Nu numai despre Liviu

Glonţul a ricoşat din gard şi i-a atins jugulara. Sângele a ţâşnit din gât pe peretele cazarmei, a simţit cum pământul urcă spre el până şi-a sprijinit capul pe ceva tare.
– L-a împuşcat un coleg când îşi curăţa puşca, spuse.
– Maria, ai o fetiţă, Doamne, pentru ea să nu te laşi, îi şopti mama, trecându-şi greutatea de pe un picior pe altul.
Eu şedeam pe un scăunel şi nimeni nu-mi dădea atenţie. Aveam 12 ani. Tata era ocupat să îndulcească nişte ţuică, din care turnă în trei pahare. Maria bău după insistenţele mamei şi întrebă cum să-l îngroape pe Liviu, dar mama i-a mărturisit că nu ştie ce-i de făcut, apoi s-a gândit să cheme o vecină. Surorile îşi frământau mâinile, iar Maria îşi rotea verigheta pe deget. Aşa a devenit mătuşa Maria văduvă la 21 de ani. I-a rămas o singură fotografie cu Liviu. În uniformă militară. Pe cele de la nuntă le-a pierdut la inundaţiile din 1970.
Mama, Maria, tata şi bunica erau în urma carului cu sicriul. Boii s-au poticnit în noroi, au împins carul înapoi şi o coroană a căzut aproape de roata din stânga, la un pas de Maria. Mama a ridicat-o, însă panglica de hârtie cu condoleanţele nepoţilor, eu şi Sabin, era murdărită, ca şi o parte dintre garoafe.
– Haideţi pe scurtătură!, ne arătă tata o potecă, pe care a păşit şi preotul şi restul lumii. Carul a rămas să meargă pe drum. Urma să-l întâlnim la intrarea în cimitir.
M-am uitat la tata şi ochii mi s-au înceţoşat. Îl imaginam pe el împuşcat, în sicriu. O fotografie de-a lui lua chipul lui Liviu, s-a suprapus peste obrajii mortului şi prin două găuri îi ieşeau urechile. Găurile aveau marginile neregulate. Nu mai aveam putere să păşesc, m-am oprit. Vin imediat, le-am spus, şi m-am prefăcut că-mi şterg preocupat pantofii pe iarbă de noroi. Un scaiete mi s-a legat de pantaloni. Cu capul spre sat, ca să nu mă vadă nimeni, plângeam. Îmi imaginam viaţa fără tata. Mi-am scos batista şi m-am prefăcut că-mi suflu nasul. Cortegiul a intrat în cimitir, după un pâlc de copaci. Nu era nimeni în preajmă şi mi-am aprins o ţigară din care am tras cu sete până a ars şi o porţiune din filtru. Prin fum îl zăream încă pe tata în sicriu. Ajuns la marginea gropii, în timpul predicii, i-am strâns palma tatei, şi bulgării de lut cădeau pe capacul sicriului. M-a privit nedumerit. “Ai fumat cumva iar?”, zise. Cu două săptămâni înainte m-a surprins cu o ţigară în gură. M-a usturat dosul de curelele încasate.

5 comentarii to “Nu numai despre Liviu”

  1. Petria- Absolut minunat. De ce tristetea este resursa cea mai buna pentru inspiratie?Absolut minunat…

  2. Nu-mi dau seama Teodora. Merci.Mircea, mă bucur că-ţi place.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: