Cronică de birou
Alexandru Petria
Călăul harnic
București, Editura Herg Benet, 2012
Pînă la Călăul harnic, cunoșteam poezia lui Alexandru Petria numai din paginile revistelor literare sau din mediul virtual. De altfel, un grupaj de poeme reprezentativ pentru volumul de față am găzduit – plăcut surprins – în paginile Tribunei, în 2012.
Textele lui Alexandru Petria înseamnă un altoi fericit al poeticii lui Charles Bukowski în spațiul autohton – după ce acesta fusese, mai către începutul anilor 2000, asumat și de Dan Sociu, în volumele borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă și cîntece excesive, care denotă însă (și) o sensibilitate mimotică, ultragiată, un intelectualism de care autorul american se ferea ca dracul de tămîie. Prin urmare, vom avea în Călăul harnic o poetică a clipei, pur senzoriale, eliberate de harnașamentele simbolice, o poezie a glandelor și feromonilor, a ficatului, stomacului, sexului: „cerul e o oglindă de feromoni/ îngerii fac sex de-și rup aripile// carnea de martie/ are alt termen de valabilitate” (burlescă).
Eroul poemelor este mai totdeauna bărbatul hîrșit, adultul trecut de superstiția inocenței dar și de abjecția misoginismului: degustător a ce i se dă/ ce rămîne, mai degrabă om al Decameronului decît al complicațiilor livrești demne de Cassanova sau Don Juan. Un Henry Chinaski semiîmblînzit: „viața, un rest de spermă pe buzele tale/ ce ți-am povestit/ cum ți-am sărutat tălpile// ți-era frică să nu fii rănită/ de un altul al insomniilor începînd de mîine/ altul în șir// nu-mi găseam ciorapii/ cămașa în carouri/ cartea de identitate era în pantaloni/ este, da/ ai o cremă maro pentru bocanci?/ hai să aranjăm patul/ unde ai aruncat cureaua?” (cartea de identitate).
Atunci cînd scapă de prozaismul militant, de bukowskianismul asumat, lăsîndu-se pradă analogiilor și dicteului automat, lui Alexandru Petria îi ies adevărate bijuterii erotice, în descendența unui Constant Tonegaru sau Mircea Dinescu (dar la care ar mustăci pînă și Emil Brumaru): „dacă maica tereza din calcutta mi l-a deschis/ în ochi pe dumnezeu,/ părul tău de pe pubis tuns perie,/ respirația – noapte de insomnie răsucindu-se în propria incertitudine,/ mîinile care-mi cercetează testiculele,/ ferme dar sensibile,/ au fost schimbarea apei în acvariu/ de unde să nu mai fug” (acvariu) E acesta, pentru autorul recenziei de față, cel mai frumos poem al volumului (ok, pudibonzii și retarzii-și vor cetlui urechile), la concurență cu n-am șanse să mă duc dracului, un inteligent dialog imaginar cu romanciera Cristina Nemerovschi, ea însăși lansată recent cu succes de editura Herg Benet: „ei, cristina, dar și tu ești femeie/ o să-i zic sau poate nu la o cafea,/ ce te-a apucat. apoi o să sporovăim despre melci/ pe terasă la bookfest/…/ cristina, femeile mele/ au suflet și să-mi/ accepte mitocăniile,/ sforăitul noaptea,/ ego-ul rotunjor,/ cristina, n-am șanse să mă duc dracului”.
Pericolul acestei poezii – pe drept recomandate de Liviu Antonesei, enigmaticul Raoul Weiss sau Liviu Ioan Stoiciu pe coperta a patra a volumului – rezidă în faptul că, odată deconspirat mecanismul dominant al producerii textelor, încă din primele poeme/pagini, cititorul va avea, în coninuare, mai cu seamă o plăcere de tip detectivist: ia să văd ce variațiuni cunoaște intriga următorului poem, ce personaje noi propune, ce alte exerciții de desfrînare/ erotizare a limbajului ș.a.m.d.
Mecanica femeilor are adesea ceva trist atunci cînd nu-i descrisă de genialul, transargoticul, hieratic-obscenul Luis Calaferte. Prefer textele sclipitoare, analogice, simbolice, evanescente din Călăul harnic, în defavoarea acelora abandonate fluxului prozaizant ori juxtapunerilor logoreice. Cartea cea mai nouă a lui Alexandru Petria e o lectură plăcută, capabilă să alunge monotonia zilelor de birou, minutelor pierdute în taxi sau autobuz. V-o recomand.
Ștefan Manasia
Revista Tribuna, nr. 252, 1-15 martie 2013
Alexandru Petria 