Ruxandra Anton este o poetă care ştie ce vrea. Cu un ton constant, semn că şi-a găsit calea, că nu mai ezită. 
Tăcerea criticii în ce priveşte ultima sa apariţie editorială, « Cartea lumilor dispărute », editura « Tracus Arte », 2011, mărturiseşte doar despre lipsa criticilor care urmăresc la modul profesionist şi nepartizan actualitatea literară, nu despre valoarea poeziei.
« Lana sunt eu », ar putea să spună Ruxandra Anton, după modelul lui Flaubert, Lana fiind un fel de alter-ego al scriitoarei, neasumat, personaj în jurul căruia se coagulează a doua parte a cărţii, « visele mele povestite de lana », cea mai valoroasă, după părerea mea. Aici textele se « umanizează », au încărcătura faptului trăit sau cunoscut în amănunt, au o mică poveste memorabilă, spre deosebire de prima parte, « poezie strânsă cu uşa », unde cuvintele se lovesc uneori în gol, pândite de artificiozitate.
Pe pagina a IV a volumului, Horia Gârbea afirmă că Ruxandra Anton « scrie rar şi bine, bucurându-ne cu adevărul şi firescul poeziei sale ». Într-un text pus la începutul cărţii, transcrierea unui mail, de fapt, Liviu Antonesei zice : « Am citit, mai întîi, cursiv, de la un capăt la altul, apoi şi cîte una, cu pauze. Părerea mea e că sunt foarte bune şi fac un întreg. », iar Liviu Ioan Stoiciu, tot într-un mesaj electronic citat constată : « M-am uitat pe ea, merită să o publici. Vrei vorbe mari? Nu mai ezita. ».
No, vorba ardeleanului ce sunt, ce-aş mai avea de comentat după aceşti « naşi »? Eventual, poeta să fie sănătoasă şi să scrie când simte că are ceva de spus sub imperiul urgenţei!
Alexandru Petria
Câteva poeme de Ruxandra Anton
O VREME NU VOI MAI SCRIE
o vreme nu voi mai scrie
decît dacă-mi vor sîngera mîinile
voi sta pe malul celălalt
unde oamenii se îneacă în frunzele toamnei
voi călca peste hîrtiile îngălbenite
care nu vor să mărturisească nimic
voi fi un om cenuşiu
ca un copac plin de cuiburi părăsite
cînd voi obosi de atîtea singurătăţi
voi merge în căsuţa de la malul mării
unde lana visează tot ce voi scrie.
LA FOTOGRAF
Lana stă în rama fotografiei
mama i-a pus părul pe moaţe peste noapte
cu oţet de mere
şi în cîrlionţii blonzi i-a prins funde mari albe de mătase
e îmbrăcată într-o fustă neagră plisată şi bluză albă
poartă pantofi negri de lac şi şosete albe
şi-a scos cravata de pionier şi a aruncat-o în şifonier
cînd să iasă pe uşă
mama nu a observat
în dimineaţa aceea teribilă
cînd avea să meargă în tîrg la fotograf
pentru prima dată
lana o ţine pe ruxandra de mîini cu braţele încrucişate
de parcă ar urma să pornească un dans
zîmbetul ei a pălit puţin de la şocul bliţului
însă chiar şi aşa este irezistibil
ea a mers pe jos pînă în tîrg
drumul e lung şi plin de praf iar soarele îţi sleieşte puterile
ea simte că are două trupuri
unul care merge şi altul care stă
abia în marginea pădurii se odihnesc amîndouă
în pădure sînt multe umbre care se mişcă printre copaci
umbrele au ochi şi o limbă roşie lungă care-i intră sub piele
ea stă cuminte lîngă coşul de răchită al mamei
acolo îşi schimbă şi încălţările
fotograful se uită printr-o cutie
şi îşi acoperă capul cu o pînză neagră ca un bau-bau
lana simte că aerul o strînge
mama oftează şi o sărută pe ruxandra
fotografia va fi gata peste şapte zile
nimeni n-o vede pe lana în fotografie.
POVESTEA FILMULUI
sîmbăta seara mă rugam de tata să mă lase la film
cel mai uşor îl convingeam cînd îl găseam la cîrciumă
lanei îi plăcea să înfrunte privirile bărbaţilor beţi
tata duhnea a rachiu
dar încă nu-i crescuse perechea aceea de picioare
cu care oamenii beţi pot să meargă pe trei cărări
tata nu mă mîngîia niciodată
de asta mă temeam de el
însă zumzetul acela care-i intra în glas
de la sfîrîitul băuturii pe gît
mă liniştea
după ce tata mă întreba ce film
cu cine merg şi la ce oră mă întorc
se căuta prin buzunare de mărunţiş
filmul costa un leu şi cincizeci de bani şi exact atît îmi dădea
filmul rula la căminul cultural
pe un pătrat alb agăţat de cortină
în sală erau bănci lungi din lemn fără spătar pe care nu încăpeam toţi
cei care stăteau pe jos ne răsturnau banca şi se aşezau ei
ţipetele se amestecau cu rîsetele şi cu pumnii
cînd filmul se rupea
pînă se aprindea lumina
începeau fluierăturile
de la început pînă la sfîrşit
filmul era un dute-vino
între cei de pe ecran şi cei din sală
care strigau la ei cum să continue acţiunea
lana lipea bucăţile de film cu vata pe care şi-o punea în urechi
îi acoperea pe toţi cu vată şi le întorcea spatele
cînd ieşea din sală lăsa impresia că merge pe un cal alb
nimeni nu îndrăznea s-o trateze pe lana ca pe un film prost.
POEZIA FLORII-SOARELUI
Lanei nu-i plăcea limba rusă
profesoara ştia asta şi la ora ei
lana trebuia să-i scrie o poezie
poezia cerută era ca o floarea-soarelui fără corolă
însă doamna profesoară cădea în extaz
şi îi dădea nota de trecere
limba rusă era un pumn în gură
de la lenin şi stalin
şi nici măcar Dostoievski nu putea să mă ducă în spate
cînd îmi stătea greutatea asta pe limbă
tot ce venea din rusia
cădea istovit în visele mele
norii cei negri ai alfabetului rus
îmi dădeau frisoane
cu toate că mai tîrziu
călăuza lui Tarkovski
mi-a arătat cum străzile mergeau încet prin oraş
dincolo de voinţa noastră.
ŞCOALA DIN ŞOTRON
şcoala mirosea a petrol de la duşumele
vîntul se oprea în mirosul acela greu
cărţile miroseau a patriotism
patriotismul flutura la gîtul nostru
în cravata roşie de pionier
noi cîntam trei culori în fiecare dimineaţă
încolonaţi în careul din curtea şcolii
să ne intre cîntecul în adîncul plămînilor
nu ne opream pînă cînd nu auzeam
cum în piept ne creşteau păpădii
şi un nor de puf alb se ridica în sus
pe tablă scriam cuvinte de lemn şi cifre de metal
şi o portocală uriaşă din care muşcam miezul negru
iar cojile ei se prefăceau într-o minciună
lana nu putea să scrie toate propoziţiile
dacă nu-i veneau din cap
şi în capul ei nu creşteau portocale
numai mere verzi acre
lana nu-şi punea uniforma
nici numărul matricol şi panglica albă
lana îşi lega şireturile de nori
lana submina partidul
pe pămîntul tare desenam şotronul
în fiecare pătrat era un ochi deschis
care se uita la picioarele noastre
cum săreau şi mutau ciobul dintr-un pătrat în altul
cercul avea o gură care striga la noi
cînd călcam linia
eu desenam şotronul pe holul şcolii
gura şotronului înghiţea şcoala
tata era chemat la cancelarie
să scoată şcoala din şotron
numai frica lanei mirosea a patriotism.
Material apărut pe Agenţia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2011/10/ruxandra-andon-si-%c2%ab-cartea-lumilor-disparute-%c2%bb/
Alexandru Petria 
Lasă un comentariu