E. Macron – Președintele – „fake news”?
Eseistul, jurnalistul, fostul
dizident anticomunist Radu Portocală a publicat anul trecut la editura franceză
Kryos un portret nimicitor al Președintelui Emmanuel Macron: Le Vague tonitruant („Vagul asurzitor”).
Efigia Președintelui francez e izbită mărunt, din toate pozițiile, de un
pamfletar flamboaiant și cu un dichis al satirei cum de multă vreme n-am mai citit.
Nimic nu este întîmplător la acest stil bine articulat pentru a mușca atunci
cînd și cum trebuie, dar întotdeauna mortal. Nu se simte în această schiță
desenată cu pensula înmuiată în vitriol o descriere a priori reprobatoare, chiar dacă
pare destul de clar că intrarea pe scena politică a lui E. Macron, bafta
chioară, vidarea de substanță a retoricii acestuia și, deasupra tuturor,
tentațiile sale autoritariste îl scot din sărite pe Radu Portocală. Acesta pare
mai degrabă să ia o distanță inspirată față de un personaj politic care, privit
îndeaproape, i-ar fi dezvoltat probabil apetitul pentru salve…
Vezi articolul original 1.442 de cuvinte mai mult
Retragerea platformelor online pentru comentatorii conservatori este un atac la proprietatea privată
de John Howting
Un amic tocmai ce mi-a trimis un articol privind „retragerea platformei” în cazul internautului provocator de dreapta, Milo Yiannopoulos, care, potrivit articolului respectiv, ar avea acum datorii de 2 milioane de dolari ca urmare a evacuării sale de pe diverse platforme online. Evident că, nemaiavând acces la Twitter, Patreon, GoFundMe șamd, Yiannopoulos nu se mai putea promova suficient sau strânge bani. De când nu mai are acces la o prezență online de tip masiv, sponsorii lui cei mai afluenți par să-și fi pierdut entuziasmul.
Vezi articolul original 1.368 de cuvinte mai mult
Noua Europă are prea multe moașe: Salvini, Orbán, Modrikamen. Există scăpare din „democrația totalitară”?
Și-a confundat Soros pastila albastră cu cea verde? Am asistat, probabil, la ultima ediție a Forumui de la Davos
Jurnal de pîrît (2). Acuzațiile, daunele pretinse
Astăzi, avocatul meu, Domnul Nicolae Volovăț – îi pot divulga numele, pentru că acum poate fi aflat de oricine – a consultat plîngerea formulată împotriva mea de Domnul filosof Gabriel Liiceanu și Editura Humanitas, prin Doamna avocat Nicoleta Popa din București. Pe scurt:
1.Acțiunea a fost deschisă pentru că „am lezat onoarea și demnitatea d-lui Gabriel Liiceanu și imaginea firmei Humanitas”. Probatoriul la care se face referire nu aduce nimic nou decât ceea ce știm deja cu toții, adică hotărârile de guvern și adresa de la ANAF că s-a aprobat eșalonarea de plată a datoriilor.
2. În ce-l privește pe Domnul filosof Gabriel Liiceanu ca persoană, DSa se consideră lezat, pentru că tot ceea ce am spus eu ar fi „minciuni”, iar eu nu sînt de bună credintă, căci afirmațiile făcute nu sînt probate cu nimic.
La aceste două aspecte nu am ce comenta. Lucrurile sînt evidente, plus că…
Vezi articolul original 194 de cuvinte mai mult
Gabriel Liiceanu & Editura Humanitas vs Liviu Antonesei & @ntonesei`s blog – Update: Dosarul
În viața asta, am evitat tribunalele, am avut norocul să fiu ocolit și eu de ele. Nici măcar la procesul meu de divorț nu am fost. Experiența mea procesuală se limitează la postura de martor, ambelor părți!, în procesul de divorț al unor prieteni. Și a mai fost un proces în tribunalul de contencios administrativ, cînd prefectul de Iași, n-a vrut să recunoască alegerile interne pentru funcțiile de conducere din Consiliul județean care au urmat alegerilor locale din 1996, pe care consilierii le-au cîștigat. Constat că acum am ocazia să-mi îmbogățesc experiența procesuală. Se spune că pensionarii au multă vreme la dispoziție și că le plac procesele. Eu nu am multă vreme la dispoziție, iar procesele îmi plac numai în unele filme!
PS – Michael Shafir îmi amintește că am mai fost acuzat într-un proces, împreună cu el și mulți alții, în care acuzatorul a fost scriitorul Paul Goma. Eu…
Vezi articolul original 1.365 de cuvinte mai mult
Mic elogiu al fricoșilor și leneșilor
Frica și lenea sunt vitale, ca mâncarea, căldura, un dinam al evoluției.
Sunt defecte doar în măsura în care nu sunt urmate de acțiune, atunci când se rămâne într-o auto-combustie inertă, în blegeală, tangentă cu prostia și autosuficiența, amputată de urgența voinței, stearpă.
Din frică, omul își ascute reflexele, are atenția mai trează, încearcă să nu scape niciun amănunt care i-ar putea periclita statusul sau chiar existența. Are nevoie de ea în artere ca, prin turbionul reflexele de apărare, să găsească soluții noi, neașteptate, surprinzătoare. Improbabile ori imposibile dacă nu se aprindea bricheta fricii. Fiind pus la zid, în extremis- având de ales între viață și moarte, e nevoit să depășească imobilismul, conformismul, regulile încetățenite, conștiința altitudinii propriilor puteri, să găsească resurse nebănuite de curaj pentru a rămâne pe linia de plutire. Nu e o noutate să spun că din frică s-au născut nenumărați eroi.
Leneșul nu e un inutil, dacă are încrengăturile neuronale profund și amplu definite la purtător. Este de tolerat, nu e exagerat de zis- de ocrotit, precum un monument al naturii. Va imagina orice ca să nu muncească, cu impunerea unui target, imaginația având traseu pe ruta acțiunii. Lenea e de obicei un ataș al inteligenței. În contradicție cu insul harnic, ce obține un plus prin constanța muncii, prin efort, leneșul o să facă să apară, ca un prestigitator din mânecă, o soluție ca să ajungă grabnic în punctul unde se situează și plusul celui harnic. Nu prin încordarea mușchilor, nu prin valuri de transpirație, prin scurtături, prin invenții și inovații. Prin scăpărările intelectului. Lenea îl provoacă și obligă să fie cu aflux de idei, ca să-și prelungească tabieturile. Cu adaos de acțiune imaginativă, fereala de muncă aduce mai aproape progresul.
Nu condamnați pe nimeni la prima strigare, e la fel de pasibil de un avantaj ca învățarea obiceiurilor leilor pentru un cosmonaut. Ce și cum pare nu e chiar ce este.
Cazul revoltător al unui deținut politic în U.K. Free Tommy Robinson!
Să vorbești despre libertate, când arunci un om în pușcărie pentru ideile sale, reprezintă o ipocrizie, precum ai susține că Arabia Saudită este un fanion al democrației. Și când lucrurile se petrec într-o țară ca Anglia, treaba e de natură să ne pună al naibii pe gânduri, asupra viitorului fiecăruia dintre noi, al omenirii în viitorul apropiat.
Ziaristul Tommy Robinson a fost arestat în fața Tribunalului din Leeds, în 25 mai, fiindcă transmitea de pe stradă, în direct pe Facebook, despre un proces al unei bande de violatori musulmani. A fost acuzat de suspiciunea de tulburarea a ordinii publice, condamnat în regim de urgență pentru 13 luni și încarcerat.
De parcă condamnarea în sine nu era destul de revoltătoare, judecătorul de caz a interzis presei britanice să relateze despre Tommy Robinson. Dacă ce-a pățit omul nu e o secvență desprinsă din practicile regimurilor totalitar comuniste sau fasciste, atunci nu e o minciună dacă zic că-mi beau zilnic cafeaua tacticos cu Papa Francisc.
La ora aceasta, Tommy Robinson este un prizonier de conștiință, un deținut politic, victimă a fătălăilor corectitudinii politice. Condamnat la fel de aberant de justiția britanică precum a fost condamnat la moarte micuțul Alfie Evans, căruia, cu toată insistența părinților, i s-a refuzat plecarea la tratament în Italia, ca să moară, în final, într-un spital englezesc.
Tommy Robinson a condamnat violențele islamiștilor din U.K de mai mulți ani, aspect pentru care nu e la prima încarcerare. Ceea ce nu se face, nu? Doar ei sunt toți pașnici, cu o religie a păcii, nu? Doar e civilizat să ne lăsăm fiicele și soțiile violate, stând pasivi, nu? „Tommy Robinson, un „băiat de cartier”, născut și crescut în Luton, alături de musulmani, unul dintre numeroșii ultrași englezi, putea rămâne un anonim, dar viața i s-a schimbat complet în momentul în care a văzut cum veteranii din Afganistan, care defilau anual pe străzile orașului său, au fost atacați de islamiștii lui Anjem Choudary, fără ca poliția britanică să intervină! Soldații trimiși de guvernul britanic să lupte în Afganistan împotriva fundamentaliștilor islamici, odată întorși acasă erau atacați de fundamentaliștii islamici fără ca guvernul să facă ceva! A fost momentul în care s-a hotărât să înființeze English Defense League. A fost momentul în care a devenit un „extremist de dreapta”. A fost clipa care l-a transformat pe Tommy Robinson în inamicul nr. 1 al guvernului britanic și al islamiștilor protejați de acesta!”, a scris Bogdan Calehari pe blogul său.
În societățile unde corectitudinea politică încalcă ordinea naturală și legile firii, patrioții riscă să fie etichetați rapid ca „extremiști de dreapta”, pentru ca prin anatemizare să se înăbușe orice discuție, să se ascundă adevărurile neconvenabile. Patriotismul este un delict de neiertat în ochii globaliștilor.
Ce e mai dramatic e că Tommy Robinson este în pericol să-și piardă viața în detenție, deoarece majoritatea închisorilor din U.K. sunt pline de bande de islamiști, din cei cu care a avut altercații.
Pe internet a fost lansată o petiție către Theresa May, ca să-l grațieze pe ziarist. Vă invit s-o semnați. Este aici https://www.change.org/p/theresa-may-mp-free-tommy-robinson?recruiter=867031286&utm_source=share_petition&utm_medium=twitter&utm_campaign=share_petition&utm_term=triggered.
Free Tommy Robinson!
Disidentul politic englez Tommy Robinson
Eliberați-l pe Tommy Robinson, rușine UK!
Din 2009 a fost arestat si eliberat, arestat si eliberat, arestat si eliberat. Pentru ca a spus adevarul despre islamul politic, despre islamisti, despre liderii lor, despre crimele sexuale comise de bandele de violatori pakistanezi la Rotherham. Nu a stiut, la inceput, ca unii dintre islamistii pe care ii demasca “colaborau”, ca informatori, cu serviciile secrete, asta pana sa puna bombe, sa arunce in aer, si sa ucida civili nevinovati. “Teroristul era in evidenta servicilor secrete”- asta inseamna ca islamistul ucidea si cu complicitatea serviciilor secrete britanice. Care s-au lasat, nu numai odata, pacalite de acesti fanatici.
A spus adevarul. A comis, asadar, o ilegalitate. A fost arestat. Prima oara de catre “sectia speciala a Scotland Yard”, pentru ca “semana cu persoana” care a provocat stricaciuni in valoare de 33 euro unei usi dintr-un hotel din Sheffield! Casa parintilor a fost perchezitionata de politisti inarmati. Si casa sa a fost…
Vezi articolul original 977 de cuvinte mai mult
Securilă și Eminescu
”Moșierii îl finanțau pe Eminescu să desființeze toate ideile venite dinspre Europa”, spune unul.
Gândire de securilă, care pregătește alți securilă- Iulian Fota, directorul Colegiului Național de Informații.
Dildo și politica
Ești mai nimeni în drum în Parlament, abia bate aburul în tine, fiindcă nu te-a votat hotărâtor electoratul, care și-a dat seama câte parale valorezi. Sari, dai din picioare, îți rozi unghiile, te simți neputincios în fața celor care au câștigat alegerile. În loc să te autoevaluezi, să cântărești unde ai greșit și ce ai de făcut ca să îndrepți situația, să te regăsești, ca să ai un punct de unde să te reconstruiești, acumulezi ură, aluviuni de ură, iar ura te roade precum cancerul. Îi urăști pe adversarii politici, pe care ar trebui să-i combați cu inteligență și perseverență. Crezi că ura e o prescurtare pentru rezolvarea neînțelegerilor, nu realizezi că reprezintă o fundătură, una care te ucide chiar pe tine, săptămână cu săptămână, oră cu oră, minut cu minut, fără scăpare.
Strigi pe voci că ești un democrat autentic, dar între decibeli și faptele cotidiene e un hău ca al unei hiper-inflații. Dacă nu-ți convine guvernul adversarilor, ai la îndemână moțiunile ce cenzură și organizarea mitingurilor de protest, după cum stă scris în Constituție și e transmis în obiceiurile parlamentarismului, ăla care se respectă, cu etichetă, rațional. După cum ți-e pasul, nu vorba, când ești pentru eliminarea adversarilor prin orice mijloace, te pui singur în cloaca amatorilor de acțiuni totalitariste, n-ai moleculă de liberalism în tine. Că e Lenin sau Stalin, că e Hitler sau Mussolini, ești pe acolo.
Depunerea unei plângeri penale împotriva premierului, pe motivații halucinante- cum e trădarea, cu scopul de-a schimba configurația politică, de a demite un guvern, e o atitudine de impotent, care-și caută un penis artificial, al lui fiind inutilizabil, de tragi-comedie. Când procurorii sunt chemați să atașeze un penis politicienilor nevolnici, și chiar intră în joc, democrația e în altă parte, cu siguranță.
Cu ură și un dildo ești imbatabil să cucerești disprețul, nu opțiunea cetățenilor.
Antilopele europene si oaspetii lor, carnivorii
In iunie anul trecut, in piata San Carlo din Torino, cand mii de torinezi urmareau transmisia finalei Ligii Campionilor, o banda de imigranti magrebieni, folosind petarde si sprayuri lacrimogene, a atacat multimea din mai multe parti cu scopul de a crea panica, de a o pune pe fuga si de a-i jefui pe cei cazuti de obiectele de valoare. Nu era prima data cand procedau asa, dar era prima data cand “vanau” la scara asta. Rezultatul “vanatorii”: 1 mort si 1500 de raniti. Vanatoare, pentru ca magrebienii i-au vanat pe italieni asa cum vaneaza leii antilopele in savana africana.
Deabia debarcat in portul sicilian Pozzallo, adus de o nava europeana toleranta si umanista, imigrantul economic sau “refugiatul” tunisian, nu conteaza, l-a pocnit zdravan pe politistul italian care a sarit ca prostul in apararea unul voluntar umanitar pe care tunisianul il facea albie de porci, nemultumit fiind de randamentul fraierului. La…
Vezi articolul original 855 de cuvinte mai mult
Sa nu ne jucam cu sesizările penale…
Art. 268, Noul Cod Penal:
„Inducerea în eroare a organelor judiciare
(1) Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.”
Am semnat!
Pentru desființarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) https://www.petitieonline.com/petitie_pentru_desfiintarea_consiliului_national_pentru_combaterea_discriminarii_cncd
Un băiat îşi revine miraculos după ce părinţii săi semnaseră documentele pentru donarea organelor sale
Nu aş vrea să apăs prea tare pe pedala „miraculosului normal” din viaţa noastră, pentru ca să nu vă sperii pe unii dintre voi, dar nu am ce face, astea sunt faptele: după ce am terminat articolul despre ateismul medicilor roboţi am avut vreo două ore alte lucruri de făcut. Când am revenit şi am intrat pe mail – pentru că ceva se mişca prea încet în altă fereastră şi am zis să verific ce a mai sosit – primul lucru pe care l-am citit, ultimul intrat, suna aşa: Boy Miraculously Comes Back To Life After Parents Sign Papers To Donate His Organs.
Pentru cei care nu au citit precedentul meu articol, cel amintit mai sus, iată un pasaj din el (este chiar cel pus în postarea de pe FB): Căutaţi şi veţi fi uimiţi de „câţi fără scăpare” au scăpat, de mărturiile lor din perioada în care, în cazul…
Vezi articolul original 463 de cuvinte mai mult
Pârțul lui Kusturica
Emir Kusturica povestește în cartea sa „Unde sunt eu în povestea asta?”, apărută la Polirom în 2012, o scenă din copilărie, pe care o consider o chintesență a umanului, a felului de-a fi om.
Regizorul era copil. Și, normal pentru ce avea să-i rezerve viața, era fermecat de filme, le trăia ca flama produsă de sudură, și, după puterile și resursele sale de la acel moment, încerca să le recreeze. A improvizat din fotolii, oale și felurite ustensile, în curtea părinților săi, un templu grec de coloanele căruia era legat Hercule, pe care l-a văzut în interpretarea lui Steve Reeves.
Kusturica în rolul lui Hercule, legat cu sfori de ansamblul ce-i proiecta mental templul, a început să se încordeze ca să-și elibereze personajul din captivitate. Avea ca spectatori pe cei din familie. De efort și emoție copilul a scăpat un pârț.
Kusturica relatează cât i-a fost de rușine, pentru că lumea a izbucnit în râs. În acel pârț era oglindită slăbiciunea sa, frâna fiziologică ce-i era ca stavilă, erupția fragilității în trăirea/ retrăirea eroismului lui Hercule.
Acel pârț ne învață ce e viața, despre vulnerabilitatea fiecăruia în atingerea visurilor, că n-avem cum să fim întotdeauna cum și ce am vrea, chiar cu altitudini dificil de imaginat de puritate, cu o tenacitate ieșită din comun. Că avem puterile limitate, cu teama drept coloană vertebrală. Teama de ridicol, de bumerangul opiniei publice. Că n-avem șansa să spunem doar un simplu „sorry”, ca englezii, și să mergem mai departe, precum i-ar fi explicat tatăl lui Emir că ar trebui făcut.
Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală
Din perspectivă politică, omul contemporan nu are posibilitatea de-a întreprinde ce poate și ce ar putea, conjugare a libertății și propriului raționament. Posibilitatea de-a face este coloana vertebrală a puterii, deținută de parlamente și guverne.
Desigur, o să se obiecteze că posibilitatea e transferată democratic prin vot, că voința oamenilor este respectată. Numai că fiecare știe realitatea, fără sa aibă nevoie de serviciile unui avocat. De câte ori nu înjurați guvernul sau pe vreun deputat ori senator pentru deciziile luate, care nu vă reprezintă, deși i-ați votat pe respectivii? Și nu-s accidente de parcurs, sunt constante. Controlul alegătorilor asupra deținătorilor puterii de a face este o narațiune covârșitor nerealistă.
Neavând posibilitatea de-a face, omul este cetățean doar cu numele. Discursul actual despre democrație e o ipocrizie de la cap la coadă.
Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală, după fiecare deposedare de posibilitatea de-a face.
Ceva de care să nu aibă parte nimeni
Poate cea mai dramatică reprezentare a inevitabilității morții am trăit-o în 11 septembrie 2001. Turnurile gemene din New York erau în flăcări, se vedeau oameni la geamuri, la înălțimi de speriat, agitând prosoape sau ce au găsit la îndemână, gesturi disperate care chemau ajutorul, iar pompierii și polițiștii nu aveau cum să ajungă la ei. Când au realizat că nu au cum să fie salvați, au avut doar alternativa de-a alege felul cum să moară- să aștepte să fie arși de vii, eventual să se sinucidă ori să sară în gol, devenind un amestec de organe și membre rupte pe asfalt. Cum au sunat rugăciunile lor, fără vocabularul speranței?
Desfășurătorul respectivei zile a a dezvăluit prima dată, la dimensiune planetară, prin televiziuni, cum e când pașii unei existențe duc în linie dreaptă și sigur în moarte. Un tăiș insuportabil al adevărului.
Cea mai atroce a fost lipsa oricărei șanse în a vedea răsăritul zilei de mâine, de-a simți briza vântului prin păr, gustul unei înghețate; singura opțiune a realității- pe cât posibil, o moarte mai ușoară, mai fără dureri, cât mai rapidă, după mintea fiecăruia. E ceva de care nu e omenește să aibă parte nimeni.
Invidia ca vehicul al progresului
Cum mănâncă spaghete, fripturi, ciorbe, precum se îndrăgostește și se bucură de sex, cum bea coniac ori votcă, cu aceeași repetitivitate și constanță individul își invidiază semenul. E în fibra relațiilor sociale.
Pe conexiune creștină, mă refer la ce cunosc, invidia este condamnată, desconsiderată, însă n-ai cum s-o eradichezi, fiindcă e în proporție de masă, cu reflexe existențiale de duritatea oțelului. Și nici nu cred că e de înlăturat, și dacă ar exista posibilitatea. Invidia e în sine un vehicul al progresului. O pistă, susținută prin ambiție și muncă, de-a depăși o situație materială inferioară, de-a accede într-o funcție, de-a ajunge la ceva îndelung râvnit; ca la culturiștii ce-și lucrează mușchii- un supliment nutritiv al competiției. În același timp, ea scoate din letargie, din eventualul imobilism, declanșează sau accelerează ambiția, lichid amniotic și, totodată, cordon ombilical al curajului. Deschide o șansă. E o formă de conștientizare, prin puterea exemplului, că e posibilă înfăptuirea și a ceva la care, înainte de-a observa la alții, nici nu te-ai fi gândit. Sau ai considerat că nu merită să te preocupe, deoarece vorbea un vocabular al imposibilului. Invidia nu e motiv de mândrie, dar e sănătoasă pentru bunăstarea colectivității umane, vitalizantă. Ca oaia- nu-i frumoasă, ba și pute, dar carnea ei este comestibilă, iar lâna-i folosită în industrie.
Desigur, ca în tot ce-i omenesc, e cu plus și minus. Pe lângă aspectul stimulator, în anumite cazuri, are forță gravitațională și-o latură călcând chiar în pașii infracționalității, când invidia devine distructivă, și auto-distructivă câteodată. De ce să aibă altul ce n-am eu? Și dă-i și încearcă să ștergi de pe fața pământului exemplul țintit, la a cărui stare îți dai seama că n-o să ajungi în vecii-vecilor. Însă, cum nu-s mai numeroși infractorii și sinucigașii decât oamenii normali, așa e și cu această trăsătură de caracter.
Nu-mi plac invidioșii, dar ce-i al lor e al lor!
Un concediu nepermis al lăcomiei
Au apus vremurile când patronul avea habar de problemele personalului și era interesat să le înțeleagă. Dacă era rezonabil, conducând direct o firmă, era conștient că e nevoie, în beneficiul ambelor părți, să manevreze de așa natură lucrurile încât atmosfera din atelier sau fabrică sau prăvălie să se suprapună cât mai mult cu cea dintr-o familie armonioasă. Știa ce înseamnă o strângere de mână la un moment oportun, o vorbă de compasiune ori stimulatoare, un ajutor financiar dat de urgență vreunui angajat. În cazul în care nu o avea în fire, o făcea măcar din rușine, ca să nu fie arătat cu degetul, catalogat ca un ticălos fără inimă, avid numai de câștig.
Multinaționalele au transformat angajații în cifre, o cifră- un target. Aseptic și fără afecte, cu o eficiență de ghilotină. Directorii executivi aruncă vina, la nevoie, când sunt înghesuiți, pe drept cuvânt- pentru problemele salariale sau a condițiilor de muncă- pe seama graficelor de profit impuse de fonduri. Și ei sunt prinși, ca muștele în lipici- pe bani cu sacul, însă asta e o altă discuție, pe logica supunerii. Ori faci întocmai și repede ce ți se cere, ori ești dat afară! Jumătățile de măsură nu-și au locul. Investitorii firmelor, din spatele fondurilor, anonimizați, n-au cum să fie încercați de rușine, fiindcă au două tampoane între ei și angajați- fondurile anonime și directorii firmei propriu-zise. Ei sunt de-responsabilizați, ceea ce nu e ok.
Directorii firmelor sunt precum doctorii care eutanasiază bolnavii legal. Nu-s considerați juridic criminali, însă omoară oameni. Iar angajatul are numai valoare profitului generat.
Multinaționalele deținute de fondurile anonime aproape au înlăturat cultura omeniei, a înțelegerii reale în relațiile cu salariații. Deviza neasumată public, de autentici mercenari: „Mergi înainte sau crapă!”. Umanul e un concediu nepermis al lăcomiei.
Democrația n-are treabă cu secretele de stat!
Nu există țară pe care să nu fie altoite secrete de stat. Dar depinde câte. Nu mă gândesc la secretele militare sau de spionaj, e de înțeles. Le vizez pe cele care subsumează direct guvernarea și relațiile cu alte state, acordurile și hotărârile de guvern ori ministeriale secrete.
Cu cât sunt mai numeroase secretele de stat, cu atât democrația e mai amputată, de spoială. Democrația duce în celulele sale transparența, secretele- pâcla arbitrarului, manevrele discreționare, dictatul. Secretele oficialilor sunt o violare a anatomiei și fiziologiei democrației. Ele sapă la deficitul de cunoaștere al unei națiuni, își trag seva din viclenie. Fuga spre secrete a politicienilor e, totodată, o fugă de democrație, de controlul opiniei publice, o reminiscență feudală sau a societăților de inițiați, unde anumiți inși aveau acces la întreg adevărul. Cum să alegi corect, ca ins ce votează, când o parte din datele unor chestiuni îți sunt ascunse deliberat, ba nu le dețin nici toți deputații și senatorii care-ți cer votul? Este viciată judecata ta, dar și a parlamentarilor.
Sunt secretizate actele care, dacă ar fi cunoscute, ar revolta populația, ce încalcă morala și legile, unele ascund chiar crime, în numele unor predicate precum la amvon „interese superioare”, cerute de bunul mers al societății, cică. Numai că nimic n-ar trebui să fie peste voința și știința cetățenilor, calificată prin vot, dacă un stat se pretinde democratic.
Nu credeți în cei pro secrete, parșivii au raționamente și apucături dictatoriale.
Skripalii au fost atacaţi de ruşi cu Novichok? Radio Erevan răspunde: Da, dar cu agentul toxic BZ, produs nu de ruşi, ci de englezi şi de americani!
Aceasta este concluzia laboratorului elveţian din Spietz, centru de excelenţă recunoscut internaţional în domeniul protecţiei anti-nucleare, biologice şi chimice, unul dintre cele 5 laboratoare autorizate permanent de către Oficiul de luptă împotriva armelor chimice (OPCW). Mai exact, denumirea oficială a laboratorului este: Institutul Federal Elveţian pentru protecţia NBC, divizie a Oficiului federal pentru protecţia civilă.
Rezultatul analizelor de la Spietz a fost anunţat de ministrul de externe rus Lvrov, ca urmare a faptului că Rusia a primit acest rezultat de la laborator, el fiind comunicat şi la OPCW. Laboratorul a lucrat cu eşantioane furnizate de britanici OPCW-ului.
Iată un extras din materialul trimis de către cei de la Spietz în care este identificat compusul toxic BZ (3-quinuclidinil benzilat).
Vezi articolul original 142 de cuvinte mai mult
Bombardarea Siriei vorbește despre anemia rațiunii
Cred, chestia cu Siria stă aproximativ așa:
ISIS și-a făcut ani de zile spectacolul în această țară, cum au vrut băieții. Și americanii au luptat contra lor parcă cu încetinitorul sau cu praștiile.
Regimul Bashar al-Assad a cerut sprijinul rușilor și ivanii i-au cam terminat repejor pe teroriștii tăietori de capete.
Normal că americanii au ieșit șifonați din poveste, victoria fiind adusă de ruși.
Pentru prima dată după căderea comunismului, Rusia a demonstrat că este iar o superputere, că lumea devine multipolară, nu numai SUA având ultimul cuvânt.
Atacurile cu gaz, și cel din Siria, și cel care a fost un fel de aperitiv al isteriei- cel din Anglia, cu spionul și fiica lui, aduc a operațiuni de diversiune, false flag. Vin la țanc ca pretext, dacă nu pentru o încercare de alungare a rușilor din Siria, pentru diminuarea influenței lor în regiune.
De fapt, am impresia că SUA nu vrea să renunțe la condiția de hegemon și se comportă ca un puștan orgolios, aiurit de hormoni.
Suntem foarte aproape de un posibil război între cele două superputeri. Bombardamentele americano-britanico-franceze din această zi, asupra Siriei, vorbesc mai mult despre anemia rațiunii. Merită să amintesc ce a scris filosoful francez Bruno Guigue pe Facebook: „Ce matin, le „pays des droits de l’homme” est un tas de fumier.”
Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!
mielul de paște
cârligul din grinda șurii era folosit o dată pe an
un prilej să ne adunăm,
n-aș spune că așteptam asta, doar ce urma,
cuțitele erau ascuțite
pe o roată de polizor de pe verandă,
meticulos începea dimineața să ne rotească,
crestăturile veneau două
până la rotulele picioarelor din față,
și atârna printre cratițe și cârpe
în cârlig,
jupuit cu o mișcare înceată
ca atunci când ridici plapuma să vezi dacă doarme copilul,
într-un tip ce semăna cu isus se transforma corpul,
și aveam carne și urma să mergem la biserică
și se lăsa cu râsete
AI NOŞTRI MINT ÎN LEGĂTURĂ CU SIRIA – Tucker Carlson, Fox News. La un centimetru de războiul total, sau într-o nebună comedie de proporţii globale pentru a contra „deep state-ul” american?
Vezi articolul original 1.406 cuvinte mai mult
După fascism și comunism, totalitarismul financiar
După totalitarismul fascist și comunism, am ajuns să ne înfundăm în existența totalitarismului financiar global. Care este în perioada sa adolescentină.
Hegel vedea menirea istoriei ca un progres al libertăților omului, prin eliminarea provocărilor; iar statele democratice vor fi cele cu libertate deplină- e idealul. Poziționarea epocii noastre, raportată la busola drepturilor omului este deprimantă. Mulți comit o greșeală capitală confundând bunăstarea cu libertatea, și nu-i de mirare că ajung la concluzii greșite.
Totalitarismul financiar asigură o bunăstare relativă în Europa și America de Nord, în rest- Dumnezeu cu mila!; exploatare fără remușcări. E un totalitarism prin intermediari, cu o singură ideologie reală- profitul. Se folosește de politicienii controlați cu tot felul de metode subtile și de media mainstream aservită. Nu ezită să declanșeze războaie, dacă e rost de profit.
Totalitarismul financiar global e cu atât mai periculos cu cât îmbracă mai fariseic hainele democrației și variate ideologii, care sunt subsumate globalizării. Nu are un punct de comandă unic, sunt o mulțime de puncte de comandă, uneori cu interese antagonice, alimentate numai de lăcomie. Statele sunt biete jucării în mâinile unor decidenți obscuri, iar votul este chiuretat de semnificație. Renunțarea la libertăți în favoarea unei mincinoase siguranțe este o scurtătură a lui.
Totalitarismul financiar e încă în faza soft, cu perdea. Dar ce se va întâmpla când o să ajungă la deplina maturitate, dacă i se va permite? Când, după eliminări reciproce, punctele de comandă globală o să fie cât degetele de la o mână, sau mai puține? Găsiți răspunsul cu un dram de imaginație.
Alexandru Petria 