimului ilegal și criminal, deci și a oamenilor lui, nu a fost făcută și și nici nu a început să se facă. Și astăzi, după 23 de ani, Ion Iliescu și Ilie Merce sunt parlamentari, Teodor Meleșcanu conduce Serviciul de Informații Externe, apar dosare de rețea ale unor judecători de la Curtea Constituțională , Consiliul Suprem al Magistraturii și Curți de Apel. Lui Adrian Păunescu i se face statuie. Mai nou, Iulian Vlad și fostul său șef de cabinet, Aurel Rogojan fac turneuri triumfale la Cluj, Oradea, Târgu Mureș, Craiova etc. întâmpinați de săli pline – ale unor instituții publice. Populația se complace să stea la masă cu păpușarii unui regim criminal și ilegal. Este o mare responsabilitate istorică. Pentru faptul că-și tratează atât de mediocru trecutul plătește, de fapt, în fiecare zi.

O responsabilitate particulară revine intelectualilor, mai în măsură să dea sens lumii în care trăiesc. Prea mulți s-au situat față de trecut lamentabil. Dacă, din motive încă ascunse, unii s-au dus cu arme și bagaje în tabăra lui Ion Iliescu din primele luni ale anului 1990, alții, adversarii primilor, au instrumentat trecutul în anii 2000. Au pus pe fruntea victimelor comunismului eticheta colaboraționismului, s-au pretat la campanii de decredibilizare împotriva unor oameni care contau pentru adevărul istoric. Dacă responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 ne râd în nas, o fac și pentru că etica și politica memoriei au fost instrumentalizate de campionii rezistenței prin friptură și ai civismului caviar.

Putem să discutăm că intelectualii publici, dintre cei cu vizibilitate, prin partizanate, şi-au întocmit propria agendă, pentru beneficii personale, întorcând spatele problemelor reale  din societate… Grupul de Dialog Social… L-aţi condus o perioadă, aţi plecat de acolo…

A discuta cu folos despre intelectualii publici înseamnă a nu-i trata în bloc. Nici despre Grupul pentru Dialog Social nu putem vorbi ca despre ceva unitar și, oricum, a evoluat considerabil în timp. Este de regretat absența unei monografii a GDS, mult mai bogat decât etichetele cu care este asociat.

Grupul a fost inițiat de istoricul Mihnea Berindei, care, ajuns în 24 decembrie 1989 la București, a dat telefoane celor pe care-i apărase din Franța. Ne-a pus în contact unii cu alții – toți ne știam din auzite, doar unii direct. Deși nu a fost membru al GDS, a contribuit considerabil la afirmarea sa, și nu doar prin ajutoarele materiale, prin conexiunile cu Occidentul pe care le-a asigurat, atât de importante, dar și prin temele introduse, prin experiența atitudinii și procedurilor democratice pe care cei din interior nu le exersaseră. Este ceva ciudat în faptul că Mihnea Berindei nu a fost cooptat ca membru al GDS. În primii ani, am propus primirea lui în Grup, unii colegi au susținut că acest statut este de acordat doar celor care au fost în țară în ultimii ani ai comunismului. Or, văd că Vladimir Tismăneanu a devenit membru, deși nici el nu îndeplinea cerința – și nu a avut vreun rol în apariția și afirmarea GDS.

Este greu să delimitezi, în perioada importantă, a primilor ani (și mai ales a primelor luni) prezența socială a GDS ca și grup și atitudinea ori activitatea membrilor săi. Pentru o perioadă de timp, GDS a jucat un rol istoric în semnificarea derapajelor noii puteri și delegitimarea ei, de asemenea, în susținerea respectului interetnic și în particular, a empatiei față de minoritatea maghiară – testul dramatic al noii democrații. A promovat și a dat prestanță, în spațiul public, ideii de societate civilă. Grupul a realizat puțin din ceea ce ar fi putut face, dar enorm în raport cu ceea ce însemna o asociație postdecembristă. Funcționa ca un organism colectiv: permitea o descriere ideologică și intelectuală unitară, deși membrii care contau erau în fond foarte diferiți. Doar câțiva, foarte puțini, au venit cu arme și bagaje la GDS să se dedice obiectivelor Grupului. Am fost printre ei. Printre cei care au determinat viața GDS i-aș numi pe Stelian Tănase, prin lansarea revistei 22 și neastâmpărul lui politic; Alin Teodorescu, primul președinte – doar că agenda lui, judecată în raport cu cariera de afaceri și politică ulterioară, ridică semne de întrebare; Mariana Celac, prin atenția acordată vieții reale într-o comunitate mai ales livrescă. Doi istorici, Radu Popa, decedat din păcate în februarie 1993, și Andrei Pippidi, au oferit, alături de Mihnea Berindei, o binevenită siguranță în delicata așezare a României în raport cu perspectiva asupra trecutul recent sau mai depărtat. Faptul că membri ai GDS erau foști disidenți precum Doina Cornea și Radu Filipescu a legat pentru totdeauna GDS de tema Securității și a noilor servicii – de-ar fi să amintesc importanța deschiderii de către Grup a cazului Gheorghe Ursu. Prestația mediatică – sabotată cât se putea de către leadership-ul FSN -, în care excelau Gabriel Liiceanu sau Alexandru Paleologu, a impus. Unii dintre membrii GDS care au ajuns în poziții de demnitate – Mihail Șora, Dan Petrescu, Sorin Antohi – au păstrat legătura cu Grupul, fapt care a amplificat suprafața sa socială. Au contat mai mult decât se poate închipui oamenii care au oferit GDS ajutorul lor: juristul de mare calitate intelectuală, Doru Cosma, surorile Crina și Dorana Coșoveanu ș.a.

Apreciez ethosul etic al acelor ani. Membrii GDS, așa diferiți cum erau, unii mai egoiști, alții mai puțin, chiar și cei obsedați de ei înșiși, au reușit să se completeze și să realizeze ceva cu rost. De atunci, lucrurile au evoluat sistematic. GDS ca atare s-a diluat și a crescut importanța revistei 22 a cărei prestanță culturală datorează mult Gabrielei Adameșteanu. La mijlocul anilor `90 au început distanțările ideologice în cadrul Grupului, la sfârșitul deceniului, GDS deja era altul. Astăzi, Grupul pentru Dialog Social nu mai are nimic din identitatea lui de la început. Rămâne o etichetă pusă în valoare de câțiva membri care-l văd un pur instrument personal. Iar în ce privește marele teme ale eticii publice, pe care încă și le arogă, distanța dintre realitate și pretenție este șocantă. Poate înșela și lista membrilor de pe site-ul organizației. Foarte mulți, începând cu dna Doina Cornea, au întrerupt complet contactul cu GDS.

Oricum, exemplul Grupului pentru Dialog Social demonstrează că viața umană și intelectuală chiar și într-o comunitate restrânsă poate fi ușor ratată prin simplificare. Sper într-o monografie a GDS onestă și bine gândită.

Nu vi se pare grăitor că toţi dizidenţii aţi fost marginalizaţi de cei care se pretind intelighenţia naţiei? Nu mă refer doar la GDS.

– Disidenții se pot marginaliza ei înșiși prin retragere, prin neadaptare la noile realități, prin trăsături de personalitate care nu îmbie la prietenie.  Testul atitudinii față de foștii disidenți este dat de interpretarea rolului lor în trecut. Nemulțumirea, chiar motivată, față de poziția sau comportamentul lor de astăzi nu are de ce să le șteargă meritele istorice. Un caz tipic este Goma, a cărui lipsă de decență i-a afectat pe mulți de vreo două decenii. Am văzut că unii au început să-l ”uite” când fac lista rezistenței anticomuniste.

Când descoperi ce săli pline fac astăzi foștii ofițeri ai lui Iulian Vlad și echipa sa, începi să te întrebi de ce nu există un interes al universităților, al unor instituții locale, pentru organizarea unor întâlniri cu disidenții de altădată. O explicație posibilă este lipsa de relevanță a caracterului într-o societate ca a noastră. Zece poante bune atrag mai mult decât dramele existențiale. Am în minte și o istorie care-mi stă pe umeri. GDS fusese gândit ca adunând capitalul de demnitate anticomunistă. Or, Grupul nu l-a cooptat pe Vasile Paraschiv. Un om extraordinar, cu o viață tulburătoare (nici un alt rezistent al anilor `70-`80 nu a trecut prin ce a trecut el). Nu a ajuns în GDS întrucât nu făcea parte din ”elită” (era ”doar” muncitor). Ideea că ființa omului reprezintă nu doar o valoare în sine, dar are și relevanță într-o comunitate chemată să modeleze lumea postcomunistă, nu a trecut prin mintea GDS-iștilor. Reproșul mi se adresează, evident. Ca membru al GDS, am fost lipsit de consecvență, în ce-l privește pe Paraschiv. Aveam contacte cu el în acele vremuri.

Disidenții i-au frustrat pe mulți. Au avut o notorietate excepțională în anii comunismului, au primit după revoluție, o scurtă perioadă, aclamațiile populației. Până și Ion Iliescu s-a simțit obligat să-i propună pentru Consiliul Frontului Salvării Naționale. Or, dacă ar fi știut că regimul cade în decembrie 1989, câți nu și-ar fi luat inima în dinți și ar fi perorat împotriva comunismului pe undele Europei Libere. Măcar de prin luna noiembrie … Posibil, aceasta explică cum le vânează unii și alții orice greșeală. Îmi amintesc o intervenție a dnei Doinei Cornea în cazul lui Adrian Sobaru, când acesta s-a aruncat de la balconul Parlamentului. Cred că pentru mai mulți, interpretarea acelui gest, ca unul de sacrificiu, era nepotrivită. Dar una este să îți exprimi o altă opinie, alta este ”lecţia” pe care i-a dat-o atunci un moralist îndoielnic ”ca de la un ilustru profesor la un elev merituos, dar recalcitrant” (citez un comentator).

Paul Goma lipsit de decenţă?  

– Cel puțin de prin anii `90, Paul Goma a revărsat acuze la adresa unor oameni care l-au ajutat, a unor foști prieteni care nu deveniseră altfel decât fuseseră altădată, a unor personalități culturale care pur și simplu aveau alte idei. A falsificat istorii și a folosit cuvinte care dor. ”Cearta” cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca este cea mai cunoscută. Da, foarte multe dintre manifestările lui au depășit limita decenței. Șocante la el au fost în special exhibarea unor intimități, pretenția de a da lecții ca autoritate intelectuală.

Acestea puteau intra în categoria bătăliilor private, fără prea mare miză publică, în umbra rolului pe care l-a avut în anii `70-`80. Se poate avea în vedere și vârsta lui Goma când a început bătălia împotriva tuturor. Intrarea în subiectul Holocaustului din Basarabia-Transnistria, fără un exercițiu conceptual, a generat alte complicații. A fost acuzat de antisemitism, a reacționat amplificând greșeala.

N-am cum să fiu de acord cu dumneavoastră. A fost probabil decent Gabriel Liiceanu, care i-a ars tirajul unei cărţi? Sau cei care l-au atacat constant, fiind deranjaţi că Goma este o oglindă neiertătoare, exasperantă?

Nu e clar cu ce nu sunteți de acord. Faptul că a scormonit în chestiuni private, cum o persoană decentă nu face? Că și-a asumat o ascendență intelectuală care, evident, nu i se potrivește? Sunt fapte. În ce privește arderea tirajului unei cărți semnate de Goma, de către patronul Humanitas, nu știu. Nu mă pot baza pe cuvintele lui Goma. (Iată ceva de care sunt sigur.) Amintirile mele spun că Goma s-a bucurat de multă recunoaștere, de foarte multă simpatie; înainte de 1990, în tăcere, apoi și public. Cărțile lui apăreau continuu, la o mulțime de edituri. A fost atacat, dar de oameni care nu aveau credibilitate. Cel puțin în comunitatea intelectualilor din Grupul pentru Dialog Social s-au atașați lui a primit constante semne de considerație. Până când a încălcat acel pact, să-l numesc, al rezonabilității. Iată acest caz: Ion Bogdan Lefter a scris în Observator cultural un text substanțial despre literatura lui. Unul pozitiv, dar mai ales, unul care împingea înainte înțelegerea scriiturii sale. La câtva timp, Goma l-a dat în judecată pe critic, fără motiv, așezându-l pe o listă lungă de reclamați.

Oglindă neiertătoare, exasperantă? Este și acest lucru adevărat. Doar până la un punct.

Nu e locul să stabilim unde e punctul respectiv. Îl admir pe Goma, aşa că n-o să ajungem la un numitor comun. Aţi publicat recent „Cărturari, opozanţi şi documente“, care are subtitlul „Manipularea Arhivei Securităţii“. De ce merită citit volumul?

– Admirația nu implică rabat de la discernământ. Paul Goma a dat anvergură vieții sale. Nu exprimam vreo adversitate.

Volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ a finalizat peste 10 ani de cercetare. Îmbină investigația empirică sistematică cu analiza sistemului normativ. Așează interpretarea contactelor unor personalități culturale cu Securitatea și manipularea acestei teme în contextul mai general al eticii și politicii memoriei. Cartea face trecerea de la bârfa despre ”cine a colaborat, cine nu a colaborat” la descifrarea raporturilor dintre oameni și instituțiile opresive care doreau să-i folosească. Înlocuiește atitudinea vulgară a procurorului: ”cu cine te-ai întâlnit, de ce ai pus asta pe hârtie”, cu o perspectivă umanistă asupra condiției omului într-un regim menit să-i strivească. Oferă un ghid de evaluare a responsabilităților pentru ce ni s-a întâmplat sub comunist.

Dincolo de faptul că răspunde unor întrebări concrete de istorie culturală într-o dezbatere aflată la stadiul de păreri, volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ schimbă standardele, cadrul discuției.

Am văzut câteva reflecții pe marginea cărții. Multe repetă ce se spusese și înainte privind colaboraționismul unor personalități culturale. Până acum, excepție au făcut Cosmin Ciotloș și Nicolae Manolescu: tema nu este bârfa, ci manipularea arhivei. Mi se pare de-a dreptul straniu ca oamenii să se exprime asupra conținutului unor documente pe care nu le-au văzut niciodată. Să preia drept autoritate gândirea unei ziariste care a citit câteva documente. Specialitatea mea inițială sunt științele exacte (Fizica). Am lucrat zece ani în cercetare. În domeniul meu este de neimaginat ca cineva să facă afirmații despre lucruri neverificate. Să își asume o autoritate, indiferent de nivelul de recunoaștere științifică pe care o are, într-o chestiune care iese din sfera sa de investigație.

Dar cum stau într-adevăr lucrurile? De exemplu, Adrian Marino a turnat la Securitate?

– Cercetarea dosarelor probează convingător următoarele lucruri: Marino a avut o ținută demnă în timpul anchetei și în perioada închisorii; a încercat protejarea cunoscuților și a promovat ideile la care ținuse toată viața. S-a încercat racolarea lui, dar fără succes. În timpul anilor de domiciliu obligatoriu s-a consacrat studiului, urmând un program foarte riguros. S-a inițiat din nou racolarea lui, prin șantaj – încălcase regulamentul depășind limita în care avea voie să se deplaseze. El a respins propunerea. Ofițerii de securitate i-au deschis un proces penal, dar acesta a fost stins datorită trimiterii de către Marino a unor petiții la autoritățile centrale în care reclama cele întâmplate.

Ajuns la Cluj, s-a dedicat complet activității culturale. Experiențele din perioada recluziunii și datele din acel moment îi demonstraseră că opoziția politică față de regim nu putea avea niciun rezultat. Succesele în plan intelectual i-au permis intrarea în Uniunea Scriitorilor, realizarea unor contacte în străinătate: mai întâi prin corespondență, apoi, în urma invitațiilor, directe. A fost urmărit constant, din momentul anchetelor din 1949 până în decembrie 1989. Au fost deschise mai multe dosare de urmărire informativă pe numele lui. Urmând o practică curentă, ofițerii care-l supravegheau i-au fabricat și un dosar de rețea. Așa zisele delațiuni puse pe spatele lui Marino sunt materiale produse de ofițerii de securitate care trebuiau să-și completeze dosarele inventate. Singurele note olografe rămase de la Adrian Marino sunt rapoartele făcute pentru Uniunea Scriitorilor după întoarcerea din străinătate, obligatorii, căci pleca afară prin Uniune. Conțin exclusiv referiri la activitatea avută în timpul călătoriei și propuneri pentru afirmarea culturii autohtone autentice în lume.

Dosarele confirmă ținuta publică a lui Marino: un om demn, independent, curajos. Manipularea documentelor din Arhiva CNSAS, menită să-i păteze viața, este o acțiune odioasă, a unor oameni lipsiți de sentimentul onoarei.

Cristian Teodorescu spune: „Mi-ar fi plăcut dacă Andreescu ar fi arătat în cartea sa aceeași înțelegere și față de Alexandru Paleologu și de Noica, așa cum are față de Marino, de Mihai Botez, de Vasile Vetișanu și de Nicolae Balotă. Își propune asta, dar luîndu-se la harță cu prietenii în viață ai lui Noica și-ai lui Paleologu, dintre care cîțiva sînt adversari declarați ai lui Marino, îi mai pune la rotisor și pe cei despre care el însuși admite că au fost victimele securiștilor. Despre Noica susține că ar fi venit în întîmpinarea celor care-l supravegheau, făcînd exces de zel cînd i se cereau informații, deși tot el admite, cînd scrie despre Marino, că securiștii aveau obiceiul să se laude cu puterea lor de convingere asupra celor pe care-i luau la întrebări. Adică ceea ce la Marino e valabil ca scuză, în cazul lui Noica nu mai funcționează?”(articolul „Cum batem morții să se învinețească viii” din „Caţavencii”, 11 februarie)

– O surpriză din lumea literaților… Am aflat despre critici (nu puțini) care fac recenzii la cărți pe care nu le citesc; sau doar le frunzăresc. În cadrul intelectual unde m-am format, așa ceva părea o oroare. Nu simt altfel astăzi, deși standardele s-au relaxat dramatic – de-ar fi să vorbim despre lunga serie de plagiate; și nu furtul unei idei, ci jumătate de cărți sau cărți întregi.

Să înțeleg, pe aceeași linie de idei, că domnul Teodorescu se exprimă despre o carte pe care nu a consult-o? Nu a existat o atitudine de un fel față de Noica și Paleologu, o alta față de Marino, Balotă etc. Cazurile sunt însă diferite, consecințele asemenea. Puteam interpreta susținerea lui Noica: ”libertatea nu de a face ce vrei, ci libertatea de a face”, decât că reia cel mai sumbru conţinut dejist? Semnificația pasajului este copleșitoare. Dar capitolul despre Noica povestește și emoția cu care am descoperit fața lăuntrică a filozofului. De ce oare să fi explorat complexul Stockholm, în ce-l privește? Lipsă de bunăvoință să arate cuvintele ”una dintre cele mai dramatic-înalte poveşti despre viaţa unui om vânat de sistemul poliţienesc al comunismului?” Îl pun pe la rotisor scriind: ”Marea surpriză a dosarelor de Securitate este a-l dezvălui pe Noica drept … un om de o corectitudine şi o blândeţe covârşitoare”? În sfârșit, falsifică ceva punerea în oglindă a cazurilor Balotă-Paleologu? Comentariile dlui Teodorescu trădează (iar dacă a citit-o, mistifică) conținutul cărții.

Altceva este și mai semnificativ în comentariile scriitorului: presupozițiile. Domnia sa își închipuie că, atunci când scriu despre Noica, răstălmăcesc faptele pentru a mă lua la harță cu prietenii lui de-o viață. Că scuz pe unii și acuz pe alții în funcții de amiciții și adversități. Or, chiar cred în mesajul lui Voltaire: să fii gata să lupți ca adversarii tăi să aibă dreptul să se exprime (lăsând la o parte faptul că tratarea unuia și altuia drept adversari este nefericită).

Ce-l justifică pe dl Teodorescu să pună în spatele meu atitudini mediocre? Motivația că scriu pentru a mă răfui cu vreun adversar? Am luat distanță în ziarul în care scriam atunci când Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (pe care-i invocă fără să-i numească în articolul său) au fost atacați nedemn. Un alt exemplu? La un moment dat, Liviu Ornea a ținut să promoveze în Observator cultural două teze penibile: una a lui Vladimir Tismăneanu, care tratase observația privind responsabilitatea pe care și-o ia denigrând victime ale comunismului (adus în țară de familia lui) drept atitudine antisemită; o alta, a campaniei dusă de Andrei Pleșu și prieteni, de decredibilizare a mea, la începutul anilor 2000. Întâmplător, tocmai atunci aveam în studiu dosarul de urmărire informativă al tatălui său din care anumite pasaje sugerau semnarea unui angajament la Securitate. Am atras atenția celor de CNSAS că trebuie să existe și un dosar de rețea. Încurcați, mi l-au adus. Într-adevăr, exista și dosarul, exista și angajamentul.

În logica dlui Teodorescu, urma să ”i-o întorc” lui Liviu Ornea, eventual să declar, cu citate pe masă (angajamentul, dosarul de rețea) că e firesc ca fiul unui informator al Securității să aibă atitudinea pe care o are față de un fost disident care se luptase cu Securitatea etc.

Doar că bietul Zigu Ornea semnase angajamentul la strâmtoare: iar absența delațiunilor și mai ales iritarea cu care ofițerul de legătură îl acuza în alte note de refuzul colaborării demonstra perfect că nu a dat curs documentului. Paradoxal, tocmai dosarul de rețea îl exonera pe dl Ornea. Chiar aceasta am și scris într-un articol de presă. Liviu Ornea mi-a trimis un email, mă întreba dacă totuși nu există alte dubii… Nu erau, l-am liniștit. Mi-ar fi rușine de mine însumi să falsific o cercetare cu scopul de a răspunde tentațiilor subiective.

Or, în Cațavencii, dl Teodorescu comentează cartea acuzând arbitrar (dar implicit) onestitatea autorului. Insistența cu care colportează și astăzi, după publicarea unei cercetări riguroase, mesajul: ”a ieșit la iveală că fostul deținut politic Adrian Marino a avut oarece relații cu Securitatea” nu-i face onoare.

– Domnule Andreescu, puteţi să-i iertaţi pe cei care v-au turnat la Securitate? 

– Serviciul Român de Informații a susținut că dosarul meu de urmărire informativă a fost ars la revoluție. Oricum, trebuie să existe un dosar microfilmat, cel inițiat pe la mijlocul anilor 70, acoperind și începutul anilor 80. Pe de altă parte, sunt multe argumente care dezmint poziția SRI. Am explicat subiectul în volumul meu L-am urât pe Ceaușescu. Ani, oameni, viață (Polirom, 2010). Rămâne faptul că până în acest moment nu am ajuns la dosarul meu de securitate deși îl tot cer de la începutul anilor 90. Nu-mi știu deci ”turnătorii”.

Că au existat, cu siguranță. Nu realizez însă ce înseamnă ”să-i iert”. Nu pot intra în postura cuiva ”care iartă”. Ce au făcut ridică o problemă de conștiință a lor cu ei înșiși, nu cu mine. Altfel, este posibil să-i înțeleg, ce au scris unii poate îmi va displace, unele situații mă vor determina să-i căinez. Detaliile delațiunilor și ale contextelor lor sunt decisive pentru atitudinea față de cum au acționat autorii.

Ce mai aveţi în lucru?

– Lucrez pe mai multe ”șantiere” simultan. Am nevoie de ani buni de frecventare a unei teme ca să simt că o stăpânesc. Trebuie să se maturizeze și acea noutate care merită lumina tiparului. La prima carte, Sistemele axiomatice ale logicii limbajului natural. Funcții și operaționalizare, am lucrat din 1978 până în 1985 (am dat-o la Editura științifică și enciclopedică, a primit evaluări bune; având în vedere statutul meu pe atunci, a putut fi publicată de abia în 1992).

Între șantierele amintite, trei se vor mai finaliza sigur în acest an. Săptămânile următoare trimit la Polirom un volum despre represiunea MISA. Am avut prima investigație a acestui caz în 1996. Am scris mai multe studii și rapoarte pe subiect, mai ales după anul 2004, anul de vârf al represiunii. Acum este gata. Ar fi prima monografie românească despre un fenomen de încălcare a drepturilor omului (și la ce dimensiune!), tratat în paradigma drepturilor omului. Cartea conține când raționamente relativ tehnice, în termenii dreptului, când istorii și mărturii pline de emoție umană. Este un gen de carte care poate fi citită pe bucăți.

La volumul ce reunește scrisori către Europa Liberă, perioada 1986-1989 (primul a apărut în 2010, cu scrisori din anii 1979-1985), pe care îl editez împreună cu Mihnea Berindei, mai este de finalizat introducerea. Bănui că va fi publicat până în vară.

Urmează, în ordinea priorităților, o carte privitoare la ”rezistența prin cultură” în România.  Am termenul limită luna septembrie 2013. Ar fi mai corect să spun că subiectul ”rezistenței prin cultură” a fost doar punctul de plecare. Am descoperit, la primele incursiuni în cazuistică, că ceea ce înțelegem noi prin această sintagmă intră într-un complex larg de atitudini (refugiul în cultură, sustragerea prin cultură, recuperarea prin cultură etc.) Uneori, alegerea unei formulări sau alteia depinde doar de instrumentalizarea comportamentului sub comunism. Ca urmare, cartea va conține și un capitol despre instrumentalizarea etichetei ”rezistența prin cultură”.

Despre alte teme în lucru, după luna septembrie 2013.

Aţi condus o lungă perioadă Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH). Cum stă la această oră România în ce priveşte respectarea drepturilor omului?

– Noi ne raportăm continuu, firesc, la lumea de până la revoluție. Din perspectiva drepturilor omului, nu există comparație. Dar și față de realitățile de la începutul ailor `90, România din 2013 arată atât de diferit. Cu mult mai bună.

Or, dacă facem abstracție de reperele trecutului, totul se prăbușește. În raport cu standardele pe care noi le numim europene, dar care în fond sunt standardele oricărei lumi civilizate, situația drepturilor omului la noi e lamentabilă: generații întregi sunt îndoctrinate cu cea mai mizeră dogmatică religioasă, profitându-se de incultura părinților, copiii ajunși în spitale sunt legați de paturi, femeile care fac prostituție sunt violate, furate, bătute și chinuite de polițiști, oamenii în vârstă își pierd casele păcăliți de escroci, iar statul este în conivență cu astfel de situații, bărbați și femei care au ales un stil de viață diferit decât al celorlalți (vezi”Familia”, ”MISA” – nu mai explic cazurile) devin ținta vânătorii colective, oamenii sunt fie batjocoriți în văzul lumii iar insulta sau calomnia nu se plătesc, fie sunt sancționați pentru o manifestare a libertății de exprimare elementară  în democrație (vezi amendarea faptului banal de a ieși în stradă cu un poster protestând împotriva autorităților publice, a ridicării unui steag al identității etnice) etc.

Aș putea scrie o carte. Dar deja sunt multe altele înainte.

Pentru final: care credeți că au fost marile obstacole în calea evoluției culturale din ultimele două decenii?

– Ca o etichetă generală, lipsa de relevanță a atitudinii umaniste, diluarea discernământului intelectual.

Multe decurg din slabul prestigiu al umanismului, la noi. Începând cu oportunismul… Volumul lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, are meritul de a sugera că deriva tipică a intelectualilor de la mijlocul secolului nu a fost atât amețeala de stânga sau de dreapta, cât fuga după avantaje. Aș prelungi demonstrația până astăzi. Să zicem că pentru mulți, în perioada comunismului, ipocrizia asigura supraviețuirea. De ce și după revoluție? Imediat după 1990, un grup de intelectuali s-au ”aranjat” făcând servicii grupului Ion Iliescu (câțiva adunați sub titulatura „Societatea de Mâine”). În anii 2000, a fost inventată umbrela de zile bune pro-Traian Băsescu. Valoarea ei se măsura cu 26.000 de euro pentru publicarea unei lucrări de diplomă scrisă cu 30 de ani în urmă, cu 5000 de dolari pentru a face o prezentare la un simpozion oarecare – ca să ne referim doar la fața vizibilă a lucrurilor.

Greu de prevăzut a fost evoluția spre violență a exprimării din ograda intelectualilor publici. Păcatul original o fi fost polarizarea intelectualității pro și contra FSN, de la începutul anilor `90. Înfruntarea de atunci se desfășurase între frontierele unor mize politice. Amplificarea adversităților a continuat în anii 2000, penetrând în interiorul dezbaterilor de idei. Aș nota, ca referință, mobilizarea prilejuită de apariția Omului recent, când observațiilor critice li s-a răspuns cu referirea la vârstă, la familie, la gradul de inteligență, la ”oftică” etc. Un critic i-a plasat pe oponenții de idei în categoria patrupedelor care ”latră”. Valorile clasice ale comunității intelectuale precum fairplay-ul sau noblețea recunoașterii profesionale independent de antipatiile personale au devenit desuete.

Prin corelație sau nu, degradarea atitudinilor a fost convergentă cu debusolarea standardelor. Aș deplânge desemnificarea marilor eforturi culturale: mă gândesc la activitatea unor animatori culturali precum Ion Bogdan Lefter ori Liviu Antonesei, prezența în spațiul public a unor conștiințe enciclopedice (l-aș numi pe Ovidiu Pecican), sau rolul creatorilor ”noii culturi a democrației” – Mihaela Miroiu ar fi prima care îmi vine în minte. Aș sugera să se facă la un moment dat inventarul extraordinarului activism intelectual al oamenilor care și-au oferit viața în ultimele două decenii re-construcției ideatice a culturii democrației. Asigur că lista va fi impresionantă. Doar că munca lor are de înfruntat focurile de artificii, iar opera a fost înlocuită cu brand-ul. Cine face prozeliți? Un intelectual public care nu a putut crea altceva decât colecții de mici eseuri și articole a căpătat prestigiu de cărturar. Vânătoarea de titluri (”unul din cei mai mari filozofi”, ”unul dintre cei mai importanți autori de literatură personală” etc.) stă de pază la depozitul de resurse materiale și simbolice. Speculații deconcertante despre convergența dintre imaginarul lui Dante și al lui Einstein (Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante), despre conexiunea dintre fractali și gnosticism (Ultimul Culianu) ocupă recenziile entuziaste ale unor autori care nu posedă cultura științifică elementară.

La acest nivel de comentariu susținerile rămân impresii. Pentru a cuprinde cu adevărat temele ridicate este nevoie de o amplă documentare care să preceadă și apoi să intersecteze efortul reflexiv. Ar fi nevoie, s-ar spune, de noi studii, de alte cărți.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 252, 1- 15 martie

Gabriel Andreescu1

Februarie 26, 2013

27 februarie

27 februarie

 

cel mai anevoie de dereticat e

cu mine însumi în ziua de naştere – nu ştiu unde

are cotloane ciudate şi somnolente praful,

la încheieturi, în aluniţele de pe spate

& unde lumina de la geam e băţul prin gard la un câine

 

şi ca să-l şterg (la bilanţ),

cum peste balustrada unui balcon,

nu mă aplec periculos din mine?

Alexandru Petria

 

27 febrer

 

 el més pesat de fer la neteja és

en mi mateix el dia de l’aniversari – no sé on

té racons rars i la pols somnolenta,

en les juntures, en les pigues de l’esquena

 & on la llum de la finestra és el pal pel clos d’un gos

 

i per a esborrar-lo (al balanç),

 com damunt de la barana d’un balcó,

 no m’hi aboque perillosament?

 

Traducere în catalană de Pere Bessó

Februarie 24, 2013

Bani de la guvern pentru revistele literare

În urma scrisorii deschise https://alexandrupetria.wordpress.com/2013/02/06/scrisoare-deschisa-catre-domnul-prim-ministru-victor-ponta/ pe care am iniţiat-o către premierul Victor Ponta pentru salvarea revistelor Uniunii Scriitorilor, am aflat că Daniel Barbu, ministrul Culturii, a promis un sprijin guvernamental pentru rezolvarea situaţiei. Mulţumesc colegilor care şi-au pus semnăturile pe text.

Februarie 8, 2013

Radu Aldulescu: Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu

Interviu realizat de Alexandru Petria şi apărut în Tribuna http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/250de-net1.pdf

 

– Radu Aldulescu, eşti unul dintre scriitorii contemporani pe care-i prefer. Nu de azi, de ieri, încă din anii 90. Oare de ce?

– Dragul meu, îți mulțumesc pentru aceste elogii, dar mai ales pentru cititorul care-mi ești. În privința întrebării, răspunsul cred că numai tu poți săîl ştii.

– Am încercat şi eu marea cu degetul, ludic, să vedem dacă intuieşti. Pentru că eşti un scriitor născut, nu făcut!

– Acum, depinde ce înțelegi prin „făcut”. Eu aş vrea, spre exemplu, sa înţeleg „format”, şi-atunci sunt un scriitor „făcut”. Făcut de mediul în care mi-am trăit tinereţea şi care mi-a măcinat creierul până l-a transformat în romane. Şi mai sunt făcut de cărţile pe care le-am citit. Este ca în povestea aia cu 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie, adică sunt, hai să spun 1% născut şi restul „făcut” de şi pentru cititorul care sunt, repet, în sensul înţeles de mine al cuvântului.

– Mă gândeam la scriitorul care chiar are ceva de spus, neartificial, ne-scremut, care nu suplinește prin tot felul de tertipuri faptul că nu prea are ce să povestească.

– Ei, da, nu sunt făcut de curente şi cenacluri literare, ci sunt născut „din bube, mucegaiuri şi noroi”…

– Cred că e un avantaj, deși aduce a dezavantaj…

– Câtă vreme am cititori care mă includ pe lista preferaţilor şi cititorul care sunt spune că e bine ce scriu, vorbim doar de avantaje.

– Ce e scriitorul, Radu Aldulescu?

– Scriitorul, dragă Alexandru Petria, în caz că nu ai observat încă, este un specimen pe cale de dispariţie, pe care instituţiile culturale din România se luptă de două decenii împlinite să îl extermine.

– Și ce ar trebui întreprins ca să se schimbe situația?

– În ce mă priveşte, şansa stă în fuga de păcatul deznădăjduirii. Noi, scriitorii, nu avem dreptul să ne lăsăm, ci să continuăm să facem ceea ce ştim noi cel mai bine: să scriem. Cât putem de mult, cât putem de bine.

– Mă gândeam la ceva care să implice obștea scriitoricească, o reformare a ei, legi pentru autori, nu la soluția individuală…

– Dragă prietene, la legi, legislaţie, dar îţi zic şi ţie ce mi-a zis şi mie cineva apropiat: „Tu chiar nu vezi că totul se reduce la bani?” Câtă vreme banii sunt gestionaţi-administraţi de oameni care n-au pic de dragoste faţă de literatură, vom continua să avem în topul vânzărilor cărţi de istorie, eseistică, ghiduri turistice…

– Ai tabieturi la scris?

– Nu am nici un fel de tabieturi, dragul meu. O vreme am crezut ca n-am să pot în veci să scriu fără să trag din ţigară, dar timpul mi-a demonstrat că se poate şi fără. Acum am mai rămas doar cu dorinţa de a avea linişte în creier şi în jur când scriu, motiv pentru care mă trezesc dimineaţa la 5:00 şi mă apuc de treabă.

– E 5 dimineața, să spunem. Ce faci? Cum începi?

– E 5 dimineaţa. Sună ceasul. Mă ridic din pat, îmi fac toaleta zilnică (trupească şi sufletească), câteva mișcări de încălzire a musculaturii (20 până la 50 de flotări, 20 până la 50 de genuflexiuni, îndoiri şi răsuciri ale trunchiului) și, gata, pot scoate mașina de scris.

– Mașina de scris?

– Da, prietene, nu mă pot despărţi de maşina mea de scris, oricâte mijloace tehnice ar apărea. Calculatorul reprezintă doar o fază de rescriere finală a textelor mele.

– Câte ore scrii, dacă scrii zilnic?

– Să nu uităm că eu sunt un om care munceşte 16 ore pe zi. A, nu, n-am spus eu asta, ci un mare om de afaceri, plin de bani şi de glorie. Acum, omul, este în aşteptarea unui donator compatibil de ficat. Eu nu vreau să ajung ca el, aşa că mă limitez la o medie zilnică cinci ore de scris. Restul e documentare.

– Ai un plan, ai acțiunea în cap sau lași personajele să te poarte?

– Nu scriu după un plan şi cu atât mai puţin mă las purtat de personaje. Scriu după cum dă Dumnezeu. Când sunt la masa de scris, tot ce contează este bucuria de a scrie. Ea este cea care mă ghidează – bucuria de a scrie şi de a citi cu plăcere ceea ce am scris. Când plăcerea lecturii nu este deplină, purced la rescriere. Şi rescriu până când ajung să fiu bucuros-fericit citind cele scrise.

– Ești fericit scriind, dacă e așa. E ca un drog scrisul? Săînțeleg, pe aceeași raționament, că te întristează terminarea unui roman?

– Din punctul meu de vedere, scrisul nu este un drog, cum nu este o profesie. Scrisul este o chestiune de vocaţie, iar vocaţia este o stare care implică în mod misterios iubirea, spre deosebire de drog, care încearcă să ascundă absenţa iubirii.

Orice roman pe care îl încep este ca o ispită care mă îndeamnă să povestesc ce am trăit, de la tinereţe pân’ la bătrâneţe şi totodată de la bătrâneţe tânjind spre tinereţe şi mai departe, revenind în permanenţă în acest punct terminus – aici mi-am tăiat inima în bucăţi ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip şi fără mărire, aici am şezut şi am plâns etc. Ori de câte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecât întâmplările, lucrurile şi personajele inventate. Un cerc vicios (oare de unde voi începe a-mi plânge faptele vieţii mele celei ticăloase?) pe care, de fiecare dată când definitivez un roman, vreau să cred că l-am rupt, supravieţuind experienţei personale care l-a declanşat, salvându-mi iarăşi viaţa scriind. Astfel că n-ar avea de ce să mă întristeze terminarea unui roman.

– Însă scrisul e o muncă. Și e incorect că aici nu prea se poate trăi din scris. Ce zici de subiect?

– Oh, dar acesta este subiectul meu preferat. Atâta am fost întrebat dacă se poate trăi din scris, încât a ajuns să îmi placă să tot repet: uitaţi-vă la mine, trăiesc, sunt viu. De 20 de ani nu am nici un fel de salariu, nici un fel de venit fix, nici un fel de speranţă de pensie. Cărţile mi-au adus un venit minim – pentru un roman la care muncesc doi, trei sau cinci ani, am primit cel mult un salariu mediu pe economie. Nu am facturi de plătit, deoarece de mai bine de trei ani locuiesc în 9 metri pătraţi, care nu îmi aparţin. Cam în felul ăsta, care mi se potriveşte foarte bine, m-am adaptat, de 20 de ani încoace. Dacă este sau nu corect ce ar mai conta, câtă vreme aceasta este crucea ce mi-a fost dată de Dumnezeu, nici mai grea şi nici mai uşoară decât aş putea duce, crucea care mă ajută să trăiesc cu gândul la cele veşnice, în aşa fel încât să mă mântuiesc.

– Doamne ferește, te îmbolnăvești. Nu ai o asigurare medicală…

– Citeam undeva replica unui pustnic la o întrebare din aceeaşi categorie: Bre, omule, Dumnezeu care are grijă de viermii pământului, nu va avea oare grijă şi de viermele mai mare care sunt?!

– Corect. Dar este revoltător, la valoarea ta. Tocmai pentru a elimina astfel de situații, am vorbit cu anumiți parlamentari, ca sa propună o lege pentru salarizarea scriitorilor, dar, pe cinstite, am avut in calcul prozatorii, care sa primească un salar din fonduri publice contra cedării drepturilor de autor statului după moarte un anumit număr de ani, probabil echivalent salarizării. Ce părere ai de idee?

– Da, ar fi o idee foarte bună, dar cred că la noi ideile bune au viaţă scurtă şi mor în stadiul de speranţă.

– Depinde. De cât de mult se respectă fiecare.

– La modul cel mai sincer, după aproape douăzeci de ani de când public cărţi, având acel succes constant de critică, nici o instituţie culturală din ţara asta n-a mişcat un deget ca să-mi asigure un salariu minim pe economie, mi-ar plăcea să cred că nu mi-ar mai trebui nici un fel de rentă din partea cuiva, măcar că-s destui care sunt convinşi de contrariul.

– De la ce vârsta scrii, mă refer evident și la timpul de dinaintea debutului?! Ca să vedem….vechimea în muncă. Ai visat de mic să fii scriitor?

– Scriu de când mă ştiu. M-am născut într-o casă cu multe cărţi, iar părinţii mei aveau veleităţi literare. Amândoi lucrau în presă şi probabil că asta m-a influenţat. De publicat am publicat prima oară pe la 16 ani. Activam în cenaclul lui Tudor Opriș, Săgetătorul, astfel că am fost publicat într-o antologie a acestuia. Pe urmă, vreme de vreo 12 ani, nici nu am mai scris şi nici nu am mai publicat nicăieri.

– De ce? E o pauză mare.

– Am încercat să mă dezic de moştenirea părinţilor, care îmi părea prea încărcată de compromisuri. Să fii ziarist sau scriitor în acele vremuri nu-mi suna deloc promiţător. Aşa că m-am lăsat, după 18 ani, adoptat cu acte-n regulă (a se citi „carte de muncă”) de ţărănimea muncitoare pentru a construi comunismul cu cărămida trupului, într-o vreme când dispăreau şi ultimele vestigii ale Micului Paris, cotropite de junglele de blocuri comuniste şi de noile aşezăminte: Platforma chimică cu Policolorul, Medicamentele, Anticorozivul, Fabrica de Săpun Stela, Fabrica de Sticlă, Platforma Metalurgică 23 August, Republica, Maşini Unelte şi Agregate, Granitul şi, pe Dâmboviţa-n sus spre Sud-Vest, Timpuri Noi şi fabricile de încălţăminte Dâmboviţa şi Flacăra Roşie, Progresul din Pantelimon, Fabrica de Clei, Fabrica de Ace din Dudeşti, Abatorul şi Fabrica de Mezeluri din Glina şi câte altele. Toate rumegau şi regurgitau socialismul în marş victorios, hrănindu-se cu trupurile şi sufletele ţărănimii muncitoare şi oblojindu-i totodată trupurile şi sufletele în hale uriaşe, din care ieşeau utilaje mastodonţi de tot felul, pentru o ţară tristă plină de humor, sortită să răzbească cu fruntea sus pe căi ferate uzinale şi triaje cu vagoane-cisternă, poduri rulante cu macarale, munţi de fier vechi şi zgură de turnătorie, grămezi de şpan şi vagoane cu pietriş şi cherestea, parcuri cu rezervoare de solvenţi, mii de hectare de ţevăraie de instalaţii petro-chimice, miasme şi gaze toxice, ucigaşe, prin care şi eu bâjbâiam mântuindu-mă în trei schimburi, zi de zi, de luni până sâmbătă şi adesea şi duminica. De-a lungul a aproape douăzeci de ani acolo mi-am urmat zi de zi menirea de a-mi lăsa obolul de muşchi şi suflu. Pe insula asta pustie i-am luat cu mine pe Tolstoi şi pe alţii asemenea lui, pe lângă grija de a nu călca în gol în iluzia unui timp liniar care să-mi arate bătrâneţea, sărăcia lucie şi moartea propriu-zisă care vine în urma morţii civile. Asta îmi lăsaseră părinţii, spre asta mă îndemnaseră, iar eu dezicându-mă de moştenirea lor riscam să-mi pierd corpul. Ei învârtiseră condeiul şi eu mă găsisem mai cu moţ să învârt barosul de zece kile ca să sparg calupi de sodă, trusa de scule de patruzeci de kile ca să asamblez şi să depanez locomotive…

– Aici ai câștigat, cred, față de alți scriitori, care au trecut din facultăți în redacții sau la catedră. În proza ta viața e palpabilă. Nu e după cărți, ce vroiam să zic la începutul discuției.

– Păi, cum îţi spuneam mai deunăzi, restul e documentare. Restul vieţii mele în care nu am fost scriitor, m-am documentat pentru a deveni scriitor. De-asta îţi spuneam că sunt un scriitor făcut/format.

– Ai făcut foamea, cu viața asta zig-zag-ată?

– Am făcut şi foamea, dar nu într-atât de tare încât să scriu un roman magistral, precum „Foamea” lui Hamsun.

– Și, în acele perioade nefaste, nu te-ai gândit că-ți irosești viața cu literatura?

– O, nu, că-mi irosesc viaţa în nici un caz. Ţi-am mai spus că pentru mine literatura e chestiune de vocaţie, la care nu pot renunţa şi cred că nici ea nu vrea să renunţe la mine. Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu. Căci scris este că nu doar cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul…

– Da, însă viața are atâtea lucruri fermecătoare pe lângă care poți trece scriind, pe care le poți pierde. Și care nu știu dacă includ o a doua șansă.

– Ba tocmai asta-i frumuseţea literaturii: că poţi trăi o mie de vieţi şi de lucruri fermecătoare într-una singură. Mai ales dacă îţi place nu doar să scrii ci şi să citeşti ce scriu alţii. Bucuria pe care mi-o oferă un roman bine scris – al meu sau al altcuiva – nu poate fi egalată de nici o alta.

– Dar nu este o frumuseţe mediată, de mâna a doua, care ne subjugă?

– Cum spunea cineva: înțelept este cel ce se bucură de ceea ce are și nu se plânge de ceea ce-i lipseşte. Aşa că, asta am, de asta mă bucur din plin!

– Simți nevoia să socializezi cu colegii scriitori sau preferi calea ta, solitar? Personal, prefer să-i citesc, nu să-i întâlnesc.

– Nu-mi place deloc termenul „socializare”. Da, mă întâlnesc, din când în când cu scriitori (mai des de o vârstă cu mine, dar şi mai tineri), stăm la o bere, la o cafea, dar, recunosc, momentele acelea îmi par, uneori, ca şi pierdute. Îmi răpesc mult din timpul de scris şi citit şi mă obosesc mai mult decât scrisul. Dar nu am refuzat decât foarte rar către niciodată invitaţia unui prieten (scriitor sau nu) la o bere, o cafea, o vorbă, o părere, o mână de ajutor. E chestiune de respect şi autorespect, înainte de orice.

– Cum ai descrie viața literară de la noi? Încearcă o panoramare marca Aldulescu.

– Un genocid.

– Extrem de laconic și dur. De ce?

– Pentru că cenzura economică a reuşit să facă ce n-a făcut cenzura ideologică: să distrugă literatura română. Când un volum de debut se publică în 300 de exemplare (de cele mai multe ori pe banii debutantului), iar unul al unui scriitor mai răsărit în cel mult 1.000 de exemplare (din nou de cele mai multe ori pe banii scriitorului), nu poţi vorbi decât de un genocid.

– Ești mulțumit de receptarea romanelor tale? Cronici, reacțiile cititorilor… Pe care-l preferi?

– Aş mânia pe Dumnezeu dacă nu aş fi mulţumit de receptarea romanelor mele. Cronici favorabile, cititori care mă contactează pentru a-mi spune că le-a plăcut ce-am scris sau pentru a-mi exprima părerea cu privire la ce au scris ei înşişi… Cum aş putea să fac distincţie între cele două tipuri de reacţie – ale criticilor şi ale cititorilor?! Îmi este cu neputinţă.

– Te-am întrebat și pe care roman de-al tău îl preferi…

– Scuze, credeam că te referi la alte preferințe.

– Am fost cam confuz…

– Să mă întrebi ce roman prefer e ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care dintre ei îl preferă. Am dat cu greu naştere fiecăruia dintre romanele mele, deci mi-ar fi cu neputinţă să nedreptăţesc pe vreunul dintre ele, cu atât mai mult cu cât fiecare în parte m-a ajutat să-mi salvez viaţa scriind.

– Pe cine mizezi dintre scriitorii români contemporani?

– Aş începe răspunsul acesta cu o constatare amară: anul editorial 2012 a fost extrem de sărac, mai sărac decât precedentul, şi acela funcţionând în regim de avarie, înscriindu-se într-o pantă descendentă tot mai abruptă, care face parte dintr-un amplu fenomen de năruire a literaturii şi imaginii scriitorului din România. De câţiva ani buni bat câmpii, ca să zic aşa, în articole şi răspunsuri la anchete în presa culturală, disecând aspecte ale acestui fenomen, îndelung disecate şi de alţii, tot în nădejdea că, la mai bine de douăzeci de ani de la dobândirea libertăţii totale de expresie în scris, lucrurile o vor apuca în sfârşit pe calea cea bună. Slabă nădejde însă. Tirajele continuă să scadă, promovarea-i ca şi inexistentă, canonul valoric e pervertit de nu-l mai recunoşti, modul de a se implica al instituţiilor culturale în promovarea literaturii în ţară şi peste hotare tinde către rizibil. Există justificări: criza, lipsa banilor, care lucrează-n tandem cu lipsa dragostei pentru literatură, pentru descurajarea scriitorului şi transformarea României în ţara cu un singur scriitor.

Totuși, pentru a-ţi răspunde la întrebare, dintre romancieri contez şi-i enumăr pe următorii: Octavian Soviany, Alexandru Vlad, Alexandru Ecovoiu, O. Nimigean, Nichita Danilov, Dan Stanca, Viorica Răduţă şi Şerban Tomşa. Iar printre poeţii în care cred şi-i văd ca pe nişte garanţii de subzistenţă pentru literatura română îi enumăr pe următorii: Anton Jurebie (un poet extraordinar, apărut la o editură obscură din Craiova, despre care am scris în Luceafărul din luna noiembrie), Ionel Ciupureanu (alt poet craiovean extraordinar), Nicolae Coande (poet de anvergură şi eseist valoros, apărut şi el la edituri obscure şi-n tiraje confidenţiale), Mircea Bîrsilă (un poet de cursă lungă, format în buna tradiţie a vârfurilor otpzeciştilor şi şaptezeciştilor, insuficient valorizat de critică), Dan Sociu, Dan Coman, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es Pop.

– Țara cu un singur scriitor? La cine te referi?

– Ghici. Eu zic că ştii şi n-are rost să mai pronunţăm şi nume…

– Sigur că știu, însă așteptam să zici tu. Da, n-o să pronunț atunci numele lui Cărtărescu, nu, ca într-un banc…!

– Aş prefera totuşi să rămână nenumit. Doar aşa de-amoru’ artei.

– Da, dar promovarea sistematică a unora o plătim noi, toți, de la buget. Și nu-s mai cu stea în frunte ca alții, care nu-s abonați la sinecuri.

– Dragul meu, important este cine face împărţeala contribuţiilor noastre la buget.

– Înțeleg că nu te atrage subiectul. Să trecem la altceva- vorbește-mi despre ultimul tău roman, ”Cronicile genocidului”…

– Cu riscul de-a mă repeta, îţi spun şi ţie ce-am spus şi altora: „Cronicile genocidului” se adună în apogeul epocii Iliescu- Constantinescu- Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit

– O ultima întrebare. La ce lucrezi?

–  De obicei, după ce finalizez un roman mă odihnesc măcar două-trei luni. Numai că de data asta, aşa am simţit o poftă de scris, că la nici o săptămână de la apariţia „Cronicilor…”, am reluat scrisul, cu ceea ce s-ar vrea a fi partea finală a trilogiei romaneşti avându-l în centru pe Robert Stan, zis şi Satan sau Diavolul. La asta lucrez acum şi sper să mă ţină Dumnezeu sănătos să duc la  bun sfârşit viaţa lui Robert.

– Succes! Tot ce-ți dorești. Mulțumesc pentru interviu.

Februarie 6, 2013

Scrisoare deschisă către domnul prim-ministru Victor Ponta

Scrisoare deschisă către domnul prim-ministru Victor Ponta

 

Revistele literare ale Uniunii Scriitorilor sunt în pericol de dispariţie, ele neavând bani pentru tipar şi salariile redactorilor pe 2013.

Nu are rost să mai înşirăm prea multe fraze argumentative, nici descrierea lucrurilor care au făcut să se ajungă în această situaţie dramatică pentru presa culturală.  Se impun măsuri concrete, urgente.

Vă scriem deoarece doar printr-o intervenţie guvernamentală pot să fie salvate. Fără cultură, e deschis drumul barbariei.

Stimate domnule Victor Ponta, suntem siguri că nu doriţi, fără a avea personal vreo vină, dar aşa o să perceapă opinia publică, ca numele dumneavoastră să fie legat de închiderea publicaţiilor, ca al lui Emil Boc de închiderea spitalelor.

 

Cu speranţa că o să trataţi problema responsabil,

Alexandru Petria- scriitor

Dan Mircea Cipariu- scriitor

Menuţ Maximinian- ziarist, scriitor, directorul cotidianului „Răsunetul” din Bistriţa

Ionel Ciupureanu- scriitor

Iulian Sîrbu- scriitor

Ovidiu Pecican- scriitor

Balázs F. Attila- scriitor

Petru Jipa- scriitor

Liviu Ioan Stoiciu- scriitor 

Vasile Baghiu- scriitor

Ruxandra Anton- scriitor

Marius Conu- scriitor

Dumitru Augustin Doman- scriitor, ziarist

Ioana Diaconescu- scriitor

George Stanca- scriitor, ziarist

Constantin Arcu- scriitor

Leo Butnaru- scriitor

Cornel Ungureanu- scriitor

Niculina Oprea- scriitor

Marin Ifrim- scriitor

Ioan-Pavel Azap, scriitor

Dorin Popa- scriitor

Stela Iorga- scriitor

Florin Buzdugan- scriitor

Aurel Pantea-scriitor

Paul Spirescu – scriitor

Mircea Dinutz- scriitor

Daniel Vorona- scriitor

Cornel Munteanu-scriitor

Catia Maxim-scriitor

Petru Ilieșu– scriitor

Ștefan Doru Dăncuș- scriitor

Călin Vlasie- scriitor

Nicolae Sava- scriitor

Tudor Cristea, scriitor

Eugen Evu- scriitor

Constantin P. Popescu- scriitor

Nicolae  Stan- scriitor

Vasilica Ilie- scriitor

Rodian Drăgoi – scriitor

Gabriel Ghimpu- scriitor

Mihail Vakulovski- scriitor

Igor Ursenco- scriitor

Sorin Mărculescu, scriitor

Robert Nuţu- scriitor

Andrei Velea, scriitorprof.univ.Pompiliu Comsa
Marilena Apostu -scriitor
Angela Baciu, scriitor
Ioan Matiuț-scriitor

Ioan Moldovan, scriitor

Paul Vinicius – scriitor

Catalin Codru

Maria Oprea- scriitor

Gheorghe Mocuţa- scriitor

Constantin Severin- scriitor

Camelia Iuliana Radu, scriitor, grafician

Maria Bichescu

Ioan Mihai Cochinescu- scriitor

Leon-Iosif Grapini, scriitor

Cristian Gabriel Groman, scriitor

Florin Dochia, scriitor

Marian Drumur – scriitor

Lucian Vasiliu- scriitor

Octavian Soviany- scriitor

Viorel Savin- scriitor

Tudor Cicu – scriitor

Victoria Milescu, scriitor

Adrian Botez, scriitor

Andrei Zanca – scriitor

Victor Ioan Frunză- regizor

Liviu Drugă- scriitor

Alexandru Ovidiu Vintilă, scriitor

Radu Aldulescu- scriitor

Nicolae Macovei- scriitor

Rodica Cernea- scriitor

Dorin Mureşan- scriitor

Gheorghe Postelnicu – scriitor

Iulia Ralia- scriitor

Vasile Chira- scriitor

Lucia Negoiţă- scriitor

Virgil Diaconu- scriitor

Marian Ioniţă- scriitor
Șerban Tomșa, scriitor

Viorel Dinescu- scriitor

Dorin Tudoran – scriitor

Viorel Tăutan- scriitor

Lidia Lazu şi Ion Lazu- scriitori

Dan Manole- scriitor

Liviu G. Stan, scriitor

Liviu Mihaiu- ziarist

Corneliu Antoniu – scriitor

Gabriel Rusu, scriitor, gazetar

Paul Aretzu- scriitor

Florina Zaharia – scriitor

Constantin Munteanu- scriitor

Magda Ursache si Petru Ursache- scriitori

Radu Ulmeanu- scriitor

Marta Petreu- scriitor

Vasile Zetu

Ioan Groşan- scriitor

Sabina Finaru

Doina Popa- scriitor

Nicolae Ciobanu

Petre Anghel, scriitor

Alexandru Jurcan, scriitor

Raluca Naclad, secretar literar Teatrul Tineretului Piatra-Neamt

Vasile Muste, scriitor

Horia Pătraşcu, eseist

Aşteptăm semnături…

Februarie 2, 2013

Liviu Ioan Stoiciu: Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria şi apărut în Tribuna http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf

 

 

Alexandru Petria: – Dragă Liviu sau stimate domnule Liviu Ioan Stoiciu?

Liviu Ioan Stoiciu: „Dragă Liviu” dă de gol un anume grad de prietenie sau simpatie și face să-mi mai crească inima, că nu sunt chiar al nimănui, uitat la colț sau inabordabil. Așadar, dragă Sandu…

– Nu cred că eşti inabordabil. Intransigent, da. De fapt, cum te-ai descrie?

– Intransigent cu mine însumi, în primul rând. În rest, sunt un observator al vieții publice și am motivele mele („așa sunt făcut”) să pun bază pe principii și pe morala creștină. Altfel, sunt un însingurat (poate de aceea sunt într-atât de însingurat, fiindcă sunt o victimă a principiilor nerespectate public, pe care le penalizez în particular), sceptic (acuzat că pun răul înainte și gândesc negativ; am totuși 62 de ani, sunt pățit), nemulțumit de evoluția destinului meu și resemnat totodată că „atât mi-a fost scris” (mi-ar fi plăcut să fac mult mai mult decât am făcut, să mut munții din loc).

– Chiar, pui înainte răul şi gândeşti negativ ori e doar o impresie pe care o laşi?

– Nu mai pot să mă schimb, pun înainte răul, fiindcă sunt superstițios, dacă pun binele, binele dispare…. În general eu nu pot să fac planuri (purtătoare ale binelui), fiindcă nu mi se îndeplinesc. Apoi, alții se hrănesc din  gândirea pozitivă, eu caut semnele răului inclusiv în ceea ce mi se întâmplă a fi bun și așa mă descarc energetic, încep să cred că e o reglare inconștientă, starea de neliniște interioară (nu starea de supărare; când sunt supărat nu pot să mă concentrez) fiind la mine creatoare.

– Pisica neagră, găleata goală, nu te întorci din drum dacă ai uitat ceva? Asta cu neîntorsul o am eu.

– Îmi fac în gură semnul crucii, dacă văd pericolul, și trec mai departe, nu mă întorc din drum (că și întorsul din drum e superstițios, înseamnă că nu-ți merge bine; de câte ori mă întorc, uitând ceva acasă, de exemplu, știu că voi avea parte de o problemă în următoarele întreprinderi personale; o cruce făcută la repezeală sau un „Doamne ajută!” rostit, mai atenuează îngrijorarea; am ajuns departe, și atunci când sunt obligat să mă așez pe alt scaun decât cel pe care am vrut eu să mă așez inițial e motiv de alarmă interioară; e o întreagă bazaconie construită în creier în mod ocult, de necontrolat, care-mi inventează opreliști și obstacole, să nu duc la capăt un gând pozitiv; poate e îngerul păzitor care mă avertizează, poate e un câștig al memoriei cuantice). Sigur, nu dramatizez, pot trece mai departe și indiferent, superstițiile la mine având regim conjunctural, depinde dacă le-am conștientizat. –  Fiind superstițios, bănuiesc că ai și tabieturi în ce privește scrisul.

– Am și tabieturi (nu numai superstiții), ele s-au schimbat în timp, nu-mi dau seama cum se formează. Să mă înțelegi, eu nu scriu decât pentru sertar, nimic definitiv. După o mai lungă perioadă (ani), atunci când pun la punct un volum, recitesc „textele” mele din sertar și aleg dintre ele cele care mi se par a fi valabile pentru un volum. Cum scriu? Să rămân doar la tabietul legat de poezie. De mulți ani scriu versuri numai „pe burta goală”, la trezire (cum eu am insomnie și fac nopți albe, mă trezesc înainte sau după ora 12 ziua), cu o cană mare de cafea în față, rece, pe birou, scriu numai acasă (numai când sunt singur în cameră) și numai cu cerneală neagră (cu stilou folosit ca toc, moi penița în cerneală, am călimara Pelikan deschisă). Niciodată nu am nici o idee sau o sintagmă măcar pregătită când vin la masa de scris, n-am nici o explicație cum se scrie „singură”, spontan, o poezie, care e mecanismul, scrisul „curge” de la sine (dacă nu „curge”, abandonez lupta inconștientă cu mine). După ce termin de scris (de regulă, într-o oră; dacă trece o oră și nu închei poemul, mai lung sau mai scurt, înseamnă că sunt „neinspirat” și las baltă totul, supărat), retranscriu ce am scris „pe curat” și pun poemul la… păstrare în sertar, nu mă interesează soarta lui – și-l uit (mă mir de fiecare dată, după ce-l recitesc, după un an sau după șapte ani ce am putut să scriu). Nu scriu de când mă știu decât de mână poezie. În schimb, proză, teatru, publicistică-eseu scriu direct la computer, de când am acces la el (chiar, nu mai țin minte de când am un computer al meu la care scriu, de prin 1997? Las la o parte faptul că scriam la computerele de la Cotidianul din 1991, era cel mai performant ziar la nivel tehnic, „informatizat” după model occidental, Macintosh, adus ca atare de englezul român Ion Rațiu).

– Într-un text mai vechi din revista Tiuk, pe urmele altora, ai susținut că suntem ce gândim. Îți păstrezi părerea?

– Fără doar și poate, pe urmele altora – mai ales a celor care-și pot materializa gândurile (dacă o fi adevărat), ajunși departe spiritual, meditând în profunzime. Eu, din păcate, n-am decât puterea să visez mediocru și să scriu, probabil meditând la suprafață, ciugulind „perle” în cel mai bun caz din „marea gândire” (emisă pe unde electromagnetice de cine știe ce „creier” din Univers), care ni ne dă de-a gata, natural, dar la care au acces numai „inițiații” (sau cei ce au puteri paranormale; se bat mult câmpii, de la un timp, cu acordul creierului inițiatului la vibrațiile cosmice). De aceea eu nu sunt mai mult decât sunt. Știu dintotdeauna că eu nu gândesc destul și de aceea nu mă pot autodepăși spiritual.

– Te simţi ok cu tine însuţi, cu plusuri şi minusuri? Parcă ai anunţat la un moment dat că ai vrut să te sinucizi.

– Nu mă simt bine cu mine însumi, o tot repet, n-am cum, sunt neîmplinit pe toate planurile. Cu atât mai mult cu cât știu că trăiesc degeaba. Sufletul e de vină, el e cel dezamăgit de mine, dacă nu m-ar judeca el și nu m-ar ține din scurt, probabil că aș fi mai binevoitor cu limitele mele (în definitiv, date ca atare; am un ADN incomplet din naștere; sunt un fatalist). La prima cumpănă serioasă mă gândesc imediat cum să o rezolv: numai prin sinucidere, fiindcă nimic nu merită, în definitiv și totul e trecător. Nu e greu de înțeles că datorită firii mele, pregătit moral de sinucidere în orice clipă, trăiesc și azi (probabil că de aceea a trăit atât alt apologet al sinuciderii, Cioran). Mă ameninț cu sinuciderea și mai trăiesc o zi (dacă tot știu că mă sinucid și nu contează ce urmează, îmi mai dau o zi de grație). Normal ar fi fost să-mi închei demult socotelile, „ca scriitor” (avem scriitori morți la toate vârstele posibile, unii au avut posteritate, alții nu; ce e important?). Acum, dacă n-am murit, am început să mă amăgesc, depășit de situație, că am o misiune de îndeplinit, să dau de gol și starea „omului” la prima bătrânețe, de curiozitate (sperând, naiv, că m-am mai copt la minte; deși fizic pierd din valoare, încrengăturile memoriei pot scoate noi valențe la lumină când te aștepți mai puțin, nu contează uzura bioenergetică). Nu e exclus ca Duhul Sfânt să nu țină cont de vârstă, Biblia a fost inspirată bătrânilor.

– Eşti un poet care ar face cinste oricărei literaturi, deși te simți neîmplinit. Ce zici despre receptarea poeziei tale?

– Trebuie relativizat totul. Mulțumesc pentru generozitate, în orice caz. Altfel, e o galerie întreagă de poeți care au fost „receptați critic” (ocupau locurile dintâi ale ierarhiilor, intrau pe listele poeților importanți, erau recenzați în termeni laudativi), cât au fost în viață li s-a spus că au făcut cinste literaturii noastre și după ce au murit, au fost uitați, au dispărut în neant. Nici nu știu dacă poate fi vorba de nerecunoștință în cazul poeților, care și-au făcut datoria față de ei înșiși și față de limba română (deși n-avem o istorie a literaturii atât de ocupată, să nu încapă toți; fiecare fiind o altfel de sensibilitate; în condițiile în care toată lumea e de acord că literatura română strălucește prin poezia originală și azi). Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată (sunt apreciate numai textele de succes și vedetismul de gașcă, mediocritatea cu moț; valoarea supraviețuiește în subteran). În ce mă privește, am fost receptat critic inegal, „n-am rupt gura”, nu sunt preferatul nimănui, nu sunt „iubit”, ci mai degrabă antipatizat irațional, n-am fost îmbrățișat fără rezerve de nici un critic, fie el și „prieten”, sunt în continuare un fel de outsider care nedumerește (nici premiile primite n-au autoritate; m-am resemnat că n-am stea în frunte și de aceea trebuie să fiu ținut cu capul la cutie). Nu o dată mă simt nedreptățit și reacționez prostește, enervând.

– Ce este poezia, scrisul pentru Liviu Ioan Stoiciu?

– Vorbe mari, mie mi-e rușine și azi să mi se spună că sunt… poet, chiar dacă așa s-a întâmplat să fiu „etichetat”.

– Ei…

– Cu toate acestea, pot să răspund liniștit că poezia e… totul pentru mine, fără ea n-aș fi ceea ce sunt, cât sunt. Nu știu de unde vine și nici de ce vine poezia sau cum vine, dar știu că aș fi un nimic fără poezie. Poezia m-a direcționat în viață, am abandonat orice idee de carieră socială (care m-ar mai fi îmbunat în viața de zi cu zi; am oroare de parvenire) să mă dedic ei. Mă tem și azi că mă păcălesc singur scriind poezie, că sunt un intrus și un ratat. E adevărat, scriind poezie n-am ajuns nicăieri – dar, de fapt, unde trebuia să ajung? Să răstălmăcesc la nesfârșit gândurile care te umplu de mândrie? Să am parte de glorie pământească? Nu, mulțumesc. Dacă poezia face directă legătura cu Cel de Sus (deținătorul Sensului), recunosc spășit că eu n-am reușit să ajung unde trebuia, n-am atins maximum, și că mai degrabă compromit ideea de inspirație (care ar trebui să fie recunoscută de toți; asemenea rugăciunii). Degeaba încerc să fiu cinstit până la extrem cu mine însumi la masa de scris, să nu trișez, să mă regăsesc. Nu reușesc decât să mă amăgesc, de pe o zi pe alta, că nu trăiesc degeaba dacă scriu. Că așa mi-a fost dat – să scriu, să fiu „scriitor”, nimic altceva (cum alții sunt bancheri).

– Ți-a apărut de curând un nou volum de versuri…

– E al 14-lea meu volum original de versuri, se intitulează „Substanțe interzise” și a apărut la Editura Tracus Arte. Am fost invitat la începutul acestui an de Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte (editură remarcabilă, inventată din senin, specializată pe cartea originală românească, de-a dreptul de necrezut, știindu-se că nu se cumpără acest gen de carte; nu-mi pot imagina cum se acoperă cheltuielile; dacă am înțeles bine, editura e patronată de un sculptor de top, Florin Codre, și de fosta soție a lui Nichita Stănescu, Dora), să-i dau o carte. M-am codit la început (abia în luna iulie, pe căldurile alea infernale, că mi s-au aprins creierii, am început să definitivez această carte), dar m-am mobilizat în numele acestui an, al Apocalipsei, de ce să nu întâmpin 21 decembrie 2012 cu o nouă carte? Că nu se știe niciodată (adevărul e că ar putea fi ultima mea carte de versuri, chiar dacă mai am în sertare tot felul de versuri pentru mai multe alte cărți inedite; ce am avut de spus în poezie, am cam spus, cred; am mai avut tentative să mă opresc din publicat cărți de versuri, dezamăgit de receptarea politicoasă, poate de data asta pun punct). I se datorează în exclusivitate această carte, repet, lui Ioan Cristescu, ca și lui Alexandru Mușina, redactorul (colecția lui „Neo” e deja recunoscută prin strictețe, ștacheta fiind prea ridicată; Mușina a reinventat redactorul de dinainte de Revoluție, sever, pretențios, supărător de subiectiv și chițibușar, gustul lui contând, nu al autorului; personal, am trecut printr-o experiență incredibilă cu Mușina, apărând în colecția lui, îi mulțumesc). E o carte mai aproape de final, validată și de sufletul meu, mai „rafinată” (trecută prin mai multe filtre ale minții și inimii).

– Pe cine mizezi dintre scriitorii contemporani?

– Aș atrage atenția asupra unui fapt: valoarea azi e confundată cu puterea publică pe care o ai, cu funcția deținută în USR, în principal, sau în alte structuri ale statului (ICR, direcții de cultură județene, case de cultura, teatre sau la universități) sau în edituri particulare. Toți redactorii-șefi (sau directori) ai revistelor literare sau din fruntea USR au plus-valoare fiindcă au funcții, ei taie și spânzură în literatura română, ei iau premiile importante (dacă eu nu cred în onestitatea juriilor, sunt considerat de N. Manolescu contestatar… „patologic”; interesant, deși N. Manolescu e singurul care lasă impresia că păstrează distanță față de toate aceste dereglări ale conceptului de valoare literară), se invită la manifestări cu ștaif, bine plătite, se plimbă în străinătate, „sponsorizați”. Ei fac parte dintr-un clan dominant, care și-a pierdut capul, bine pus la punct și care nu poate fi contrazis. E la mijloc și o deturnare a bunului simț? Și ce dacă. În aceste condiții, dă-mi voie să mă abțin să dau nume de scriitori pe care mizez. Personal, mă uit atent la împărțirea Premiului Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani (pentru întreaga operă), mai ales pe premiații lui mizez, chiar dacă și aici ștacheta nu crește în înălțime. Sigur, îmi plac scriitorii singuratici, puternici, morali, cu coloană vertebrală, care stau în afara găștilor, distinși.

– Vorbești de un clan dominant. Și e vreo cale de schimbare?

– Nu. Viața literară la noi s-a instituționalizat (USR este deja inclusă în legi, a căpătat rol determinant; legea creșterii cu 50 la sută a pensiilor membrilor USR, de exemplu, fără USR n-ar exista). Poți să schimbi componența acestui grup dominant, nimic altceva, dacă-i dai jos pe membrii acestuia de acum, vin alții, cu același comportament, în loc (de fapt, n-ai cum să-l schimbi, redactorii-șefi ai revistelor rămân, la fel cei ce au funcții la stat sau sunt patroni de succes; ei rămân automat în fruntea USR și fac jocurile). E un sistem care funcționează în stil fanariot postcomunist (ești scriitor mare dacă ai funcție). Am experiența Asociației Scriitorilor din București, unde la o adunare generală am reușit să determin să fie schimbată componența conducerii (atrăgând public atenția că s-a transformat într-o gașcă abuzivă, care-și servea numai propriile interese), și a apărut alta în loc, previzibil, mult mai dură și lipsită de scrupule (în frunte cu Horia Gârbea, care de opt ani mă defăimează și mă scoate de pe toate listele de ieșire în străinătate sau ale unor manifestări importante, mai ales cele de premiere, acuzându-mă, stupefiant, în momentele cheie, că fac… presiuni, deși niciodată n-am dat peste nimeni acolo, – nici acolo, nici în altă parte –, dar așa e strategia, îl acuzi gratuit să-i închizi gura celui ce altă treabă nu are decât să observe, incomod; de altfel, conducerea USR nu mai știa ce să facă la ultimele alegeri să nu fiu reales de colegi să-i reprezint în structurile de conducere ale USR; cred că anul viitor, când vor fi iar adunări generale la filiale și la centru, la USR, nu voi mai participa, să le fac pe plac; fiindcă mi-e silă; mă retrag să nu mai deranjez atât înaltele fețe ale literaturii române, care au dat de gustul puterii și se cred infailibili, nemuritori în funcții; altfel, putere care le dă și… plus-valoare literară, ai reținut, de aceea e o asemenea bătălie pe funcții).

– Poți să mai citești scriitorii care s-au compromis în relațiile cu Securitatea, dar și lingăii puterilor de după 89?

– De citit, pot să-i mai citesc (de curiozitate), dar strâmb din nas. Totuși, valoarea autorului trebuie să aibă inclusă în ea și o altitudine morală. Personal, sunt dezamăgit că în primul rând criticii literari dau bilețele de iertare, căutând scuze celor compromiși în viața publică, dovediți a fi lipsiți de o minimă clarviziune etică. Uluitor e că valoarea lor imorală e și premiată – dacă ar mai avea un dram de onestitate, acești scriitori compromiși ar trebui să refuze premiile (să se înțeleagă neapărat că ei nu sunt exemple de urmat, nici repere). Sincer, sunt exasperat că nu se învață nimic din lecțiile de viață ale scriitorilor de dinainte (compromiși până la moarte) și că istoria se repetă la nesfârșit în acest sens, marile caractere fiind cu adevărat tot mai rare. Creștinește, înțeleg slăbiciunile fizice omenești, nu înțeleg însă de ce trebuie să-și vândă sufletul regimurilor politice retrograde trecătoare și cum poate fi conștiința lor, dată de gol oficial, atât de perversă. Toți acești scriitori fără scrupule, slabi de înger, lipsiți de demnitate, din păcate dau de gustul puterii publice și al succesului, țin să se îmbogățească și să trăiască „bine”, cu orice preț, sfidându-și condiția înnăscută de „aleși ai sorții”.

– Dintre cele 14 cărți, care te reprezintă mai profund? Sunt mai multe? De care vrei să spună lumea, de pildă, da, aici e Stoiciu de 24 de carate?!

– Te referi la cele 14 volume de versuri originale (am publicat și două antologii de autor).

– Da.

– Dar la o asemenea întrebare, pot să trec și cele patru romane, un volum de teatru și trei volume de eseuri- memorialistică- publicistică. De fapt, trag de timp, n-am ce să răspund – nu am neapărat o carte a mea preferată, pe care să o consider cu moț. Sunt mai intransigent cu mine însumi decât îți poți imagina. Cărțile ce mi-au fost premiate (de către Uniunea Scriitorilor din România sau de către cea din „Republica Moldova”, de către Academie sau de către Asociația Scriitorilor din București, singurele care contează) n-au nimic în plus sau în minus față de celelalte cărți ale mele, în ochii mei n-au devenit mai importante sau mai puțin importante decât le știam fiindcă au fost premiate. Pe de altă parte, unele cărți au avut parte de o receptare critică excepțională (de exemplu, volumul de versuri „Pe prag / Vale- Deal”, apărut în 2010) și cu toate acestea n-a luat nici un premiu, nici măcar al unei reviste – și? Prefer să-mi văd lungul nasului. Faptul că nu sunt cotat un „scriitor mare”, mie îmi spune multe – înseamnă că n-am atins cu nici o carte caratele pomenite de tine (și eu cred în judecata colegială, chiar dacă ea nu e întotdeauna onestă). De reținut: de la prima carte a mea tipărită (în 1980) până azi am observat că tot ce am publicat a rămas valabil estetic, nu pot modifica în ele nici o virgulă (am văzut asta și la volumele de versuri, din care am preluat poeme pentru antologii, dar și la romanele scrise în 1985 și 1986 și publicate fără nici o modificare abia după anul 2000). Deocamdată sunt mulțumit că-mi fac datoria față de mine însumi publicând o carte, și că nu trece neobservată. Nu greșesc deloc scriitorii care-și consideră cărțile lor drept copii ai lor spirituali, față de care e bine să nu ai preferințe, să consideri un copil al tău mai valoros față de altul. Sigur, unele cărți pot fi mai inspirate conjunctural, altele mai neinspirate, dar ele sunt expresia unei evoluții sau involuții naturale a ta. Prefer să las pe alții (care nu există) să răspundă la întrebarea… care e cea mai bună carte a mea.

– Sunt un fel de copii, cărțile. Așa cred. Apropo – ai un adolescent în față, are talent literar și este încă în ceață, cu personalitatea neformată… Ce i-ai spune?

– Tot din domeniul creației originale sunt și copiii și cărțile. Să dau sfaturi – ți-ai și găsit omul. Eu m-am „educat” singur la masa de scris, intuitiv (eu scriu spontan, o tot repet). Adolescentul, dacă simte impulsul scrierii, să meargă pe mâna lui și să-i citească pe alții (măcar selectiv pe cei intrați în istoria literaturii române, dacă nu pe colegii aflați în viață, în generații mai mari decât el), obligatoriu, să intre inconștient în competiție, cu toate riscurile (un risc, să dau exemplul meu – la 23 de ani am simțit gustul profund al ratării, negăsindu-mi nu numai un drum profesional al meu în viață, dar nici un stil la masa de scris, motiv pentru care am avut șapte tentative de sinucidere), la un moment dat va hotărî singur dacă are cu adevărat vocație și dacă are rost să continue  „munca de creație literară” (care, din păcate, nu te scoate niciodată din impas existențial; eu și azi, la 62 de ani îmi promit că mă las de scris, fiindcă nimic din ce e legat de literatură nu merită, totul e o amăgire; dar eu nu știu să fac altceva). Subliniez încă o dată: trebuie să citească tot timpul, scrisul altora îl poate mobiliza moral.

– Despre ce ai fi vrut să te întreb și nu te-am întrebat?

– Habar nu am, în general nu sunt comunicativ, să aștept întrebări la care să răspund în fel și chip, numai să nu tac (eu abia aștept să scap de corvoada „intervievării”). Bine că nu m-ai întrebat în ce relație mai sunt cu Doamne-Doamne și ce cred de viața veșnică de dincolo. Sunt resemnat. Îmi pare rău că sunt numai atât cât-și-cum sunt și că aștept să mi se ia și ce mi s-a dat, atât cât mi s-a dat.

 

Ianuarie 18, 2013

Literatorul, numarul pe decembrie 2012

A apărut ultimul număr pe anul trecut al revistei Literatorul. Am în el un interviu cu prozatorul Ioan Mihai Cochinescu. Revista se poate citi in pdf aici  LITERATORUL_160-161

Decembrie 31, 2012

De sfârşit şi început…

2012 mi-a fost un an extrem de rodnic din perspectiva literaturii. Am scris poezie câtă n-am scris în toată viața, fără forțare, fără plan de lucru, de parcă mi-ar fi fost dictată de cineva, de peste umăr, sub presiunea urgenței. Voiam să reiau munca la romanul ”Prima faptă bună”, însă… a dat poezia peste mine, după 20 de ani de tăcere în versuri, cu ”Călăul harnic”, apărut la ”Herg Benet” (mulțum…esc editorilor- Cristinei Nemerovschi și lui Alexandru Voicescu!), și poemele ce-o să structureze volumul ”Rugăciuni neduse la biserică și alte chestii”, pe care intenționez să-l public cândva în 2013. Ce-o să aducă vremea, vom vedea, cert e că am de gând să trebăluiesc la roman și să continui seria de interviuri cu scriitori, care o să se așeze și ea într-o carte, când o să-i fie sorocul, nu-i exclus ca tot în 2013.   De sfârșit de an, vreau să mai mulţumesc traducătorilor extraordinari ai textelor mele- Pere Bessó– catalană şi spaniolă, Raoul Weiss– franceză, Balázs F. Attila– maghiară, Jeanette Carp şi Ronald van Linde– neerlandeză.
Decembrie 29, 2012

Raoul Weiss: „Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică”

Interviu realizat de Alexandru Petria
– Raoul Weiss, tu, un franţuz sadea, cum de ai ajuns să trăieşti în România, o ţară de unde îndeosebi se pleacă?
– N-aș spune chiar „sadea”; sunt alsacian, tatăl meu trăgându-se chiar dintr-o zonă asemănătoare Partium-ului transilvan, unde populația era foarte amestecată etnic: lângă „băștinașii” germanici trăiau acolo și evrei, și țigani, și hughenoți francezi goniți din Sudul Franței de Ludovic al XIV, ca să nici nu vorbim despre polonezii și italieni ajuns în era industrială… E un background care m-a ajutat să mă simt „ca acasă” în Transilvania, unde am găsit însă ceea ce nu mai era de găsit acolo: o țărănime clasică, civilizația europeană adevărată. Pentru mine asta înseamnă civilizație: jocul popular de pe Someș, din Țara Călata, doinele, simțul familiei, fidelitate față de neam, creștinism – nu smartphone-uri și autostrăzi care anulează zadarnic distanța dintre locuri uniformizate în matrix-ul capitalist.
– Eşti un prozator cu vervă şi un poet nonconformist. Vorbeşte-mi despre literatura ta.
– Am un fel de admirație pentru cei care își merită numele de scriitor, oameni ca tine, ca Ádám Bodor, ca László Bogdán, ca François Bréda, care trăiesc pentru scris, cu străduință, profesionalism, uneori chiar abnegație curată. Eu în acest sens nu mă consider scriitor. Sunt un aventurier, școlit în lingvistica structurală, autonomist alsacian maghiarizat, etnolog diletant, traducător de Lucian Blaga și de Alexandr Dughin, cârciumar și jurnalist, întreprinzător și revoluționar. Am scris poeme pentru fete căsătorite între timp cu analfabeți înstăriți și am aruncat niște proze în fața societății în loc de cocktailuri Molotov, dar parcă tot cocktailul Molotov funcționează mai bine. Mai scriu uneori în franceză, dar recent am început să scriu și în maghiara (mai exact, în dialectul Clujului), pentru că de câțiva ani oamenii cu care îmi doresc să comunic prioritar să află aici, nu în Occident. Occidentul e pe moarte; eu sunt un refugiat în curs de naturalizare.
– Ai o editură. Cu care faci mari servicii literaturii române…
– Le Présent Littéraire (http://www.le-present-litteraire.com/) e o editură francofonă bazată pe România. Am deschis-o primăvara asta, deocamdată avem 5 volume pe catalog și 3 în curs de publicare – din care 2 romane traduse din maghiara și 2 volume din româna. Pariul nostru este să comercializăm preponderent cărți electronice, o modalitate de lectură încă puțin răspândită în afara lumii anglosaxone, dar foarte democratică la preț (cel mai scump volum din catalog costă 7€, unele sunt chiar gratuite) și care deschide un orizont nou creației literare (jocuri metatextuale, integrarea textului în orizontul multimedia, actualizări ușoare și necostisitoare) – ne-a permis, de pildă, să reinventăm genul editorial al romanului-foileton, format în care publicăm excelentul Viking roz al bucureșteanului Cristi Lavin. În cazul literaturii române, strategia asta low-cost ne permite să luăm decizii editoriale curajoase, dând acces la un lectorat francofon unor autori încă neconsacrați, sau chiar respinși (din motive uneori ideologice) de către „filtrul” academic prin care trec valorile literare convenționale în drumul lor spre „cariera internațională”.Vikingul roz, de pildă, s-a publicat la noi în traducere când era încă ostracizat (probabil din cauza pudibonderiei ambiente) de mediul editorial românesc, dar pe urmă, sub influența deciziei noastre, o editură mai îndrăzneață din București l-a acceptat.

– Dă-mi nişte nume de autori români cu care te simţi în rezonanţă.
– De obicei, sunt niște autori foarte puțin cunoscuți, sau cunoscuți prin activitatea lor în alte domenii, și nu tocmai de cenaclele literare; de pildă, am o admirație fără de mărgini pentru Ion Cărmăzan (Mica țiganiadă), Faulkner-ul Bănatului, sau pentru Claudiu Soare (Metafizica bambară), Adi Schiop… și, desigur, nu ratez niciodată o ocazie de a-i șoca brutal pe esteții oportunismului lăudându-l pe Păunescu. De altfel, recunosc că cultura mea literară în limbă română e foarte lacunară, dar, sincer vorbind, nici nu mă străduiesc foarte tare, fiindcă o mare parte din producția literară românească din ultimii 150 de ani (cu pseudoproustianul Camil Petrescu, maestrul somnului, în frunte) îmi dă impresia unei imitații servile și insipide după clasicii burghezi din Franța, care mă plictisesc la fel de tare: e literatura neofanarioților occidentalizați. Bucureștiul l-a avut pe Caragiale; în rest, am impresia că poporul român (mai ales din Transilvania) încă n-are literatură proprie, așa cum Nemții au avut un Brecht, Francezii un Céline, Rușii un Bulgakov.
– Spui că Occidentul e pe moarte. Dar nici cei de aici nu ne simţim mai bine, aş zice.
– Depinde cum o înțelegem. Dacă vrei să spui că nu există deocamdată în Europa de Sud-Est nici o forță pozitiv formulată care s-ar împotrivi activ decadenței culturale importate din Occident, sunt de acord. Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică, tocmai aia care îi frustrează atât de tare pe onaniștii pseudo-europeanismului mărfii, iar narodnicii de serviciu (când nu s-au recentizat supt Patapievici) sunt doar niște nostalgici ai unei faze vintage din același proces de aculturare. Trăim într-o intoxicare a ideologiei „încă nu…”, când de fapt cultura europeană adevărată, tocmai din cauza subdezvoltării economice se păstrează volens nolens (dar mai de grabă nolens) mai bine aici decât în Ungaria, mai bine în Ungaria decât în Austria etc.. Dar faptul că o boală e încă simptomatică (ne „simțim rău”) e tocmai semnul că poate e încă curabilă; Occidentul e de mult în secția paliativă, înotă într-un lac de morfină și nu mai simte nimic.
– Ce înseamnă să fii scriitor, după tine, Raoul Weiss?
– Crezul scriitoricesc, așa cum îl mai întâmpinăm în România, chiar uneori și în Ungaria, face parte din bunătățile vintage atât de dragi mie în Europa răsăriteană: muzeografic, dar frumos. În rest, nu prea cred că ideea ar avea mare viitor, nici măcar aici. „Scriitorul” în forma sa canonică s-a născut cu cartea tipărită și va dispărea cu ea. Desigur, n-o să renunțăm la tipărirea unor cărți, așa cum scrisul ceremonial exista și înainte de Galaxia Guthenberg. Dar cartea tipărită (și aici România se află deja într-o fază mai avansată a procesului) a devenit un lux. La 20-40 de lei volumul, cât 2-4 zile de hrană materială, nu le mai „consumăm” așa lejer cum făceam acum 50 de ani. Nu mai cumpărăm „la risc”, și prețul unitar ridicat reflectează, desigur, și această reducere a volumului de vânzare. Drept urmare, literatura contemporană tipărită mimează cea clasică, autorii vii se prefac că sunt morți pentru a ajunge pe raft: rotunjiți în previzibilitatea lor epigonică. Și surprize de pe rafturile librăriilor nu ne mai așteaptă. Poezia, ca de obicei, a arătat direcția și „efectul Petria”, de pildă, s-a născut în interactivitatea Internetului și se va prelungi (cel puțin în traducere franceză) sub forma unui ebook de descărcat de pe site-ul le Présent Littéraire. Scriitorul, deci, mai există (dovada ești chiar tu), cum exista aedul și înainte de cultura scrisă, dar mecanismul lui de integrare socială a început să se schimbe radical, ca și toată societatea înconjurătoare: oamenii se mută mai des și nu mai au cum să care după ei tonele unei biblioteci; elitele politico-economice și culturale ne mai coincizând deloc (mai ales în România), notabilitatea scriitorului nu mai are cum să fie o evidență socială primară: trebuie cucerită în arena democratică, unde cititorul își cere drepturile la actualitate, la interactivitate, la ebook la 1,5 euro, sau pe abonament. Desigur suntem doar la început și deocamdată, din păcate, tot ce breasla este în stare să vadă din acest fenomen este că periclitează veniturile scriitorului, așa cum a periclitat înainte și cele ale muzicianului profesionist. Și, deocamdată, răspunsul provizoriu ar trebui să fie cam același: respectacularizarea scriitorului, după modelul muzicienilor profesioniști, care mai nou, spre deosebire de anii 60-70, fac reclamă din discuri și bani din concerte, nu invers. Și din acest punct de vedere, Vîsoțchi (care n-a fost lăsat să publice o singură carte în URSS) a fost un precursor, și mai aproape de noi este Ada Milea. Eu sunt dispus să dau doi lei în plus pentru o bere ca să fie în cârciumă și Adi Suciu declamând, dacă se poate cu un ud arabesc. Prin 2008 parcă, în calitatea mea de Ctitor al Îngerilor, am și organizat un fel de jam session dintre poetul Zsolt Karácsonyi și regretatul saxofonist Alexandru Tretrade, să-i fie țărâna ușoară. Noul meu proiect: Alexandru Petria, voce, cu muzicianul și actorul porno Radím Babak la acordeon; cu chelnerițe, desigur, topless.
– Ce ar trebui să facă instituţiile româneşti ca literatura română să fie mai vizibilă în lume? Şi noi, scriitorii, implicit. Tu, având perspectivă din exterior, dar cunoscând şi interiorul, eşti în posesia răspunsului?
– Răspunsul meu la primele două întrebări ar fi: să nu facă aproape nimic. Scopul e greșit, căci este dictat majoritar de complexul de inferioritate al colonizatului: exiști din clipa în care Bwana îți recunoaște existența, sau se preface că o recunoaște. Fals. O artă, mai ales lingvistică, există în măsura în care e trăită autohton de o comunitate care și-o asumă. Traducerile sunt importante, dar înainte de toate pentru că ele fertilizează geniul creatorilor autohtoni, deci adevărații lor beneficiari sunt cititorii, nu autorii care oricum (cu excepția previzibilă a stăpânilor noștri coloniali din lumea anglosaxonă) nu trăiesc niciodată din volumele lor traduse în alte limbi, ci, în cel mai bun caz, din propriul public, de limbă maternă. Și aici chiar are statul un rol de împlinit, cum este și prevăzut în programul din recentul „Apel pentru unitatea stângii”, din care recunosc că eu am redactat articolele referitoare la cultură:
„Milităm pentru:
– Recucerirea mândriei culturale prin promovarea valorilor și practicilor culturale autohtone, indiferent de etnicitate, scopul prioritar nefiind alcătuirea unui ipotetic „brand de țară„ ci promovarea identității culturale în rândurile populațiilor autohtone.
– Taxarea diferențială a produselor culturale autohtone și de import, oferind mediului cultural autohton o șansă să reziste dumpingului cultural din țările bogate.„
(http://dojavu.overblog.com/apel-pentru-unitatea-stangii)
– Are viitor literatura? Crezi că o să ajungă şi scriitorii români să trăiască din scris? Măcar prozatorii…
Da, are viitor, ca și muzica, ca și jocul, pentru că e eternă, sau măcar codată în formula noastră antropologică. În ceea ce privește întrebarea următoare: nu, cum am explicat mai sus, n-o să ajungă să trăiască din scris, nici măcar prozatorii, dacă prin „scris” se înțelege circuitul clasic, guthenbergian de difuzare/remunerare. Unii vor folosi corespunzător noile tehnologii, și vor și redeveni aezi, „performers”, în legătură mai strânsă cu muzica și artele vizuale: aceștia vor putea trăi „din scris” – însemnând: din actul creator în artele lingvistice. Ceilalți se vor folcloriza și fosiliza într-o practică nostalgică și sectară, pe bani publici ori sponsorizare, până mai ține; și vor dispărea.
– Eşti un om cu convingeri politice. Ca ultimă întrebare: cei dragi îţi sunt în pericol. O agresiune armată, ceva de acest soi oricum. Ce faci? Scrii despre situaţie sau pui mâna pe o armă?
– Noi poeți de-obicei stăm cam jalnic la trasul cu mitraliera. Sunt puțini Limonovi în meseria asta. Prin urmare, un scriitor bun și politic conștient „produce” în general mai mult pentru cauza sau patria lui scriind decât alergând neîndemânatic în direcția gloanțelor. „Răbdare, psihopaților!”, cum cânta Vîsoțchi. Totodată, când vorbești către polis și în numele polis-ului, trebuie să fii bărbat (măcar sufletește – deci cam indiferent de sexul biologic); iar a fi bărbat înseamnă: a prefera lupta când alternativa este pierderea demnității. Incluziv când nu prea ai șanse individuale de a supraviețui, dar cu toți murim, e doar o chestie de timp. Intelectualul Allende, alegând să rămână în palatul prezidențial de la Santiago în așteptarea unei morți sigure, a arătat lumii întregi adevărata natură a călăilor CIA și a Imperiului yankee, cu mult mai eficient decât ar fi putut în exil publicând de la Paris o sută de cărți despre socialism. Acum, cam 40 de ani mai târziu, guverne bolivariste au ajuns democratic la putere în majoritatea țărilor sud-americane, deci eu spun că gestul disperat al lui Allende merita făcut, și îi salut postum sfânta și eroica memorie.
– Mulţumesc.
Text apărut in Vatra veche, nr 1, ianuarie, 2013. Aveti aici pdf-ul revistei Vatra veche 1, 2013

Decembrie 26, 2012

apartamentele se simt mai bine goale

nu cântați cu gura plină încă, nu cântați până
la capătul plămânilor,
tocmai și-a ridicat plapuma peste nasul înroșit, a aruncat și-o pătură pe picioare,
într-un apartament care stânge ca o cămașă cumpărată pe apucate,
nici după xanax
nu cedează strânsoarea cum
n-o să cânte de una singură despre o dragoste care e și nu e,
vecinii povestesc despre zgomotele femeilor singure,
și doar femeile știu cât sunt de singure,
în memoria gurii s-o luăm, în cântecul
de la fundul plămânilor, că-i loc cu lumânări, torturi, cu coniacuri,
nici dușmanii nu merită să fie
singuri de crăciun,
apartamentele se simt mai bine goale
Alexandru Petria

Decembrie 25, 2012

consemnele lor

de crăciun au și ei
cozonac, palincă, vin,
să prindă un cheag de căldură,
să-i ia cheful
de-o spusă,
bănuiesc că nu-i
preocupă dacă mașinile au benzină
în rezervoare,
dacă trenurile merg
cu restricții de viteză,
își ridică răsuflările spre noi
ca într-un ciudat consemn,
și la răsuflarea lor
ne încălzim tălpile prin bocanci,
palmele pișcate de ger
și le mulțumim în gând dacă ne amintim,
da, nu te pot uita bunică, bunicule,
mă bucur de crăciun,
morții n-au cum să
nu ne vegheze cu consemnele lor
Alexandru Petria

Decembrie 19, 2012

Daniel Cristea-Enache: „Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Domnule Daniel Cristea-Enache, nu ştiu de ce, îmi vine să vă compar cu o maşină care merge cu schimbătorul de viteze pus incorect. Aveţi umor, dar, totodată, vă cenzuraţi, parcă. Vreţi să păreţi sobru, profesoral, când, cred, vă abţineţi cu greu să nu vă pufnească râsul, uneori… Bat câmpii?
– Nu mă pricep foarte bine la maşini, stimate domnule Alexandru Petria. O maşină cu schimbătorul de viteze pus incorect merge? Şi dacă da, în ce fel?
– Merge, eu am reuşit, fiind un ageamiu în şofat. Că s-a turat motorul, e altă poveste…
– Bun, atunci o să mă străduiesc ca umorul să nu tureze motorul profesoral… Da, domnule Petria, aveţi dreptate. Oamenii care ştiu să rîdă îmi plac mult. Iar cei care ştiu să rîdă inclusiv de ei înşişi îmi plac cel mai mult. Mi se pare că ţine nu numai de o inteligenţă peste medie, dar şi de ceea ce numim bun simţ.
Sunteţi unul dintre criticii literari la care ţin. Na, că o să zică unii că vă periez. Ştiu că iubiţi tenisul de masă. Să vă las să câştigaţi, considerând interviul un meci?
– Dialogul e un meci, dar unul de echipă. Intervievatorul şi cel intervievat sînt în aceeaşi echipă. Chiar şi atunci cînd asumă roluri extrem de diferite. Chiar şi atunci cînd par din alte „filme” (cartea lui Gabriel Liiceanu cu M. Ivănescu.) Putem pierde sau putem cîştiga împreună. Fiţi liniştit: o să câştigăm.


– Sunt convins, numai că intenţionam să vă irit puţintel, ştiind că sunteţi un jucător redutabili de tenis de masă. Dar aţi dat dovadă de diplomaţie.

– Nu sunt nici genul iritabil, nici „diplomat”. Vă mai dau un exemplu extrem: interviurile lui Eugen Istodor cu tot felul de figuri politice rudimentare. Da, chiar şi acolo, în contextul unor înjurături groaznice adresate intervievatorului de un calm enervant, e vorba tot de un joc de echipă. Ca să faci un interviu e nevoie de Celălalt.
Da, aveţi dreptate. Ce este literatura pentru dumneavoastră, domnule Daniel Cristea-Enache?
– Grea întrebare. Este o artă care mă însoţeşte de vreo 35 de ani; şi care mă va însoţi cît voi trăi. Cum zice preotul: la bine şi la rău…
De la trei ani? Aveţi 38.
– Da, întîi au fost pagini de literatură care mi s-au citit; cînd încă nu ştiam să citesc. Amintiri mai „jos” de 3 ani nu am. De la 3 ani încolo, da. 38 – 3 = 35.
Cred că extraordinarul om şi critic literar Valeriu Cristea a avut un rol capital.
– Bineînţeles. De la 13 ani, când, murind tatăl meu, am fost înfiat de Doina şi Valeriu Cristea. Dar şi tatăl meu bun, Titu-Marius Enache, care era economist, era îndrăgostit de cărţi: citea foarte mult. El a cumpărat, de pildă, Istoria… lui Călinescu reeditată în 1986 şi mi-a pus-o în braţe.
Aţi fost norocos, într-un fel, dincolo de drama umană, că vi s-au pus în mână cărţi capitale la o vârstă în care individul absoarbe totul cu aviditate.
– Da. Şi mama, care a murit când eram în clasa I, era o mare cititoare. Fusese şefă de promoţie; şi când mai luam cîte un 10 minus (în clasa I!), se mâhnea. Ambiţia de la ea îmi vine; eu n-am nici o vină…


– Premiantul clasei?

– Premiantul clasei, şef de promoţie şi tot aşa. Totdeauna mă luptam cu o fată la fel de ambiţioasă. În clasa I, norocul meu a fost că am luat premiul I vreo zece „şoimi ai patriei”. Era un fel de promoţie… Cea mai bună era o fetiţă de o inteligenţă formidabilă. Nu mai ştiu numele ei, dar noroc că s-a transferat, în clasa a II-a, astfel că m-am luptat cu faimoasa Puşi. Când lua Puşi premiul I, când îl luam eu. Lupte grele, domnule.
Orgoliu, conştiinţa valorii?
– Mulţi au conştiinţa valorii proprii, dar asta nu înseamnă că au şi valoare. Orgoliu pe (mai) nimic. Valeriu Cristea a scris despre „modestie şi orgoliu” şi a făcut nişte diferenţe între orgoliu şi vanitate. Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată; dar vanitatea goală e amuzantă. Faimoasa Puşi învăţa bine. Eu învăţam bine. Unul dintre noi lua premiul I. Era, ca să zic aşa, „pe bune” şi n-avea nici o legătură cu comunismul. Dacă ar fi învăţat alţi colegi mai bine, ar fi luat ei premiu şi coroniţă. N-a fost cazul.
Recunosc că sunt orgolios, ca la Alcoolicii Anonimi. Şi despre dumneavoastră se zice că sunteţi. Nu cred deloc că un scriitor ar trebui să fie modest.
– Cred că e nevoie şi de modestie. E interesant să vezi comportamentul unei „vedete”. Fiţe, ifose, întârzieri, aerul că totul i se cuvine; că toţi cei din jur trebuie să se uite când bate „vedeta” din picior… Îmi plac oamenii care se comportă natural şi care, în acelaşi timp, nu împing naturaleţea în direcţia bădărăniei agresive. Trebuie să fii şi modest: să accepţi, în primul rând, că mai ai multe de învăţat. Eu învăţ în fiecare zi câte ceva.
Ok, însă nu mă refeream la orgoliul prostului, nici la orgoliul împins spre patologic al unor oameni de valoare. Ci la o doză decentă, care are în spate o autoevaluare lucidă.
– Da; şi în această autoevaluare lucidă, dacă e lucidă, intră şi conştientizarea faptului că poţi mai mult. Întotdeauna poţi mai mult. Nu doar un altul poate mai mult decît tine. Şi tu poţi mai mult decît tine. E drept că poţi mai mult decît alţii. Dar asta, de la un punct încolo, nu te mai încălzeşte.
Exact. Şi iscă o permanentă nemulţumire interioară, chiar dacă alţii te laudă pentru ce faci. Altceva – la 13 ani, vârsta la care aţi fost înfiat, un puşti are feluriţi gărgăuni în cap. Cum aţi reuşit să vă acomodaţi în familia Cristea? Nu vă timora Valeriu Cristea cu personalitatea sa?
– Dimpotrivă. Valeriu a fost pentru cei doi orfani ca un frate mai mare. Erau cei mai oribili ani ai ceauşismului: 1987, 1988, 1989. Pentru noi au fost nişte ani minunaţi, datorită lui Valeriu Cristea. Problema mea a fost că, mutîndu-mă din Militari în Balta Albă, la celălalt capăt al oraşului, mi-am pierdut gaşca de prieteni. Dar m-am adaptat. Şi atunci mi-am dat seama pentru prima oară că „valoarea” mea de şcolar era relativă. Am intrat într-o clasă foarte puternică şi am muncit pe brînci. Se apropia treapta I, era un examen foarte greu pe atunci.

 

Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură.

 

Ce aţi dori să reţină istoria literară despre Valeriu Cristea?
– Nu vreau s-o influenţez, n-ar fi corect. Am oroare de moştenitorii şi gestionarii de prestigii: fii, fiice, nepoţi, nepoate ale unor personalităţi ce vorbesc în numele scriitorului care nu mai este.

 

Oho, e un subiect sensibil cu moştenitorii scriitorilor. Dar aici e altceva, sunteţi critic literar, nu ageamiu… Dragostea vă umbreşte judecata?
– Nu mi-o umbreşte, de vreme ce mă pot obiectiva şi când e vorba despre mine. Dar n-ar fi corect să influenţez cumva istoria literară în acest punct, pentru că astfel l-aş favoriza pe Valeriu Cristea în raport cu alţi critici. N-am scris niciodată despre o carte a lui şi nici nu voi scrie. Aşa cum Lucian Raicu n-a scris niciodată despre fratele lui, remarcabilul prozator Virgil Duda.
La început v-am întrebat ce e literatura. Dar ce e un critic literar? Un poet sau un prozator ratat, cum afirmă unii?
– Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură. Literatura nu poate exista fără ca un critic, mai mulţi, s-o delimiteze de non-literatură şi de literatura mediocră, să o structureze şi s-o introducă într-un canon estetic. De aceea îl citim pe Călinescu, nu pentru că ar fi fost un prozator ratat. E un romancier foarte bun Călinescu; măcar de-ar „rata” mai mulţi ca el…
Spuneaţi recent în „Catavencii”: “Recunosc (…) o carte proastă atunci cînd citesc o carte proastă; după cum recunosc o carte bună atunci cînd citesc o carte bună.” Cum se desfăşoară „procesul tehnologic”?
– Multe lecturi, în timp, deci acumulare de experienţă; şi gust, educat şi rafinat şi el.
Aveţi regrete, în sensul că n-aţi scris despre cărţi care meritau ori că verdictul critic a fost incorect?
– Un cronicar nu poate scrie despre absolut toate cărţile „care meritau” – decît într-o durată mai lungă. Sunt limite obiective. X nu poate citi într-un an tot, şi deci X nu are de unde să ştie ce anume din acest „tot” este important şi ce nu. E nevoie de mai mult timp; şi atunci, nu am motive speciale pentru regrete. Dacă verdictele mele critice au fost corecte sau incorecte, asta trebuie s-o spună alţii.
Nu vă pare rău că nu v-aţi ales o „meserie cinstită”, afirmaţia e din acelaşi text al dumneavoastră din cunoscutul săptămânal umoristic, şi aţi ajuns critic literar?
– Sunt sigur că aţi văzut (auto)ironia din secvenţa respectivă. E acest clişeu cu o formidabilă putere de circulaţie: criticii, scriitorii, artiştii în general nu muncesc. Se fac că muncesc, spre deosebire de muncitori şi ţărani, care pun osul. Dacă ar avea timp cutare om al muncii, ehei!, cîte romane ar scrie el, cum face un scîrţa-scîrţa pe hîrtie…


– Desigur că e autoironie. Însă sunt meserii care aduc satisfacţii mai palpabile, imediate. Bancher, afacerist…

– Îţi trebuie o vocaţie şi pentru a fi bancher, aşa cum îţi trebuie una şi pentru a fi scriitor. Vorbiţi însă despre satisfacţiile materiale din cele două cîmpuri profesionale. Dar nu tocmai latura materială arată vocaţia scriitorului autentic, care îşi scrie cărţile ştiind că ele, la noi, nu-i vor aduce nici un profit?
Puteam să mai adaug explorator, medic, aviator şi altele, meserii cu adrenalină. Nu mă gândeam neapărat la partea materială. Ci dacă nu trece viaţa adevărată pe lângă noi, cei care scriem.
– Şi acesta e un clişeu cultural: scriitorul este atît de concentrat la munca lui, încît viaţa e „în altă parte”. Eu cred că e invers: viaţa adevărată trece prin scriitori, prin munca lor, prin marile cărţi pe care le citim. Şi nu vorbesc numaidecît de roman, de romanul realist… Viaţa adevărată e în elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu, nu în ceea ce vedem în fiecare seară, la televizor, ca fiind realitate românească.
Dar viaţa adevărată e şi în vânătoare, şi în călătorii pe te miri unde. Şi, neavând bani, scriitorul nu pierde?
– Ar însemna că vînătorul şi călătorul sunt mai cîştigaţi decât scriitorul. Lăsând gluma deoparte, scriitorul adevărat vânează şi călătoreşte în scrisul lui: şi asta este o aventură mai intensă şi mai riscantă decît orice vânătoare şi orice călătorie. De vnat n-am vânat şi nici n-o să vânez vreodată; dar de călătorit am călătorit destul de mult. Intensitatea călătoriei este sub intensitatea scrisului.
Condiţia scriitorului e o batjocură la noi.
– De acord. Tocmai de aceea spuneam că un scriitor care scrie în aceste condiţii o face din pură vocaţie (sau, mă rog, aspiraţie), fără nici un beneficiu material.
Cine e de vină, ce-i de făcut concret?
– Cred că există un element obiectiv, dincolo de amatorismul şi dezinteresul unora. Piaţa noastră culturală este încă redusă, e extrem de mică. Sunt foarte puţini cititori, raportaţi la cifra populaţiei. În Ungaria, la o populaţie mult mai mică, sunt de două ori mai mulţi cititori. Or, fără cititori, fără cumpărători de carte, nu poate exista nici profit pentru scriitorul care a scris-o.

 

Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”.
Un element obiectiv e şi că scriitorii nu mai sunt respectaţi ca mai demult.
– Prefer „lipsa de respect” din libertate (şi în condiţii de piaţă liberă) „respectului” faţă de scriitori din regimul trecut. Mulţi n-am înţeles că totul s-a schimbat. Că de la un sistem etatist, centralist, sută la sută gestionat de Stat, s-a trecut la unul cu o altă logică de funcţionare, a Pieţei. O problemă e că, trecând dintr-o extremă în alta, Statul a cam fost alungat cu pietre din sfera culturii. Sper că nu şi din cea a educaţiei…
Da. Numai că nu mă gândeam numai la respectul autoritaţilor, la formele instituţionalizate. Nici cititorii parcă nu mai respectă aşa scriitorii. Poate e şi aici o explicaţie a faptului că se citeşte cât se citeşte.
– Cine îşi respectă cititorii este şi respectat de ei. Înainte de 1990, Scriitorul (cu majusculă) era un dublu beneficiar indirect al sistemului. Se citea literatură română contemporană fiindcă nu prea era alternativă la asta. Se făceau cozi uriaşe la cărţi, pentru că era cenzură şi orice subiect tabuizat şi indexat, abordat fie şi timid într-o carte, îţi „vindea” cartea respectivă. E Delirul lui Preda un roman comparabil cu Moromeţii? Nu. Dar Preda era Preda, „Delirul” avea un subiect incendiar, pentru acei ani, şi atunci este explicabil interesul uriaş suscitat de această carte. Dar acum, la o reeditare, mai stârneşte Delirul acelaşi interes public? Nici vorbă; pentru că totul s-a schimbat, în jur, şi subiectul din Delirul a fost bătut şi aproape bătătorit în douăzeci de ani de libertate.

 

În economie e un principiu – banii răi alungă banii buni. Nu merge explicaţia şi în literatură?
– Nu ştiu care ar fi, aici, „banii buni” şi „banii răi”. Dacă vorbim aşa de scriitori, atunci tot la rolul criticului literar ne întoarcem: el îţi arată care e valuta forte şi care e moneda emisă fără acoperire. Dar, domnule Petria, lumea socio-culturală s-a schimbat profund. Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”. Trebuie „prins” şi „fixat”. Trebuie să-i oferiţi ceva, prin fantasmele scriitoriceşti. E o concurenţă dură: televiziuni, internet, călătorii, entertainment. Dar nu asta am vrut? Nu pentru asta aţi ieşit la Revoluţie?
Mi-am riscat pielea pentru multe la Revoluţie. Şi nu ştiu dacă a doua oară aş face-o. Aveam în minte, când v-am pus întrebarea, şi următorul aspect – compromisurile scriitorilor au continuat şi după 1989. Iar cititorii observă. Şi nimic nu-i împiedică să spună – de ce să-l citesc pe lingăul ăsta, dă-l în mă-sa?! Şi sunt destui oportunişti în viaţa literară. – Da, iar compromisurile din libertate n-au nici o scuză. Într-un regim totalitar, puteai fi şantajat, arestat, închis, torturat. Puteai fi exmatriculat din facultate, aruncat pe drumuri. Dar acum, când oricine poate spune orice doreşte, compromisului nu-i mai putem găsi acel element de constrângere care ni-l făcea de înţeles, în anii socialismului real. Oportunismul post-‘90 este, pentru mine, dezgustător.

 

– Şi o adăugire firească – are dreptul un scriitor să ignore nedreptăţile din ţara sa?
– Dacă s-a manifestat ca un intelectual public, nu. Dacă însă e tipul de scriitor „evazionist”, care stă în cochilia lui şi întoarce voit spatele realităţii înconjurătoare, da.
Nici critica literară nu mai are credibilitatea pe care-o avea, ca în anii 90 măcar, să nu mergem prea în urmă. Sunt de vină şi criticii?
– Nu mai e acea aură a Criticului, cum nu e mai e acea aură a Scriitorului Român, în Republica Socialistă România. Dar credibilitatea unui critic n-are legătură cu impactul public al textelor sale. Poţi să fii credibil, dar să n-ai autoritate: lumea să nu te prea citească, să nu prea dea credit verdictelor tale. Poţi să fii un critic credibil, dar să nu interesezi pe nimeni, la nivel macro.
Trebuia să zic mai exact audienţă, nu credibilitate.
– Da. Dar e bine şi-aşa cum aţi zis, fiindcă discuţia între aceşti doi termeni se circumscrie. Poţi să fii un critic credibil, dar să n-ai audienţă. Poţi să fii un critic cu audienţă, dar să nu mai fii credibil, fiindcă ai făcut compromisuri profesionale de dragul audienţei. Din punctul meu de vedere, esenţial este să scrii exact ceea ce crezi despre o carte. Indiferent cine a scris-o, indiferent de raportul în care eşti cu autorul ei. Şi atunci, vei avea şi credibilitate, şi audienţă, întrucât cititorii nu pot fi minţiţi.
– Cine a urmărit traiectoria lui Daniel Cristea-Enache, chiar şi mai puţin atent, un lucru l-a observat cu certitudine – pariaţi doar pe valoarea estetică. Aici ne despărţim- nu reuşesc să-i citesc pe scriitorii ticăloşi de azi, numai pe cei din vechime, eventual. Am nevoie de-o distanţare temporală, fiindcă urmăresc plăcerea lecturii citind. Nu reuşesc să trec decât cu eforturi susţinute peste greaţă. Pe această temă am avut o interesantă polemică pe Facebook, pornind de la cazul lui Ioan Es. Pop, fost informator al Securităţii, pe care l-aţi premiat pentru poezie tocmai în anul când s-a aflat despre turnătoriile sale. A fost o polemică dură, dar principială şi bărbătească, consider.
– Da, şi dumneavoastră aţi avut onestitatea să reveniţi şi să titraţi: Ioan Es. Pop, un mare poet. Totdeauna voi apăra un scriitor foarte bun, dragă domnule Petria. Pentru că fără scriitorii foarte buni nu există palierul de sus al culturii şi nici acea funcţie totală a literaturii despre care vorbeam. Acum se trage în Mircea Cărtărescu din toate poziţiile… Sorry, sunt de partea lui Cărtărescu, aşa cum am fost de partea lui Pop, aşa cum am fost de partea lui Breban. Nu, nu sunt nişte oameni perfecţi marii noştri scriitori. Dar sînt marii noştri scriitori. Nu pot să arunc cu pietre într-un om care a scris Nostalgia şi Levantul. Pot să-l critic, în schimb, şi să spun când o carte a lui (Orbitor, volumele 2 şi 3) mi se pare slabă.
Personal, cred că Mircea Cărtărescu îi orchestrează deserviciile lui Mircea Cărtărescu şi că nu are nevoie de apărare.
– Să facem diferenţa (dacă nu disocierea) între cel ce scrie Levantul ori Ieudul fără ieşire ori Bunavestire şi cel ce te poate dezamăgi uman, într-un moment sau altul. Un critic literar cu ce trebuie să se ocupe? Dar un scriitor care e şi publicist? După cum vedeţi, în polemica pe subiectul Ioan Es. Pop, fiecare ne-am făcut treaba.
– Ok. Şi în acest caz. Dar Ioan Es. Pop măcar avea justificarea presiunilor dictaturii, pe când pe Cărtărescu nu are nici circumstanţa atenuantă a prostiei.
– Da, vedeţi?, teoria mea că e mai greu cu justificarea compromisurilor după 1990 se susţine. Pentru ceea ce facem în libertate numai noi sîntem responsabili. Nu mai putem da vina pe nimeni: nici pe X, nici pe Y, nici pe Ceauşescu, nici pe Stalin. Cine e matur, vaccinat şi se manifestă în spaţiul public este responsabil pentru manifestările lui din această sferă. Or, va trebui să admiteţi că Es. Pop nu a fost un intelectual public şi nu s-a manifestat niciodată pe această linie.
Admit. Însă nu înţeleg solidarizarea cu Mircea Cărtărescu, dacă compromisurile în libertate sunt dezgustătoare, după cum aţi afirmat. Şi solidar, şi dezgustat?
– Haideţi să definim compromisul, ca să ştim exact la ce ne referim. „Înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie”: asta ar fi partea frumoasă. Iar ca adjectiv, „cu reputaţia pătată, discreditat”: asta ar fi partea tristă.
Când iei bani, şi nu eşti muritor de foame, de la un regim dement, pe care-l lauzi deşănţat, la asta mă refer. Realitatea nu e de ascuns în spatele cuvintelor.
– Dacă lăsăm cuvintele tari la o parte, vom vedea că iar nu aveţi dreptate. Pentru articolele din „Evenimentul zilei”, indiferent de subiectul lor, autorul despre care vorbim primeşte o colaborare negociată cu ziarul respectiv. E interesul ziarului să aibă un nume de greutatea lui Cărtărescu. Prin urmare, orice laude sau critici ar face Cărtărescu în ele, nu „regimul” îl plăteşte, ci ziarul. Şi e normal să fie aşa. Amintiţi-vă: ne doream ca munca scriitorului, a publicistului să aibă şi un minim beneficiu material.
Nu ne aflăm pe aceeaşi lungime de undă, adevărul e că nu e nevoie – nu suntem soţ- soţie, ca să fie armonie în familie. Să trecem… Mario Vargas Llosa, unul dintre scriitorii mei preferaţi, afirma în Adevărul minciunilor că este „convins (dintr-o perspectivă hedonistă) că o societate fără literatură sau în care literatura a ajuns la marginea vieţii sociale – ca un viciu ascuns, devenind un cult sectar – e condamnată să sărăcească din punct de vedere spiritual şi să-şi piardă libertatea”. Cred că ne găsim într-un astfel de timp.
– Apropo de armonia conjugală, dragă domnule Petria, din cauza dialogului cu dvs. nici n-am apucat să mănânc dimineaţa în weekend. M-aţi luat de la 8.00 şi m-aţi stors pînă la 12.00… Sper că nu vreţi să depăşim recordul polemicii mele pe Facebook cu dl Laszlo Alexandru. Llosa are, evident, dreptate. Da, literatura nu trebuie să fie marginală, pentru că atunci ea nu va mai avea forţa de a impune în conştiinţa colectivă adevărurile tuturor, poveştile tuturor, inclusiv ale marginalilor. Dacă nu era Dickens omologat ca Dickens într-o literatură precum cea engleză sau dacă nu era Cehov înţeles deja ca Cehov într-o literatură precum cea rusă – cum am mai fi ajuns la reprezentarea oamenilor săraci, umiliţi, fără şanse şi a micilor funcţionari cu perspectiva concedierii? Pentru ca literatura să ne forjeze aceste reprezentări, să le îmbogăţească, să le impună, e nevoie ca ea să-şi păstreze condiţia de centralitate. De oriunde am porni, tot la centralitatea necesară a literaturii ajungem – ceea ce îmi place…

 

– Şi mie. Apoi, în ciuda precarităţii materiale şi a altor piedici ocultatoare, suntem într-un moment exploziv al literaturii române, ca florile de cactus în deşert. Sunt fericit că-s contemporan cu un şir foarte lung de scriitori deosebiţi. Pe cine pariaţi, în poezie şi proză?
– Pariurile mele „nominale” sînt la vedere, în ceea ce am scris. Înţeleg că doriţi o listă? Din ce generaţie? Vreţi vîrfurile fiecărui gen? Ce vreţi de la un biet critic, domnule Petria?
Bietul care nu e biet… La vârfuri mă refer. La contemporani.
– Un vîrf al poeziei contemporane este Mircea Cărtărescu. Altul, Ion Mureşan. Încă unul, Ioan Es. Pop. Un al patrulea vîrf, Constantin Acosmei. Un al cincilea, Marius Ianuş. Un poet extraordinar rămîne regretatul Cristian Popescu. După cum observaţi, am luat-o de la generaţia ‘80 încoace.
Şi la proză?
– Dacă urmăm acelaşi interval, cu trei segmente generaţioniste (generaţia ‘80, generaţia ‘90, generaţia 2000; vedeţi? iarăşi generaţiile „decenale”…), ar fi Petru Cimpoeşu, regretatul Ioan Lăcustă, Radu Aldulescu, Răzvan Rădulescu, regretatul Sorin Stoica, Bogdan Popescu, Filip Florian… Aici sînt mai mulţi. Prozatorii afirmaţi în anii 2000 sînt foarte buni.
Dar la critici şi eseişti? Aici e cazul să vă puneţi pe listă.
– Aici sînt orgoliile cele mai mari: fiindcă mai sunt critici care se consideră mai importanţi decît scriitorii. O luăm tot aşa, de la „optzecism” încoace. La eseu, Ion Vartic şi Horia-Roman Patapievici. La critică, regretatul Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Al. Cistelecan, Sanda Cordoş, Paul Cernat…
Da. Şi Daniel Cristea-Enache. Vă iubiţi cărţile scrise? Care consideraţi că vă reprezintă plenar?
– E interesant de văzut cine va fi criticul, cine vor fi criticii unei epoci literare: epoca post-1989. Îmi iubesc cărţile; pe prima doar mi-o simpatizez…
Ce aveţi în lucru? Parcă o carte cu câte o sută de pagini pentru câte un poet; 10 poeţi- 1000 de pagini…
– Să mă şi explic. Pe cea dintîi o simpatizez, doar, fiindcă o consider cea mai slabă. Or, fiind critic, aspectul trebuie luat în considerare. Am mai multe proiecte în derulare. O carte, o carte bună se rotunjeşte şi se încheie când vrea ea, nu cînd vrei tu. Eu pot doar să-mi dau cu părerea asupra momentului cînd va fi gata prima dintre ele.
– Nu vă place să vorbiţi despre proiecte? Superstiţie?
– Ba da, îmi place. Doar că nu ştiu cînd va fi gata cartea 1, cînd va fi gata cartea 2 ş.a.m.d. Probabil, cartea 1 va fi volumul de dialoguri cu scriitori de pe LiterNet. Cartea 2 e o enigmă deocamdată: va fi ori volumul de convorbiri cu Paul Cornea, ori cel cu Dan C. Mihăilescu. Asta înseamnă că 2 poate deveni 3 şi 3 poate deveni 2. În fine, cartea 4 va fi un nou volum de cronici, care e musai să apară spre finele lui 2013, ca să menţin ritmul: un volum de cronici o dată la patru ani. (Concert de deschidere, 2001, Bucureşti Far West, 2005, Timpuri noi, 2009.) Eu aşa gîndesc: macro şi în perspectivă.
Aveţi prieteni adevăraţi printre scriitori sau doar cunoştinţe? Funcţionează cât de cât recunoştinţa între scriitor şi critic?
– Da, am prieteni adevăraţi printre scriitori şi critici. Un prieten adevărat este C. Stănescu, omul care m-a făcut cronicar la „Adevărul literar şi artistic”, pe cînd aveam 23 de ani. Un alt prieten adevărat este Ileana Mălăncioiu, o mare poetă care nu a ezitat nici o secundă atunci cînd, tînăr fiind, i-am propus să facem un volum de convorbiri.
N-aţi răspuns la treaba cu recunoştinţa…

–         Am repulsie faţă de oamenii nerecunoscători. La ce anume vă referiţi?
Se mai întâmplă ca oameni pe care i-ai sprijinit să te înjure… Viaţa literară nu-i mănăstire.

– Se mai întîmplă, dar nu în cazul meu. Totdeauna voi fi recunoscător faţă de oamenii care m-au sprijinit atunci cînd eram un no name. De pildă, îmi place mult recunoştinţa lui Nicolae Manolescu faţă de George Ivaşcu. Din cîte ştiu, nu l-a „înjurat” niciodată pe fostul său binefăcător. Asta e ceva foarte frumos.
M-am gândit la unii sprijiniţi de dumneavoastră.
– E normal ca, aşa cum eu am fost sprijinit la început, să sprijin la rîndul meu pe alţii. Primeşti ceva. Trebuie să şi dai ceva. Dacă doar primeşti, primeşti, primeşti, şi niciodată nu dai, în „lanţul” ăsta uman, eşti un ins de nimic. Deci n-am nici un merit în chestia asta: că i-am sprijinit pe alţii. Din punctul meu de vedere, e ceva absolut firesc.
– O ultimă întrebare – e în faţa dumneavoastră un tânăr talentat, care vrea să se apuce de literatură. Ce sfaturi îi daţi?
– Dacă vrea să se „apuce” de literatură, n-avem de unde şti în ce constă „talentul” lui. Îi voi spune atît: hai să te vedem!
Ok, n-am fost prea exact. Are talent, a scris câte ceva şi vine la dumneavoastră…
– N-am de unde să ştiu dacă are talent sau nu. Decît după ce-l citesc. Dacă e foarte bun, pun mîna pe telefon şi fac ce e normal să fac: să sprijin un tînăr promiţător. Cui dau telefon? Celor care îmi răspund. Dacă e „doar” bun, îi spun ce are de făcut, în opinia mea. În fine, dacă e slab, îi spun că nu m-a convins. Sau devin evaziv, ca să nu-l rănesc. Dacă e inteligent, îşi va da seama singur seama. Dacă nu e inteligent, mă va agasa cu telefoane, cu mail-uri, cu sms-uri. Degeaba. Dar, la un moment dat, se va potoli. Şi atunci va veni alt aspirant, tînăr sau nu. Şi tot aşa: povestea asta nu se termină niciodată. Şi e foarte bine. Cît va ţine povestea asta, criticul va fi şi el viu; iar critica literară va avea sens.


– Vă mulţumesc.

– Şi eu vă mulţumesc.

Text apărut în revista Arges, nr 12/2012

 

 

Decembrie 17, 2012

conturbă zăpada, tradus in catalana si franceza

conturbă zăpada

 

ţevile hornului de la sobă

desfăcute pe rând,

lemnele-s cam jilave,

cam ca viaţa ta

nestivuită la adăpost,

cum fumezi, cum bei din crăciun în vară

şi-ţi exorcizezi gărgăunii scriind, cum

fuţi şi din obligaţie cu adâncă- na, rimă!- abnegaţie,

să te cureţe vrea, parcă,

să tragă naibii focul,

hai, start!,

cu o cârpă pe un băţ

prin largile ţevi de fier

funinginea cât petria conturbă zăpada

Alexandru Petria

 

empastifa la neu

 

els canons de la xemeneia de l’estufa

desmuntats l’un darrere de l’altre,

els troncs són una mica humits,

un poc com la teua vida

amuntegada al refugi,

com fumes, com beus de Nadal a l’estiu

i exorcitzes les enrònies escrivint, com

fots d’obligació profundament- nyas, rima!- abnegació,

que anares a netejar-te, sembla,

per a traure’t el foc maleït,

vinga, start!,

amb un drap en un pal

pels llargs canons de ferro

el sutze com pedra empastifa la neu

Traducere de Pere Bessó

 

barbouille la neige

 

les tuyaux de la cheminée du poêle

démontés les uns après les autres,

les buches sont un peu moites,

un peu comme ta vie

mal empilée et sans abri,

vu comme tu fumes, comme tu bois de Noël à l’été

comme t’exorcises tes chimères en écrivant et comme

tu baises même par obligation, avec une profonde – et tiens, ça rime ! – abnégation,

comme pour te nettoyer,

pour ce putain de tirage,

allez, hop !,

un chiffon au bout d’un bâton

par toute la largeur des tuyaux de fer

la suie barbouille la neige : une pétriée de suie

Traducere de Raoul Weiss

Noiembrie 16, 2012

Premiul Cartea anului 2012 reformeaza calendarul

Cartea Anului 2012 se acorda… in 23 noiembrie! Si anul editorial nu s-a incheiat. Daca asta-i profesionalism, sunt de la Martorii lui Iehova. Premiul- in valoare de 10.000 RON- este dat de Romania literara, cu sprijinul financiar al Guvernului Romaniei. Juriul: Nicolae Manolescu – presedinte, Gabriel Chifu, Cosmin Ciotlos, Sorin Lavric, Simona Vasilache si Mihai Zamfir.

Noiembrie 2, 2012

A apărut Călăul harnic!

A apărut Călăul harnic! Are un preţ uman- 12 lei. Se poate comanda online de aici http://www.libraria.hergbenet.ro/carti/calaul-harnic-alexandru-petria

De pe coperta a IV-a:

Alexandru Petriaeste autorul excelentului volum de povestiri D

enia Neagră, apărut de curînd la această editură, şi al minunatelor „nopţi cu Renata”, o mică bijuterie de literatură erotică. Poeziile pe care a început să le posteze pe blogul său în această primăvară au fost pentru mine o surpriză. Una foarte plăcută, de altfel, şi iată-le acum făcînd laolaltă un volum. Ceea ce mă tulbură în primul rînd în această poezie, în mod esenţial de dragoste, este forţa imaginilor şi modul surprinzător în care acestea se asociază. Nu, nu la întîmplare, pentru că nu despre suprarealism este vorba în poezia lui Alexandru Petria, ci după nişte criterii misterioase şi una dintre cele mai palpitante dimensiuni ale lecturii este să încerci să găseşti raţiunea – sau, poate, i-raţiunea! – care stă în spatele acestor asocieri. Bun venit în poezie, Alexandru Petria. De fapt, bine ai revenit. Nu cunosc cele două volume de acum douăzeci de ani, dar cum cel de faţă e straşnic, va trebui să le caut şi pe acelea, ca să înţeleg cum stau istoriceşte lucrurile, pe ce se bazează excelenţa acestui volum…”
Liviu Antonesei

“Pe Alexandru Petria îl ştiam ca pe un bun prozator şi ca pe un publicist vertical. Cu acest volum îmi dau seama că este şi un poet extraordinar.”
Liviu Ioan Stoiciu

“Întâlnirea cu acest lirism demn de Benedetti sau Montalbán mi-a provocat o reală şi intensă plăcere. De aceea, fără să stau pe gânduri, m-am hotărât să traduc Călăul harnic în franceză pentru editura noastră. Alexandru Petria este un mare poet.”
Raoul Weiss Weiss, editor Le Présent Littéraire

Octombrie 29, 2012

1 noiembrie

ca atunci când strângi în pumn bănuţi
indispensabili pentru o pâine,
era şi-o anumită pudoare,
ploua precum vara pe lumânările aprinse de luminaţie,
bunicii m-au crescut, părinţii
mi-s indiferenţi, eufemistic zis,
nu voiam să-i pierd, dar nici să creadă
vreunul că-s o momâie, din ăia
de lângă mormintele vecine,
bunicii-s unde îi simt,
când am închis ochii
mi-am amintit că şi copiii îi închid
şi cred că aşa nu-s văzuţi
şi nimeni nu-mi vedea bunicii
Alexandru Petria

Octombrie 27, 2012

Alexandru Petria: „Intelectualii să fie oameni întregi, nu proiecţii de liste de preţuri”

Transcriu un interviu dat cu ceva vreme in urma pentru Spune si tu!-

Alexandru Petria este un om neobişnuit. Este un intelectual, dar nu din grupul intelectualilor lui Băsescu. Dimpotrivă. Scrie poezie (foarte buna) si o publica pe blog si pe facebook. Are opinii politice ferme, pe care nu se fereste sa si le spună. Tot pe blog si pe facebook. Locuieste intr-un oras de provincie, dar se comportă ca un cetăţean al lumii globalizate. In curând îi va apărea o carte de poezie, „Călăul harnic”. Între timp. poeziile sale sunt traduse deja in  diferite colţuri ale lumii-fără sprijin de la ICR. Citindu-l in fiecare zi, am inceput sa văd mai bine legatura dintre politică şi poezie. Este sincer in tot ceea ce face, pentru că sinceritatea il ajută sa se suporte. Într-adevăr neobişnuit, pentru că mulţi dintre noi trebuie să ne minţim ca să ne putem suporta.
  Ne-am întâlnit pe Facebook, unde îţi citesc în fiecare zi poeziile şi părerile despre situţia politica din România. Îmi plac foarte mult poeziile tale şi avem de multe ori aceeaşi parere în ce priveşte politica. Spui undeva ca îţi place viata nu ca soarece de biblioteca, ci viata tumultoasă, cu adrenalina ei. Felul in care ai ales să comunici face parte din aceasta atitudine a ta faţă de viaţă?

 

Mă bucur şi sunt onorat că mă citeşti. Sigur, internetul mă ajută să fiu cu promptitudine în mijlocul evenimentelor, pe care încerc să le influenţez după felul cum gândesc, cu puterile pe care le am. Este destulă adrenalină în comunicarea de acest tip, uneori prea multă. Însă nu pot fără ea. N-am cum să nu spun ce gândesc, când simt că trebuie şi merită s-o spun. Dar mă mai apucă şi greaţa, acum tocmai trec printr-o asemenea pasă din cauza revenirii lui Băsescu la Cotroceni.

 

         “Poezia e ceva ce te poartă nu ştii nici tu exact unde, capricioasă, şi de multe ori te caută când nu eşti acasă sau când nu vrei să fii deranjat”

 

  Ai debutat in literatura ca poet, dar In ultimii ani ai fost jurnalist si ai scris proza. De curand ai reinceput sa scrii poeziii. Are asta legatura cu vremurile in care traim sau numai cu timpul tau interior ?

 

Da, de anul acesta, după 20 de ani de tăcere poetică, am inceput sa scriu din nou poezii. Poezia aş lega-o de ce am mai intim, nu de conjunctura exterioară. Dar nici ea nu-i de neglijat. Poezia e ceva ce te poartă nu ştii nici tu exact unde, capricioasă, şi de multe ori te caută când nu eşti acasă sau când nu vrei să fii deranjat.

 

  Unii ti-au spus ca este o frivolitate sa publici poezii in acest spatiu, dar tu ai continuat si cred ca ai avut dreptate. Poeziile tale sunt citite in ziua in care le scrii, de prieteni si de necunoscuti. E o modalitate inedită de comunicare cu cititorii si mi se pare ca are un anumit farmec.

 

Cred că am fost primul scriitor, dintre cei care contează, care am publicat literatură pe Facebook. E doar o constatare. Pe atunci se postau îndeosebi poze de mâţe şi de copilaşi. Cei care vorbesc de frivolitate se înşeală. Timpul a demonstrat-o. Fără Facebook nu ştiu dacă m-ar fi citit oamenii care mă traduc acum, oameni pe care nu i-am văzut altminteri în viaţa mea şi cărora le sunt recunoscător.

 

 Poeziile tale au fost traduse deja in mai multe limbi. Cartea ta „Călăul harnic”, care urmeaza sa apara in curand Romania, s-ar putea să apară la anul in mai multe limbi. Ai vrut sa demonstrezi ca se poate sa devii cunoscut si apreciat in strainatate si fără sa fii sprijinit de ICR sau de alte instituţii ale statului?

 

Nu am vrut să demonstrez nimic, aşa a ieşit. Recunosc, prefer drumul de unul singur, dar nici ajutoarele nu sunt de lepădat. Dacă tipii noi de la ICR o să se g‚ndească şi la mine, OK, dacă nu- asta e, merg mai departe, am treabă de făcut, n-o să ling pe nimeni pentru o traducere sau un drum în străinătate.

 

        “Sinceritatea mă ajută să mă pot respecta, asta contează. Inclusiv în cele politiceşti”

 

 Esti o prezentă inedită pe facebook. Scrii o poezie, o postezi, apoi iti exprimi parerea despre situatia politica.( o poezie, politica asta). Strategia ta este sa fii sincer  in tot ceea ce faci, pentru că astfel castigi pe termen lung, chiar daca in prima instanta poti pierde.Cum te ajuta faptul ca iti spui mereu transant parerile despre politica? 

 

Altfel nu pot, nu e o strategie. Fiindcă strategia ar presupune un plan, iar firescul nu se ghidează după planuri. E modul meu de viaţă. Când citesc o carte bună, n-am cum să nu mă bucur şi să nu-mi exteriorizez bucuria. Când cineva realizează o invenţie sau nevasta îi naşte un copil frumos, la fel. Când îl prind pe unul că mă minte în faţă, pe o altă scală, n-am cum să nu-l trimit în originile lui ginecologice. Aşa sunt şi n-am cum să mă schimb. Ipocrizia o las altora. Nu neg, am o anumită doză de egoism, eh, nu cred că e chiar egoism, nu ştiu cum să-i zic exact, în fine, mi se fâlfâie că se găsesc nemulţumiţi de ceea ce spun, că isc confruntări din cauza sincerităţii. Sinceritatea mă ajută să mă pot respecta, asta contează. Inclusiv în cele politiceşti.

 

Faptul ca iti expui parerile politice public (pe blog, Facebook) ti-a adus prieteni, ti-a adus dusmani, te-a adus in situatia de a te certa cu prieteni care au alte pareri?

 

Toate situaţiile. Ca în viaţa de pe stradă. Te cerţi, te săruţi…

 

      „Intelectualii trebuie sa spuna ce cred, nu sa sustina lucruri convenabile unui anumit grup, contrar evidenţelor”

 

Sustii ca n-ai cum sa separi omul de scriitor, ca un scriitor ”trebuie sa scrie ce crede, sa nu manance cacat”. Te intristeaza lichelismul unor intelectuali numiti generic intelectualii lui Băsescu, despre care crezi care au facut rau tarii sustinand un regim dement. Ce crezi ca ar trebui sa facă intelectualii in aceste vremuri?

 

Să nu mănânce căcat. Risc să mă repet, dar şi păpatul ticăloşilor de rahat este încă în desfăşurare, într-o multilaterală şi grandioasă desfăşurare. Să spună doar ceea ce cred, nu să accepte să fie plătiţi ca să susţină lucruri convenabile unui anumit grup, contrar evidenţelor. Intelectualii să fie oameni întregi, nu proiecţii de liste de preţuri.

 

  In concluzia cartii “Capcanele istoriei-Elita intelectuală romaneasca intre 1930 si 1950”, Lucian Boia spune: “Am zice că intelectualul, mai ales el, ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Śntr-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere … Am intalnit si intelectuali consecventi in apararea unor valori si idealuri. Adaptabili sunt insa o specie mai numeroasa.” .Daca intelectualii din secolul XX au avut scuza si justificarea unei istorii zbuciumate si neiertatoare, care sunt astazi scuzele intelectualilor care legitimeaza regimul Băsescu?

 

N-au nici o scuză. Ar fi o scuză prostia, singura, dar nu-i suspectez de ea.

 

     ” Intelectualii care l-au sustinut pe Băsescu au facut-o de teama pierderii accesului la bani, la vizibilitatea publică, la privilegii”

 

   De ce au tăcut cand derapajele lui au fost evidente şi contraziceau vădit ce susţinuseră public ei pina atunci ? De ce nu reactionat niciunul la rusinoasele afirmatii ale lui Băsescu la adresa Regelui Mihai, in schimb au reactionat vehement cand ICR a fost scos de sub tutela Presedintiei ?

 

Din cauza banilor. Apoi, printre ei sunt cohorte care au valoarea gonflată mediatic, iar aceştia n-au cum să piardă şi să li se maculeze ce n-au avut. La valoare mă refer.

 

   De ce l-au sutinut atatia intelectuali pe Traian Băsescu in campania pentru referendum, in ciuda faptului ca a facut praf institutiile statului de drept, in ciuda grobianismului sau, in ciuda faptului ca singurele sale lecturi constante sunt Levantul si stenogramele convorbirilor telefonice ale adversarilor politici?

 

De teama pierderii accesului la bani, la vizibilitatea publică, la privilegii. A fost o reacţie aproape viscerală. Parcă mi-e ruşine de lipsa lor de ruşine.

 

   “Privesc cu uimire intelectualii fascinaţi de Băsescu. Cum se poartă ca nişte slugi umile în faţa stăpânului. Parcă-s setaţi pe creiere. Şi nu mă refer la profitorii ticăloşi.”,  spui intr-o postare pe blog. Asadar,  cei care nu profitori, sunt fascinati. De ce ? Ce explicatie crezi ca există pentru aceasta fascinatie ?

 

Sunt precum şoriceii fascinaţi de şarpe. Naiba ştie.

 

   „Sunt curios ce ar răspunde Liiceanu sau Pleşu dacă un ţăran i-ar întreba de de ce au tăcut atunci când procurorii i-au speriat şi găinile din bătătură.”

 

    Ai semnat, împreună cu alţi intelectuali neînregimentaţi, o scrisoare de protest adresată CSM, împotriva procurorilor care au terorizat satele dupa referendum.

 

Da. Acţiunea procurorilor a fost o imensă porcărie. O paradă de servilism, nesimţire şi destulă fărădelege. Am fost onorat să mă regăsesc alături de Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Mihai Dinu Gheorghiu, Sorin Mărculescu, Carmen Muşat, Şerban Foarţă, Vasile Gogea, Mircea Daneliuc, Zoe Petre, Doina Uricariu, Ioana Geacăr, Gheorghe Geacăr, Octavian Hoandră, Alexandru Dobrescu, Michael Shafir şi încă destui alţii.. Sunt curios ce ar răspunde Liiceanu sau Pleşu dacă un ţăran i-ar întreba de de ce au tăcut atunci când procurorii i-au speriat şi găinile din bătătură.

 

   Din ce traieste un scriitor care nu face parte din grupul intelectualilor lui Băsescu? Se poate trai din scris in Romania? 

 

Fac gazetărie şi alte chestii care n-au nimic comun cu scrisul. Nu ştiu alţii, suntem pe cont propriu. Dacă nu eşti cu limbă lipicioasă, acum nu se poate trăi din scrisul literaturii. Dar sper să pot în câţiva ani, după ce o să fiu tradus şi cu proza mea.

 

   Pe blogul tau, politica si poezia tin mereu aproape una de alta. Vezi o legatura intre poezie si politică? Ai scris chiar si o poezie despre Taian Băsescu. Are si politica poezia ei? 

 

Sigur că are, dintotdeauna. Ei, nu chiar numai despre Băsescu, ci despre un preşedinte ca el, cu aceleaşi caracteristici. Dar fiecare are libertatea să citească în cheia dorită poemul:

 

milă pentru preşedinte

a ajuns să joace table singur, să bea cu faţa la oglindă,

amanta îi spune la telefon că o doare capul şi

că nu iese din casă,

se gândeşte ce a făcut iliescu când a fost să fie, constantinescu,

îl sufocă ceea ce credea că n-o să-l sufoce,

tăcerea creşte ca alte covoare în cabinet, pe scări, chiar pe aleile grădinii cotroceniului,

bea,

câteodată aude maşina hingherilor cum strânge câinii de pe străzi,

deschide mai tare fereastra ca să audă,

da, s-a ocupat şi el de ei cândva,

da, eutanasia e o formă a iubirii

-îî plăcea să-şi spună-

sau a milei,

nu reuşea să-şi dea seama exact,

în vis se transformă în câine,

negricios şi vioi,

e urmărit de hingheri,

şi fuge,

şi găseşte iar mâncare şi căţele,

oamenii nu-i zic că-l iubesc,

e negricios, câine,

şi oamenilor nu le e milă

 

  Povesteste mai mult despre cartea care iti apare la sfarsitul acestei luni.

 

Volumul de poeme „Călăul harnic” trebuie să apară la editura „Herg Benet” la sfârşitul acestei luni sau la începutul celei viitoare. N-aş vrea să vorbesc despre poezia mea, nu sunt un teoretician al literaturii, doar scriu. Că să mă scot cumva în faţa dumneavoastră, o să redau ce au scris doi scriitori de prima mână pentru coperta a IV a cărţii- Liviu Antonesei: „Alexandru Petria este autorul excelentului volum de povestiri Denia Neagră, apăru de curînd la această editură, şi al minunatelor „nopţi cu Renata”, o mică bijuterie de literatură erotică. Poeziile pe care a început să le posteze pe blogul său în această primăvară au fost pentru mine o surpriză. Una foarte plăcută, de altfel, şi iată-le acum făcînd laolaltă un volum. Ceea ce mă tulbură în primul rînd în această poezie, în mod esenţial de dragoste, este forţa imaginilor şi modul surprinzător în care acestea se asociază. Nu, nu la întîmplare, pentru că nu despre suprarealism este vorba în poezia lui Alexandru Petria, ci după nişte criterii misterioase şi una dintre cele mai palpitante dimensiuni ale lecturii este să încerci să găseşti raţiunea – sau, poate, i-raţiunea! – care stă în spatele acestor asocieri. Bun venit în poezie Alexandru Petria. De fapt, bine ai revenit. Nu cunosc cele două volume de acum douăzeci de ani, dar cum cel de faţă e straşnic, va trebui să le caut şi pe acelea, ca să înţeleg cum stau istoriceşte lucrurile, pe ce se bazează excelenţa acestui volum…” şi Liviu Ioan Stoiciu: „Pe Alexandru Petria îl ştiam ca pe un bun prozator şi ca pe un publicist vertical. Cu acest volum îmi dau seama că este şi un poet extraordinar.”

 

  Intr-adevar,  frumoase cuvinte. Faptul ca multi cititori au luat contact cu poeziile tale inainte ca ele sa apara in carte te-a ajutat intr-un fel?

 

Enorm. Mi-au dat sentimentul că nu scriu degeaba şi că munca mea este chiar apreciată.

 

   O poeta japoneza a descifrat semnificatia numelui tau: “Dupa cum ti-a fost vrerea”. Care ti-e vrerea, Alexandru Petria, in literatura si in politica?

 

Literatura mea să fie citită de cât mai multă lume. Iar în politică să scăpăm de gunoaie. Începând cu Băsescu.

Dorina Rusu

Sursa http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963