Doina Uricariu: „Ce droguri a luat Dumnezeu înainte de Geneză?”

Alexandru Petria: – Ați primit un semn major al recunoașterii valorii, stimată Doina Uricariu. Ordinul Coroana României în grad de cavaler. Ce reprezintă Casa Regală a României pentru dumneavoastră? Și alți membrii ai familiei dvs. au primit Ordinul Coroana României, dacă nu măînșel…

 

Doina Uricariu:- A fost încununarea unui drum început în 1990. Am fost invitată să merg în Elveţia cu o delegaţie mai mare, condusă de Cazimir Ionescu. Făceam parte din grupul independenţilor ca şi azi. Independenţii din culturăşi literatură. Erau invitaţi majoritatea de la partidele proaspăt constituite. Printre membrii delegaţiei, era şi Varujan Vosganian. Erau jurnalişti, de pildă Mirela Roznoveanu, de la România liberă”. Dragoş Vieru, profesor acum la Montreal. De la televiziunea română venise Vartan Arachelian. M-am desprins de grupul celorlalţi şi, fiind la Geneva, m-am dus glonţ la Versoix, unde ştiam că locuieşte MS Regele Mihai şi familia sa. M-am dus fără scrisori de recomandare. Am sunat la poartă. Era sâmbătă seara. Mi-a deschis istoricul Constantin Brâncoveanu. L-am rugat dacă e posibil să fiu primită de MS Regele Mihai a doua zi. Am lăsat numărul de telefon al unui prieten drag din şcoală, Adrian Barbu, la care locuiam în Versoix. A doua zi am fost sunată de dimineaţăşi am fost primită cu o cădură pe care n-o voi putea uita de Majestatea Sa Regele Mihai şi de regina Ana. Am făcut atunci primul mare interviu cu MS regele Mihai care s-a publicat pe patru pagini în România literară”. Am stabilit cu Majestatea Sa că voi reveni să facem o carte ]mpreună. în toamnă. Apoi m-am scufundat în arhive şi mi-am pregătit un caiet cu două sute de pagini de întrebări cu strictă referire la documente şi momente din istoria României. O parte din ele le regăsiţi în cartea mea în două volume Scara leilor. Eu mă pregătesc de interviuri dacă vreau să aflu ceva. Altfel aflu doar ce doreşte să-mi spună Celălalt. Interviurile nepregătite sunt autoportrete. Sunt şi ele bune la ceva. Când am revenit la Versoix, în toamnă, era imediat după crearea Alianţei Civice. Sunt printre membrii fondatori ai Alianţei Civice. I-am dus ziarul Majestăţii Sale, ziarul ce ce anunţa acest eveniment care mi se părea major. L-a cercetat şi citit cu mult interes. Implicarea mea civică sau profesională sunt parte din mine. Faptul că am editat sute de cărţi ale colegilor mei pe care le-am apărat cu dinţii de cenzură nu mi-a eclipsat talentul. Nu ne împuţinăm dacă mai facem şi pentru alţii ceva. Vizita la Versoix, unde aveam să lucrez multe săptămâni în arhiva Regelui Mihai şi a familiei sale a fost o revelaţie pentru mine. Materiale, documente şi albume pe care le publică acum Casa Regalăîmpreună cu editura Curtea Veche mi-au trecut prin mână. Am scris pe larg despre ele. În Maxilarul inferiorşi Scara leilor. Acesta a fost începutul sau continuarea unei legături fundamentale în care am fost educată de familia mea, respectul şi preţuirea valorilor create de monarhie... Sunt fericită că nu a reuşit nimic să măîntoarcă de pe drumul acesta şi că nimeni nu a fost în stare să-mi spele creierul, deşi m-am născut în comunism. În 1990 şi 1991-1992, am primit scrisori de ameninţare cu moartea pentru convingerile mele monarhiste. Și am observat cum îşi făceau poteca spre Rege turnători sau monarhiştii cu ochi albaştri. Am povestit mult despre regele Mihai şi Regina Ana, despre toate monarhiile europene în cărţile mele, în eseuri, conferinţe şi un lung dialog cu Horia Roman Patapievici găzduit de două emisiuni Înapoi la argument. Am avut un turneu mai lung de lansare a cărţilor mele de memorii publicate la Polirom, prin ţară la Deva, Alba Iulia, Hunedoara, Arad, Lugoj, Timişoara, Cluj… Iaşi… Piteşti. Şi sunt invitatăîn vreo douăzeci de oraşe să vin dar acum nu mai pot să vin cel puţin un an în România… Port definitiv în mine această legătură fundamentală pe care o simt faţă de valorile monarhiei. Mama mea a fost salvată de deportarea în Siberia graţie unui act de dispensă semnat de MS Regele Mihai. Mulţi români au fost salvaţi în varii situaţii de asemenea documente. Să nu uităm faptul că Regina Maria a fost declarată de Comisia de la Yad Vashem Dreaptăîntre popoare. Intervenţiile ei pe lângă Antonescu şi implicarea ei directăîn oprirea deportărilor au salvat vieţile a mii de evrei. Monarhismul meu este din totdeauna. Preţuirea pentru valorile şi instituţiile create de M S. Regele M ihai, Regele Carol I, Regele Ferdinand, Reginele noastre Elisabeta, Maria şi Ana sunt cunoscute public. Am semnat în 1990 primul mare interviu cu ASR Principesa moştenitoare Margareta căreia îi port o vie admiraţie. Am cunoscut-o atunci la Versoix. I-am auzit vocea determinatăşi convingătoare promovând la telefon proiectele Fundaţiei Margareta în trei limbi străine, cu o determinare de a face cât mai mult pentru România care a devenit de notorietate între timp. Arhiva în care lucram era vecină cu biroul Principesei şi cu biroul Majestăţii Sale Regele Mihai. Foloseam adeseori acelaşi xeros şi mi-am notat zeci şi sute de titluri de cărţi din Biblioteca Regelui, dosarele de documente. Atunci am xeroxat caietul de muzică al Regelui cu înregistrăle sale preferate. Întorcându-mă la interviul cu ASR Principesa moştenitoare Margareta, acesta reprezintă primele peste 40 de pagini transcrise din înregistrarea convorbirii purtate la Versoix şi una dintre primele, poate chiar prima prezentare în România a Fundaţiei pe care o conduce Alteţea Sa Regală. Zecile de ore de dialoguri purtate la Versoix şi o cercetare continuăîn arhive m-au ajutat să scriu şi să finalizez partea cea mai puţin personală din cele două cărţi Maxilarul inferiorşi Scara leilor ce însumează circa 3000 pagini de manuscris, tipărite în patru volume. Volumele de interviuri şi documente au fost gata de tipar din 1991. Cărţile pe care le-am publicat după douăzeci de ani demonstrează o atitudine şi o opţiune consecventă cu sine. O să transcriu pentru cititorii acestui interviu, cu multă bucurie şi mândrie ceea ce a fost scris pe Brevetul semnat de MS Regele Mihai ce însoţeşte înalta decoraţie pe care am primit-o în 28 februarie 2013, la Castelul Peleş. Mi s-a acordat Coroana României în grad de cavaler Pentru întreaga carieră literară prin care, chiar şi în momentele grele ale trecutului recent, a adus bucurie şi inspiraţie românilor întorcând privirea către valorile perene ale artei. Pentru poziţia publică pe care a avut-o constant în sprijinul valorilor şi principiilor Coroanei.

 

Ar trebui să transcriu şi cuvintele scrise pe brevetul care a însoţit decoraţia pe care am primit-o de cavaler al Ordinului Serviciul Credincios pentru creaţie şi cultură. Care mi-a fost acordată de Preşedintele României Emil Constantinescu. Sunt o slujitoare a valorilor culturii şi civilizaţiilor în care cred. Cred în cultura românăşi mi se pare o lucrare nobilă slujirea ei. Am făcut lucrul acesta ca secretar literar la Teatru, ca redactor şi editor, ca titularul a trei cursuri pe care le-am ţinut la Universitatea din Craiova, ca membrăîn jurii internationale sau consilier personal al Primului ministru pentru cultură. Cel ce slujeşte valorile culturii unei ţări nu are nici o legătură de subordonare faţă de cel ce slujeşte Puterea în exerciţiu. Pentru mine Puterea artei şi forţa creaţiei împlinesc dumnezeirea din om. Doar slăbiciunile vizibile şi invizibile te pot face slugarnic în faţa Puterii.

 

– Scriitoarea Doina Uricariu a fost eclipsată parcăîn ultima perioadă de rolul de intelectual implicat în frământările cotidianului pe care l-ați jucat. Merită, într-o țară unde valorile nu prea sunt respectate ?

 

– N-aş spune că a fost vorba de eclipsare. Și cred că nu e vorba de nici o eclipsă. Am primit cu ultimele două volume de memorii cele mai importante nominalizări la premii, un copleşitor respect al publicului şi cititorilor dar şi telefoane de la preşedinţi sau membrii de jurii pe care nu i-a rugat nimeni să mă sune că se vor opune ca volumele mele să ia Premiul USR sau al Asociaţiei de Bucureşti, dat fiind conţinutul lor pro-monarhist. Stupefiante convingeri şi declaraţii pe care nu le-am cerut nimănui. Se scuzau unii dintre juraţi, deşi nu i-a pus nimeni s-o facă, spunându-mi mieroşi şi fermi în duplicitate că ar fi existat riscul de a-l supăra pe preşedintele României în exerciţiu. Sau că premiile speciale ar fi trebuit date unor scriitori evrei, dat fiind că aşa doresc cei ce plătesc chiria la Cazinoul Vernescu. Nu cred că a fost vorba de aşa ceva . Nici eu nu am luat premiu, nici chiriaşii nu s-au omorât săşi plătească dările…

 

Alegerea pentru premii şi onoruri a unei cărţi despre narcotice şi literatura română, rod al unei compilaţii sprinţare, bine scrisă de altfel, a arătat de fapt ce tinde să fie şi să devină scara valorilor în România. Judecăm monarhia șii găsim cusururi de vârstă, sex şi alte reflexe cominterniste dar legiferăm drogurile, ba chiar înfiinţăm şi comisii prezidenţiale pentru asta. Literatura, creaţia nu pot fi explicate decât la suprafaţă prin drogurile consumate de creatori. Sau dependenţa de alcool şi propensiunile sexuale. Şi când psihanaliza a crezut că deţine cheia spre psihologia creaţiei, căutând în complexe formula magică de a deschide peştera Eului creator, ne-am împotmolit tot mai mult de îngustimea şi vulgaritatea interpretărilor. Complexul lui Oedip îmbrăca prea multe cărţi din bibliotecăşi ajunsese un fel de uniformă sau sacou la modă. Ce droguri a luat Dumnezeu înainte de Geneză?

 

– V-a supărat…

 

Ideea este că nu-mi pasă. Există un timp al dărâmării spune şi Eclesiastul, iar noi îl trăim din plin. Acolo unde n-a contat oportunismul şi nici fanatismul portocaliu, cărţile mele au fost premiate. Premiul cititorilor la Observatorul cultural, premiul pentru proză al revistei Convorbiri literare, nominalizarea la Premiul Naţional de poezie Mihai Eminescu Opera omnia”, Premiul Americii Latine la 17-18 ani, Premiul din IsraelPremiul Uniunii Scriitorilor pentru Mâna pe faţă, Premiul Naţional pentru Vietăţi fericite, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Natură moartă cu suflet, Premiul Manuscriptum pentru ediţia Emil Botta, Premiul Academiei pentru poezie la care am renunţat în favoarea soţului meu, Paul P. Drogeanu, care luase în acelaşi an Premiul Academiei pentru cartea lui excepţională, Practica fericirii, Doamna Zoe Dumitrescu- Buşulenga m-a sunat şi mi-a spus că nu putem fi premiaţi amândoi în acelaşi an, fiind soţşi soţie. Aşa că am renunţat la premiul meu. Cu mare bucurie pentru Paul, care este tatăl copiilor mei. Știţi ce puţin durează eclipsele. În plus majoritatea se văd cu ajutorul unui ciob de sticlă. Dacă ai sticla întreagă a unei ferestre lucrurile se văd cu totul altfel. Nu fac parte din familia meteoriţilor. Şi nici a sateliţilor naturali sau artificiali. Cărţile mele se reeditează, sunt traduse. Sunt invitată să citesc poezie în multe ţări. Săţin conferinţe. Cred că plecarea mea în America, în 1999 a putut crea iluzia unei eclipse. Sau faptul că, spre deosebire de mai toată floarea literaturii contemporane, eu lucrez pentru confraţii mei, nu doar pentru mine şi… gaşca mea. Nu s-a ştiut în ţară că mi-au apărut cărţi în Italia, nici eu nu m-am omorât cu firea să povestesc. Am vreo patru volume de poeme pe care aş putea să le public oricând. Scriu poezie. Scriu şi anul acesta, dacă vrea Dumnezeu şi vreau şi eu, o să public vreo trei-patru cărţi. Dar nu cred că epoca pe care o trăim este una a poeziei. Mai de grabă a unei uniforme textuale pe care o îmbracă prea mulţi. A derizoriului semnificativ. A vulgarităţii cu pretenţii. A cinismului mercenar. Streaptease şi topless mental şi emoţional. Cu sânii goi la soare şi creierul gol, indiferent de starea vremii şi anotimp. Prea multă fiziologie în poezie. Contemporanii debutanţi sunt gălăgioşi ca pruncii ieşiţi din burta mamei. Unii sunt foarte buni. Îi citesc şi îi caut precum pipăie cheile pe veriga casei, cel ce le are în grijă. Se mai nasc mari poeţi în România şi în lume. Asemeni cheilor ce sunt lucrarea lui Dumnezeu, deschid mari uşile poeziei. Alţii sunt bieţi impostori, complexaţi, violenţi, grăbiţi, dau din coate să ajungăîn faţă. Se poartă ca disperaţii ce aleargă după ieftiniri şi chilipire prin Mall. Îşi confundă părinţii cu placenta lepădată după naştere. Şi se leapădă iute de ei. Dar poeţii mari şi adevăraţi rămân. Ne agăţăm de ei citindu-i şi recitindu-i precum se agaţă iedera de ziduri. Noi dispărem, ne uscăm ca şi iedera, curăţată de pe tencuiala în care s-a prins. Se mai văd pe ziduri urmele ghearelor vegetale o vreme. Apoi se caţără o iederă nouăşi tânără pe ziduri vechi şi noi de cărţi. Asta sunt cărţile. Nişte ziduri. Chiar dacă suntem grăbiţi să le demolăm şi ne simţim tot mai mari printre ruine. De aceea se scriu bileţele şi se îndeasă printre crăpăturile tencuielii şi la baza Zidului Plângerii Fiecare ţară are poeţii ei importanţi. Biblioteca marii poezii nu se reduce la noi şi prietenii noştri virtuali sau/şi reali. Numele noi şi vechi de poeţi se schimbăşi trec pe lângă marile valori ca trenurile grande vitesse prin lume. Azi numim narcisism sau globalism ceea ce înseamnă de fapt autism, producţie în masăşi clonare infinităîn poezie şi axiologie. Există un populism fără frontiere între creator şi public. Ca şi cum Dumnezeu, după ce a făcut lumea, ar invita-o la o bodegă să primească bătaia Genezei pe umeri şi să ciocnească un pahar de rachiu cu Adam. Arta nu ştie ce să mai facă pentru a se vinde şi a avea succes. Marea slugărnicie şi ipocrizie contează mai mult în ierarhii decât spiritul critic. Dar mergem mai departe. Doi tineri poeţi au fost anunţaţi la ICR New York drept câştigătorii unei burse pe care o va plăti ICR. Alegerea aparţine unui juriu american. A fost făcută pe bază de propuneri dar a ţinut cont în primul rând de aplicaţiile şi proiectele depuse de poeţii ce au concurat la bursă. S-a făcut în urma unor aplicaţii individuale şi a unor recomandări pe care le-am dat. E o bursă pe care au câştigat-o,în anii anteriori poetul Bogdan O. Popescu şi poeta şi jurnalista Andra Rotaru. Amândoi au fost inspiraţi de America şi au publicat un volum de poezie scos la lumină de cele şase săptămâni petrecute peste Oceanul Atlantic. America este la ora actuală inspiratoarea poeziei ce se scrie în România, majoritatea un soi de pastişă a stilului, atitudinii şi ticurilor verbale din filmele americane, din muzica hip- hop, din rap… folosind scenografia locală.Înjurătura de toate zilele şi clipele dă autorilor sentimentul omnipotenţei. Limbajul golănesc, trivial e cartea de credit a unei autenticităţi mizere. Dar nu e un păcat săă ce ai fost hot… Vă pot cita în acest talcioc de vechituri avangardiste şi postmoderne multe poeme şi versuri memorabile scrise de poeţi, afirmaţi mai recent. Din cei cuprinşi în antologia scoasă la editura Compania, din cei publicaţi la editurile Brumar, la Tracus Arte… Și mai sunt şi poeţii mari care nu pot fi confundaţi. A căror poezie are valoarea vinurilor vechi, de colecţie. Alţii sunt doar ca mustul ce te păcăleşte, oprit artificial să fermenteze. Sunt şi câteva poete mari cu un univers adjudecat şi care a impus definitiv vocea lor. Au un univers fizic şi metafizic. Altele flutură aparent haine noi pe vechi meserii şi deprinderi. Pe vremuri, Camil Petrescu spunea Câtă luciditate atâta dramă”. Cred că vulgaritatea a luat locul lucidităţii. Poeţii mari sunt puşi în umbră de textualiştii cu bloguri care se socot mari poeţi dacă au puţină idee de SMS-uri şiadvertising. Nu faptul că sunt un om de cultură poate eclipsa poezia pe care o scriu şi am scris-o. Ci viaţa în haite a unor scriitori lipsiţi de cultură care cred că fac ierarhiile în literatură cu antologii concepute pe principiul listelor afişate la scări de bloc: Noi şi ai noştri de la Scara noastră”. Sunt şi editor, aşa că am aflat multe despre scriitorii care se cred buricul pământului. Am dat peste poemele lor rescrise integral. Și disidenţa lor exhibată la spartul târgului de Cântarea României. I-am văzut cerşind indulgenţe de la Nichita Stănescu şi apoi, peste ani, întrebau tot ei nedumeriţi de ce lumea îl consideră genial pe poetul Necuvintelor. Le-am citit poemele oportuniste scrise în anii 50 şi vituperările împotriva Americii, apoi declaraţiile pentru New York Times peste jumătate de veac, unde-şi clamau poziţia anticomunistăşi pro-americană. I-am văzut în peripatetice plimbări cu Mircea Ivănescu şi Mazilescu, apoi loviţi de amnezie sau dând târcoale altui empireu. Hoţia, minciuna şi parvenitismul nu ocolesc lumea literaturii şi, din păcate, se transmit. Dar existăîn biblioteca mea destui poeţi pe care-i citesc şi pe care îmi doresc să-i aduc la New York, să fie traduşi, săşi măsoare priza la public. Trebuie să ieşi în lumea largă ca să te măsori cu ea şi mai trebuie să treacăşi timpul peste tine ca săţi măsori genialitatea. Dar e de înţeles foamea după vizibilitate în viaţă. Câţi poeţi mari despre care nu mai vorbim în România, după ce au murit!

 

– Cum e să fii decorată de un Rege?

 

– Revenind la Coroana României, decoraţia cea mai înaltă primită de la MS Regele Mihai, ea continuă o tradiţie în familia mea pe linie paternă. Bunicul meu Gheorghe şi străbunicul meu Toma Uricariu au primit Coroana României pentru fapte de arme.

 

– Ce este poezia pentru Doina Uricariu?

 

– Puterea mea. Sigiliul meu. Îngerul meu păzitor. Poezia mea cea de toate zilele, precum pâinea noastră cea de toate zilele din rugăciunea Tatăl nostru. Totul şi pauzele dintre Tot şi Nimic. Am scris în tensiunea iubirii, îndrăgostită, revoltată pânăîn buricul degetelor. Am scris descoperind cât de frumoasă e lumea şi ce miracol poate fi acela de a avea talentul să vorbeşti despre cele ce sunt dacă mai sunt. Am scris iubind cicatricea de pe obrazul tatălui meu. Ca un fir de argint mai puţin elastic legând maxilarul lui sfâşiat de un brand, la Oarba de Mureş. Am scris despre vindecările posibile şi imposibile. Volumul meu de debut Vindecările a aşteptat şapte ani la cenzurăşi pentru că poemele se chemau Vindecările, dar şi pentru că sensul lor identifica dezastre morale şi spirituale… Societăţile bolnave sunt agresive şi ostile în faţa dorinţei cumplite de vindecare. Ele ne controlează prin bolile cronice induse precum ura, invidia, turnătoria, haosul valorilor, trădarea pentru ceva arginţi. Un poet adevărat nu poate fi legat cu un lanţ de cuşca privilegiilor. Şi nici asmuţit să intre în haita gonacilor, la vânătorile de ocazie. Cabotinii şi ideologii îndoctrinaţi vor persifla în felul lor tot ce ţine de dramatic şi tragic. Spartanii contemporani vor exersa în cuvinte azvârlirea celor firavi sau neputincioşi în prăpastie. Există o grabă de a-i elimina pe cei din alte generaţii sau cu alte convingeri, care confundă continuitatea valorilor cu un continuu ecarisaj. Pe vremuri ne bloca cenzura. Cenzura a fost vigilentă. Dar era adeseori mult mai generoasă decât cenzorii contemporani care se cred critici. Şi acţionează precum ghicitoarele şi prezicătoarele din suburbii. Am avut tot sprijinul în apariţia volumului meu de debut din partea lui Alexandru Paleologu şi Marin Preda, de a căror preţuire m-am bucurat. Când am debutat, în fine, nu ştiam că un poem al meu, tradus de Ştefan Baciu, mai întâi în revista Meleşi apoi în zece limbi a luat un premiu de poezie al Americii Latine. Am scris apoi despre sfiala poetului şi a omului, câtă vreme mai are şi o parte de smerenie în el... Am asemănat sfiala şi smerenia cu un copac ce se cheamăJugastru, căruia şi Nichita Stănescu i-a cântat frunza: Foaie verde de jugastru… E un fel de arţar al cărui nume pune împreună jugul şi steaua. Jugumşi aster…Coaja subţire a trunchiului de jugastru poate fi zgâriată la suprafaţă. Dar ea acoperă un lemn dur, rezistent şi de o mare rezonanţă, din care se fac viori. Jugastru este şi toponim şi numele de familie al unor oameni. Al doilea volum Jugastru sfiala a adus în lumea cuvintelor poezia fragilităţii ce ascunde o mare forţă interioară. Un fel de autoportret al meu care reuneşte de o viaţă o sensibilitate infinităşi o forţăşi putere de a lupta de nebănuit. Cei care m-au anchetat la Securitate ştiu asta. Nu au obţinut nimic de la mine, chiar dacă puterea concentrată de mine în orele acelea de interogatoriu încrucişat m-a costat săptămâni de internare la Spitalul Elias, la neurologie…

 

Cu Vietăţi fericite, care a apărut în 1980, a izbucnit poezia maternităţii şi a genezelor, pe care Laurenţiu Ulici a decretat-o unicăîn spaţiul liric românesc. Apoi Mâna pe faţă a însemnat poezia căderilor şi a pierderilor, tradusăşi prezentăîn atâtea antologii internaţionale. A urmat Ochiul atroce, un volum care a fost retras din biblioteci şi a provocat un mare scandal, după ce s-a înţeles mesajul lui din felul în care a recitat pe scena Teatrului Mic poemul Norii regretata Leopoldina Bălănuţă, desăvârşita doamnă a spunerii poeziei româneşti. Ochiul atroce a apărut în 1985 şi după publicarea lui nu s-a mai editat nici o carte a mea de poezie pânăîn 1989. Din 1985 pânăîn 1989, am fost pusă la index. Cartea mea Ecorşeurişi marele studiu despre Kirkegaard au fost blocate pânăîn 1990. Redactorul şef de la editura Cartea Românească mi-a spus verde în faţă că aceste cărţi vor fi publicate numai dacă vor trece peste cadavrul lui. N-a fost nevoie de asta ci, din păcate, de mult mai multe cadavre, sute şi sute, ca să ne câştigăm o libertate de a fi liberi ca scriitori şi oameni. A trecut un deceniu în care nu am vrut să public poezie pânăîn 1995, când au fost editate simultan două volume ale mele Institutul inimiişi Puterea Leviatanului. Ambele volume au fost considerate de critici din toate generaţiile drept cărţi emblematice pentru deceniul nouă al secolului XX. Cu Inima axonometricăam fost nominalizată unanim de juriul USR la Premiile Uniunii Scriitorilor la poezie. Am luat toate voturile, deşi eram în America. Al doilea clasat a fost poetul Ion Mircea. Ultimul clasat, doar cu două voturi obținute în rundele următoare, a luat premiul. Ion Mircea a făcut scandal. Şi i s-a dat drept consolare Premiul Asociaţiei la poezie. Eu eram în America… Ce alt premiu îmi mai trebuia…

 

– Aveți nevoie de anumite condiții ca să scrieți literatură?

 

– Nu cred că este vorba de nimic special, dar s-ar putea să greşesc. Am nevoie de curăţenie în jur, de lucruri frumoase, de natură, de ordine mai ales. Nu mă inspiră mizeria, scrumierele pline de ţigări, o cameră cu susul în jos. Am oroare de mizerabilism. O bibliotecăşi Natura mă inspiră. Muzica, muzeele… Am scris câte patru cărţi într-un an, doi ani la rând, cu copiii mei mici pe genunchi sau în preajmă. Au fost anii mei poate cei mai fericiţi, în condiţiile în care alte femei cred căîşi ratează cariera. Cine citeşte CV-ul meu poate verifica această afirmaţie. Scriu oriunde e puţină linişte. Scriu zilnic şi citesc zilnic, chiar dacă sunt în avion sau casa mea este în şantier. Am trăit şi am scris cu casele în care am trăit în şantier. Sunt o femeie normală, mare iubitoare de artăşi de muzică. Gătesc, dau mese, merg săptămânal la muzee. Citesc poezie aproape zilnic. Şi filosofie. Sunt pasionată de arhitecturăşi artăşi am citit mult în acest domeniu. Am fost invitatăşi sunt invitatăîn jurii internaţionale de arhitectură. Am publicat vreo mie de pagini sau mai mult despre artă. Începând cu primul studiu despre Hiperrealism publicat ca studentăîn 1970-71.

 

– Din poziția de fost editor, despre care am auzit lucruri extraordinare, ce părere aveți despre piața de carte?

 

– Cred că piaţa de carte va pierde tot mai mult dacă lucrează doar pentru a vinde cărţi. Pentru fiecare dintre noi va conta în primul rând ce înseamnă cărţile pe care le alegem pentru a ne defini şi împlini ca persoane anume. Dacă nu vom forma cititori şi ideea că fiecare dintre noi are o insulă de cărţi, pentru a călători , nu pentru supravieţuirea din naufragii, vom căuta doar insule cât mai exotice şi cărţi tot mai puţine. Vom uita să citim poezie dacă ne vom obişnui ca poezia să fie însoţită de scandal, spectacole media, jazz şi fanfare, de biografia poeţilor şi poeteselor cât mai picantă. Va trebui recultivată solitudinea creatoare şi receptoare, ideea de exclusivitate a meditaţiei şi creaţiei. Poezia care şi-a pierdut încrederea în unicitatea stilului ei de comunicare riscă să adopte prestidigitaţia şi dezinvoltura înghiţitorilor de săbii şi de flăcări. Altfel tot ce se întâmplă azi este în limite normale. Ceea ce a spus Socrate la vremea lui despre lumea în care trăia şi i-a adus judecarea şi moartea, e valabil cuvânt cu cuvânt pentru zilele noastre. Stilul Socrate e la modă, nu şi substanţa lui. Suntem liberi să ne jucăm de-a Socrate pe orice ecran. Modelul Android s-a creat special pentru asta!

 

– Ce s-ar putea face pentru îmbunătățirea condiției existențiale a scriitorului?

 

– Nu cred în soluţii care vin din afara creaţiei şi a creatorilor. Nimeni nu mi-a creat nici o condiţie nici mie nici generaţiei mele, care să fie specială. Dimpotrivă. Eram cenzuraţi şi lucram din greu fiecare dintre noi. Nu aveam dreptul să călătorim în Occident, să avem contacte cu străinii, să ne susţinem doctoratul sau să avem burse în străinătate, cu excepţia celor care aveau legături cu Securitatea, tot ce însemna Cabinetul 2, Gogu Rădulescu sau alţi activişti luminaţi pe care nu i-am frecventat . Mulţi din păcate au semnat angajamente cu Securitatea. Alţii erau fii şi fiice de nomenclaturişti. Dar generaţia mea a dat scriitori importanţi şi câteva caractere de fier. Mergeam câţiva dintre noi şi la Biblioteca Academiei şi împrumutam cărţi şi ziare la fondul special şi eram întrebaţi de ce citim una sau alta. Cineva mi-a spus că tocmai lista de cărţi şi ziare cerute de mine la Biblioteca Academiei ar fi aprins beculeţul la Consiliul Culturii unde era Cenzura, cum se numea Direcţia Presei. Sinonimie semnificativă! Mulţi dintre cenzori nici nu mai aveau nevoie să citească, fiind preveniţi să nu deadrumul manuscrisului chiar de editori. S-a practicat limbajul dublu şi pe acest palier…cu mult succes. Am stat cu două dintre cărţile mele câte şapte ani la cenzură. Am urcat treptele frumoasei case unde era editura Eminescu, din sediul ei de pe Ana Ipătescu, de zeci şi zeci de ori. Şi unii editori şi redactori şefi mi-au debitat multe minciuni şi încurajări găunoase. Apoi a fost aşteptarea de şapte ani pentru Ecorşeuri. Adăugaţi la cei şapte ani cu Vindecările. Trebuia să rămân la facultate asistenta Profesorului Paul Miclău, la semiotică. Dar a venit legea celor trei ani de producţie, până ce postul meu a fost transmis Facultăţii de Franceză. Postul meu s-a pierdut, cum se spune, pe drum. În schimb două colege ale mele de an, cu medii mult mai mici şi lipsite de strălucire şi-au găsit un loc la ASE şi Facultatea de agronomie, graţie poziţiei deţinute de taţii lor. Am trăit din meditaţii pentru admiterea la facultate şi din scris şase ani. Toţi elevii mei au fost admişi din primul an. Până ce m-a angajat Sorana Coroamă– Stanca secretar literar. Am muncit mult şi Teatrul Ion Vasilescu a început să strălucească. Atunci l-am susţinut şi lansat între vârfuri pe regretatul Alexandru Tocilescu. Cristian Hadgi- Culea era la începuturile lui. Şi deşi am avut un loc de muncă, nu mi s-a dat voie sămi dau doctoratul. Nici după ce am devenit redactor la editura Eminescu, nu am primit binecuvântarea de a-mi susţine doctoratul. Ani la rând am avut cel mai mare număr de coli şi de cărţi editate pentru care m-am zbătut ca o fiară. Era o statistică la nivelul ţării. Dar nu am ştiut să mă orientez ca să editez şi eu un autor fără talent care să-mi asigure admiterea la… doctorat.

 

După câte edituri funcţioneazăîn România, scriitorii ar trebui să trăiască mult mai bine dar vai de drepturile de autor, plăţile pentru îngrijire de ediţii sau traducere care se practică!Editurile care ne publicau, când ne publicau, pânăîn 1989, plăteau drepturi de autor. Funcţionau într-un regim de concurenţă minimăşi nu dădeau 45-60 la sută din preţul unei cărţi pe difuzare. Scriitorii români aveau şi alte tiraje. Am avut mii şi mii de exemplare la o carte de poezie. Fireşte, tirajul conteazăNu agreez soluţiile găsite de unii scriitori de a publica acel gen de cărţi cu succes la public, proză despre femei şi cu femei, gen literatură de pedichiurăşi coafor. Singura soluţie care-mi vine în minte este crearea unor catedre de creaţie asemănătoare celor din universităţile americane. Dar asta înseamnă să fii un scriitor cultivat, un profesor foarte bun. Apoi, că tot am dat şi dau interviuri, lumea în care trăim ar trebui să aibăîn vedere plătirea interviurilor care se iau scriitorilor. Interviurile sunt mai mult decât o promovare de sine. Modele existenţiale şi sociale. Un scriitor care se gândeşte şi la altcineva decât la propria persoană poate fi un excepţional editor. Nu toţi scriitorii pot face asta. E o artă să fii un mare editor. Nu orice scriitor poate lucra în edituri. Mie îmi este de-ajuns să privesc o carte ca săştiu câţi bani face redactorul şi patronul-editor. Ar trebui create proiecte mari şi de lungă duratăîn România care săi folosească pe scriitori în scrierea textelor despre muzee, oameni de cultură, etc. Dar România a pierdut suflul proiectelor mari, se mărunţeşte în scandaluri şi antologii pe generaţii, promoţii şi afinităţi provinciale Bursele de creaţie şi cercetare lipsesc din România. Există câteva burse pe care le căştigă individual câţiva scriitori, plătite cel mai adesea de statul român care varsă banii în beneficiul unor fundaţii internaţionale ce se ocupă de scriitorii români. Dar şi aici bate vântul scandalului şi se umflă muşchii bărbaţilor ce tânjesc după războaie. Premiile nu au o valoare materială semnificativăşi nu sunt acordate chiar pe merit. Când am lucrat la proiectele pentru oamenii de culturăşi creaţie, fiind consilierul personal pentru cultură al primului ministru Călin Popescu Tăriceanu, am recreat Cele 7 Premii Naţionale pentru arte, plătite de Guvern dar decise de juriile alese de Uniunile de creaţie. Valoarea unui premiu era de 25000 de euro. S-au acordat un singur an. Apoi cel ce primise Premiul pentru literatură a declarat în anul următor că valoarea acestor premii era mult prea mare. Şi le-a plafonat în declaraţia lui la 2000 de euro. Bugetul destinat Premiilor Naţionale a dispărut.

 

– Sunteți directoarea ICR New York, nu de mult timp. V-aș ruga să vorbiți de proiectele legate de institut.

 

– Am un proiect pe anul acesta foarte bun. L-am încheiat de puţină vreme, căci nu exista un proiect când am venit. Ar trebui să vorbim numai despre acest lucru. Ce vreau să comunic pentru moment şi în premieră este faptul că am demarat un proiect prin care România să participe pentru prima dată la un mare Tărg de carte internaţional în America, urmând să fie în următorii doi ani invitat de onoare. E un proiect foarte important, care presupune o organizare specifică pieţei de carte americane, existenţa agenţilor literari americani pentru autorii români, pregătirea din timp a unei oferte editoriale de anvergură. Am fost la multe târguri internaţionale ca editor şi scriitor. Cred căştiu ce nu mai trebuie făcut şi ce trebuie făcut când e vorba de imaginea culturii şi literaturii române. E unul dintre proiectele mari la care lucrez de când am venit la post.

 

Interviu realizat de Alexandru Petria și publicat în Tribuna, nr. 260, 1-15 iulie

Doina Uricariu_10080728

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: