Posts tagged ‘stire’

iunie 5, 2014

Merg la Zilele Acolada

Zilele Revistei ACOLADA, ediţia 2014, vor debuta luni, 9 iunie, ora 10 a.m. în sala de lectură a Bibliotecii Judeţene din Satu Mare. După salutul şi prezentarea invitaţilor şi a celorlalţi participanţi, cu evocarea ediţiilor anterioare şi alte cuvântări, vor fi lansate cărţile a doi dintre invitaţi: „Metafizica greacă” de Mircea Arman şi „Sincronizarea culturii române” de Andrei Marga, în cea de a doua zi urmând a fi lansate şi volumele „post-hipnotice” de Angela Furtună, „Un scriitor, doi scriitori” de Alex. Ştefănescu, „Un taur în vitrina de piatră” de Liviu Antonesei, „Convorbiri cu Mircea Daneliuc” de Alexandru Petria, „Sindromul Robinson” de Radu Mareş şi altele. Tot în ziua de marţi, de la ora 10, în cadrul mesei rotunde având ca temă libertatea presei şi în special a celei literare, poetul şi criticul literar Gheorghe Grigurcu va prezenta un eseu, ca punct de plecare pentru discuţii. În după-amiaza aceleiaşi zile va urma decernarea Premiilor ACOLADA, iar în încheiere poeţii prezenţi vor oferi un recital din creaţia lor.

(Informatia e de la Radu Ulmeanu, redactorul sef al revistei Acolada)

Reclame
februarie 14, 2012

Precizari de la Casa Regala a Romaniei

Avand in vedere decizia pronuntata la 14 februarie 2012 de catre inalta Curte de Casatie si Justitie – sectia civila, referitoare la cererea adresata Curtii de recunoastere a hotararii de la Lisabona asupra descendentei lui Mircea Grigore Lambrino din Regele Carol al II-lea, Casa Regala a Romaniei declara ca:
Aceasta decizie nu creaza niciun drept dinastic, si nici nu stabileste apartenenta persoanei sus-numite, astazi decedata, la Familia Regala. Aceasta este valabil si pentru descendentii sai, indiferent cine ar fi acestia.
In pozitia sa de Sef al Familiei Regale a Romaniei, Majestatea Sa Regele Mihai I este singurul care se poate pronunta asupra chestiunilor dinastice. Mai mult, potrivit prevederilor Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a Romaniei, membrii Familiei Regale sunt:
– Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei;

– Majestatea Sa Regina Ana a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Mostenitoare Margareta a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Elena a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Irina a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Sofia a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Maria a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principele Nicolae al Romaniei.

Nici Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei, si nici fostii Sefi ai Familiei Regale a Romaniei – Regele Ferdinand I si Regele Carol al II-lea – nu au recunoscut sau acordat vreodata vreun titlu lui Mircea Grigore Lambrino sau descendentilor sai.
Folosirea, in orice context, public sau privat, a titlului de Principe al Romaniei, sau a apelativului Alteta Regala ramane prerogativa exclusiva a membrilor Familiei Regale aratati mai sus.

decembrie 22, 2011

Cartuşele sunt mai ieftine decât comasarea alegerilor

Comasarea alegerilor este un atentat la democraţie. Unde sunt intelectualii naţiei, care să protesteze împotriva mârşăviei? Unde este societatea civilă, glasul ei?

Bun, guvernul spune că se economisesc bani prin comasare. Bun, dar, prin folosirea câtorva cartuşe, nu s-ar economisi mai mulţi, zic şi eu?

Orice este permis împotriva celor care au transformat România într-o ţară ocupată.

decembrie 22, 2011

Radu Afrim, succes in Germania. Felicitari!

Presa romaneasca e prea ocupata cu vrajitoarele care au fraierit un ciopor de prosti si proaste, normal, doar n-o sa relateze despre un succes important in Germania al regizorului Radu Afrim…

Exceptie- Oradetimis.ro>

„EXCLUSIV: Mare succes al regizorul Radu Afrim la Teatrul Cuvillies din München! Corespondenţă specială de la Veronica Kirchner
Scris de Ora de Timis la 20 Dec. ora 23:30 Comentarii

Când peştii cad din cer, încep oamenii să vorbească. Debutul regizorului Radu Afrim la renumitul teatru Cuvillies din München (18 decembrie 2011), cu piesa “Când ploaia se va sfârşi”, a transformat drama lui Andrew Bovell într-o apocaliptică baladă între pictura lui Goya, “Saturn îşi devorează unul dintre fii“, şi romanul lui Javier Marias, “Inima mea atât de albă”.

Cu imagini surealiste, cu puncte de umor, cu detalii simbolice, cu o echipă de actori energici, regizorul român de teatru Radu Afrim construieşte pe scena teatrului german o atmosferă de “film scenic”, pentru care, la final, este aplaudat minute în şir şi chemat la scenă. Sub cupola teatrului construit în 1752, păzită de sculpturile de îngeri rococo, se declanşează la finalul a aproape două ore de tensiune teatrală euforia spectatorilor, strigăte de “Bravo!” se rostogolesc din toate colţurile în direcţia scenei, unde actorii germani dau încă o reprezentaţie în lumina reflectoarelor, de data aceasta de nedumerire reală. Nu că nu ar fi crezut în succesul piesei, însă reacţia publicului din această seară, după alte premiere ce au avut loc la Cuvillies Theater şi care au pierdut o parte din spectatori la jumătatea timpului, surprinde actorul german obişnuit cu emoţii de obicei împachetate şi numai bănuite, şi nu atât de evidente.

Sfârşitul poate fi un început. La fel ca în drama lui Andrew Bovell, regizată de Radu Afrim. Pe scenă, un tată îşi aşteaptă fiul pe care nu l-a mai văzut de ani de zile. Aşteptarea – mai toate personajele din această dramă aşteaptă cândva, ceva sau pe cineva, însă întotdeauna iubirea şi, cu toţii, sfârşitul ploii – are loc între pereţii gri ai scenei gândite de scenograful Helmuth Stürmer.

Pereţi de un “alb distrus”, un leitmotiv textual, care se referă nu numai la lumea exterioară, ci şi la lumea interioară a caracterelor.

Ascultăm un dialog telefonic dintre un tată şi un fiu şi ne aflăm în Australia anului 2039. Nu a mai plouat de ani de zile, tatăl nu şi-a mai văzut fiul de ani de zile, monologul lui Gabriel York (extraordinar, actorul Götz Schulte) se scurge precum sunetele picăturilor de ploaie, de o raritate dureroasă, din coloana sonoră. “Nu cred în Dumnezeu şi nici în minuni”, o declaraţie care pune un semn de întrebare de acum încolo, pe tot parcursul piesei.

Şi totul începe. Cu un peşte care cade din cer şi cu un fiu, primul care reuşeste să distrugă bariera de tăcere şi de secrete a două familii, peste patru generaţii, peste 70 de ani şi peste două continente, două familii legate printr-o vină capitală.

Meritul lui Radu Afrim, pentru care a fost răsplătit şi în timpul reprezentaţiei cu aplauze, este capacitatea sa de a face personajele să-şi trăiască singurătatea şi chinurile interioare sub ochii spectatorilor. Un moment de o intensitate dusă la graniţa umanului a fost cel în care una dintre mame ţine îmbrăţişată la piept urna fiului mort şi începe să-i mănânce cenuşa. Un simbol care trimite şi la pictura lui Goya, “Saturn îşi devorează unul dintre fii”, pictura care l-a şi inspirat pe dramaturgul englez, Andrew Bovell, la compunerea acestei piese.

Deşi acţiunea este complexă, sare peste ani, din 1950 până în 2036 şi înapoi, şi peste continente, din Europa până în Australia şi înapoi, imaginile de puzzle se aşază şi umplu golurile, vederile trimise de un personaj altuia sunt ca un fir al Ariadnei în labirintul de secrete – pedofilie şi crimă, printre altele –, pe care Radu Afrim îl pune la îndemâna spectatorului. Actorii (extraordinari, mai ales Barbara Melzl, Götz Schulte, Lukas Turtur şi Andrea Wenzl) susţin monologuri puternice, dansează pe frigidere (fericită alegere a coregrafului bucureştean, Florin Fieroiu, pentru această piesă), urlă din străfundurile lui Orfeu, se zvârcolesc pe parchet, se îmbrăţişează cu disperare, se distanţează în răceala ploii, tac şi ascultă, sau încep să vorbească.

Impresionant este jocul comun al Barbarei Melzl şi Andreei Welz (bătrâna şi tânăra Elizabeth), pe care Radu Afrim le lasă la un moment dat împreună pe scenă, deşi ele joacă unul şi acelaşi personaj, însă două generaţii diferite.

Mereu plouă. Mereu se vorbeşte despre ploaie, se scutură umbrele şi pardesie, maşini de spălat încearcă să spele trecutul însângerat, mereu apare motivul “Dar în Bangladesh au avut loc inundaţii, aşa că nu ne putem plânge”. Motivele textuale dau o anumită muzicalitate cursului poveştii, sunt ancore în urmărirea acţiunii şi a personajelor, atmosfera apăsătoare este din când în când destrămată de talentul lui Radu Afrim de a găsi umor şi a-l construi ca un nor senin în ploaia care cade continuu.

Un alt element des este cel al peştelui, cu toată simbolistica sa, de la cea a creştinismului (Gabriel York ţine în mână peştele căzut din cer şi declară categoric că el nu crede în Dumnezeu şi în minuni), până la actualitatea distrugerii naturii şi cea a trecerii timpului (Elizabeth Law, cea tânără, aşază pe parchet schelete de peşte). Se mănâncă supa de peşte, fiecare generaţie are oala proprie cu supă, pentru că “face bine la creier, aşa se zice”.

Intensitatea dramatică creşte de la un episod la altul (minunata secvenţă în care Gabriel Law se urcă pe umerii tatălui, Henry Law, de fapt dispărut de ani de zile şi pe care el îl caută, sugerând căţărarea pe o coastă de pe plaja oceanului, în dorinţa de a se arunca în gol), crima şi moartea sunt bănuite din ce în ce mai mult prin motivul sângelui (de la tăierea mâinii într-un pahar de sticlă spart, de la sângele de pe chipul lui Henry Law sosit într-un târziu acasă, din rufele ude puse la spălat şi care apar după aceea pătate de sânge, până la accidentul de maşină în care Gabriel Law moare, lăsând în urmă un copil încă nenăscut). Şi totuşi este şi lumină în piesă, într-un frigider ard lumânări, melodia lui Annie Lenox, Here comes the rain again, are o notă optimistă, îndemnând la vorbit, la destrămarea tăcerii.

Deosebita artă de a aduce generaţii diferite pe scenă, ca o suprapunere de cauză şi efect, ca în momentul accidentului de maşină. În fundalul scenei se află maşina albă, de un “alb distrus” de sânge, în care se afla Gabriel Low şi Gabrielle York, cea tânără, iar în prim-plan Gabrielle York, mulţi ani mai târziu, care a supravieţuit şi care însă acum, suferind de demenţă, ţine un monolog furios al suferinţei maxime.

Când peşti cad din cer, încep oameni să vorbească. Când oamenii încep să vorbească, se opreşte ploaia. Un final în care Radu Afrim îi reuneşte pe toţi cei nouă actori la câteva mese unite între ele, într-o imagine care aduce aminte de Cina cea de taină. Lumina gri se transformă într-o lumină caldă, ocrotitoare, Gabriel York începe să-i vorbească fiului, fiecare dintre personaje primeşte câte un simbol propriu, aici o creangă ruptă de copac, aici un pantof de copil mic, caracterele se ating în sfârşit, generaţiile diferite se privesc în sfârşit descoperindu-se. Şi, în sfârşit, întorc capetele şi privesc cu toţii în aceeaşi direcţie, spre apocalipticul peşte care umple scena.

În sală explodează aplauzele chemând pe scenă actorii şi regizorul – un Radu Afrim, deşi obişnuit cu succesul, cu ochii umezi şi care avea să mărturisească după aceea: “O astfel de bucurie nu am mai simţit din anii studenţiei, când am primit premiul pentru regie de la Slobozia”.

Vecinul meu de scaun, aveam să aflu ulterior, un medic din Germania, rămâne la finalul piesei încă aşezat şi dă din cap parcă zăpăcit, şi mă întreabă, văzând că fac poze: “Este acela regizorul?” La răspunsul meu afirmativ mărturiseşte că văzuse piesa cu ceva timp în Darmstad, într-o altă regie, dar ce a fost pus aici în scenă “de băiatul acesta a fost ceva unic”. La sărbătorirea de după premieră, Barbara Melzl, unul dintre personajele cu cea mai lungă apariţie în piesă, crede că unicitatea regiei lui Radu Afrim e dată de talentul său extraordinar de “a scrie poezie prin imagini. Îl iubesc!”. Andrea Wenzl, cea care a primit aplauze şi în timpul reprezentaţiei după un moment coregrafic şi un monolog fantastic, crede că “este un început nou pentru teatrul de aici”.

Veronica KIRCHNER

Nota redacţiei: Piesa “Când ploaia se va sfârşi” (das Ende des Regens) se joacă în 21.12.2011 / 23.12.2011 / 04.01.2012 / 10.01.2012/ 16.01.2012 21.01.2012 / 25.01.2012 / 02.02.2012 la Cuvillies Theater München.”

Felicitari, Radu!

decembrie 18, 2011

RIP

Scrisoare către Vaclav Havel, aruncată la coş

Havel, fii bun şi retrage-te la mănăstire.
Nu mă pot obişnui cu ideea
că vulturul
e angajatul Salubrităţii.
Revoluţiile şi-au mîncat copiii,
disidenţii şomează,
protestatarii stau spăşiţi
la coada chitului McDonald’s,
numai tu, din catifeaua aceea istorică,
ţi-ai tras cîteva costume pe cinste
pentru care te invidiez.
Te invidiez că la Praga
marijuana-i mai ieftină decît pîinea
şi adolescenţii pe poduri
ling timbrele impregnate cu krak.
Te invidiez că eşti uns
din trei în trei zile
doctor honoris causa;
şi maică-mea spera s-ajung
doctor în litere s-o vindec de plămîni
– n-am ajuns.
Te invidiez că ţi-ai luat înapoi prăvăliile;
Ezra Pound visa şi el o mică tutungerie
– n-a avut parte.
Cînd anafura mucegăieşte
trebuie îngropată cît mai adînc
să n-o scurme şobolanii sau cîinii,
deşi, la inflaţia asta de îngeri,
ce mai contează un şobolan cu aripi
sau un cîine în zbor?
Pe la noi însă e ceva în plus
care mă nelinişteşte.
Maşinile-s în continuare
de cinci ori mai grele decît ar fi normal
şi-abia se duc pe ele însele.
Vacile mor de inaniţie
la trei sute de metri de gară
unde grîul uitat pe-o linie moartă
scoate prin acoperişul vagoanelor
limba lui verde la călători.
Gîfîie şi noua societate,
gîfîie cu spinarea îndoită sub nemuritorii funcţionari.
Paznicii nu-s prea bine păziţi
şi fură în continuare de sting.
Săracului, norocos cum îl ştim,
îi cade în continuare pîinea-n căcat,
i se scoală la liturghie, în timpul slujbei,
şi are parte de pompieri pe casă
în noaptea nunţii.
Ce să înţeleg cînd comuniştii
s-au pitulat în biserică
şi-ntr-un acces de filantropie burgheză
sînt gata să mă angajeze
să le rescriu cît mai artistic
teoriile şi legile Capitalului?
Ce să înţeleg cînd barbarii
nu mai pot ajunge la porţile Romei
din pricină că-s opriţi la graniţa cehă?
Ce să înţeleg? Că îngeru-i mai citeţ decît Marx?
Sigur că-mi vine să strig,
precum nebunul din Luvru:
“Daţi-mi un cuţit să-mi tai şoriciul de Crăciun
din Bruegel cel Bătrîn, din Velasquez sau din Goya,
daţi-mi pe mînă o ţară
şi veţi bea în curînd ceaiul poliţist
profeţit de Mandelştam…”
O, cititor făţarnic, tu, semenul meu, frate,
nu te acri,
nu te acri,
nu te acri şi fii atent cînd traversezi strada
să nu te calce maşina Salvării.
Mircea Dinescu

Fotografia este de la Gdansk, din 31 august 2005, in ultima zi a Congresului aniversar de 25 de ani al Solidarnosc, spune Liviu Antonesei, care este si el in imagine.

decembrie 18, 2011

Apa de ploaie a condamnarii comunismului. Cinci ani de la citirea Raportului Tismaneanu

DISCURSUL

preşedintelui României, Traian Băsescu,

prilejuit de Prezentarea Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii  Co muniste din România

Parlamentul României, 18 decembrie 2006)

Domnilor Preşedinţi ai Camerelor,
Domnule Prim Ministru,
Onoraţi membri ai Parlamentului României,
Distinşi invitaţi,
Dragi compatrioţi.

Ne întrunim astăzi pentru a închide, cu deplină responsabilitate, un capitol sumbru din trecutul  ţării noastre. Am citit cu mare atenţie Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza  Dictaturii Comuniste din România. Am găsit în acest document raţiunile pentru care pot  condamna regimul comunist. Pentru cetăţenii României, comunismul a fost un regim impus de  un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim totalitar născut prin violenţă  şi încheiat tot prin violenţă. A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de  cinci decenii de istorie modernă, care a călcat în picioare legea şi a obligat cetăţenii să trăiască  în minciună şi frică.  Comisia Prezidenţială a fost înfiinţată în aprilie 2006, ca un răspuns la cererile societăţii de  asumare şi condamnare a trecutului totalitar. Am considerat necesară constituirea Comisiei  tocmai pentru a fundamenta intelectual şi moral actul de condamnare. Nu am dorit o simplă  repudiere formală a trecutului comunist, la nivelul unor declaraţii de complezenţă. O asemenea  condamnare ar fi fost neconvingătoare. Am cerut Comisiei o analiză riguroasă a  componentelor sistemului totalitar, a principalelor instituţii care au facut posibilă această  tragedie, precum şi a personalităţilor implicate decisiv în sistem. Avem nevoie de o analiză  aprofundată a sistemului comunist din România. Comisia a făcut acest lucru, în peste 600 de  pagini, lucru pentru care îi mulţumesc. Este nevoie în continuare de analize pertinente cu  privire la aparatul de partid şi la structurile şi metodele Securităţii. Trebuie să avem o  radiografie clară a ceea ce s-a petrecut în domeniul economic, unde o industrializare aberantă  şi o economie de comandă au produs consecinţe încă vizibile.          Trebuie să avem cât mai multe  detalii privind colectivizarea agriculturii, strămutările forţate, prigoana împotriva celor care au  rezistat, distrugerea elitelor şi a sistemului educaţional tradiţional, hărţuirea cultelor şi  arestările de personalităţi religioase.  Avem datele necesare condamnării fără drept de apel a regimului comunist din România. O democraţie fără memorie este una aflată în gravă suferinţă. Nu trebuie să uităm, pentru a putea  să evităm erorile trecutului.  Concluziile Comisiei, pe care mi le însuşesc, afirmă că sistemul comunist totalitar din  România a fost impus prin dictat străin. Într-adevăr, a fost vorba de un regim ilegitim,  întemeiat pe o ideologie fanatică, o ideologie a cultivării sistematice a urii, pentru care „lupta  de clasă” şi „dictatura proletariatului” simbolizau esenţa progresului istoric. Importată din  URSS, ideologia comunistă a justificat atacul împotriva societăţii civile, a pluralismului politic  şi economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieţei libere, exterminarea prin  asasinat, deportări, muncă forţată, întemniţare a sute de mii de oameni. În spatele măştii  „umanismului socialist” s-a ascuns cel mai profund dispreţ pentru om ca individ.  Pe baza examinării literaturii analitice şi a mărturiilor existente, care probează natura  antipatriotică a totalitarismului comunist, putem afirma că regimul comunist din România  (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal. Nu neg că au existat perioade de relativă acalmie şi  că unii oameni au crezut în sistem. Pentru copleşitoarea majoritate a populaţiei, a fost însă  vorba de o existenţă mutilată, trăită sub teroarea directă ori indirectă şi în care noţiunea de  libertate îşi pierduse orice sens. A sosit, aşadar, momentul să evaluăm natura şi moştenirea  regimului comunist. Unii au cedat tentaţiei de a idealiza perioada lui Gheorghe  Gheorghiu-Dej, uitând faptul că acesta a instaurat şi a consolidat teroarea comunistă în  România, cu sutele sale de mii de morţi, regimul lui Nicolae Ceauşescu venind să se instaleze  pe terenul pregătit şi curăţat de ea. Alţii au încercat să scuze ororile epocii Ceauşescu în  numele pretinsului ataşament faţă de valorile naţionale. Adevărul e că acestea au fost invocate  şi supralicitate numai pentru a consolida puterea unui grup, prin recursul la un patriotism de  paradă. Altfel spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar bazat pe încălcarea  constantă a drepturilor omului, pe supremaţia unei ideologii ostile societăţii deschise, pe  monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare, umilire şi  corupţie. România a suferit consecinţele aplicării dogmelor leniniste: industrializarea forţată,  întemeiată pe un model economic vetust, care favoriza industria grea; lichidarea proprietăţii  private, asociată cu politica brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor  tradiţionale în numele unei false modernizări sociale; controlul metodic asupra spaţiului social,  al vieţii intime a cetăţenilor (mai ales prin politica natalistă a dictaturii lui N. Ceauşescu).  Sfera privată a fost astfel aproape complet anexată de către partidul/stat totalitar. Viaţa  cotidiană în socialismul de stat era invadată de elemente propagandistice şi de control dictate  de partid.  În perioada dintre 1945 şi 1965, dominată de Gheorghiu-Dej, a fost aplicată teza „întăririi  vigilenţei” şi a „intensificării luptei de clasă”. Atunci a fost creată Securitatea ca instituţie  centrală a sistemului represiv. Raportul oferă date cutremurătoare despre Gulagul românesc,  cu ale sale penitenciare şi lagăre de exterminare prin muncă forţată. Sighet, Aiud, Gherla,  Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră sunt doar câteva din numele de pe această veritabilă  hartă a morţii. Sub Ceauşescu, în pofida promisiunilor privind întărirea „legalităţii socialiste”,  a continuat demonizarea proprietăţii private, persecutarea credinţelor şi practicilor religioase,  criminalizarea oricărei forme de opoziţie. Nu mai puţin semnificativ, Ceauşescu şi regimul său  au dus la paroxism politica de persecutare a femeilor şi copiilor: în urma interzicerii  avorturilor şi a metodelor contraceptive, orfelinatele s-au umplut de copii ale căror destine  erau, pentru cea mai mare parte dintre ei, compromise din momentul naşterii. Disidenţa a fost  strivită nemilos de cerberii regimului şi instrumentul lor principal, Securitatea. Menţionez aici  acţiunile constante de marginalizare, compromitere şi lichidare a oricăror forme de gândire şi  acţiune liberă: persecuţia mişcării iniţiate şi conduse de Paul Goma, cea mai importantă  acţiune de protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului; arestările şi prigoana în  rândurile muncitorilor mineri care au declanşat greva din vara anului 1977, sălbatica  persecuţie a lui Vasile Paraschiv şi a altor activişti angajaţi în lupta pentru sindicate libere,  distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, acţiunile  împotriva unor disidenţi, oponenţi şi critici ai regimului. Nu trebuie uitate acţiunile represive  împotriva Bisericii Ortodoxe Române, a Bisericii greco-catolice şi a cultelor protestante sau  neoprotestante.  În 1975, Nicolae Ceauşescu a semnat, în numele României, Actul Final al Conferinţei de la  Helsinki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan internaţional, regimul  comunist a continuat să calce în picioare drepturile cetăţenilor.  Partidul a fost creierul sistemului represiv, iar Securitatea instrumentul care a pus în practică  deciziile politice. Ofiţerii de securitate şi din alte unităţi ale Ministerului de Interne erau cei  care acţionau direct pentru supravegherea şi intimidarea populaţiei. Securitatea, miliţia,  procuraturile militare, grănicerii erau subordonate la rândul lor secţiilor specializate ale CC al  PCR. Miniştrii de interne şi şefii Securităţii au fost cu toţii soldaţi fideli ai partidului. Cei mai  mulţi au fost ei înşişi activişti de partid, înainte de a lucra în Securitate. Când încercăm să  dezvăluim resorturile acestui regim totalitar, este cazul să nu uităm că arhitecţii şi beneficiarii  lui nu au demonstrat nici un fel de scrupule şi remuşcări. Regimul a inventat instituţii menite  să facă posibilă distrugerea spiritului liber şi manipularea totală a subiecţilor statului totalitar:  partidul ca elită auto-desemnată; poliţia secretă (cu braţele sale din interior şi din exterior);  propaganda şi agitaţia; pseudo-justiţia aservită complet intereselor totalitare.  Sunt total de acord cu concluzia Raportului că, dincolo de unele mici nuanţe, conducătorii  comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de  control şi menţinere a totalitarismului bazat pe utopia falsului egalitarism social. Ideologia a  fost într-adevăr la putere. Moştenirea RPR-RSR, ridicată la proporţii absurde în ultimii ani ai  lui Ceauşescu, a fost aşadar una a despotismului, a distrugerii şi marginalizării valorilor  veritabile, a eliminării elitelor politice, culturale şi religioase şi a izolării ţării în raport cu  direcţiile novatoare din lumea ideilor şi din tehnologie.  Principalele acţiuni criminale menţionate în Raport şi pe care ţin să le amintesc aici, ca  argument pentru această prea-mult amânată condamnare sunt următoarele:  (1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism în relaţia cu URSS, după impunerea  guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). În felul acesta a debutat o  perioadă care a dus la întârzierea istoriei noastre cu câteva decenii.  (2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul  alegerilor din noiembrie 1946.  (3) distrugerea partidelor politice şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin  abdicarea forţată a Regelui Mihai.  (4) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioada 1948-1956 şi impunerea,  sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic, condus de o castă  profitoare, strâns unită în jurul liderului suprem;  (5) politica de anihilare a unor întregi categorii sociale în numele luptei de clasă. Cei mai de  seamă reprezentanţi ai elitelor din România au fost eliminaţi fie prin asasinat, fie prin  deportare, întemniţare, muncă forţată sau marginalizare. S-a recurs la o logică a vinovăţiei  colective şi persecutarea familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste. S-a  recurs la utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge şansele copiilor din familii cu  „origine nesănătoasă” de a studia în învăţămîntul superior.  Ca urmare a politicii regimului comunist, au fost deţinute în închisori şi lagăre, deportate sau  strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători, luate în considerare de  Comisie, se situează între 500.000 şi 2.000.000 de victime. Dificultatea estimării provine din  ascunderea sistematică de către Securitate, Procuratură, Miliţie, Trupe de Graniceri şi alte  organe represive a informaţiilor privind soarta multora dintre aceste victime.  (6) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală;  (7) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în  munţi (1945-1962);  (8) Represiunea împotriva cultelor şi exterminarea sau persecutarea tuturor celor care se  opuneau comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnice româneşti, cât şi din rândul  minorităţilor; oprimarea Bisericii Ortodoxe, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, persecuţiile  împotriva mişcării sioniste.  (9) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă  de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962).  (10) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi  germanilor.  (11) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi culturii  occidentale, cenzura, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari  (1945-1989).  (12) Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956. Procesele împotriva studenţilor  protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR şi Securitate (1958-1960), precum şi înscenările  din 1965 şi din anii următori.  (13) Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a celorlalte  greve din anii 1980.  Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.  (14) Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii 70 şi 80. Arestarea şi asasinarea celor  mai curajoşi oponenţi – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a  diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a persoanelor  pe care regimul le considera vinovate de trădare.  (15) Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin demolările  din anii 1980, inspirate de  grandomania lui Ceauşescu şi de obsesia lichidării marilor repere culturale şi istorice.  Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele în numele politicii de  „sistematizare” a zonelor rurale.  (16) Consecinţele dezastruoase ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de  morţi.  (17) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea  populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la  care regimul a condamnat un întreg popor.  (18) Utilizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a  puterii comuniste. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o  întreagă populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui absurd experiment de inginerie socială.   (19) Distrugerea reperelor morale ale societăţii româneşti şi a valorilor ei de solidaritate, în  lipsa cărora un popor nu poate deveni autorul liber al propriei sale istorii.  (20 ) Masacrarea cetăţenilor revoltaţi, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, cu aprobarea  conducerii PCR, şi cu participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei şi Securităţii, în timpul  Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.  Pentru aceste motive,  Ca şef al statului român, condamn explicit şi categoric sistemul comunist din România, de la  înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989.  Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul  comunist din România a fost ilegitim şi criminal.  Condamnând sistemul comunist din România, îmi afirm admiraţia pentru eroismul celor care  s-au opus dictaturii, de la luptătorii din rezistenţă şi militanţii partidelor politice anihilate de  comunişti şi până la disidenţii şi opozanţii perioadei Ceauşescu. Aduc aici, în sesiunea  solemnă a Camerelor reunite ale Parlamentului român, un omagiu marilor oameni de stat ca  Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu şi Ion Flueraş, martirilor Bisericilor precum Iuliu  Hossu, Sandu Tudor, Vladimir Ghika, Richard Wurmbrand, Márton Áron, membrilor  partidelor democratice din România, tuturor victimelor regimului totalitar comunist,  oponenţilor şi disidenţilor. Ţin să-mi exprim preţuirea faţă de curajul patriotic şi demnitatea  tuturor supravieţuitorilor din închisorile comuniste, care sunt ultimii martori direcţi ai tragediei  noastre ca naţiune. Ţin de asemenea să elogiez gestul intelectualilor care şi-au ridicat direct  glasul împotriva lui Nicolae Ceauşescu: Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea  Dinescu, Dan Petrescu, Liviu Cangiopol, Gabriel Andreescu, sau gestul disperat, căzut astăzi  cu totul în uitare, al lui Liviu Babeş, care pe 2 martie 1989 şi-a dat foc la Poiana Braşov pe  pârtia Bradu în semn de protest faţă de un regim criminal. În acelaşi timp, îmi exprim  compasiunea pentru suferinţele îndurate de marea majoritate a poporului român.  Posturile de radio occidentale, „Europa Liberă”, BBC, „Vocea Americii”, „Deutsche Welle”,  „Radio France Internationale”, au contribuit esenţial la informarea cetăţenilor României  privind situaţia din ţară şi din lume. Spre disperarea regimului comunist, Radio „Europa  Liberă” a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni.  Omagiez memoria unor Ghiţă Ionescu, Mihai Cismărescu, Noel Bernard şi Vlad Georgescu,  oameni care au luptat cu altruism şi pasiune pentru cunoaşterea şi rostirea adevărului. Îi  elogiez pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, cei care, exilându-se fizic, au continuat să  trăiască zi de zi pentru poporul român, ţinând trează, prin emisiunile lor de neuitat de la  Europa Liberă, conştiinţa morală a românilor.  Condamnând acest regim, statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul  rând Partidul Comunist Român şi Securitatea. Vreau să fiu bine înţeles. Nu mă refer nicio  clipă la marea masă a membrilor de partid, a căror unică activitate era să-şi achite cotizaţia şi  să participe lunar la şedinţe golite de orice conţinut. Mă refer la instituţia „partidului  conducător”, deci la aparatul care a făcut posibil regimul totalitar comunist. În cazul  Securităţii, a fost vorba de o instituţie esenţială în susţinerea statului totalitar comunist,  ilegitim şi criminal.  În numele statului român, îmi exprim regretul şi compasiunea pentru victimele dictaturii  comuniste. În numele statului român, cer scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor  celor care, într-un fel sau altul, şi-au văzut destinele ruinate de abuzurile dictaturii.  Raportul Final conţine numeroase propuneri. Mi-au reţinut atenţia următoarele:  – Solicit susţinerea de către Camerele Reunite ale Parlamentului a declaraţiei mele de  condamnare a crimelor comunismului, de regret şi de compasiune faţă de victimele acestora,  în spiritul Rezoluţiei nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie  2006.  – Susţin propunerile Comisiei de stabilire a unei zile comemorative în memoria victimelor  represiunii şi terorii comuniste şi propunerea ridicării în Capitală a unui Monument al  Victimelor Comunismului.  – Susţin înfiinţarea în Bucureşti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Acest  muzeu va fi în egală măsură un loc de memorie şi unul al afirmării valorilor societăţii  deschise. Pe lângă Muzeu este necesară crearea unui centru de documentare destinat  informaţiei publice, cu acces neîngrădit, în care să fie colecţionate documente esenţiale pentru  înţelegerea fenomenului comunist, a universului concentraţionar, a propagandei ca mijloc de  constrângere spirituală.  – Propun organizarea unei expoziţii permanente în cadrul Palatului Parlamentului, cu  documente ilustrative pentru ideea de poliţie politică, documente care să fie reprezentative  pentru fenomenul încălcării drepturilor civile fundamentale în România comunistă.  – Susţin organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare din ţară, în care să  fie prezentat conţinutul Raportului, însoţit de explicaţii, comentarii şi documente ilustrative.  – Propun formarea unui grup de cercetători care să elaboreze, o Enciclopedie a comunismului  românesc. Acelaşi grup va lucra pentru sintetizarea Raportului final sub forma unui manual  şcolar.  – Susţin necesitatea identificării unor soluţii legale în vederea anulării condamnărilor emise pe  baza unor articole cu caracter politic, anularea pedepselor cu închisoare şi muncă forţată  rezultate pe baza decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, „anarhismul” şi orice alt  „comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza căreia se putea  desface contractul de muncă pentru „abateri de la etica şi echitatea socialistă”.  – Susţin modificarea cadrului legislativ prin care să fie înlesnită procedura de acordare a  cetăţeniei române celor cărora le-a fost retrasă de statul totalitar.  – Susţin modificarea şi completarea cadrului legislativ privind accesul la arhivele legate de  perioada comunistă. La 17 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, a sosit din plin clipa  transparenţei şi accesibilităţii arhivelor comuniste. Obstacolele întâlnite de către membrii şi  experţii Comisiei trebuie înlăturate de urgenţă şi fără ezitări. Legea Arhivelor Naţionale  trebuie modificată imediat în ceea ce priveşte termenele de acces la arhivele de interes istoric.  Neglijarea îndeplinirii obligaţiei de modificare a Legii Arhivelor arată lipsa de voinţă politică  în a acorda un acces nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetătorii regimului  comunist. O Românie democratică este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber  şi neîngrădit.  – Susţin solicitările foştilor deţinuţi politici legate de recunoaşterea publică a tragediei prin  care au trecut.  – Susţin propunerea privind înfiinţarea unui sistem de 12 burse acordate anual, pe bază de  concurs, unor cercetători tineri interesaţi de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii  comuniste.  – Afirm necesitatea adaptării Raportului Final pentru obiective cu caracter didactic (un manual  despre dictatura comunistă din România) care să fie predat în învăţămîntul mediu.  Daţi-mi voie să adaug că aplicarea propunerilor pe care mi le-am asumat astăzi va da roade  numai dacă ne vom elibera de orice spirit partizan. După 17 ani de la revoluţia din 1989, nici  un partid din România nu trebuie să urmărească politizarea actului de condamnare a  comunismului. Gestul meu de azi este consecinţa firească a faptului că ne-am asumat, ca  naţiune, valorile democratice. În numele acestor valori avem obligaţia de a prelua din istoria  noastră ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem să definească identitatea noastră de români şi de  viitori cetăţeni ai Uniunii Europene. Or, comunismul de export pe care l-am trăit pe pielea  noastră vreme de cinci decenii, este o rană în istoria României, o rană care încă mai supurează  şi pentru care a venit vremea să se închidă o dată pentru totdeauna.  Evocând acum o perioadă pe care mulţi ar dori să o uite, am vorbit atât despre trecut, cât de  măsura în care noi, cei de azi, dorim să mergem până la capăt în asumarea valorilor libertăţii.  Aceste valori, chiar înainte de a fi ale României sau ale Europei, ţin de valoarea universală,  sacră, a persoanei umane. Dacă ne întoarcem acum către trecut, o facem pentru a rămâne cu  faţa spre un viitor în care dispreţul faţă de individ nu va mai rămâne nepedepsit.  Acest moment simbolic reprezintă bilanţul a ceea ce am trăit şi ziua în care ne întrebăm cu  toţii cum vrem să trăim de acum înainte.  Ne vom desprinde mai repede de trecut, vom face progrese mai temeinice, dacă înţelegem ce  ne împiedică să fim mai performanţi, mai curajoşi, mai încrezători în forţele noastre.  Pe de altă parte, nu trebuie să dăm dovadă de aroganţă istorică. Scopul meu vizează o autentică  reconciliere naţională, şi asta cu atât mai mult cu cât numeroase tare ale trecutului continuă să  ne marcheze. Societatea noastră suferă de o neîncredere generalizată. Instituţiile statului nu par  încă să urmărească vocaţia lor reală, care ţine de exercitarea deplină a tuturor drepturilor  civile. De la ce se întâmplă în spitale, la procesul de restituire a proprietăţilor, la modul cum se  desfaşoară actul de justiţie, la relaţia instituţii publice-cetaţean şi până la realitatea  penitenciarelor, vedem că lipsa de respect pentru om nu a dispărut încă.  Poate că unii se întreabă ce anume ne dă dreptul să condamnăm ? Ca preşedinte al românilor,  aş putea invoca faptul că am fost ales. Dar cred că avem o motivaţie mai         importantă: dreptul  de a condamna ni-l dă obligaţia de a face să funcţioneze instituţiile statului de drept într-o  societate democratică. Nu avem voie să compromitem aceste instituţii. Ele n-au voie să fie  discreditate prin faptul că ne apropiem de ele cu deprinderile şi mentalităţile trecutului nostru  recent. Eu însumi am criticat adeseori imperfecţiunile sistemului nostru politic, ineficienţa  anumitor instituţii. Dar vinovate nu sunt instituţiile statului de drept, ci modul în care noi le  facem să funcţioneze, modul în care mulţi înţeleg să le utilizeze pentru realizarea propriilor  interese.  Sunt mulţi, de asemenea, cei care, răzbiţi de greutăţile de astăzi, par să-şi fi pierdut încrederea  în virtuţile democraţiei în care am intrat. Ei ajung să privească nostalgic spre un trecut care, în  momentele grele ale acestei prelungite tranziţii, începe să le pară dintr-o dată luminos.       Am să  le răspund că,   merită să-şi reactiveze memoria. Să-şi amintească frigul, foamea, întunericul şi  umilinţa care pusese stăpânire peste vieţile noastre. În casele multor români acestea mai există,  din păcate, şi astăzi. Nu trebuie să uităm că nicio societate adevărată nu se poate ridica pe  exproprierea libertăţii cetăţenilor ei. Nicio bunăstare nu e posibilă într-o societate de oameni  neliberi. Poate că răul cel mai mare pe care l-a făcut comunismul este ignorarea rostului  libertăţii pentru fiinţa umană. Numai că instituţiile libertăţii democratice nu funcţionează de la  sine. Orice maşinărie administrativă, ca să funcţioneze, are nevoie de oameni calificaţi nu  numai profesional, dar calificaţi şi pentru democraţie şi libertate.  Am văzut cum sistemul totalitar comunist a degradat simultan comportamentul instituţiilor şi  pe cel al oamenilor. Trebuie să recunoaştem că mentalităţile comuniste continuă să influenţeze  societatea românească. Am crezut că putem uita comunismul, dar nu a vrut el să ne uite pe noi.  Astfel, condamnarea acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului, fără de care vom purta şi  în viitor ceva ce seamănă cu povara unei boli nevindecate.  Memoria crimelor comise de regimul comunist din România ne ajută să mergem înainte cu un  pas mai decis, să realizăm schimbările atât de necesare, dar ne ajută şi să apreciem cadrul  democratic în care trăim. Condamnarea comunismului ne va încuraja să fim mult mai  circumspecţi faţă de propunerile utopice şi extremiste, care vor să pună în discuţie ordinea  constituţională şi democraţia. În spatele discursurilor nostalgice sau demagogice se află de  multe ori tentaţia autoritarismului sau chiar a totalitarismului, a negării exploziei de energii  individuale, de inventivitate şi creativitate care şi-a făcut loc după decembrie 1989. Am scăpat  definitiv de teroare, am scăpat de frică, astfel încât nimeni nu mai are voie să ne pună  drepturile fundamentale sub semnul întrebării.  Lecţia trecutului ne dovedeşte că orice regim care-şi umileşte cetăţenii nu poate dura şi nu  merită să existe. Acum, fiecare cetăţean poate să ceară liber respectarea drepturilor sale  inalienabile, iar instituţiile statului trebuie să lucreze astfel încât oamenii să nu se mai simtă  umiliţi. În această perioadă de tranziţie s-a vorbit mult despre criza morală a societăţii. Ea ţine  de numeroase aspecte ale vieţii zilnice. Sunt sigur că vom lăsa în urmă starea de neîncredere şi  pesimismul social în care ne-au cufundat anii de tranziţie dacă vom face, împreună, un  adevărat examen de conştiinţă naţională. Declaraţia mea de astăzi şi propunerile pe care vi  le-am prezentat vor încuraja acest proces.  Nu vreau să devin „Preşedintele care a condamnat comunismul”. Vreau numai să fiu şeful unui  stat care consideră că această condamnare ţine de normalitate, că, fără această condamnare,  vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut.  Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democraţiei în România şi identitatea naţională pe un  teren  curat.
Vă mulţumesc ! La mulţi ani români! Sărbători Fericite!
18 Decembrie 2006

 

Alexandru Petria- Rezultatele sunt atât de grandioase încât muritorii n-au cum să le vadă. Traian Băsescu ne-a demonstrat, în timp, că a făcut un simplu exerciţiu de demagogie.

decembrie 15, 2011

Angela Gheorghiu, Victor Rebengiuc si Mario Vargas Llosa sunt porno pe Facebook!

Il bag la ma-sa in pizda pe cel care mi-a raportat ca licentioase anumite poze de pe FB. Sau o bag, dupa caz. E un caz flagrant de nesimtire. Ce pornosaguri erau in fotografiile cu mine acasa, cu fata mea, cu Angela Gheorghiu, Victor Rebengiuc sau Mario Vargas Llosa? Rusine si echipei tehnice de la Facebook, care permite astfel de abuzuri grosolane!

Aceasta este poza scandaloasa cu maestrul Rebengiuc…

Amanunte aici https://www.facebook.com/alexandru.petria/posts/2311756279660?notif_t=like

 

decembrie 14, 2011

Andrei Plesu isi da demisia de la „Dilema veche?

Andrei Plesu a anuntat ca de azi n-o sa mai publice in Adevarul. Spune în editorialul „Pe altă dată”: „Îmi trebuie o pauză. Şi vreau să ofer o pauză şi altora. Forumiştilor mei, de pildă, care, cu excepţia unei minorităţi de condeie cuviincioase, se întrec, săptămână de săptămână, să mă tăvălească prin micile lor nevroze şi frustrări, să mă îngroape în obscenităţi, agramatisme, ameninţări, invitaţii la spânzurătoare şi cimitir. Sper că absenţa mea din gazetă va contribui, cât de cât, la însănătoşirea lor sufletească. O pauză vreau să ofer şi cititorilor, sau unor publicişti harnici, care mă ceartă că nu scriu despre ce vor ei, că nu gândesc ca ei, că mă bag în toate, că nu mă bag în nimic, că sunt „omul lui Patriciu”, sau, dimpotrivă, „intelectualul lui Băsescu”, că mă vând pe bani grei şi privilegii cosmice, că sunt cripto-comunist, ţigan, homosexual, securist, că public în afara ţării nu din 1991 şi la solicitarea unor edituri străine, ci de-alaltăieri, de când mă susţine Patapievici, că două memorii către Ceauşescu în care ceream – în penibilul limbaj standard al birocraţiei comuniste – dreptul de a supravieţui erau, de fapt, scrisori de dragoste, că sunt gras, că sunt mason, kaghebist, British Intelligence, Mosad sau CIA, „jidănit”, antisemit, cripto-fascist, fundamentalist, impostor, clovn, agent al unui monopol ideologic, mâncător de tinere valori şi câte şi mai câte alte lucruri, care de care mai respingătoare, mai scandaloase şi mai periculoase pentru neam şi patrie.”
Plesu recunoaşte şi că „nu mai suport să am de-a face, vrând-nevrând, cu un anumit personaj din „Holdingul Adevărul”, când sentimental ca o telenovelă, când ţâfnos ca un fost şef de sală, bucuros să se tragă în poză cu felurite VIP-uri pentru o ţâră de notorietate, haotic administrativ şi cu veleităţi culturale pendulând între Paulo Coelho şi Dan Diaconescu. Regret că mă despart de cititori, dar am măcar satisfacţia de a scăpa de vecinătatea unui asemenea ins.”
Ok. Retragerea dintr-un grup este optiunea fiecaruia. Ca divortul. Dar, in acest caz, daca Plesu este deranjat de ce se intampla la „Adevarul”, şi daca este un om integru, ar trebui sa-si dea demisia si de la „Dilema veche”, saptamanal publicat de acelasi holding.

PS. Cand si-a dat demisia de la Cotroceni, din functia de consilier prezidential, Andrei Plesu a fost extrem de rezervat in declaratii. Poza in domn cu maniere, care nu vrea sa povesteasca in public despre neintelegerile din locul unde a mancat o paine alba. Cum de este extrem de vocal in prezent? Ce nu si-a permis cu Basescu isi poate permite cu echipa de la „Adevarul”?

Alexandru Petria

UPDATE
Textul lui Plesu din Adevarul a aparut si pe situl Institutului Cultural Roman, Romania culturala, desi n-are in el macar o aschie de cultura. Doar H.R. Patapievici e prieten cu seful de la Dilema veche si are voie sa invarteasca pe bani publici in cratita politichiei si a partizanatului…

decembrie 11, 2011

Petru Romoşan n-a fost turnător la Securitate

Am aflat că poetul Petru Romoşan n-a fost turnător la Securitate. Soţia lui, prozatoarea Adina Keneres i-a dat vestea printr-un mail lui Liviu Ioan Stoiciu: „Petru Romosan…, iata, nu a fost colaborator al Securitatii. Dupa ce a cistigat la Curtea de Apel, unde l-a trimis CNSAS, a cistigat si recursul facut de CNSAS la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Epopeea minjirii sale, cu ajutorul a zeci de porci din media, dar si cu acela al tacerii scriitorilor romani, s-a incheiat cu decizia asta definitiva si irevocabila. Sau abia incepe, cine stie, o alta epopee.
Cu drag,
Adina Keneres” -textul e de pe blogul lui Stoiciu, care mai spune despre caz: „S-a dus o campanie îngrozitoare împotriva „turnătorului” Petru Romoșan prin presa aflată la dispoziția puterii actuale, calomnii neprobate prin nimic (în frunte cu Evenimentul zilei, care efectiv l-a diabolizat pe Petru Romoșan; dintre scriitori, îndeosebi nefericiții oportuniști fără operă Ioan T. Morar și Vladimir Tismăneanu, cântători personali ai lui N. Ceaușescu, apoi ai lui Traian Băsescu, l-au făcut albie de porci). Nu știu câți ar fi rezistat în locul lui.”
UPDATE- 12 decembrie.

Cotidianul online Ora de Cluj a publicat următoarele sub semnătura Biancăi Felseghi:

„CLUJ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a dat verdictul final în dosarul scriitorului Petru Romoşan, despre care Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS) anunţase în 2009 că ar fi fost informator. În faţa legii, Romoşan nu este vinovat de a-i fi turnat poliţiei politice pe pictorii Horia Bernea şi Paul Gherasim şi pe criticul literar Ion Negoiţescu.

Prin decizia 5935 din 8 decembrie 2011, ÎCCJ respinge ca nefondat recursul înaintat de CNSAS în cazul Romoşan. Procesul viza constatarea calităţii de lucrător/colaborator al Securităţii a scriitorului, care şi-a început cariera la Cluj, în 1972.

În iunie 2009, CNSAS a făcut publice, la solicitarea ziarului “Cotidianul”, legăturile lui Romoşan cu Securitatea. Dezvăluirea a iscat un scandal de proporţii atât în lumea artistică, cât şi în presă, şi asta mai ales după ce directorul ziarului, Cornel Nistorescu, a refuzat, în prima fază, să publice articolul despre Petru Romoşan, cu care este prieten. Potrivit CNSAS, în arhive a fost identificat un angajament olograf din 26 septembrie 1987 prin care Romoşan era de acord ca, sub numele conspirativ de Robert, să dea Securităţii informaţii despre atitudinea, activitatea, preocupările şi anturajul a doi pictori membri în Uniunea Artiştilor Plastici.

“Cu ocazia contactării sale de către lt.col. Budecă Ştefan s-a dovedit a fi receptiv la problemele ce i-au fost ridicate cu privire la contactul său cu străinii ce vizitează galeria unde lucrează şi s-a arătat dispus să sprijine organele noastre, dacă este nevoie. Faptul că provine dintr-o familie modestă, că este conştient că numai în România poate  să se dezvolte ca poet, că este interesat să fie cunoscut şi apreciat bine de organele noastre, că este dispus să sprijine instituţia noastră în cunoaşterea unor situaţii când este nevoie, prezintă garanţia că va accepta colaborarea cu unitatea noastră”, se arată într-un document emis de CNSAS.

Când, în 1977, pentru că se solidarizase cu Paul Goma, Securitatea a început să-l ancheteze pe criticul literar Ion Negoiţescu sub pretextul homosexualităţii (orientare pe care şi-o asumase), numele lui Petru Romoşan a apărut din nou în discuţie, ca fiind unul dintre cei care ar fi oferit benevol informaţii.

Într-un raport din 26 martie 1977, căpitanul Nicolae Toader, de la Biroul Judiciar al Miliţiei Cluj-Napoca, nota că Romoşan se prezentase de bunăvoie cerând să lămurească relaţia sa cu Negoiţescu. Cu privire la acest dosar, datele publicate în 2009 au fost îndelung prelucrate de CNSAS din pricina dezvăluirilor de natură intimă, astfel că declaraţiile care i se atribuiau lui Romoşan sunt incoerente.

“Cunosc că mi se pune în spate [fragment protejat]. Întotdeauna am încercat să neg acest fapt. O fac şi acum. /…/ Mi-este cu mult mai odioasă această minciună de când am aflat că este un trădător de ţară. /…/ În legătură cu Negoiţescu mai am de adăugat [fragment protejat]. L-am reîntâlnit la Cluj, dar această problemă nu s-a mai pus în discuţie. Greşeala ce mi-o recunosc ar fi aceea că la vârsta aceea, să-i zicem iresponsabilă [fragment protejat]“, cita CNSAS.

Sentinţa prin care Petru Romoşan este absolvit de acuzaţia că ar fi colaborat cu Securitatea şi motivarea acesteia de către Înalta Curte nu au fost încă publicate. Judecarea acestui dosar la instanţa supremă a durat opt luni.”
Aici http://oradecluj.oradestiri.ro/scriitorul-petru-romosan-nu-a-facut-politie-politica-a-decis-inalta-curte-de-justitie/actualitate/2011/12/11/

Poetul Adrian Alui Gheorghe despre cazul Romosan, pe blogul lui Liviu Ioan Stoiciu

Ma bucur ca Petru Romosan a ramas curat … ! Ochii lui Homer si Comedia literaturii sint doua carti de poezie care au marcat debutul generatiei 80, care ramin carti importante in orice faza a literaturii romane. Solidarizarea in povestea enuntata? La o acuza care privea un act personal, nu se putea raspunde decit in mod individual. Eu mi-am exprimat indoiala, de exemplu, ca un alt coleg de generatie, prozator, ar fi colaborat si probele finale m-au contrazis. Nu am crezut nici o clipa ca Petru Romosan ar fi turnat, dar diavolul suspiciunii, insinuat de presa si de recursul la alte exemple te face sa stai in asteptare …! De asta, ma bucur ca Petru Romosan a reusit sa-si demonstreze nevinovatia, sint solidar cu el in procesul de recunoastere a demnitatii. Cum ma astept ca CNSAS-ul sa recunosca faptul ca nici Cezar Ivanescu nu a fost nici o clipa turnator, ca tot amicii i-au otravit zilele. Traim intr-o societate demonizata, din pacate.

 

Update 13 decembrie-

Din ziarul Ring:

Petru Romoşan:
,Am fost calomniat de neomaimuțele post-comuniste! Asta e tovarășul T, de la Washington, știe dumnealui cine, o neomaimuță post-comunistă! Și le-a mers pentru că trăim cu toții într-o societate cripto-mediatică în care câțiva realizatori de talkshowuri destabilizează într-o seară pe șefii partidelor de opoziție care promit solemn că vor părăsi parlamentul. A doua zi, însă, se răzgândesc și mai trag un talkshow în care își explică răzgâdeala și cer imperios implicarea societății civile. Care societate civilă?”

Sergiu Andon, care l-a aparat pe Petru Romosan in toate fazele procesului si care a mai inregistrat alte 4-5 victorii la Inalta Curte, tot pe dosare CNSAS (dar nu de anvergura si rezonanta mediatica a cazului Romosan) spune: „Semnificativ este ca a fost inregistrata o victorie inclusiv impotriva unei campanii de presa, dar prin presa eu inteleg un ziar cu o ziarista despre care toata lumea stie ca este ofiter acoperit al SRI. Am mentionat acest lucru spunand inclusiv in instanta ca jurnalista respectiva se comporta ca un ofiter acoperit al SRI nu numai in cazul Romosan ci si in alte dosare, aceasta mergand pana acolo incat sa anunte verdicte care nu fusesera pronuntate.(…)In ce priveste procesul domnului Romosan, am sa va spun cum a inceput pledoaria mea finala si trageti dvs. concluziile. Ce s-ar fi intamplat cu Petru Romosan daca nu ar fi avut loc rasturnarea din 1989? Ar fi fost un biet emigrant haituit, urmarit de stigmatul ca este colaborator al Securitatii, stigmat pe care il ticluise conducerea superioara a Securitatii, sub forma unui plan de masuri foarte detaliat, semnat de cele mai inalte grade si functii din DSS in vara anului 1989. Planul nu a mai putut fi aplicat pana la sfarsit, un plan care antrena numeroase forte ale securitatii interne si externe si numeroase metode: de la folosirea unor informatori directionati, pana la producerea unor inscrisuri false, scrisori trimise de la Viena si Budapesta la Paris, si de la Paris la Viena si Budapesta si asa mai departe. Ce se intampla daca au avut loc evenimentele din 1989?  Pai, se intampla acelasi lucru, de data asta prin intermediul unei alte institutii- CNSAS, institutie care duce la indeplinire PLANUL conducerii DSS, plan care exista la dosar, si continua defaimarea lui Petru Romosan prezentandu-l ca si colaborator in virtutea acelui PLAN de DISCREDITARE, gata functional. De ce se intampla asta? Petru ca si in trecut si acum, practicam vanatoarea de vrajitoare. Se intampla pentru ca si in trecut si acum anumite institutii ale statului manifesta dispret total fata de drepturile si libertatile omului. In trecut, dispretul era la adresa libertatii de exprimare si democratiei, in prezent, dispretul este la adresa dreptului fundamental la onoare si la imagine”.
Sursa http://www.ziarulring.ro/stiri/36225/romosan-primul-intelectual-care-castiga-impotriva-cnsas

 

septembrie 6, 2011

Şi nef…t, şi cu banii luaţi

Şi nefutut, şi cu banii luaţi. Este descrierea telegrafică a păţaniei unui francez. Care este obligat să-i plătească soţiei despăgubiri fiindcă n-a satisfăcut-o sexual 21 de ani.

„Mais où sont les neiges d’antan?”, mă întreb după bătrânul François Villon.

Sursa http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/france/8741895/Frenchman-ordered-to-pay-wife-damages-for-lack-of-sex.html