Securilă și Eminescu

”Moșierii îl finanțau pe Eminescu să desființeze toate ideile venite dinspre Europa”, spune unul.

Gândire de securilă, care pregătește alți securilă- Iulian Fota, directorul Colegiului Național de Informații.

 

 

Am semnat!

Pentru desființarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) https://www.petitieonline.com/petitie_pentru_desfiintarea_consiliului_national_pentru_combaterea_discriminarii_cncd

 

Dan Alexe: suflet de slugă, gândire de slugă

Pârțul lui Kusturica

Emir Kusturica povestește în cartea sa „Unde sunt eu în povestea asta?”, apărută la Polirom în 2012, o scenă din copilărie, pe care o consider o chintesență a umanului, a felului de-a fi om.
Regizorul era copil. Și, normal pentru ce avea să-i rezerve viața, era fermecat de filme, le trăia ca flama produsă de sudură, și, după puterile și resursele sale de la acel moment, încerca să le recreeze. A improvizat din fotolii, oale și felurite ustensile, în curtea părinților săi, un templu grec de coloanele căruia era legat Hercule, pe care l-a văzut în interpretarea lui Steve Reeves.
Kusturica în rolul lui Hercule, legat cu sfori de ansamblul ce-i proiecta mental templul, a început să se încordeze ca să-și elibereze personajul din captivitate. Avea ca spectatori pe cei din familie. De efort și emoție copilul a scăpat un pârț.
Kusturica relatează cât i-a fost de rușine, pentru că lumea a izbucnit în râs. În acel pârț era oglindită slăbiciunea sa, frâna fiziologică ce-i era ca stavilă, erupția fragilității în trăirea/ retrăirea eroismului lui Hercule.
Acel pârț ne învață ce e viața, despre vulnerabilitatea fiecăruia în atingerea visurilor, că n-avem cum să fim întotdeauna cum și ce am vrea, chiar cu altitudini dificil de imaginat de puritate, cu o tenacitate ieșită din comun. Că avem puterile limitate, cu teama drept coloană vertebrală. Teama de ridicol, de bumerangul opiniei publice. Că n-avem șansa să spunem doar un simplu „sorry”, ca englezii, și să mergem mai departe, precum i-ar fi explicat tatăl lui Emir că ar trebui făcut.

Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală

Din perspectivă politică, omul contemporan nu are posibilitatea de-a întreprinde ce poate și ce ar putea, conjugare a libertății și propriului raționament. Posibilitatea de-a face este coloana vertebrală a puterii, deținută de parlamente și guverne.

Desigur, o să se obiecteze că posibilitatea e transferată democratic prin vot, că voința oamenilor este respectată. Numai că fiecare știe realitatea, fără sa aibă nevoie de serviciile unui avocat. De câte ori nu înjurați guvernul sau pe vreun deputat ori senator pentru deciziile luate, care nu vă reprezintă, deși i-ați votat pe respectivii? Și nu-s accidente de parcurs, sunt constante. Controlul alegătorilor asupra deținătorilor puterii de a face este o narațiune covârșitor nerealistă.

Neavând posibilitatea de-a face, omul este cetățean doar cu numele. Discursul actual despre democrație e o ipocrizie de la cap la coadă.

Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală, după fiecare deposedare de posibilitatea de-a face.

Ceva de care să nu aibă parte nimeni

Poate cea mai dramatică reprezentare a inevitabilității morții am trăit-o în 11 septembrie 2001. Turnurile gemene din New York erau în flăcări, se vedeau oameni la geamuri, la înălțimi de speriat, agitând prosoape sau ce au găsit la îndemână, gesturi disperate care chemau ajutorul, iar pompierii și polițiștii nu aveau cum să ajungă la ei. Când au realizat că nu au cum să fie salvați, au avut doar alternativa de-a alege felul cum să moară- să aștepte să fie arși de vii, eventual să se sinucidă ori să sară în gol, devenind un amestec de organe și membre rupte pe asfalt. Cum au sunat rugăciunile lor, fără vocabularul speranței?

Desfășurătorul respectivei zile a a dezvăluit prima dată, la dimensiune planetară, prin televiziuni, cum e când pașii unei existențe duc în linie dreaptă și sigur în moarte. Un tăiș insuportabil al adevărului.

Cea mai atroce a fost lipsa oricărei șanse în a vedea răsăritul zilei de mâine, de-a simți briza vântului prin păr, gustul unei înghețate; singura opțiune a realității- pe cât posibil, o moarte mai ușoară, mai fără dureri, cât mai rapidă, după mintea fiecăruia. E ceva de care nu e omenește să aibă parte nimeni.

Un concediu nepermis al lăcomiei

Au apus vremurile când patronul avea habar de problemele personalului și era interesat să le înțeleagă. Dacă era rezonabil, conducând direct o firmă, era conștient că e nevoie, în beneficiul ambelor părți, să manevreze de așa natură lucrurile încât atmosfera din atelier sau fabrică sau prăvălie să se suprapună cât mai mult cu cea dintr-o familie armonioasă. Știa ce înseamnă o strângere de mână la un moment oportun, o vorbă de compasiune ori stimulatoare, un ajutor financiar dat de urgență vreunui angajat. În cazul în care nu o avea în fire, o făcea măcar din rușine, ca să nu fie arătat cu degetul, catalogat ca un ticălos fără inimă, avid numai de câștig.
Multinaționalele au transformat angajații în cifre, o cifră- un target. Aseptic și fără afecte, cu o eficiență de ghilotină. Directorii executivi aruncă vina, la nevoie, când sunt înghesuiți, pe drept cuvânt- pentru problemele salariale sau a condițiilor de muncă- pe seama graficelor de profit impuse de fonduri. Și ei sunt prinși, ca muștele în lipici- pe bani cu sacul, însă asta e o altă discuție, pe logica supunerii. Ori faci întocmai și repede ce ți se cere, ori ești dat afară! Jumătățile de măsură nu-și au locul. Investitorii firmelor, din spatele fondurilor, anonimizați, n-au cum să fie încercați de rușine, fiindcă au două tampoane între ei și angajați- fondurile anonime și directorii firmei propriu-zise. Ei sunt de-responsabilizați, ceea ce nu e ok.
Directorii firmelor sunt precum doctorii care eutanasiază bolnavii legal. Nu-s considerați juridic criminali, însă omoară oameni. Iar angajatul are numai valoare profitului generat.
Multinaționalele deținute de fondurile anonime aproape au înlăturat cultura omeniei, a înțelegerii reale în relațiile cu salariații. Deviza neasumată public, de autentici mercenari: „Mergi înainte sau crapă!”. Umanul e un concediu nepermis al lăcomiei.

Democrația n-are treabă cu secretele de stat!

Nu există țară pe care să nu fie altoite secrete de stat. Dar depinde câte. Nu mă gândesc la secretele militare sau de spionaj, e de înțeles. Le vizez pe cele care subsumează direct guvernarea și relațiile cu alte state, acordurile și hotărârile de guvern ori ministeriale secrete.
Cu cât sunt mai numeroase secretele de stat, cu atât democrația e mai amputată, de spoială. Democrația duce în celulele sale transparența, secretele- pâcla arbitrarului, manevrele discreționare, dictatul. Secretele oficialilor sunt o violare a anatomiei și fiziologiei democrației. Ele sapă la deficitul de cunoaștere al unei națiuni, își trag seva din viclenie. Fuga spre secrete a politicienilor e, totodată, o fugă de democrație, de controlul opiniei publice, o reminiscență feudală sau a societăților de inițiați, unde anumiți inși aveau acces la întreg adevărul. Cum să alegi corect, ca ins ce votează, când o parte din datele unor chestiuni îți sunt ascunse deliberat, ba nu le dețin nici toți deputații și senatorii care-ți cer votul? Este viciată judecata ta, dar și a parlamentarilor.
Sunt secretizate actele care, dacă ar fi cunoscute, ar revolta populația, ce încalcă morala și legile, unele ascund chiar crime, în numele unor predicate precum la amvon „interese superioare”, cerute de bunul mers al societății, cică. Numai că nimic n-ar trebui să fie peste voința și știința cetățenilor, calificată prin vot, dacă un stat se pretinde democratic.
Nu credeți în cei pro secrete, parșivii au raționamente și apucături dictatoriale.

După fascism și comunism, totalitarismul financiar

După totalitarismul fascist și comunism, am ajuns să ne înfundăm în existența totalitarismului financiar global. Care este în perioada sa adolescentină.

Hegel vedea menirea istoriei ca un progres al libertăților omului, prin eliminarea provocărilor; iar statele democratice vor fi cele cu libertate deplină- e idealul. Poziționarea epocii noastre, raportată la busola drepturilor omului este deprimantă. Mulți comit o greșeală capitală confundând bunăstarea cu libertatea, și nu-i de mirare că ajung la concluzii greșite.

Totalitarismul financiar asigură o bunăstare relativă în Europa și America de Nord, în rest- Dumnezeu cu mila!; exploatare fără remușcări. E un totalitarism prin intermediari, cu o singură ideologie reală- profitul. Se folosește de politicienii controlați cu tot felul de metode subtile și de media mainstream aservită. Nu ezită să declanșeze războaie, dacă e rost de profit.

Totalitarismul financiar global e cu atât mai periculos cu cât îmbracă mai fariseic hainele democrației și variate ideologii, care sunt subsumate globalizării. Nu are un punct de comandă unic, sunt o mulțime de puncte de comandă, uneori cu interese antagonice, alimentate numai de lăcomie. Statele sunt biete jucării în mâinile unor decidenți obscuri, iar votul este chiuretat de semnificație. Renunțarea la libertăți în favoarea unei mincinoase siguranțe este o scurtătură a lui.

Totalitarismul financiar e încă în faza soft, cu perdea. Dar ce se va întâmpla când o să ajungă la deplina maturitate, dacă i se va permite? Când, după eliminări reciproce, punctele de comandă globală o să fie cât degetele de la o mână, sau mai puține? Găsiți răspunsul cu un dram de imaginație.

Anticamera unei dictaturi

Majoritatea societății românești și-a pierdut capacitatea de-a discerne esențialul de subiectele spectaculoase, dar de interes secundar pe logica vieții fiecăruia dintre noi. Efectul de modificare a perspectivelor, chiar de tâmpire, a fost obținut în ani, cu premeditare sau din diletantism, n-am habar. Așa se explică civismul tălâmb, când nedreptățile și atacurile la drepturile constituționale sunt pe orarul prezentului. În absența presei cu adevărat profesioniste și a politicienilor cu alură de bărbați de stat, ești numai realist dacă spui că avem un teren prielnic pentru anticamera unei dictaturi.

Lecția lui Viktor Orban pentru politicienii români

Pentru cine guvernezi? Pentru populație, ori ca să mulțumești partenerii externi? Ideal e să calci pe ambele paliere, numai că, adesea, interesele votanților tăi nu coincid cu politicile Bruxellului, a Washingtonului, a Berlinului sau Parisului.
Normal și bărbătește este să te gândești, în primul rând, la votanții tăi. Că nu ești de acord punctual cu străinii, nu înseamnă că ești dușmanul lor, vrei doar să-ți îndeplinești menirea politică- binele celor care ți-au dat votul. Mereu e loc de negociere, dar cu pretenția să fie de pe poziții egale. Altminteri, nici interesele Franței nu sunt mereu aceleași cu ale Germaniei sau SUA, fiecare-și urmărește prosperitatea proprie, și este normal, altruismul este exilat din relațiile interstatale.
Numai o slugă încearcă să-i mulțumească, întotdeauna, pe toți, lăsându-se pe sine la sfârșit. Și, eventual, cu paguba.
Victoria lui Viktor Orban ar trebui să reprezinte o lecție pentru politicienii români. Să-i învețe ce-i demnitatea, să-și asume de urgență reprezentarea reală a intereselor locuitorilor României. Rezultatele alegerilor din Ungaria au dovedit că ai câștigul de partea ta dacă acționezi decisiv în favoarea țării natale. Nu după cum ar vrea nu știu ce funcționari de la Bruxelles sau pescuitorul în ape tulburi Soros. Orban nu a fost votat pentru vorbele sale, ci pentru faptele sale, pentru fermitatea susținerii ideilor. Oamenii încep să fie scârbiți de duplicitari, care semnalizează la stânga și o iau la dreapta. Și invers.
Dacă actualii deținători ai puterii nu realizează doleanțele cetățenilor, sătui să accepte otova dictatele și umilirea permanentă venite din nu știu care capitală, cum le trăsnește prin cap fiecăruia, cad într-o greșeală enormă. Mai devreme sau mai târziu, o să apară formațiuni politice de-o violență extremă, care n-o să stea la discuții, nu e motiv de îndoială. Și țara va avea de pierdut, fără discuție.
Patriotismul nu e o carte perdantă.

Patriotismul, învingătorul alegerilor din Ungaria

Rezultatele alegerilor din Ungaria au dovedit că ai câștigul de partea ta dacă acționezi decisiv în favoarea țării natale. Nu după cum ar vrea nu știu ce funcționari de la Bruxelles sau pescuitorul în ape tulburi Soros. E o lecție pentru politicienii de la noi. Însă, nu cred că au statura morală s-o înțeleagă.
Orban nu a fost votat pentru vorbele sale, ci pentru faptele sale, pentru fermitatea susținerii ideilor. Oamenii încep să fie scârbiți de duplicitari, care semnalizează la stânga și o iau la dreapta. Și invers.
Patriotismul nu e o carte perdantă.

Fiți doar creștini!

Frigiderele se revarsă de mâncare. E băutură să prisosească. Sunt fructe de toate culorile și aromele. Cozonacii s-au dolofănit pe mese, prăjiturile își dispută farmecul culorilor și plăcerea gustului.
Ziceți că sunteți mulțumiți, așteptați Paștele. Dar sunteți cu adevărat mulțumiți? Puteți?
Să nu-mi spuneți că n-o știți de bătrânica din bloc care nu mai are pe nimeni, pe văduva cu patru copii din cealaltă parte a străzii. Că nu știți și de alții la fel, de boschetarii din părculeț, care-și trăiesc doar ruina și tristețea.
Da, sunt convins că-i cunoașteți, fiecare își are în priviri cel mai în amănunt vecinătatea. E momentul să vă gândiți dacă au măcar un ou roșu. Sau un snițel, o sarma, câteva felii de cozonac. Iar după ce vă gândiți, să acționați.
Nu vă cere nimeni să fiți mai așa și pe dincolo, fiți doar creștini.

Durerea, dominația cunoașterii

Scopul adevărului este să rănească. Prin durere, ochii minții se deschid, se începe decojirea de prejudecăți ca la o ceapă.
Trecerea de la un adevăr la altul presupune pasul de la o durere la alta.
Fără adevăr, viața are geografia unei țări căreia nu-i dibuiești anotimpurile, serenitatea tembelă a unei turme de oi.
Accepți durerea, accepți dominația cunoașterii.

Examenul de oameni adevărați

Știu cum e să prinzi între degete o râmă.
Știu cum e să plantezi un copac, ce senzații se învălmășesc prin tine la mângâierea scoarței lui, după ce crește cât de cât.
Știu cum e să dai peste cap un pahar cu lapte cald, tocmai după ce a fost mulsă vaca.
Știu aproximativ ce plante de pe câmp se pot arunca în oală, la repezeală și de nevoie, pentru o ciorbă.
Știu cum se apucă o cărămiđă, cum se prepară mortarul la construcții, cum se sapă un șanț, cum se crapă un butuc cu securea.
Știu cum e să bei ca să nu te îmbeți repede ca fraierul, cum să dai doi pumni când primești unul. Știu cum să-mi apăr femeia, dacă e în pericol.
Știu cum să mă orientez într-o pădure, cum să caut apă, cum să-mi fac un arc sau o praștie, la o adică.
Eu știu, grosul tinerimii- nu.
Eu știu și realitatea, nu numai realitatea mediată de net, cea second-hand. Nu e aseptică, pulsează riscuri. Nu realizez cât e de cool sau boring, dar nu asta-i ideea, ci că tinerii, majoritatea, care parcă au supt internetul încă din biberon, n-au habar de ea. Și-s tarați, oricât sunt de inteligenți, și e cazul s-o recunoască. Precum alcoolicul, precum drogatul. Netul le e cârja cu care dibuie neîndemânatic lumea. Care nu e cu .jpg-uri sau filmulețe, e chiar viața, nu înșelătoria de pixeli de pe laptopuri. Nu e vina lor, dar neavând habar pe bune de realitate, cea nemediată, n-au nici cum să decidă în cunoștință de cauză în chestiunile majore, atunci când o să fie nevoie.
Tinerii știu de minune surogatul, nu originalul. Au un deficit înspăimântător de cunoaștere. Descoperirea lumii reale este examenul lor de oameni adevărați.

Despre ratarea lui Dumnezeu

Antropomorfizat, Dumnezeu este un ratat. Cu planurile mereu date peste cap, pe ideea că percepem în lăuntrul său alfa și omega binelui. Dacă le dăm crezare unor teologi care afirmă că putem vorbi de Dumnezeu doar prin negare, adică despre ce și cum nu este el, e setat în gândire că nu reprezintă răul.

Binele umblă prin lume pe picioarele iubirii. Iubirea e relația dintre Dumnezeu și om propovăduită de Isus Cristos. Orice lege, orice pretenții cotidiene nu contează în afara iubirii om- Dumnezeu, Dumnezeu- om, n-au valoare de adevăr.

N-am cum să nu mă întreb unde este compasiunea lui Dumnezeu față de umanitate, când și miopii văd nedreptățile și degenerările? Nu concep iubirea în absența compasiunii. Cum nici indiferența n-are rezonanțe cu iubirea.

Pe filiera iubirii, individual, oamenii au șansa să cunoască fericirea în relația cu Dumnezeu. Însă acesta, cum a ridicat problema filosoful polonez Leszek Kolakowski- fără să-i dea de capăt, este fericit în fața umanității?

Dacă ne mai permeabilizăm cu narațiunea creștină că suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tabloul predispune la depresie, în măsura în care panoramează societatea în ansamblu. Unde și când a triumfat binele la nivel de popoare? Unde și când a domnit plenar binele? Niciodată, nicăieri.

Vasile Baghiu, valoare si verticalitate

Va invit sa vizionati un interviu cu scriitorul Vasile Baghiu, unul dintre autorii importanti ai literaturii romane si, totodata, un om vertical.