Posts tagged ‘scriitori’

Aprilie 21, 2013

Adevarul despre scandalul de la revista Tribuna

De cand este Mircea Arman conducatorul ei, revista Tribuna a iesit din provincialismul in care s-a complacut imperturbabila in ultimii 20 de ani, pe principiul- leafa sa mearga, e bine oricum, sa ne publicam intre noi. Ca schimbarea nu convine in special intelectualilor portocalii, e altceva. Sigur ca ii doare ca au pierdut o publicatie unde-si puteau orchestra jocurile. Calitativ, la aceasta ora, Tribuna poate sa concureze cu orice publicatie literara de top romaneasca. E interesant ca nimeni, dintre cei vocali azi in legatura cu Tribuna, n-a protestat fiindca era jalnica pe vremea fostului redactor-sef. Le-a convenit un om de paie.

Alexandru Petria

 

Aprilie 15, 2013

Cum m-a vazut Lucian Dobarta

timpul lui Petriacarnea viselor lui Petria2 corifei la Bistrita

Cu Liviu Antonesei

Septembrie 15, 2012

Apar cu poeme într-o antologie Hungarian PEN Club

Sub egida Hungarian PEN Club, în aceste zile trebuie să iasă de sub tipar în Ungaria, la AB- ART Publishing House, volumul „Pécs Writers Camp 2012”, o antologie literară cu autori din Europa, textele fiind traduse în mai multe limbi. Coordonatorul volumului este scriitorul Balázs F. Attila. Din România au fost antologaţi Ion Cristofor, Ioan Es Pop, Alexandru Petria, Géza Szőcs, Grete Tartler şi Igor Ursenco. Poemele mele au fost traduse în maghiară şi sârbă.

Iulie 22, 2012

cartea de identitate, traducere în franceză de Raoul Weiss

la carte d’identité

la vie, un reste de sperme sur tes lèvres
ce que je t’ai raconté
comme j’ai baisé la plante de tes pieds

tu craignais la blessure
de l’autre, de l’insomnie qu’on appelait « demain »,
l’autre à la chaîne

je ne retrouvais plus mes chaussettes
ma chemise à carreaux
ma carte d’identité était dans mon pantalon
c’est bon, elle y est
t’as pas du cirage brun pour mes godasses ?
viens qu’on refasse le lit
mais où est-ce que j’ai jeté cette ceinture ?

tu t’es lavée, parfumée et mis du rouge
belle qui n’enfantera pas pour moi
on avait le temps de reprendre un café, le train partait à 18h
tu pleurais
et je ne pleurais pas
juste pour montrer comme je suis fort

sur le quai, mon chapeau cachait mes yeux
ton chapeau crème ne cachait pas tes yeux
je laissais la vie sans moi
avec ma carte d’identité dans la poche arrière

cartea de identitate

viaţa, un rest de spermă pe buzele tale
ce ţi-am povestit
cum ţi-am sărutat tălpile

ţi-era frică să nu fii rănită
de un altul al insomniilor începând de mâine
altul în şir

nu-mi găseam ciorapii
cămaşa în carouri
cartea de identitate era în pantaloni
este, da
ai o cremă maro pentru bocanci?
hai sa aranjăm patul
unde am aruncat cureaua?

te-ai spălat, parfumat, rujat
frumoasă care n-o să naşti pentru mine

aveam timp de încă o cafea, trenul era la 18

plângeai
şi nu plângeam
doar ca să arăt că sunt puternic

pe peron pălăria-mi ascundea ochii
pălăria ta crem nu-ţi ascundea ochii
lăsam viaţa fără mine
cu cartea de identitate în buzunarul de la spate
Alexandru Petria

Iulie 17, 2012

Tradus în franceză şi maghiară

n-am a mă lăuda

n-am a mă lăuda
şi dacă încercaţi
e pe riscul vostru,
cam cu toate sunt,
ca şi stomacul crocodilului; păcate, defecte…

am şi ucis cu premeditare-
speranţele în mine, cinci pisoi negri
lângă un pârâiaş
la ţară

consumaţi-mă cum sunt,
termenul de valabilitate este incert

n-am lins încă unde am scuipat,
nu mi-am futut mama
Alexandru Petria

je peux pas me vanter

je peux pas me vanter
et si vous vous essayez,
c’est à vos risques et périls,
j’ai la conscience chargée
comme l’estomac du crocodile : de péchés, de défauts…

j’ai tué avec préméditation –
les espérances qui m’habitaient, et cinq chatons noirs
au bord d’un ruisselet
du village

consommez-moi tel quel,
avec ma date trop imprécise de péremption

je n’ai jamais léché là où j’avais craché,
et j’ai jamais niqué ma mère

provoc, exist

mă provoc şi provoc,
aerul e cât provocarea,
n-are cum să ningă pe lângă mine,
să număr doar de-a prostul bobocii de raţă şi gâturile de coniac,
să crească spaima
şi să mă scarpin în cot,
impasibil în forfotă- un marţian la cina reginei angliei;
aerul e cât provocarea,
reţineţi dacă vă interesează,
scriitorul care nu provoacă
e ca un testicol în absenţa menirii,
ca un piţigoi cu veleităţi de vultur
Alexandru Petria

provokálok, tehát vagyok

provokálódom és provokálok,
amennyi provokáció, annyi levegő,
nem hullhat mellém a hó,
nem számolhatom hiába a réce csibéit s a konyakkortyokat,
s ha nő az iszony
nem vakarhatom a könyökömet,
szenvtelenül a hemzsegésben – mint marslakó az angol királyné vacsorájánál;
amennyi provokáció, annyi levegő,
jegyezzétek meg, ha érdekel:
az író, aki nem provokál, olyan
mint sorstalan here

traducere în franceză şi maghiară de Raoul Weiss

Iulie 8, 2012

„Medi, cu ochiul sticlos” al lui Marius Ghilezan

Vă anunţ cu deosebită plăcere o apariţie editorială- „Medi, cu ochiul sticlos”, un volum de poeme al scriitorului Marius Ghilezan, la editura „Brumar”. Ca să vă incit la lectură, transcriu câteva poezii mai jos. Felicitări, Marius! (A.P.)

Medi şi puiul de lăstun

Medi, cu ochiul sticlos
şi clonţul ei mare cât veacul,

trăncăneşte despre moarte şi viaţă,
puiul de lăstun aşteaptă lămurirea.

Deşertăciune şi vânt în miezul din vânt,
întunericul se cuibărea în inima întunericului
şi plinul era descojit de culoare şi umbră.
Dar ce a fost mai întâi?

Haosul a zămislit lumea
(continuă înţeleapta
Clănţănitoare ce depăşise de mult borna mileniului)

A apărut creaţia, căldura, dragostea, repetă ea,
ca o predică de amvon.
Dar ce ştim noi, tinere cu aspenger, ce a fost de dinaintea zeilor?
Se spune că viaţa,
dar dincolo de poartă?

Era particula lui Dumnezeu. Dar dinainte de Zeu?

Incantaţie

Prea departe cânturi, ne-nţelese taine

nici cu atâta beznă, Spiritul suprem,

prin căderi în sine, dezbărat de haine,

totul străluceşte, până la extrem.

Sus, o curioasă lume călătoare,

cam prea mulţi se-avântă-n buza avalanşei,

cu  naivitate, clar năucitoare,

prea mult vis îi mână-n Himalaya transei.

Iar prea înţeleptul, despovărat de păr,

trage după sine primii nesosiţi,

cu presupuneri fade şi poftele-n răspăr,

virtutea-i sus în munte, rog nu obosiţi!

Elefant la bloc

De dragul Savanei

mi-am luat un elefant

şi l-am urcat în apartament

pe scara de bloc

a distrus totul în casă

trebuie să-l vinzi,

îmi zise un prieten,

dacă te vaiţi

nu-l mai dai nici la preţ de porţelan.

Mă luă cu fiori,

am scos mobila

şi am deschis circul la etaj

în cartierul în care

locuiam singur.

De ce nu iubim leopardul?

Nu iubim decât ceea ce îmblânzim

îmblânzim selectiv

doar vietăţile care ne ling

ne plac fiarele cu dinţii piliţi

suntem prea firavi să iubim leopardul.

Colţ de Rai

Din Luzonul orhideelor saprofite

am cules seminţia veşniciei

Ecuatorul sfârtecat de liane

amăgind gândul revederii

mi-am durat un colţ de Rai

departe de uscatele frunze din cărţi

aud ropotul apei

ţipătul ploii dezlanţuite

şi foşnetul eucaliptului

văd flamingo şi aud “Dahil sa iyo”.

De ce-am plecat?

şi mai tai din lista cărnoasă

la adăpostul brusturelui

aşa mi-am amintit noaptea cu Marjorie

fredonând tagalog şi mâncând mango

era o altfel de Ammely

sclipea în umbra astrelor

uitasem să spun

patul era din accacia

regal înflorit.

Supravieţuiesc Paradisului.

Marius Ghilezan

Puteţi achiziţiona cartea de aici http://www.bookiseala.ro/marius-ghilezan-medi-cu-ochiul-sticlos/78271.html

Iunie 26, 2012

muta

în privire-mi ţin mâinile, gura,
până la scârbă, până la virgulă

eu chelesc, tu rămâi
relativ mare şi mută,
e de zis,
cu sex appeal relativ-
nu te-ai săturat să fii poştită?

te-aş arde cu o ţigară,
ţi-aş trage cu sete şuturi în cur,
să strigi, dovadă că exişti,
numele care-au lăsat în tine,
care au râs, ungându-te cu miere şi fulgi

nu te-ai săturat să fii poştită?

ca o păpuşă gonflabilă
românia
Alexandru Petria

Aprilie 14, 2012

noaptea

mai ia tramvaiul, nu maşina,
redu ţigările

e păcat să mori sănătos, replici

banii-s scurţi de coadă, spune,
nu te mai întinde la fripturi şi coniac

se îngraşă doar groparii şi popii

e criză

da, e criză că şi dragostea se deschide second-hand:
spuneam aceste cuvinte în vis
iar visul
şi-a aruncat scăunelul de sub picioare
cu gâtul în laţ
Alexandru Petria

Februarie 28, 2012

„Pervertirea”, de Cristina Nemerovschi. „Uneori, artistul nu-i altceva decât un film porno”

Dacă prin romanul său de debut, „Sânge satanic”, Cristina Nemerovschi a creat controverse atât prin limbajul dezinhibat cât și prin filosofia extrem mizantropică și nihilistă ce-l caracterizează pe enigmaticul M., cu „Pervertirea” autoarea nu pare a se fi cumințit deloc, ba chiar dimpotrivă. Deși supratema romanului este una asupra căreia s-a mai speculat – motivația artei, ce anume îl face pe artist să creeze, prozatoarea ne aruncă însă într-o situație-limită în care personajele, extreme și ele, ucid pentru a perpetua arta. Întrebarea cu care rămâi după: am merge până la crimă în numele artei autentice?
Alexandru Petria

Mai jos, vă prezint în premieră un fragment din roman. Urmează să apară la editura „Herg Benet”, în aprilie.

“Cred că nici tu, nici eu n-aveam o vină prea mare. Nu suntem adulți, Lucia. E un noroc, dar se plătește scump. Copiii se trag mereu de păr după ce joaca s-a sfârșit. O fi ceva asemănător. Ar trebui să ne gândim la asta.” (Julio Cortazar, Șotron)

Amalia a dispărut într-o dimineață de la începutul lui decembrie, o dimineață cețoasă, rece, apăsătoare, sufocantă pentru că nu ningea încă, iar noi cu toții așteptam ninsoarea aia, o presimțeam, o visam. Ciudat, iarna asta încă nu ninsese nici măcar un fulg, deși se apropia Crăciunul.
Era mizerie pe străzi, traficul mai îmbulzit ca niciodată, așa cum se întâmplă mereu în ultimii ani când se apropie sărbătorile. Maimuțele retarde o iau razna complet. Parcă dintr-o dată, în jur de 10 decembrie, realizează că anul care e pe cale să se încheie nu le-a adus suficient de mult sex, nu le-a adus suficientă mâncare și băutură, nu le-a adus afecțiune, nici petreceri de vis, nici destul timp alături de copii, și încearcă în astea trei săptămâni să umple toate spațiile goale. Evident că nu reușesc. Atunci îi apucă și mai tare frustrarea. De aia bântuie pe străzi ca bezmeticii, ca dobitoace amețite cu gaz toxic, orbite, asurzite. Sincer, dacă aș vedea o gospodină cu trei rânduri de sacoșele așezate grăbit de-a lungul brațului călcată de un taxi demarând în forță, sau o corporatistă încărcată de cadourile ei patetice în pungulițe scumpe și lucioase, parfumate poate, lovită de un tramvai cu un vatman care a exagerat în pauza de prânz cu votca, târâtă de-a lungul șinelor, cu sângele împrăștiindu-i-se pe haina albă de blană eco, pătând-o ireversibil, aș intra în primul pub și aș cere o sticlă de șampanie. Aș destupa-o, aș face-o cadou celor din bar și pe urmă mi-aș lua o bere.
Partea bună e că dorința mea nu-i deloc deplasată. Corbu îmi spunea că, în perioada asta, se înmulțesc accidentele. Îmi povestea că vecina lui, o babetă oripilantă, a reușit să-și explodeze două degete pregătind cozonaci. Un copil a căzut în casa liftului, dar, din nenorocire, l-au salvat. Un bețiv de 50 a violat un aurolac de 8. Un șofer beat, grăbit fiindcă trebuia să ajungă la repetițiile pentru masa de Crăciun în familie, exasperat de țigănușii care îți șterg parbrizul la stop, a lovit două minipirande cu mașina. Și asta le-a aflat doar Corbu, care în perioada asta nu prea iese din casă. Așa că e posibil să fi fost mult mai multe.
Mizeria nu era acolo doar din pricina înghesuielii. Era un jeg și în aer, un miros de praf de pușcă amestecat cu răgâituri de cârnați. Nu toate maimuțele țin post, deși, în ultima vreme, o fac tot mai multe. E din cauza anului apocaliptic, ne-am spus eu și Corbu, după ce am reflectat îndelung într-o întâlnire a Nemuritorilor, vreo 4 minute, la subiectul ăsta.

…Ce conta încă o femeie îndrăgostită de mine, ce conta încă o iubire neîmpărtășită? Femeile se îndrăgostesc în general de tipi incapabili să le iubească, fiindcă sunt proaste. Se îndrăgostesc de ăia cu personalitate, cu carismă, fără să le treacă prin minte că astfel de oameni nu pot iubi, pentru că se iubesc prea mult pe ei înșiși. Ca să iubești pe altcineva, trebuie să fii altruist, trebuie să-ți lipsească ceva din personalitatea ta, să nu fii pe deplin mulțumit cu ceea ce ești. Trebuie să poți empatiza, trebuie să fii în stare să-i acorzi atenție și interes unei alte ființe, cea de lângă tine care își cerșește s-o iubești. Eu nu aveam aceste calități.

Într-o noapte în Cală, Corbu mi-a povestit de prima și singura lui iubire. O iubire normală, banală chiar, față de o femeie normală, banală, care nu era nici mult prea tânără, cum aveau să fie cele care i-au urmat, nici prea bătrână, cum aveau să fie și mai multe care i-au urmat, nici travestit, cum aveau să fie vreo două după aia. Cred că o și cunoscusem, dar n-am vrut să-l întrerup pe Corbu în timp ce povestea, cu amănunte din astea. Nu avea nicio importanță dacă o cunoscusem sau nu, pentru că nu femeia în sine era subiectul aici, ci iubirea lui Corbu față de ea. Fusese o poveste deloc ieșită din comun, cu două persoane care se îndrăgostesc dar nu-și spun unul altuia chestia asta, fiecare se cuplează cu altcineva, după puțin timp se regăsesc și își dau seama că sunt nefericiți, au o aventură împreună, după care ea se întoarce la cel de dinainte – cu care nu era fericită -pentru că îi oferă “stabilitate”.
“Am vrut atunci să o omor așa cum nu-mi mai dorisem să omor pe cineva până atunci. Să-mi apăs mânile aspre pe gâtul ei până ce nu va mai putea respira și va începe să horcăie. Să o privesc în ochi să râd și să scot limba la ea”, mi-a spus. L-am iubit mult în clipa aia. Câteva săptămâni înainte de confesiunea asta, fusese mai rezervat, mai retras, discutasem mai mult nimicuri.
Se întâmplase pe când Corbu avea vreo 19 ani, deci cu aproape șapte ani în urmă. Ea avea vreo 26 pe atunci, eu vreo 28. Cred că fusesem și eu o vreme cu ea, câteva săptămâni. Sper că nu din cauza mea i-a frânt inima Corbului. E foarte puțin probabil, nu știu cum și-ar fi putut imagina vreo pizdă, oricât de proastă să fi fost ea, că eu îi pot oferi “stabilitate”. Yuck, și ce cuvânt. Numai să-l pronunț și mă apucă greața.
Probabil că a fost un altul și, mai mult ca sigur, după un timp gagica a rămas singură, fără mult dorita ei stabilitate. Nimeni nu poate suferi în preajma lui prea multă vreme o proastă…

După întâmplarea asta, Corbu spunea că se simțise cumva eliberat. Simțise că-și poate permite să facă tot ce-i trece prin cap, ba chiar să rănească și alții oameni. “Cum să zic nu era vorba că îmi propuneam să rănesc oameni ăsta să fie scopul meu ci doar că nu-mi mai păsa dacă cineva era rănit în timp ce eu încercam să-mi urmez cât mai mult posibil toate plăcerile chiar și alea mai ciudate”. Înțeleg, l-am asigurat, și chiar înțelegeam. Dacă o ființă inferioară avusese curajul de a-l răni pe el, și nimeni n-o trăsese la răspundere pentru asta, atunci ce rost mai avea să ne prefacem, să ne reținem sentimentele, să nu ne dăm frâu liber pornirilor, așa se întrebase, pe bună dreptate Corbu. Ce nu știa el, îmi spuneam eu acum, e că oamenii proști și insignifianți nu rănesc adânc. Ei rănesc mai degrabă prin atingere, așa cum un moș se șterge de tine într-un mijloc de transport în comun aglomerat. Te ating fără premeditare. Noi însă, Nemuritorii, în general rănim premeditat, pervers, adânc și fatal. Și cred că așa trebuie să fie. E dezgustător numai să-ți imaginezi că păduchiuții și Nemuritorii ar putea avea aceleași drepturi pe lume, doar pentru că un tâmpit i-a încadrat în aceeași specie în manualele de biologie care se studiază în gimnaziu.
La scurt timp după dezamăgirea cu gagica aflată în căutarea stabilității, Corbu a făcut sex cu o puștoaică de 14 ani jumate. “Din afară părea greșit ceva de genu dar când eram singur cu ea mi se părea cea mai normală chestie.” “I know the feeling”, i-am zis. Pe ea a înșelat-o cu o soție de profesor universitar, în vârstă de 51 de ani. “Era o doamnă care se ținea foarte bine. Purta părul blond cenușiu iar firele albe făceau și ele cumva parte din peisaj. Avea ochelari și nu se descurca deloc fără ei nici chiar prin casă se împiedica și cădea ceea ce mie mi s-a părut din cale-afară de haios. Avea o nepoțică de care era foarte mândră îi ținea poza pe noptieră și o întorcea cu spatele când ne-o trăgeam. Am mers cu ea un weekend la munte. Era obișnuită cu confortul și nu i-a plăcut prea mult cabana unde am dus-o eu. Se plângea de junghiuri la șale. Chestia asta mă excita grozav.”
Idila s-a terminat după vreo două luni, când soțul doamnei, profesorul, a dat peste ei într-o după-amiază făcând baie împreună. Gagica de 14 ani crescuse și Corbu nu se mai simțea atras de ea, așa că s-a despărțit și de ea. N-a trecut însă mult și a cunoscut o tipă care lucra ca babysitter. Babysitterea o fetiță care nu era chiar fetiță, avea 12 ani. O ajuta la lecții, o ducea în parc, la școală și mergeau împreună la cumpărături. Corbu s-a apropiat treptat de fetiță. “N-a fost greu deloc. Era dulce și prietenoasă și ne înțelegeam bine.” Într-o zi, când au rămas singuri în casa alor ei, gagica baby sitter fiind plecată pe neve cu o amică la sală, Corbu i-a băgat încet mâna sub rochiță și a început să o frece. “Nu s-a speriat a reacționat foarte normal m-a întrebat ce fac pe urmă a zis că i-a plăcut. Era o fetiță deșteaptă foc”. Lui Corbu îi plăcea să îi aducă filme porno și să le vadă împreună. De aici s-a și tras sfârșitul relației, când maică-sa fetiței a venit într-o zi acasă mai devreme. A început să țipe și să-l lovească pe Corbu cu un pantof în cap. “O cretină! De parcă într-o zi n-o să vină altul și să facă cu fiică-sa același lucru. Imbecilele astea ar vrea să-și țină copilele virgine până la adânci bătrâneți.” Știu, mă gândesc, și madam Urechiuț e tot pe acolo… Doar că proasta habar n-are că nu mă interesează deloc păsărica Amaliei. Nu m-a interesat niciodată. Bine, poate puțin la început, câteva ore.
“Aș fi putut să continui să mă văd cu fetița era de ajuns s-o caut la școală îi știam și orarul. Dar m-am gândit că n-are rost. Știi cum sunt copilele astea. Într-o zi tot i-ar fi scăpat ceva maică-sii. Intram în vreo belea…”

Culmea e că a intrat într-o belea doar câteva săptămâni mai târziu, o belea de care știam deja, pentru că am fost și eu prin preajmă în perioada aia și chiar l-am ajutat. Aveam o droaie de prieteni și admiratori pe vremea aia, deci multe ființe dispuse să facă lucruri pentru mine. Corbu cunoscuse o altă “doamnă”, de data asta în vârstă de 78 de ani. După doar vreo 8-9 partide înfocate de sex, doamna a fost jefuită și bătută crâncen de un hoț, chiar în apartamentul ei. Îi dispăruse, în urma incidentului, o ladă cu bijuterii de aur. Corbu a fost prima persoană asupra căreia s-au îndreptat bănuielile. Familia victimei l-a târât la poliție, iar Corbu a declarat că în niciun caz nu era interesat de averea concubinei sale, ci de sex appeal-ul ei, declarație ce a crescut și mai mult suspiciunea celor din familia victimei. L-am ajutat și eu cât am putut, folosindu-mă de relațiile mele, dar până la urmă a fost scos din belea chiar de victimă, care s-a înzdrăvenit suficient încât să-l denunțe ca făptaș pe nepotul ei, care era cel mai înverșunat acuzator al lui Corbu.
Și acum, acum e Irenne. Irenne și mătușa ei, care nici ea nu-i e indiferentă lui Corbu. Și mai erau Amalia, căreia el îi spunea Veverița, și Gaby, căreia îi zicea Morcoveață, prietena Amaliei, și Tara…

Dar, întorcându-mă la începutul poveștii lui Corbu, la acea iubire pe care o pierduse, m-am trezit și eu gândindu-mă dacă am fost vreodată într-o astfel de situație. Dacă am fost vreodată îndrăgostit. Cât am stat noaptea aia în Cală, împreună cu Corbu, în timp ce el vorbea, vorbea mult, ca de obicei fără virgule, fără prea multe pauze dar cu interjecții, până când a răsărit soarele și a început să se mai încălzească, și multe păsări să zboare pe deasupra capetelor noastre – Cala era un loc foarte îndrăgit de păsări, atât de alea migratoare care, atunci când plecau, dădeau câteva ocoluri pe deasupra copacilor Calei, luându-și la revedere, iar când se întorceau ciripeau fericite că regăsesc totul așa cum îl lăsaseră (și m-am gândit că da, uite, și alte ființe iubesc locul ăsta al nostru, și poate că și ele ar suferi dacă într-o noapte ar arde până la cea din urmă frunză, până la cea din urmă piatră, așa cum se întâmpla tot mai des în coșmarurile mele), cât și de vrăbiile care nu plecau nicăieri ci doar își făceau cuiburi în care se ascundeau până trecea iarna, și chiar până s-a făcut ora prânzului, gândindu-mă nonstop la asta am ajuns la concluzia că nu. Nu fusesem niciodată îndrăgostit.

Uneori, artistul nu-i altceva decât un film porno.

Decembrie 27, 2011

Un text provocator pentru lumea literara. Sunt 100% de acord!

Eșecul criticii literare românești actuale

“Critica literară românească, în afară de literatură, nu știe mai nimic. Nu știe ultimele trenduri din filozofie, din sociologie, din multe zone conexe, iar eu cred că nu poți să faci critică literară adevărată, profundă, percutantă, fără să ai un pluralism al dimensiunilor lumii în care trăiești. Pentru că realitatea e cu totul altceva decât își imaginează criticii literari”, spunea scriitorul Dan Lungu în cadrul unei conferințe la târgul de carte de anul acesta de la Madrid. O remarcă cât se poate de întemeiată, un reproș adus pe bună dreptate criticii autohtone, reproș al cărui adevăr îl poate stabili oricine chiar și după o sumară privire aruncată asupra modului în care operează respectiva fostă disciplină reală.

Critica literară să încăpățânează să fie în ultima vreme din ce în ce mai școlărească, mai ruptă de realitate, mai unidirecțională. Într-un domeniu vast și complicat, cum este cel al aprecierii literaturii, criticul literar crede că mai poate fi credibil operând cu două trei noțiuni simple și depășite, învățate la cursurile de pregătire. Firește, de aici și eșecul său, tot mai evident. Criticul este, iremediabil, depășit. Se scrie multă literatură, se publică mult, apar autori peste noapte, unii cu adevărat valoroși, alții doar parțial interesanți. Plasa de siguranță pe care criticul literar o avea în trecut, aceea a coroborării verdictelor literar-valorice – “nu scriu până nu văd ce spune și colegul X despre cartea respectivă”, astăzi a dispărut; poți să aștepți la nesfârșit să afli și părerea colegului tău, criticul X, ea s-ar putea să nu vină niciodată, astfel încât ești forțat, într-o anumită măsură, să-ți asumi riscul aprecierii proprii. Pentru asta, ai nevoie de cunoștințe serioase de literatură, fler în a recunoaște un autor bun și obiectivitate, pe cât posibil. Grea misiune, de care puțini mânuitori ai condeiului critic sunt capabili. Iar cei care sunt capabili reprezintă excepțiile.

Dan Lungu, în virtutea cavalerismului său (atât la figurat, cât și – recent – la propriu!), este totuși un pic prea mărinimos cu critica literară, lăsându-i acesteia consolarea că s-ar pricepe (doar) la literatură. Așa să fie însă? Căci, în ultimă instanță, ce înseamnă de fapt a te pricepe la literatură? Nu înseamnă, firește, așa cum cred criticii, a putea să recunoști figurile de stil prezente într-o operă literară, a fi în stare să enumeri titluri ale unui autor, a avea un limbaj cu pretenții, “de specialitate”, a cărui menire este să-i creeze cititorului falsa impresie de erudiție. Nu înseamnă să te rogi de edituri să-ți trimită tot ceea ce publică, cărți pe care să le răsfoiești plicitisit înainte de a adormi iar a doua zi să le reproduci greșit până și titlul sau numele autorului. Nu înseamnă doar datoria de a livra o recenzie pe săptămână la revista care te plătește (prost, probabil, dar asta nu-i vina bietului autor).

A cunoaște literatura înseamnă, înainte de toate, a o înțelege. A o studia pe cât posibil în toată complexitatea ei, a-i înțelege resorturile, motivațiile, mesajele, intențiile, realizările și eșecurile. A trece dincolo de gustul personal și a accepta valoarea chiar și acolo unde ea nu se suprapune cu acesta, ba chiar intră în contradicție cu el. A te descurca abil prin hățișurile literaturii, a ști când să faci comparații, când să faci distincții, a te hazarda când e cazul sau a fi reținut când situația ți-o cere. A avea verticalitatea de a recunoaște atunci când ești în impas și nu poți da un verdict. Pentru a atinge toate aceste obiective însă, este nevoie de mai mult decât o listă de lectură. Un critic are nevoie, așa cu preciza Dan Lungu, de filosofie, de sociologie, de psihologie, de istorie chiar, la un moment dat. Fără un minim de cunoștințe nici măcar de filosofie, ci doar de istoria filosofiei, criticul literar nu are cum să aprecieze, să zicem, un schimb de idei dintre două personaje, putând foarte ușor să cadă în eroarea de a aprecia ca filosofie un kitsch; fără un bagaj minim de instrumente socio-psihologice, nu are cum stabili veridicitatea unor scene din literatură, și tot așa. Dincolo de toate aceste sacrificii de erudiție care i se cer criticului literar, acesta ar mai trebui să aibă și o experiență notabilă de viață și o inteligență, dacă nu remarcabilă, măcar peste medie. Atâta timp cât criticul literar nu știe nimic altceva în afară de literatură, nu va pricepe nici măcar acest banal și totuși esențial adevăr: nu există infailibilitate și nu există exhaustivitate în ce privește literatura. Critica literară, în primul rând, nu poate fi o știință, ci doar un element auxiliar literaturii, care o poate însoți cu folos pe aceasta, sau poate abandona cursa și recunoaște că este depășită.

Dacă pâna acum am amintit în principal de lipsuri la nivel teoretic, trebuie să subliniem că marile probleme ale criticii literare rămân două. Prima – refuzul de a evolua odată cu literatura, de a accepta că aceasta este într-o continuă schimbare, că tot ceea ce a fost adevărat ieri, astăzi poate fi derizoriu. Criticii sunt, cu extrem de puține excepții, complet incapabili să țină pasul cu scriitorii. Este ridicol ca, în anul 2011, după perindarea prin literatura universală a atâtor curente și stiluri literare, un critic să se plângă, pe un ton cât se poate de serios, că un roman nu respectă cronologic “momentele acțiunii”: introducere, intrigă, desfășurare și așa mai departe. Este de-a dreptul patetic faptul că încă nu s-au obișnuit cu narațiunea la persoana I și cu versurile care nu muzicalitatea necesară pentru a fi citite copiilor sub 3 ani, seara la culcare. A doua mare problemă: criticul nu știe să fie doar critic, să se dedice exclusiv operei literare pe care o analizează. Nu poate lăsa deoparte conflictele cu un autor sau, dimpotrivă, prieteniile și halbele de bere ciocnite cu acesta, nu poate lăsa deoparte propriile sale frustrări, invidii sau admirații față de o scriitură sau alta. Este de neiertat ca un critic literar apreciază o operă în termenii în care o poate face și o gospodină, punându-se în pielea unui personaj și întrebându-se “Eu cum aș reacționa dacă aș fi în locul lui?”. Pe scurt: criticul ignoră că misiunea lui este să ajute la receptarea literaturii de către public, la separarea valorilor de non-valori.
Nu întârzie să apară chiar și a treia problemă cu care se confruntă criticul. Departe de a vedea disciplina cu care operează așa cum este în fapt, un element auxiliar literaturii, criticul are aroganța de a crede că verdictele sale sunt ultime și infailibile. El nu înțelege “tupeul” cu care un scriitor sau altul îi face praf, cu argumente veridice, insăilătura de termeni de specialitate pe care i-a tocit pe băncile școlii dar care, din nefericire, azi se potrivesc ca nuca în perete cu o literatură care a mai evoluat, cu impertinență, față de mijlocul veacului trecut, când lucrurile erau, într-adevăr, cumva mai simple. Criticul se ascunde, astfel, în spatele unei reguli nescrise, pe care o numește “de bun-simț“: aceea că o recenzie nu are voie să fie atacată, ea este și atât. “Nu e frumos să mă combați”, îi spune bietul critic rămas fără argumente (de altfel, nici nu le-a avut vreodată) scriitorului care vine impertinent peste el și îi distruge munca migăloasă. No shit?, ar putea replica scriitorul. O recenzie este în primul rând un text și, ca orice text, el poate fi atacat și dezbătut. Firește, încleștarea verbală între un critic literar și un scriitor este, încă din start, nedreaptă. Cu toții știm cine are mai multe șanse de câștig căci, nu-i așa, dacă ambii ar fi fost la fel de înzestrați în tainele cuvântului, n-am mai fi vorbit de un critic și un scriitor, ci de doi scriitori.
Ar mai fi multe de spus, poate prea multe. Dacă vreți o scurtă și percutantă trecere în revistă a unor defecte ale criticii literare autohtone, nu ignorați nici acest articol.
Putem vorbi astăzi de un eșec al criticii literare românești contemporane? Fără-ndoială. Până și criticii au ajuns să admită acest lucru, recunoscând faptul că, atâta timp cât nu poate impune valori reale, incontestabile, nume de autori ce vor confirma în viitor, critica își ratează cu brio menirea. Or, evident, nu critica aduce în prim plan în prezent un autor talentat, ci mai degrabă el este propulsat în mintea și bibliotecile cititorului printr-un sistem mai complicat, ce reunește promovarea făcută de editura care l-a publicat, autopromovarea, recomandările celor care au citit, articole pe bloguri, în reviste ne-exclusiv literare și multe altele. Cititorul de astăzi, în special cel tânăr și dezinhibat, obișnuit să-și stabilească propriile criterii estetice, nu-i mai acordă aproape deloc credit criticului. Ba, de cele mai multe ori, elucubrațiile criticului și limbajul prețios și prăfuit al acestuia i se par chestiuni de tot râsul, menite mai degrabă să discrediteze o carte bună, decât s-o susțină.
Ar putea critica literară să învețe din propriile greșeli și ceva să se schimbe în bine în viitor? Categoric nu. Asta deoarece actuala critică literară se află în ipostaza unui bătrânel semisenil, ultrascandalizat de buricul dezgolit al unei puștoaice, care în vecii vecilor nu s-ar putea transpune în locul tinerei, pentru a vedea care sunt motivațiile modei pe care o îmbrățișează aceasta. Că bătrânelul merge apoi acasă și dă frâu liber fanteziilor cu buricul gol al fetei, asta e cu totul altă poveste.
Cristina Nemerovschi
Sursa http://egophobia.ro/?p=8039&cpage=1#comment-4760

Nota Alexandru Petria- Sunt si exceptii, desigur. Pentru ele nu cred ca am nevoie de toate degetele de la o mana.

 

Decembrie 13, 2011

Adrian Suciu, un poet cu picioarele pe pamant

Vara. Cand umbla in picioarele goale, in concediu. Dovada e in fotografie.

 

Septembrie 14, 2011

Doi scriitori duioşi

La mine in gradina, cu Adrian Suciu.

August 18, 2011

O oportunitate pentru scriitori

Bob Books, cea mai mare editura britanica specializata in carti foto, a lansat un serviciu online prin care oricine isi poate publica si vinde cartile prin intermediul unei platforme de tip self-publishing.

Noul serviciu, Bob Bookshop, permite autorilor din intreaga lume sa-si publice singuri cartile, prin intermediul unui soft care poate fi descarcat gratuit de pe site-ul editurii. Exista si posibilitatea ca autorul sa apeleze la specialistii Bob Bookshop pentru crearea cartii. Mai mult, cartile publicate online si tiparite pot fi apoi vandute de autori, fara ca Bob Bookshop sa perceapa vreun comision sau alte taxe. Singura conditie este ca o data creata si publicata, un exemplar din carte trebuie cumparat de autor.

Bob Bookshop are deja o “biblioteca” online de mii de titluri de arhitectura, arta&design, fotografie, travel, biografice, de copii etc.

Detalii: www.bobbooks.co.uk/bookshop

August 10, 2011

Alerta de grad zero

A aparut…  Coperta e super. Ca si continutul, desigur. N-o zic doar pentru că sunt inclus cu povestirea „Când este în toane bune cucul”

August 7, 2011

Cum a colaborat Zigu Ornea cu Securitatea

Vă semnalez un articol al lui Gabriel Andreescu, din revista culturală ieşeană „Timpul”, ultimul număr, pe iulie-august.

„Materialele deţinute de CNSAS pe numele lui Zigu Ornea (Orenstein Zigu) aruncă o lumină asupra situaţiei oamenilor de cultură evrei ce înfruntau, în anii ’70-’80, politica antisemită din ce în ce mai accentuată a regimului Ceauşescu. Cărţile lui Zigu Ornea, precum Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea (1980), implicau cercetări în arhive cu acces restrîns, atingeau teme sensibile ale acelor vremuri, generau deci contexte care motivau alerta Securităţii.

La prima solicitare, CNSAS mi-a pus la dispoziţie „cele trei volume identificate în arhivă“ ale dosarului urmărire informativă pe numele Orenstein Zigu. Cele mai multe materiale se referă la atitudinea intelectualului evreu faţă de ascendenţa naţionalismului în acei ani. Sursa „Suciu“ transmite că Zigu Ornea, critic, redactor la editura „Minerva“, în toate discuţiile se declară împotriva „teroriştilor, protocroniştilor şi celor de la revista «Săptămîna»“. Ornea mai afirma că în RSR se manifestă o recrudescenţă a misticii naţionaliste şi un virulent antisemitism.2 Securitatea reproşa redactorului de la ESPLA şi promovarea, în mod ostentativ, a scriitorilor de origine evrei „pe care-i admite la publicare în detrimentul altor autori, deşi opera lor este slabă ca valoare artistică“.3O altă notă, a informatorului Pavel, înregistrează opinia unor scriitori care considerau afirmaţia lui Ornea, cum că în România ar acţiona o nouă dreaptă, vizînd, de fapt, mai sus: „I.C. Drăgan care ar fi iniţiatorul acestei drepte a fost primit de cîteva ori la cel mai înalt nivel.“4 Cele trei volume conţin informaţii şi despre existenţa unui dosar de reţea. Conform unui raport, „Susnumitul a fost recrutat ca agent în problema sionistă la data de 18 februarie 1958 pe bază de sentimente patriotice, întrucît dovedise acest lucru, atît în timpul facultăţii, cît şi la locul său de muncă. A avut numele conspirativ «Hulea Nicolae» şi a fost în legătura lt. maj. Caliţu Ion.“5 Am cerut o întîlnire cu investigatoarea CNSAS care s-a ocupat de cererea mea şi i-am pus în faţă documentele. Am fost sunat după o zi: exista într-adevăr un dosar personal. Începea cu referatul privitor la recrutarea ca agent al lui Orenstein Zigu.

Amintesc acest episod ca îndemn adresat altor cercetători, să insiste pentru obţinerea integrală a documentelor. „Scăpări“ ale CNSAS precum cea povestită nu sînt singulare.”, scrie Andreescu în textul „In cautarea dosarelor de retea. Absente care vorbesc”.

De parcurs cu atenţie

http://www.timpul.ro/ro-articol-iulie-2011-in_cautarea_dosarelor_de_retea._absente_care_vorbesc-1043.html

Informatii despre Zigu Ornea http://ro.wikipedia.org/wiki/Zigu_Ornea

Noiembrie 21, 2010

Despre femeia matura si romanul „Zilele mele cu Renata”

Va invit sa cititi un interviu dat de mine Agentiei de Carte

http://www.agentiadecarte.ro/2010/11/%E2%80%9Cfemeia-matura-este-o-veritabila-scoala%E2%80%9D/

Martie 12, 2009

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

Februarie 10, 2009

În porumbar

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să dispară ca praful sub o cârpă. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.

Februarie 3, 2009

În aburi

Aburul creştea în zgomotul pistoanelor. Liniştitor. Globuri de aburi se suprapuneau şi se apropiau. Peronul a reţinut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg şireturile şi mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul şi călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Şi lângă un ceferist cu caschetă roşie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Aşa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simţeam mare lângă ceferist şi plăcintă. Parcă şi eu am dat drumul trenului ale cărui roţi îmi depăşeau capul. Şi apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, şi lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Şi-am mers împreună până o albină i s-a aşezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga şi cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de ţigări presat şi pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea şi vedeam cum se roteşte ţintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustaţă. Iar peste ochi şi nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese şi scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul şi domnul Popescu, aşa-i ziceau toţi ceferistului cu chipiu roşu, beau. Coniac, votcă, vin şi bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb şi din când în când se ridica şi mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei şi eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam şi arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupaţi cu discuţiile lor, care mă despărţeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între şine, dacă nu-i este urât şi frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te şi te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul şi termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Şi ei au mai biruit un rând de pahare, erau roşii la faţă de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficşi. Sucul l-am simţit amar, deşi altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea şi râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai şuşotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îţi cumpăr o ciocolată dacă porneşti tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul şi nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon şi împinge de el. O să pornească. Nu-ţi dau paleta, că-i grea, porneşte trenul şi fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simţeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuţ, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simţeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile şi-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon şi împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieşea abur. Îmi era ruşine că nu ieşea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reuşeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de ţigări. Locomotiva nu scotea aburi şi albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-aţi omorât albina”. Bunicul şi ceilalţi şi-au reumplut paharele.
Alexandru Petria


Ianuarie 8, 2009

# # #

netulburat, într-o  alveolă a oraşului

încearcă  sintagme  umede


alexandru- îi strig-

alexandru…


de pe catarigele literelor

priveşte curcubeul, arar trecătorii;

şi iarna se lungeşte.


încearcă sintagme umede,

netulburat.


la fel cum orbul aşteptând bănuţul

de argint,

câteodată strada

din pagini îşi încarcă bateriile

Decembrie 14, 2008

Două poeme ultrascurte

poem


cuvântul dizolvat în oglinzi-

întuneric


#   #   #


un ev mediu săpat în eprubetă-

o tăcere în os

Decembrie 8, 2008

# # #

fericirea nebunului
(pe strada principală) flutură-n drapele

urzicile fisurează cuvintele

bătrânul fotograf
cu iubirea sa (condamnabilă!)
şi-a tras iarna prin vene

Decembrie 2, 2008

sfârşit de anotimp

măsurând umbrele

bagheta dirijorului

rosteşte plăsmuiri

afundându-se-n pământ


din proxima incizie

va răsări valul


pe străzi

nepăsarea (unui câine) latră

Noiembrie 29, 2008

# # #

în seara purtată- copil la sân: discul

violonistului e pus alături de raft


sticlele de şampanie asemeni partiturilor

se crestează pe oase


lumânările târziu se sting

la jumătate


când şi când

interzisă parcarea!

Noiembrie 28, 2008

# # #(II)

monologul

cu trena de gesturi

şi case părăginite

s-a stabilit pe strada principală


ca pe nişte ferestre îngheţate

şi-a închis aripile un fluture; pot

numai să tac, acum


la bursă preţul poeziei

scade

Noiembrie 25, 2008

# # #(I)

cântecele ehei! au început să se subţieze


notele

caută un port de rezonanţă

iar feminitatea

e un bandaj de umbre


dintr-o tăcere

se mută pionii,

teatrul de iarnă

şi

gata!

Noiembrie 23, 2008

poemul

cârjă pentru mâna

râului orb

Noiembrie 19, 2008

Basescu si intelectualii sau marlanul si fetele subtiri

Cîteodată ai şansa să citeşti un text care realmente te încântă şi simţi sevoia să nu păstrezi bucuria doar pentru tine. Desigur, ce vă semnalez nu este super prin realitatea descrisă, ci prin scriitură http://portocala.wordpress.com/2008/11/18/o-iubire-imposibila-el-si-ei/

Noiembrie 18, 2008

în această încăpere

se intră

– totdeauna- pe jos


sandalele şi osanalele

îngheaţă în dreptul uşii


scrisorile primite

la post-restant

modelează- modulează…?

iar minutul e un

liliac cu ochii deschişi


orbit de cer, de ger?

Noiembrie 14, 2008

Marin Preda si Securitatea

marin_preda

Un material interesant

http://www.romlit.ro/scriitori_n_arhiva_cnsas_marin_preda_un_scriitor_cu_atitudine_ostil_n_dosarul_editorul

Tot pe subiect, mai vechi, dar de citit(dacă n-aţi citit!) http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1213409-dosarul-editorul-marin-preda-arhivele-securitatii.htm, http://conexiuni.net/arhiva/2008Iulie/GeorgeGeorgescu_iulie_2008.htm, http://www.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=108513 .

Marin Preda este unul dintre preferaţii mei.