Posts tagged ‘Voichiţa Pălăcean-Vereş’

aprilie 12, 2014

Reconfigurarea sinelui prin poemul-drog (Alexandru Petria, Rugăciuni nerușinate & alte chestii, Vinea, București, 2013)

Mi-ar fi greu să-l definesc pe poetul Alexandru Petria într-un singur cuvânt, deși îi cunosc creația lirică încă de la debutul din îndepărtata (deja!) noastră adolescență. Poezia sa nu seamănă cu nimic decât cu sine. Este oglinda în care barba lui Petria se dovedește mai neagră decât în realitate, iar creștetul său mai puțin pleșuv. Nu știu dacă Alexandru Petria este îndrăgostit de poezie sau dacă poezia este îndrăgostită de el. Nu m-am dumirit încă nici dacă el scrie poezie ori dacă poezia îl scrie pe el. Fiindcă, fără urmă de îndoială, în poezie Petria e altcineva decât acela ce ni se dezvăluie în proza scurtă ori roman, este altcineva decât cel care se revelează când, față în față cu intervievatul, pune întrebări malițioase, incomode și îndrăznețe. În pofida acestui fapt, fiecare rând semnat de el poartă o pecete a unicității. De aceea revin la încercarea de a-l defini pe poetul Alexandru Petria printr-un cuvânt. Posibil ca acesta să fie „atipic”. Ori „rebel”. „Frapant”. „Recalcitrant”. Sau „nonconformist”.
Anticipând ajungerea în librării a volumului de versuri  Rugăciuni nerușinate & alte chestii, Alex a postat pe Facebook coperta, așteptând primele reacții din partea cititorilor. Reacții la titlul cărții. Reacții la imaginea de pe coperta I, ce parodiază tricoul unui fotbalist extrem de bine plătit, ce are înscris pe spate numele poetului și cifra cu conotații negativ- sexoase 69, ce sare în ochi din orice unghi. Intrigată (din nou!) de titlul cărții (mărturisesc c-am suferit pentru alegerea nepotrivită a titlului la primul său roman, Zilele mele cu Renata,  și încă nu i-am iertat complet maliția cu care ne-a luat peste picior pe noi, cititorii), am fost atentă la postările cu răspunsuri. Multora le-a plăcut. Altora, nu. Câțiva s-au oripilat și, observând că lui Alex i-a scăpat înfiorarea lor de pudici pe nedrept biciuiți, mi s-au adresat mie spre a-mi comunica faptul că „nu le convine” o carte cu un astfel de titlu. Fiindcă Petria ar aduce atingere celor sfinte. Sau pentru că nu poți fi nerușinat când te rogi. Ori pe motiv că „alte chestii” n-au cum fi sursă de inspirație pentru poezia de suflet. Evident, n-am răspuns nici eu cârcotașilor sau nemulțumiților. N-avea sens. În plus, abia așteptam să văd cartea, să citesc poemele tipărite pe hârtie, deși le lecturasem, picurate una-două pe zi, și pe net. De modă veche fiind, cuvântul tipărit mă sensibilizează altfel decât acela ce pribegește pe internet, care, de cele mai multe ori, e leac pentru plictiseala unora, în loc să fie balsam pentru suflet – cum se cuvine să fie literatura adevărată. În plus, pe Facebook n-ai cum da filele înapoi, ca să revii la o metaforă, n-ai cum sublinia un vers, n-ai cum marca cu asteriscuri sau cu semne de exclamare pasajele pe care vrei să le supui unei analize la sânge – așa că n-am încotro, trebuie să mă recunosc drept un cititor frustrat ori de câte ori citesc pe net. Am recunoscut-o și gata, trecem mai departe! Conform dicționarului, chestia, chestiunea este o „întrebare făcută ca să lămurești un lucru. Propunere de examinat, subiect de discutat, afacere”; nu pot ignora însă nici faptul că în timpul adolescenței noastre numeam „chestie” organul sexual masculin și cu siguranță  îndrăznețului impudic Petria i-a fugit acolo mintea mai întâi de toate! Întrucât nimeni dintre cititorii săi nu-i poate contesta lui Alexandru Petria apetența pentru „nerușinările” erotice, cum nu-i poate contesta nici hrăpăreața poftă de a se lua la trântă cu cuvântul spre a șoca, spre a uimi, spre a dovedi că este altfel.
Liviu Antonesei, semnatarul „Cuvântului însoțitor” al volumului, se declară tulburat de „forța imaginilor și maniera lor surprinzătoare de asociere. Pentru mine, așa cum proza înseamnă mai ales poveste, poezia este în primul rând imagine. Nu e o asociere la întâmplare, pentru că Petria nu este un suprarealist, ci după niște criterii misterioase, iar una din cele mai palpitante dimensiuni ale lecturii este să încerci să găsești rațiunea – care poate fi și i-rațiune! – care stă îndărătul acestor asocieri”.
Lecturând Rugăciuni nerușinate & alte chestii de la cap la coadă și de la coadă la cap, i-am descoperit lui Petria cel mai bine păstrat secret:în ciuda afișatei sale cutezanțe, de multe ori însoțite de insolență, este un fricos! Îi este teamă să nu fie cumva perceput drept un poet romantic sau ca un timid. Antidotul pentru  momentele de delicatețe și tandrețe în ipostaza de îndrăgostit îngenuncheat îi este truculența; sfioșenia și-o camuflează înapoia bravurii. Iar pentru a ne amăgi că este perfect stăpân pe sine (a se citi: perfect stăpân pe simțămintele sale, cărora refuză să li se supună), se ascunde înapoia fumului de țigară. Înapoi metaforicului „joint” ce transformă versul în drog, iar sinele îl transfigurează într-un vraci atotputernic, căruia-i sunt la îndemână leacurile pentru toate bolile sufletului.  Căci erotosofia lui Alex Petria despre maladiile indicibile ale inimii face vorbire.
Îndrăgostit etern, poetul își transformă poemele în ode adresate Iubitei (nenumite – ca să nu îngusteze orizontul), așa cum se vede în chiar poemul din debutul volumul: „mâini îndestulătoare:  lângă tine/ e cum ai picta punctul/ din interior,/ e cum m-aș scoate dar aș/ și rămâne/ să te iubesc întreg,/ întreagă,/ punctul meu din al tău/ are mâini îndestulătoare/ ca să rostogolească seara”.  Inspirat adânc în piept, metaforicul fum de cânepă răscolește simțurile, transfigurând realitatea: „joint: dimineața împinsă cu capul deasupra fluviului/ aroma și tu/ o cafea cu picioare lungi”.  Evident că iubirea nu există în afara frisonului sexual, așa că rostul Iubitei aste acela de a-l tulbura, de a-l răscoli, de a-l stârni: „nu știu ce să rețin din tine/ și dacă de prin spate/ mâinile ating sânii sau/ bule de oxigen rostogolite dintr-o mlaștină vertical// ajungi din urmă privirea scurtată/ cum deznozi cu un chibrit întunericul în două” (întunericul în două).  Fiindcă „n-aș vrea să se gate dragostea”, pentru poet iubirea presupune sacralitate în sensul în care este aceasta percepută de brahmani: „cum te-aș/ săruta/ pe sex/ ca un fluture/ pe gură” (poemul), reducând cuplul la elemente simple ce intră în alcătuirea măiestrită a Universului văzut ca un tot coerent. Împlinirea nu-i poate veni eului liric decât prin iubire: „ne cuprindem/ și cu/ patru mâini de aer/ și încă două inimi de aer/ nu-s de ajuns” (joint). Fiindcă nu deține răspunsurile, doar capacitatea de a se îndoi (a se vedea cartezianul „cuget, deci exist/ mă îndoiesc, deci exist”, convertit în manieră Petria în „te fut/ deci exiști”), de multe ori poemul se constituie într-o interogație, mărturisind și ea preaplinul sufletesc: „ai fi mai limpede și adânc/ bărbat/ dacă, iubind-o/ ți-ai sufla în batistă ochii,/ nu nasul?”  (joint).
Alexandru Petria nu suferă de pudoare. Și nici nu se străduiește s-o mimeze.  Act al sincerității absolute – chiar dacă de multe ori frustețea acestei sincerități doare și lezează cititorul mai delicat –, poezia sa traduce în vers „bubele, mucegaiul și noroiul” din limbajul cotidian. Nu o dată termenul trivial coboară în vers, fără ca totuși poezia sa să devină obscenă. Șocantă, neașteptată este de multe ori, însă niciodată erotica lui Petria nu este scabroasă. Fiindcă refuză să caute termeni înveșmântați în parfumate mătăsuri, își exprimă direct pulsiunile, uzând de termenii cei mai la îndemână, încredințat fiind că „în poezia de dragoste acum nu se face dragoste”, din moment ce el însuși – bărbatul – a fost redus (recompus?) la un cub falic: „mă înglobezi/ și nu protestez// până și liniștea s-a înserat// ca pe-un cub rubik/ mă recompui// sunt/ cel ce-o să-ți încalece ultimul memoria,/ iubito”.
Rugăciuni nerușinate & alte chestii are ca prim element substantivul definind relația dintre individul uman și divinitate. Și sub acest aspect Alexandru Petria tratează lucrurile în chip cu totul particular: nu vede în Dumnezeu o autoritate supremă căreia să i se supună cu smerenie și inima deschisă, ci un egal cu care îndrăznește (vorbim totuși de poezia lui Petria!) să se ia la harță când crede că este cazul. De aceea îndrăznește să evoce „jetul de urină al lui dumnezeu” (joint) sau, în alt  joint, să afirme că „mortul/ e un prezervativ/ din care/ dumnezeu/ și-a/ scos”.  În pascală, divinitatea este ridiculizată pe motiv că slujitorii săi nu sunt ceea ce ar trebui să fie: „isus învie de mai multe ori anul ăsta,/ de parcă ar fi pus la flotări:/ tranzacțiile popești/ nu se rușinează cât pruncii care descoperă/ că au cules din pădure pizda țigăncii,/ nu cine știe ce flori./ noroc că șeful de sus este mai îngăduitor decât noi,/ nu ne vinde, nu se vinde”.
Cu toate acestea, multe dintre poemele din volumul de versuri al lui Alexandru Petria satisfac chiar și cei mai sensibili degustători de versuri. Iată, de pildă,  cât nu doarme zăpada: „și zăpada avea ochi, ochi și buze,/ și erau un  ochi cum ambele mele brațe în el/ după-amiezele și diminețile/ de care nu m-am săturat// îmi aduceai cafeaua la pat,/ și strada era un ochi încăpător/ în ochiul nostru// dacă n-o să-ți povestesc/ din ochiul ce-s, o să te obișnuiești odată/ să adormi cu ochii/ deschiși cât nu doarme zăpada”.
Cu siguranță  Rugăciuni nerușinate & alte chestii nu va plăcea tuturor cititorilor. Alții o vor ascunde rușinați în bibliotecă, temându-se de judecata celor ce ar putea-o descoperi alături de tratate savante și volume de poezie „serioasă”. Însă cu certitudine volumul lui Alex Petria nu va lăsa pe nimeni indiferent. Niciunul dintre cei ce vor pune mâna pe „nerușinările” lui nu va rămâne nezguduit în profunzimile cele mai tainice ale sinelui. Și sigur nu le va uita prea curând.
Voichița Pălăcean-Vereș
apărut în Tribuna, nr. 278, 1-15 aprilie 2014

pdf-ul revistei http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2014/04/278net.pdf

 

 

august 1, 2011

O prozatoare talentată. Ce se întâmplă în literatura română?

A publica trei romane într-un interval de numai patru ani mi se pare o performanţă demnă de invidiat, mai cu seamă dacă amintim faptul că ele însumează mai bine de 1100 pagini.

Voichiţa Pălăcean-Vereş face parte din categoria a autorilor ce trudesc în faţa paginii albe cu stiloul în mână, aşa cum făcea şi cu trei decenii în urmă; aceasta în pofida faptului că, în virtutea profesiei (redactor-şef la o editură din Cluj) îşi desfăşoară munca de zi cu zi în faţa computerului, citind şi editând lucrările altora. Refuză cu obstinaţie să-şi scrie cărţile pe computer, considerând că, în felul acesta, ar pierde ceva din intimitatea născută între sine şi propria creaţie.

Ea şi-a descoperit, cu certitudine, un stil aparte, ce o defineşte, ce o face individualizează ca eu auctorial. Scriitura curge firesc, fără poticniri, în pofida divagaţiilor ori a flash-back-urilor care întrerup naraţiunea. La prima lectură, dă senzaţia unui scriitor „clasic”, aflat în descendenţa realiştilor ardeleni Liviu Rebreanu ori Pavel Dan. Totuşi, proza Voichiţei Pălăcean-Vereş este una modernă, în care personajele sunt prezentate în primul rând ca individualităţi psihologice, abia apoi ca indivizi definibili ca parte din concretul social. În plus, ea foloseşte cu îndemânare tehnica cinematografică, astfel că fiecare poveste citită devine, după doar câteva pagini, o istorie „văzută” de cititor cu ochii minţii într-o potenţială sală de proiecţii.

Dacă în plan personal Voichiţa Pălăcean-Vereş este o persoană rezervată, timidă chiar, în privinţa scrisului nu ezită să mărturisească o gamă extrem de diversă de trăiri, scrisul fiind pentru ea forma ideală de manifestare a eului.

Dovedind respect pentru arta cuvântului, dragoste pentru carte şi, în acelaşi timp, exigenţă faţă de sine, a încercat să se înnoiască prin fiecare roman, să se arate sub un alt chip cititorului.

Ciocolată amăruie (Limes, 2007), debutul beletristic al Voichiţei Pălăcean-Vereş, o are în centru pe Irina Peter, o proaspătă absolventă a Facultăţii de Litere. Smulsă din mediul în care a trăit până acum, ea se simte complet debusolată. Şi-a luat adio de la studenţie, nu mai locuieşte în casa părinţilor, iar acum este o femeie la casa ei, ce împarte condominiul cu câteva familii de muncitori, iar pâinea şi-o câştigă ca profesoară, făcând naveta la liceul dintr-un orăşel de munte, unde, ca şi la bloc, dă peste oameni de cu totul altă factură decât cei cunoscuţi până acum, preocupaţi mai degrabă de colportare şi mici afaceri la limita legalităţii, decât de cultură.

Evenimentele al căror protagonistă este Irina se petrec în perioada septembrie 1990 – iunie 1992, etapă frământată din istoria României, ceea ce accentuează  dezorientarea eroinei. Ea încearcă să găsească un echilibru al existenţei sale în viaţa de familie, dar şi aici este pusă în faţa unei multitudini de probleme.

În permanenţă cititorul este aruncat în trecut, prin intermediul rememorării, fiindcă personajul principal nu-şi poate vedea în perspectivă drumul, decât dacă îşi reface energia interioară prin incursiunea în anii copilăriei şi ai adolescenţei, când se sprijinea pe părinţi şi pe prietene, când nu era nevoită să înfrunte de una singură toate provocările ivite în plan personal ori profesional. Ciocolata, metafora în jurul căreia se construieşte romanul, este viaţa însăşi.

Romanul O picătură de sânge (Limes, 2008) are ca temă paternitatea. Autoarea urmăreşte povestea dramatică a unei familii care află, absolut întâmplător, că fiul lor nu le este moştenitor genetic. După şocul acestei constatări, realizează că băiatul a fost schimbat în maternitate. Urmează o luptă deznădăjduită de căutare a propriului copil. Demersul nu este unul uşor, fiindcă ei au deja acasă un copil pe care îl consideră al lor, iar din punct de vedere psihologic succesul demersului ar putea să se transforme într-un dezastru emoţional pentru toţi cei implicaţi.

Pentru a-şi găsi copilul, Ilinca Vancea retrăieşte filmul evenimentelor ce au avut loc în urmă cu şapte ani, când l-a adus pe lume pe Vladimir. Îi revin în minte chipurile celor şapte colege de salon care, printr-o coincidenţă, au născut toate băieţei, dar şi frânturi din biografiile lor, din poveştile ce şi le-au împărtăşit în zilele petrecute împreună în spital. Acţionând asemeni unui detectiv, Ilinca, ajutată de soţul ei Vlad, îşi caută tovarăşele de odinioară (magistrală incursiune în diferite medii sociale, unde legătură părinţi-copii capătă forme de exprimare multiple!), în speranţa că, în felul acesta, va avea prilejul să dea ochii cu băiatul căruia i-a dat naştere. Ea nu are putere să se gândească la ce s-ar întâmpla dacă şi-ar găsi cu adevărat fiul, fiindcă nu se simte în stare să renunţe la Vladimir, dacă adevărul ar ieşi la iveală şi mama cealaltă ar dori să schimbe din nou copiii.

Voichiţa Pălăcean-Vereş şi-a împărţit romanul O picătură de sânge în 41 de capitole, nu întâmplător: o sarcină durează 40 de săptămâni, iar regăsirea fiului pierdut şi recuperarea lui echivalează cu a doua naştere.

Cel mai recent roman, Colecţionarul de cactuşi  (Limes, 2010), este povestea unei familii ce ajunge la disoluţie în urma intruziunii în sânul ei a unui necunoscut, un octogenar (autorul nepublicatei Cărţi a cactuşilor – scrisă după regulile stricte ale lucrărilor de profil –,  cu fragmente din care sunt prefaţate capitolele), ce încearcă să-şi răscumpere păcatele tinereţii numindu-l moştenitor pe nepotul său cel mai mare, fiul fiicei sale nerecunoscute legal.

Romanul urmăreşte evoluţia a patru generaţii (descendenţilor colecţionarului de cactuşi le corespunde, metaforic, fiecăruia în parte, câte o specie din familia „ţepoaselor”, iar pentru bărbaţii Maier autoarea a creat genuri noi, prin intermediul cărora îi defineşte sintetic), acoperind un interval de aproape un secol. Fiindcă episoadele din actualitate sunt  alternate cu cele din trecut (unde sunt surprinse momente dramatice din istoria secolului al XX-lea, plecându-se de la teoria conform căreia istoria obiectivă modelează individul), fiecare capitol este bine plasat în timp, prin notarea datei.

Soţii Maier (oameni simpli, cu destine mărunte, ca toate personajele autoarei) şi cei doi fii ai lor, aflaţi la capătul anilor adolescenţei, visează la o viaţă mai bună, însă coabitarea cu domnul Nemeş, în locul prosperităţii ori a alungării grijilor materiale de fiecare zi, se transformă într-un război de gherilă, căruia îi cad pradă, rând pe rând, toţi membrii familiei.

În încheiere, nu am cum să-mi reprim o întrebare: ce se întâmplă în literatura română de este ignorată o asemenea scriitoare talentată? Au orbit toţi criticii sau e doar vina autoarei, care din prea multă modestie n-a ştiut să păşească decisiv în faţă?

Alexandru Petria