O noua retea de socializare- LITERATURA

Amanunte aici http://literaturaromana.ning.com/

Am câştigat premiul pentru proză la Concursul naţional de literatură “Pavel Dan”

Dragi prieteni, oho-ho-ho…!, am să vă dau o veste mişto: am câştigat premiul special pentru proză la Concursul naţional de literatură “Pavel Dan”, ediţia a XIX- a, care a avut loc la Turda, împreună un tip talentat din Târgu Mureş cu care n-am reuşit să schimb decât două cuvinte datorită unui suprarealist, Lucian Chişu. Au fost încă două premii speciale, pentru eseuri- premianţii n-au venit la decernare. Şi ceva diplome de consolare, mă rog, însă nu vă plictisesc… Concurenţi- din toată ţara, dar asta e… noi am fost aleşi. Din cauza crizei, după cum mi-a spus preşedintele juriului, criticul clujean Petru Poantă, lista premianţilor a fost scurtă rău şi oarecum excentrică, fără aşezarea ca pe podium, clasică, cu locurile I- II- III. Despre valoarea bănească a premiului, nu mă întrebaţi. Sunt pudic…
Evenimentul s-a petrecut în ultima sâmbătă a lunii august. Fireşte că 2009.

Vedeţi şi cele şase proze scurte cu care am concurat:

Filatelista

Cu nişte ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deşi anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristeţea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară şi un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebeşte şi o înşiruire de cuvinte, fie şi armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate cât un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soţul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiţi lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Şi pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtăşit adevăruri fundamentale, fără de care viaţa n-ar fi avut sens. Punea pasiune şi în felul în care ţinea indicatorul pentru hartă între degete ori bucăţica de cretă, dezinvolt, însufleţind obiectele, mişcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizaţi. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de faţă, au început să discute despre suferinţa arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariţia lui Dezideriu îi va ruina existenţa. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalţi colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina ştia că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată aşa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoştea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuţilor decât să se destăinuiască, să-şi devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, îşi zicea, şi, în al doilea rând, o recunoaştere a compromisului din anii cu Dezideriu. A ştiut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligaţie, ca o fişă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinţii lor, acceptat fără împotrivire. De ea şi Dezideriu. A jucat molâu cu soţul faza orgasmul. Era conştientă că tristeţea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase şi umilinţei ce-o avea de înghiţit ca părăsită de soţ la 38 de ani.
Corina îşi petrecea timpul liber, şi-o întorcea să aibă cât mai puţin- se îngropa în proiecte la birou, citind şi îngrijindu-şi colecţia de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poştale, grupate pe ţări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micşorau constant, până nu rămânea nimic din ele, şi tristeţea o însoţea tot mai mult ca o maşină pe care şoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, şi Corina admira timbrele cu lupa, şi adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în fund pe perna patului, cu ochelarii cu şnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă.
La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, şi doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detaşată. Femei biciuiau bărbaţi, îi ţineau în cuşti. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Şi-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloţii albaştri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deşi golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simţit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii şi-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecţia sa la o expoziţie filatelică internaţională din Bucureşti. Sâmbetele dimineaţa se întâlnea cu alţi pasionaţi şi făceau schimburi. Discutau ore lungi despre rarităţile filatelice, despre noile serii lansate, despre preţurile anumitor mărci poştale.
- Se întâmplă cu tine, nu ştiu… Eşti parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
- Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălţară, dar ea nu intră în detalii.
- O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic.
De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, şi l-a pălmuit, şi l-a sărutat, şi l-a regulat, bărbosul inginer Laurenţiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, îşi mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că păşea pe valuri de bărbaţi, ca valurile mării, o mare doar pentru ea. Şi ei gemeau. Se trezea mulţumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda şi ruja minuţios.
În seara după care a început să se vorbească de ea în toată ţara, Corina a turnat ulei în tigaia de inox. A aşteptat să se încingă şi, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuţitul însângerat din pungă l-a aruncat în coşul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper şi sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duş. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurenţiu l-a îngropat protopopul Teofil.

În porumbar

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să fie ca praful sub o cârpă de şters pe jos. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.

Răzbunarea

S-a învârtit de-o amendă de 350 de lei pentru o cauză asupra căreia n-o să insist, de-a trânta, oricum. De la primărie. Dacă în primele secunde Alin Popan a simţit că i se înroşeşte şi vârful nasului, aşa i se întâmpla, curios, la mare supărare, treptat s-a calmat, a băut un pahar cu apă minerală rece. Nu era supărat pentru bani, îl durea la zece metri de cot paguba, avea bani, însă-l chinuia ca un burghiu în carne ingratitudinea primarului Soreanu. Pe care l-a sprijinit întotdeauna. Popan era consilier judeţean. Nu era coleg de partid cu primarul, erau din partide care de multe ori au dus lupte aprige între ele, dar asta nu l-a împiedicat să-i pompeze fonduri lui Soreanu în campaniile electorale, ba şi pentru protocoale lungi şi dese, precum cozile la carne de pe vremea comunismului. Îşi permitea cu prospera sa firmă de construcţii. Fără doar şi poate, o mână spăla pe cealalta, dar acum mâna lui Soreanu i-a dat peste a lui Popan în văzul lumii. Ceea ce n-avea cum să rămână fără contrareacţie, altfel tăcerea consilierului ar fi fost privită ca un semn de slăbiciune, o cedare. Încerca să descifreze ce se afla în spatele amenzii, îşi suprasolicita memoria ca să-şi dea seama dacă l-a călcat cumva pe bătătură pe primar, dacă avea vreo vină în afara celei oficiale, pentru care altcândva era imun, cum altfel, doar nu era din gloată. Nu şi nu. Nu realiza greşeala şi începu să i se contureze concluzia că Soreanu vrea bani mai mulţi, doar în trei luni începea campania electorală prezidenţială, iar primarul era un intim al preşedintelui şi vroia să-i obţină cât mai multe voturi din Deania şi împrejurimi.
- Abţigui-i-aş amigdalele de guşter, zise.
- Adică… şefu’…?, bâigui Florin, mâna lui dreaptă. Nu era la curent cu evenimentul.
- Adică-ţi convine? E logic? Să mă amendeze Soreanu…?! Şi-a început să-i povestească, până ochii lui Florin s-au mărit ca roata furtunului de la hidrant.
- Sunt sigur c-o să-l puneţi cu botul pe labe, şefu’.
Florin a ieşit până-n secretariat şi s-a întors cu două cafele. Nu i-a cerut Popan, însă el îi ştia tabieturile de 10 ani, de când lucrau împreună. Secretara a plecat de cîteva ore, erau singuri în clădirea firmei.
Următoarele zile, Florin a luat la rând băncile şi magazinele din oraş şi, când a terminat, a văzut că s-a ales cu bătături la picioare. Totuşi, era satisfăcut. Când s-a urcat în maşină cu Popan ca să meargă la primărie, nu reuşea să-şi ascundă emoţia. A anunţat câţiva ziarişti că o să se întâmple ceva interesant şi le-a spus unde. La intrarea în curtea primăriei, văzu că ziariştii au sosit. Parcă automobilul şi din portbajaj scoase un sac de pânză greu. Împreună cu ziariştii, cei doi s-au îndreptat spre caserie. Florin transpira cu sacul în mâini. Ziariştii şi-au pregătit aparatele de fotografiat şi ele au început să bâzâie când funcţionarul de la ghişeu, cu gura rămasă întredeschisă, a început să scoată din sac monede de 1 ban. Erau 35.000 de monede, pe care Florin le-a adunat de unde a putut, cu chiu, cu vai, cu bătături- 350 de lei, amenda. Lumea a început să se adune nedumerită. Cei care mai vroiau să plătească dări la ghişeu au început să vocifereze. O ziaristă a început să râdă. Râzând, l-a sunat pe Soreanu să-i ceară o declaraţie. Iar Soreanu a ajuns la caserie în câteva minute, cu pete vinete pe faţă. Funcţionarul a numărat până la terminarea programului monede, printre înjurăturile şi hohotele celor stânşi în încăpere. Popan doar zâmbea, avea chef de-o ţigară. Însă acolo fumatul era interzis. Şi nu vroia să iasă. Ca să nu piardă nimic. Soreanu era tot mai vânăt. Funcţionarul avea să numere şi mâine. Astfel s-a ales primarul cu porecla Mărunţiş.

Frumoasa economistă

Nu putea să fie el însuşi printre ochii curioşi ai prietenilor şi vecinilor. Avea sentimentul cenzurii, îşi supraveghea fiecare mişcare ca să dea bine, să nu ridice la suprafaţa zilelor comentarii maliţioase. Nu că s-ar fi temut neapărat de gura lumii. Îi contracta dureros stomacul însă ca apropiaţii să-i cunoască adevăratele gânduri, natura secretă, vulnerabilitatea. Un vis îi chinuia revenind obsesiv. Era prefăcut într-o broască, mare, verde. Nişte inşi fără chip i-au introdus un pai în fund şi au lăsat-o să plutească umflată pe râu, lângă mal. Se ridica şi cobora pe valurile provocate de pietrele care cădeau în jur, el, broasca, nu putea decât să privească. Încercau să-l lovească. Mai-mai îl loveau. Se trezea totdeauna strigând înspăimântător pe cearceaful ud, cu Teodora întoarsă cu spatele spre el.
-Iar? Ce te frământă?, zise ea încă somnoroasă, frecându-şi nasul.
Ca totdeauna, îi spuse o minciună, tivită cu amănunte ultrarealiste. Până chiar şi lui îi venea s-o creadă, confundând-o cu realitatea, dacă recădea în somn şi la trezire era întrebat iar despre coşmarul avut. Dar nu prea era întrebat, Teodora se mulţumea cu ea însăşi, era curioasă doar în legătură cu ea, una dintre cele mai frumoase femei din oraş, dacă nu cea mai frumoasă. Accidentalele întrebări erau doar o amabilitate, cum era întregul lor mariaj- un zaţ de amabilităţi. Nu erau lipsiţi de imaginaţie, Teodora venea ca o excepţie la truismul că economiştii n-au imaginaţie, avea, oho!, nonconformistă în vestimentaţie şi în relaţiile sociale, iar Luca era inginer şi picta în timpul liber. Amabilitatea era o crustă pentru căsnicia lor. Dacă înainte frecventau aceleaşi cercuri, acum fiecare îşi avea prietenii săi, erau atomizaţi, se îngrijeau să-şi lase cheia de la uşa casei sub ghiveciul cu ficuşi de pe terasă, să nu rămână careva afară, nu şi-au mai făcut înc-o cheie, deşi şi-au propus-o demult, nu ştiau nici ei exact de ce. Nu se întrebau unde merg, când revin. Dar noaptea dormeau împreună. Teodora îl muncea pe Luca în fiecare noapte, de mai multe ori, niciodată relaxată, cu îndârjire, căutând cu disperare o stare pe care n-o găsea.
Luca bănuia că are şi amanţi. Şi nu puţini. A preferat să tacă atâta timp cât lucrurile au decurs cu fereală, fără să alimenteze bârfele în oraş. O mai iubea sau credea c-o mai iubea, dacă nu era doar obişnuinţa. Trăgea o linie de demarcaţie între dragoste şi sexualitate, nu le confunda. Sau încerca măcar. În felul ei, cu combustia ei de neîmpăcat, şi Teodora îl iubea, folosea amanţii doar pentru stoarcerea sevei lor, considerându-i cu o treaptă deasupra penisurilor artificiale. Dacă n-ar fi avut amanţi, Teodora, se gândea Luca, şi nu exagera defel, ar fi fost o problemă dramatică. Se simţea epuizat, exasperat. Totodată, o compătimea, ştiind-o bolnavă, în mintea sa, fără ca ea să aibă habar, deoarece era sigur că asta ar fi declanşat furia ei devastatoare. Nici nu îndrăznea să-şi imagineze să-i spună să meargă la un medic, prevedea reacţia ei. Ar fi fost de neconceput pentru Teodora.
Dar compătimirea şi toate cele s-au rupt când a aflat că Teodora a acceptat să fie făcută poştă de trei tineri sub 20 de ani, nişte mucoşi care au fotografiat-o făcând sex şi au postat pozele pe internet, ca pe nişte mostre de bravură. Văzând fotografiile, un e-mail anonim l-a atenţionat despre existenţa lor, Luca a avut sentimentul că este scalpat, ca în cărţile despre pieile roşii pe care le-a citit în adolescenţă. Iar noaptea, când iar s-a visat transformat în broască, s-a trezit după ce-a fost izbit de-o piatră tăioasă care a făcut să i se împrăştie pe apă măruntaiele. A strigat şi-a lovit-o pe Teodora. A prins-o de păr şi a lovit-o până a simţit că transpiraţia rece de pe spinare îi dispare şi că muşchii s-au încălzit şi au început să-l doară. În săptămâna aceea Teodora a umblat cu ochelari de soare şi la serviciu, deşi era un martie cam noros. A mai bătut-o odată când a surprins-o cu un bărbat în cameră. Tocmai îşi trăgea pe ea sutienul şi chiloţii albi. Atunci s-a decis Luca să plece de acasă, nu înainte de-a fi amendat de poliţiştii pe care i-a chemat Teodora în ajutor. Navigând pe net, apoi, a dat peste un text care se potrivea şi în cazul lui. Nu mai vroia nici să audă de frumoasa economistă, vroia cu disperare să se răzbune, s-o umilească, să scape cât mai puţin şifonat din scandalul care deja i-a prins ca-ntr-un carusel pe oamenii din oraş, să divorţeze grabnic. Contestarea amenzii primite de la poliţişti era primul pas. Prima mişcare pe eşafodajul umilirii Teodorei. Cu textul de pe net sub ochi, şi în ochi cu o lucire răutăcioasă, adaptând, a început să redacteze propria contestare a amenzii. A schimbat doar câteva cuvinte:

“Domnule Preşedinte,

Subsemnatul Ostoian Luca formulez următoarea

PLÂNGERE

Împotriva Procesului verbal 3112/4.05.2009 întocmit de Poliţia Deania, proces verbal pe care îl consider nelegal şi netemeinic, din următoarele

MOTIVE:

În fapt, în data de 4.05.2009 am intrat în locuinţa noastră de pe str. Izvoare nr. 8, unde am stat împreună cu soţia mea, Ostoian Teodora, până la despărţirea în fapt de aceasta.
Soţia mea este economistă şi fotomodel porno talentat pe internet şi am avut domiciliul comun la adresa de mai sus, până am părăsit-o pe motiv că nu mai face faţă cerinţelor căsniciei.
Înainte de a mă căsători am aflat de la diferite persoane că viitoarea mea soţie este bolnavă de o boală numită nimfomanie despre care nu ştiam în ce constă. După căsătorie am aflat, dar deja era prea târziu şi nu am putut scăpa decât cu fuga.
Intrând în locuinţa noastră, la data întocmirii procesului verbal pe care-l contest, mi-am surprins soţia (de care nu sunt încă divorţat) tratându-şi intens boala cu nimitul Petru Stoian, din oraşul nostru.
Ştiind din propria experienţă ce soartă îl aşteaptă pe bietul om, nu m-am putut stăpâni şi am încercat să-l mângâi în semn de profundă compasiune. Acesta nu a înţeles intenţia mea paşnică şi m-a lovit cu un pantof în cap. Nervos, i-am dat căteva soţiei mele.
Sunt un om paşnic, dar reacţia mea a fost datorată emoţiilor puternice cauzate de situaţia în care mi-am găsit soţia, în timpul tratamentului. Poliţiştii m-au amendat cu 500 de lei după ce au fost chemaţi de soţie, pe motiv că aş fi provocat scandal, deşi cred că ea a provocat scandal înainte, în timpul tratamentului intensiv pe care i l-a aplicat numitul Petru Stoian. Consider că sunt nevinovat şi că am avut cea mai firească reacţie pe care o poate avea un bărbat din România care îşi surprinde nevasta cu alt bărbat în pat.
Consider că sunt întrunite 3 elemente care, conform art. 11 din O.G. nr. 2/2001 înlătură caracterul contravenţional al faptei:
- legitima apărare (am fost atacat cu un pantof);
- starea de necesitate (era absolut necesar ca femeia aceasta să primească o corecţie);
- constrângerea morală (tradiţiile româneşti m-au constrâns să-mi apăr onoarea, deşi eu nu urmăream aşa ceva).
În ce priveşte scandalul, tot tradiţiile româneşti au consacrat faptul că, aici, apărarea onoarei nu se poate face fără strigături, cum se pot face anumite tratamente, ca ale soţiei mele.
Faţă de cele de mai sus vă rog să-mi admiteţi plângerea şi să anulaţi procesul verbal contestat. În subsidiar solicit înlocuirea amenzii cu un avertisment, sancţiune care cred că mi se potriveşte mai bine, fiindcă, dacă eram avertizat din timp, nu mă mai însuram şi nu ajungeam să fiu amendat.”

“Corul vânătorilor”

Înainte-i ziceau ţigan, acum nu-i zic nici rom. A trecut totodată de la “mă” la “domnule”. A dat corectitudinea politică peste Deania, ne-am europenizat, cică, americanizat, tembelizat-rafinat, mda. La ţâţa ipocriziei se stă la rând cu îmbrânceli, nu daţi multă, să ajungă la cât mai mulţi. Marin Ciurar n-avea alternativă decât să ajungă “domn”, rom n-avea curajul să-i mai spună nimeni, cu averea pe care a reuşit să şi-o adune, barând ca şi castorii oportunităţile economiei de piaţă, perseverent şi cu scupulele aruncate la coş. Avea o fabrică de brânzeturi, două hoteluri, case şi apartamente, un parc de maşini.
Îndesat, către 40 de ani, când se spăla dimineaţa pe dinţi, Ciurar obişnuia să cânte arii din opere. “Nu-s un tip important?”, arăta cu degetul spre oglinda cu rame aurite, ca un personaj de film. “Îs…”, primea răspunsul din gâtul său. Se îngrijea să ţină încuiată uşa de la baie în timpul toaletei matinale. O dată a dat Mariana peste el şi a început să râdă auzindu-i interogaţia. “Sigur că eşti, ursuleţ, eşti important.”, i-a hohotit ea în nas, aranjându-şi cordonul de la capotul albastru. S-a căsătorit cu Mariana de vreo 7 ani şi era cu certitudinea betonificată că l-a luat doar pentru bani, ea- fiică de ingineri. O iubea totuşi, era un punct incandescent de sudură lângă ea. Ciurar nu vroia să-şi aducă aminte de vremea când învârtea covrigul, şofer pe camion, umbla doar la costum. Când se aşeza, era atent ca partea din spate a sacoului să-i fie sub şezut, să-i stea ca turnat, fără cute. Treptat, a început să-i displacă să fie contrazis. Şi fiindcă era om de afaceri, şi-a cumpărat şi-o diplomă universitară. Era primul din neamul său cu o aşa patalama. Mama lui a început să plângă când i-a citit de pe bucata colorată de hârtie că este licenţiat în drept. Când se culca în pat cu Mariana, o dată pe săptămână, ar fi vrut mai des, dar ea nu şi nu, vroia să-şi ia revanşa prin sex pentru umilinţele îndurate. Îi venea câteodată s-o strângă de gât. Îndeosebi când nevasta-i blondă spunea- “Doar atât? Gata, puişor? Atunci… hai la nani cu mami.” Iar aceste propoziţii se repetau cu insistenţă.
Ciurar sponsoriza biserici şi mănăstiri. Mergea în fiecare duminică la slujbă. Când nu era în vreo delegaţie sau la vânătoare. A descoperit că la vânătoare poate să-şi facă noi relaţii utile. Şi-a cumpărat puşti, ogari. Deşi nu-i plăcea băutura, după partidele de vânătoare stătea la câte-un chef cu colegii vânători. Afacerişti, magistraţi, poliţişti, ziarişti. Se prefăcea că bea şi-i urmărea cum îi apucă limbuţia, cum devin alţi oameni după creşterea numărului de pahare date peste cap. Lua aminte. Ajuns acasă îşi nota picanteriile compromiţătoare. Atent. Nu ştia când o să-i fie de folos. Pe fişe, după nume. Cu anii, şi-a strâns suficiente informaţii care să poată ruina carierele unor sus-puşi din regiune. La un moment dat, i-a trecut prin cap să candideze ca primar. Era înainte de alegeri. Un ceva care i se ridica din rărunchi îi spunea că l-ar spulbera pe Soreanu, primarul în funcţie. N-a durat mult până s-a hotărât. Şefului partidului celui mai bine cotat în sondaje, şi el vânător, i-a pasat un fişic de lei şi i-a reamintit într-o doară cum s-a ales cu-o mândreţe de blenoragie de la o curvă, prestatoare de care soţia insului n-avea habar, aşa că toată treaba a mers ca marmelada pe pâine. A fost desemnat oficial candidat. A început să i se pară că-şi iroseşte de pomană caloriile dacă răspunde la saluturi. Înclina doar din cap. La fondurile pentru campanie nu s-a zgârcit. Era decis să cumpere tot ce se putea. Şi-a întocmit o listă cu potrivnicii pe faţă. O ţinea în buzunarul de la pantaloni, lângă cheile de la jeep şi unghieră. Unii dintre ei se regăseau în fişele sale, aşa că stătea liniştit. O să-i rezolve repejor. Se felicita în gând că a participat la partide de vânătoare. Cu mintea la asta, şi-a pus ca sonerie pe telefonul mobil “Corul vânătorilor”.
Mai erau 3 săptămâni până la începerea oficială a campaniei electorale. Îşi curăţa puşca. Se uita la ea cu jind. Era perioada de prohibiţie. Se vedea vânând. Microbul vânătorii s-a insinuat şi în el, pe nesimţite, a conştientizat. Era ca alcoolicul care vrea băutură şi are în faţă un restaurant închis, cu un ditamai lacăt pe uşă. Şi-ntr-o dimineaţă a plecat în trombă cu jeepul. Pietricele aruncate de roţile maşinii au lovit un tomberon cu gunoi. În Stejarul, a oprit lângă o pădure tăiată în două de un pârâu. A aşteptat lângă apă. Puţin. Au apărut câteva. A tras un singur foc spre grup. Dacă i-ar fi povestit cineva ce s-a întâmplat, că altcineva a păţit-o, l-ar fi trimis la plimbare ca pe-un mincinos ordinar. Glonţul a trecut printr-o căprioară şi s-a oprit într-un cerb. Acesta a mai sărit peste câteva tufişuri şi a căzut, la două duzini de metri de căprioară. Dădea convulsiv din picioare. Apoi s-a liniştit. Nici căprioara nu mai sufla. I-a fost greu să care corpurile până la jeep împreună cu Todor, un pădurar din Stejarul ce-i era îndatorat.
Pe Todor l-a lăsat acasă. Nu era ora 11 şi se îndrepta spre Deania. Fredona o arie cu geamul de la portieră deschis. Un muţumache de pluş şi două cruciuliţe i se legănau pe oglinda retrovizoare. A frânat când a ajuns lângă un convoi lung de maşini.
- Ce-i?, a strigat către şoferul din faţă, un medic pe care-l cunoştea vag.
- Unii s-au dus să braconeze la Cetăţuie şi-i un filtru al poliţiei. Au fost anunţaţi prin 112. Controlează maşinile.
Cetăţuie era al treilea sat de la Stejarul. Medicul i-a spus şi pe cine suspectează poliţiştii. Îi ştia. A fost la vânătoare cu ei. Un profesor şi un tehnician veterinar. S-a relaxat.
- Nişte ameţiţi… Nu-s meseriaşi, i-a mai zis medicului. Şi şi-a aprins o ţigară. I-a zărit şi pe poliţiştii cu filtrul de control. Erau doi abonaţi la el la ciolhanuri. Când a ajuns în dreptul lor, i-a salutat. L-au salutat. Cam distant, i s-a părut. Nici o secundă nu s-a gândit că o să-i controleze maşina. L-au invitat să coboare şi să deschidă în spate. Nu-i venea să creadă, aerul îi intra în plămâni ca vata. A ridicat capota. Se sufoca. Tocmai cu el… Cu el, nerecunoscătorii… Acum, când era aproape să fie ales primar.
Vestea prinderii lui Ciurar s-a răspândit în Deania ca uleiul deasupra apei. Câteva ore a dat declaraţii poliţiştilor şi procurorilor. Cunoscuţii au început să-l sune. Măcar nu i-au luat telefonul. “Corul vânătorilor” a răsunat şi a răsunat printre procurori şi poliţişti. Până la exasperare. Cele mai multe apeluri le-a primit de la Mariana. “E îngrijorată că-i moare sluga?!”, şi-a zis.
A doua zi s-a anunţat că Marin Ciurar se retrage din politică.

Drumul spre mănăstire

Floarea şi Maria sunt surori, în pragul a 70 de ani. Văduve. Trăiesc împreună în Stejarul, într-o clădire neterminată care ar putea găzdui lejer o pensiune. A lucrat la ea o viaţă soţul Mariei şi, ca să fim mai riguroşi, sutele de stupi de care s-a îngrijit. Teodor a obţinut banii pentru ciment, cărămizi şi restul necesarului de pe vânzarea mierii albinelor, a fagurilor. După moartea subită a lui Teodor, Maria şi-a chemat sora ca să locuiască laolaltă, şi casa a rămas nefinisată, n-o trăgea aţa să mai schimbe nimic, să cheme un tinichigiu să repare un burlan, ceva. Nici una n-a avut copii. Minus lipsa urmaşilor şi că erau surori, una era grasă, alta slabă, una gureşă, cealaltă tăcută, aveau în comun bigotismul şi aceleaşi boli de inimă. De vreun an, s-a obişnuit în curtea lor o fată din vecini, Puia, şi ele cu ea. Puia tocmai şi-a sărbătorit majoratul. E un fel de-a spune, căci n-a fost sărbătoare când a împlinit 18 ani, doar un tort pe care i l-au comandat Maria şi Floarea a stat pe masă. Dormea adesea la surori, unde se simţea mai în regulă decât acasă, lângă cei 6 fraţi. Părinţii n-aveau cum să obiecteze, fiind mai mereu beţi şi duşi geografia ştie unde.
De dimineaţa devreme, cele trei mai că s-au învineţit ciocnindu-se prin camere, căutîndu-şi hainele de sărbătoare printre rugăciuni şi mătănii, unde sunt pantofii ăia negri cumpăraţi în Deania, unde?, unde ciorapii?, şi-au pregătit merinde, sunt destule plăcintele, şniţelele?, erau Rusaliile şi hranul mănăstirii din Dunga, unde şi-au pus în cap să ajungă. Până în Deania le-a luat un vecin cu maşina, iar pentru restul de 20 de km s-au gândit să meargă cu autobuzul. Când au coborât din Fiatul cunoştinţei, au simţit căldura cum curge pe ele, soarele era ca o gravidă născând, şi-o adiere răcoroasă prin arşiţa umedă se răsucea doar din interiorul unui magazin alimentar, de la doi paşi. Au intrat şi-au cerut îngheţată.
- Aţi votat pentru europarlamentare?, le-a chestionat vânzătoarea.
- Nu. Şi n-avem de gând, a întors-o Floarea pentru toate.
Până la sosirea autobuzului mai aveau o oră. Maria şi Floarea şedeau pe o bancă, la umbra anemică a unui panou publicitar. Citeau cărţulii de rugăciuni şi transpirau grupa mare. Puia n-avea astâmpăr şi urmărea câte-un om pătrunzând într-o şcoală, unde era amenajată o secţie de votare, şi-i invidia. Îşi imagina că acolo trebuie să fie răcoare. Dorea să stea măcar câteva minute în răcoare. Îşi aduse aminte că la aceste alegeri puteau să voteze în orice localitate. Şi-şi spuse că merită să voteze ca să scape de căldură. Le convinse repede şi pe cele două surori.
Şi-au dat unui bărbat cărţile de identitate. Acesta s-a uitat bănuitor la ele, s-a retras lângă un geam şi, cu voce înceată, a vorbit la telefon. Le-a trecut pe listele suplimentare, nu înainte să le întrebe cum de n-au votat în Stejarul şi ce le-a împins să bată atâta cale când nu e nici o manifestare deosebită în oraş. Au intrat în cabine. Şi-ai introdus buletinele împăturite în urnă. Când a terminat şi Maria, a pătruns pe uşă un tip transpirat şi agitat.
- Nu vă e ruşine, ce căutaţi aici la vot, v-au adus cu autobuzele ca să furaţi voturi?, au auzit cele trei, nedumerite. Doar după câteva clipe au realizat că agitatul le vorbeşte lor.
- Să vină jandarmii! Infractoarelor…, a mai strigat transpiratul, despre care au aflat pe urmă că este primarul Deaniei.
O maşină a jandarmilor şi una a poliţiei au oprit lângă secţia de votare. Şi le-au băgat în corzile întrebărilor. Floarea, Maria şi Puia răspundeau şi răspundeau până toţi s-au convins că e o neînţelegere. Au recunoscut că au votat din cauza căldurii. Un poliţist cu mustaţă s-a pornit după un pahar cu apă pentru Floarea, pe care-o durea inima de sperietură. El le-a mai povestit amabil că, în toată ţara, partidele se tem de falsificarea alegerilor, că se vorbeşte de maşini cu oameni plimbaţi ca să voteze de mai multe ori. Prima care a început să-l blesteme pe primar a fost Maria. Glasurile celorlalte două, şi al Mariei, i-au determinat pe jandarmi şi poliţişti să privească în pământ sau pe zidurile şcolii. Primarul parcă s-a volatilizat instantaneu. Nici nu şi-au dat seama când a plecat transpiratul. Şi blestemele parcă au risipit răcoarea din sala de clasă.
S-au aşezat iar pe bancă. Acum şi Puia. S-au sfătuit cu frunţile plecate, până l-au zărit pe vecinul cu Fiatul cum trece pe drum. Şi-au vânturat mâinile. Omul a oprit. Se reîntorceau la Stejarul.
Alexandru Petria

Plagiatorul Aurel Podaru

O reamintire. Şolohov, Şolohov…

Anul trecut, scriitorul Aurel Podaru din Beclean s-a aflat în centrul unui scandal. Se vorbea că ar fi plagiat din Şolohov, scriitor sovietic laureat al premiului Nobel, care a fost şi el, culmea!, acuzat de plagiat. Atunci Podaru a susţinut într-un e-mail care a ajuns şi la mine:

“Un pariu mult prea costisitor

Cum şi-o face omul cu mâna lui, nici dracul nu i-o poate face. Un proverb mereu actual. Mi-am făcut-o şi eu cu mâna mea. De bună voie şi nesilit de nimeni.
Neavând, probabil, ceva mai bun de făcut, am pus un pariu. Cu prietenul şi scriitorul Ion Radu Zăgreanu. La un pahar de vorbă, ţin să precizez. Ce i-am propus eu? Că voi publica o proză care nu-mi aparţine, încercând astfel să verific două lucruri: câţi mă citesc şi, în al doilea rând, câţi dintre cititorii mei vor recunoaşte textul?
Am bătut palma, deşi el nu mă credea în stare de aşa ceva (firesc, gândesc eu, pentru un om normal!). Dar pariul, e pariu. Am trecut la fapte. “Măreţe” fapte, să recunoaştem! Am luat un fragment din romanul “Donul liniştit”, de Mihail Şolohov (culmea ironiei, tocmai din celebrul scriitor atât de învinuit cândva de plagiat!), pe care l-am botezat Zăluda şi l-am publicat într-o revistă de cultură. Nimeni, nimic! Apoi l-am citit în cenaclu. Aceeaşi reacţie. Şi asta mi-a dat curaj. Curaj prostesc, fireşte. Cu gândul că voi câştiga pariul (mult prea costisitor pariu!), textul “meu” a fost inclus, la propunerea mea, în PRETEXTE. Antologie-dicţionar de scriitori din Bistriţa-Năsăud, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008. Am aşteptat reacţii. Scriitorii şi criticii literari fie că nu m-au citit, fie că n-au sesizat (apropo de “Starea prozei”, temă propusă spre dezbatere la întâlnirea scriitorilor din Filiala Cluj a USR, programată pentru 16-17 octombrie a.c.). Ele au venit însă de acolo de unde nici nu mă aşteptam. Un simplu ţăran din Runcu Salvei, dar cititor de literatură, a observat că, de fapt, e vorba de un fragment din Şolohov.
Ceea ce nu am prevăzut eu a fost lipsa de reacţie a oamenilor din jurul meu. Rând pe rând, toţi au aflat, dar nimeni nu mi-a spus nimic ca să pot reacţiona, drept care am început să fiu considerat un plagiator de rând. Iată cum lucrurile au scăpat de sub control.
Regret gestul meu, gândit îndrăzneţ într-un moment de euforie, care s-a dovedit a fi nebunatic şi riscant. Un gest care m-a determinat să iau decizia de a demisiona din Uniunea Scriitorilor din România, decizie pe care am comunicat-o deja conducerii Filialei Cluj a USR.
Aurel Podaru”
N-am crezut nici o secundă această argumentaţie cu care sper că nu v-am plictisit.

La furat din Albert Camus

În urmă cu câteva zile, făcându-mi ordine în bibliotecă, am găsit volumul de proză scurtă “Proasta de Claudia”, publicat de Podaru în 2004, la editura “Limes” din Cluj. La data apariţiei cărţii, mi-a plăcut scriitura directă, pe alocuri frustă şi poate de aceea extrem de credibilă. Chiar i-am spus lui Podaru părerea mea. Ca să-mi verific impresiile de lectură, să văd dacă rămân neschimbate după trecerea a 5 ani, am recitit textele. Numai că în urmă cu o lună am recitit şi “Străinul” lui Albert Camus, tot laureat al Nobelului. Şi iată peste ce am dat:
Din romanul “Străinul”, traducerea Georgeta Horodincă, ediţia RAO, 2002, pag. 20:
“Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătuşa ei. M-am gîndit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Celeste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi-am pregătit nişte ouă şi le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam şi pentru că nu vroiam să cobor ca să-mi cumpăr.
După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învîrtit de colo pînă colo prin casă.”
Din “Proasta de Claudia”, pag. 101, povestirea “Gloria sempervirens”: “Când m-am trezit, Gloria plecase. Îmi spusese în ajun că trebuie să-şi aştepte o prietenă la gară. M-am gândit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi plac duminicile. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul pe care părul fetei îl lăsase acolo şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, până la prînz. Mi-am pregătit două ochiuri şi le-am mâncat fără pâine, fiindcă nu aveam şi nu vroiam să cobor la restaurant ca să-mi cumpăr.
După masă m-am cam plictisit şi m-am învârtit de colo până colo prin apartament.”
Din “Străinul”, pag. 22, aceeaşi ediţie:
“Urlau şi cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “da”, din cap.(…)
Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, o dată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alţii pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîţi spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei şi m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri.”
În “Proasta de Claudia”, pag. 102, povestirea “Gloria sempervirens”: “Urlau şi cântau în gura mare că echipa lor de fotbal nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mâna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “Da”, din cap.
Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, odată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. Copiii plângeau sau se lăsau târîţi spre casă. De la cinematograf s-a revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărâte ca de obicei şi m-am gândit că văzuseră un film de aventuri.”
Din “Străinul”, pag. 34:
“Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci, dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce să mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsătoria. Eu am răspuns: “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zîmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. “
În “Proasta de Claudia”, pag. 104-105:
“Gloria m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că-mi este totuna,dar că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri, ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că mariajul e un lucru foarte serios. Eu am răspuns “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte;cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zâmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători când va dori ea.“
Cine mai vrea să caute şi alte dovezi care să ateste că Aurel Podaru este un plagiator, n-are decât. Eu le-am descoperit pe acestea absolut întâmplător, fiindcă m-a impresionat ultimul fragment, şi, citindu-l la Podaru, am avut impresia că-mi este cunoscut.
Alexandru Petria

Zilele mele cu Renata. Roman. Capitolele 1-6

1

M-am gândit mult să scriu despre Renata. Şi-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani şi singura mea experienţă sexuală era masturbarea. Nu-mi mai amintesc cum am întâlnit-o şi am intrat în vorbă, s-a întâmplat oricum la spital, unde eram internat. Ţin minte ca prime cadre că eram amândoi în sala de gipsare de lângă blocul operator, pe jos, pe o saltea, goi şi cu lumina stinsă. Am aranjat cu un prieten asistent. Vedeam lichiorul din pahare de la becul de pe stradă, o spălătură rubinie şi foarte dulce.
- Să nu vină cineva, zise.
- Nu sunt operaţii în seara asta şi uşile sunt închise.
- Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu ştiu ce ne-ar face.
Eram transpiraţi. Sânii ei erau ca două pipe cu acoperitoare pentru ploaie şi vânt. Tari. Nici mari, nici subnutriţi, fix de-o erecţie antologică.
- Te doare operaţia?
- Nici a medicului, nici a ta, Renata.
A observat desigur cum mi-am strâmbat buzele. Mă supăra în dreapta abdomenului, de unde doctorul Cesereanu a avut talentul de a-mi scoate apendicele. Şi de-a mă pricopsi cu infectarea rănii.
- Nu te las să mai bei! Eşti nebun, cu antibiotice…
Dacă la partea cu nebunul n-am contrazis-o, la cea cu băutul am contrat:
- Mi-am plimbat doar o idee de poşircă pe cerul gurii. Nu mă fute la cap, nu-mi eşti nevastă.
Renata m-a mângâiat pe obraz şi, brusc, mi-a tras o palmă.
- Nu sunt curvă. Cât eşti cu mine, nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa.
Şi, tot brusc, s-a aplecat. Şi mi-a luat sexul între buze. Şi-a scuturat părul negru pe umeri, m-a privit în ochi şi iar m-a pălmuit. Şi iar s-a concentrat asupra juniorului meu, parcă s-ar fi temut să nu piardă ceva.
Dacă n-am uitat cele descrise, curios, mi s-a şters din memorie cum m-am culcat cu ea. Etapele prime, mişcările, pierderea virginităţii mele. Reţin doar că mi-a cerut să-i ejaculez pe burtă. Se temea să nu rămână gravidă. Spema a rămas ca un vierme spre ombilic.
Prima mea noapte cu Renata s-a încheiat înainte de schimbul turelor asistentelor, dimineaţa devreme. Ea era beată şi radioasă, eu extenuat. Ea a plecat acasă, eu m-am întins în patul din salonul de la chirurgie. În ziua aceea am fost treaz doar la vizită, când doctorul Cesereanu a clătinat dubitativ din cap, şi când mi s-a schimbat pansamentul.

2

Când am reîntâlnit-o pe Renata eram aproape beat şi june scriitor debutant. Mi-a apărut în acea zi o povestire într-o revistă literară. Era într-o joi. De fapt, a venit la mine. După ce i-am dat un telefon agitat de parcă eram acoperit de furnici roşii. N-aveam stare, mă simţeam talentat, extraordinar. De surescitare, eram numai penis. Unul de 1,70 metri, de 90 de kilograme, gata de erupţie.
Aveam noroc, babacii mi-au cumpărat un apartament. Într-un bloc ca vai de el, la etajul 3. Lovit de bombe, ai zice. Însă eram mândru că aveam propriul “acoperiş deasupra capului”, cum scriu destui gazetari tembeli.
- Ce vrei?, m-a luat de la intrare.
I-am prins mâna şi i-am pus-o pe şliţul pantalonului. A râs. M-a împins din antreu spre cameră.
Renata era operatoare chimistă la o fabrică de celuloză şi hârtie, avea doi copii şi zece ani peste mine. Başca un soţ şofer de TIR. Cu greu îţi puteai da seama că era ţigancă. N-a spus-o decât mai târziu, dar am simţit-o, se rotunjea în ea ca un balon satisfacţia că era prima femeie cu care m-am culcat.
- Ai ceva de mâncat prin hrubă?
I-am arătat frigiderul ticsit de băuturi şi doar cu două conserve de heringi stinghere.
- Cu heringii îţi îmbeţi şi foamea, a spus, şi-a început să scoată dintr-o geantă bucăţi de carne de porc şi nişte mici vidaţi, la tavă.
- Prefer micii, i-am zis.
- Prima dată mâncăm, apoi vedem… Depinde cum te comporţi.
Am ras 5 mici, ea 4. Şi împreună două butelii de vin.
- Eşti un mucos obraznic. Trebuie să te educ.
- Şi tu o călugăriţă, vezi, aha…
M-a apucat râzând de bărbie şi m-a sărutat. Subbraţul îi mirosea a deodorant de-al meu. Pe lângă să se pişe, cu asta s-a ocupat în baie, cu spray-atul. S-a dus până în camera mică şi-a început să mi se uite printre lucruri.
- Ce naiba cauţi? Cine te crezi?, am repezit-o.
- Gura.
Am cuprins-o pe după umeri şi-am zgâlţâit-o. S-a întors şi m-a sărutat. După, mi-a pus un deget pe buze.
- O să te modelez.
N-am băgat-o în seamă. Credeam că-şi dă importanţă. Cu fâş-fâş-ul pantalonilor de pe fesele ei crispate. Aşa i le-am numit. Trecându-şi mereu degetele prin părul buclat, lucios. Gesticulând amplu. Renata Fese Crispate.

3

A plecat mai încolo la un sanatoriu pentru cei cu depresii. M-am dus s-o vizitez şi ne-am închiriat o cameră la hotel pentru o sâmbătă şi duminică. Am intrat în camera de unde n-aveam să ieşim o secundă două zile după ce ne-am luat de mâncat şi de băut. Salamuri, conserve, pui la rotisor şi altele, şi şampanie, şi vin, şi lichior.
Mi-a arătat cu degetul inelar unde să-i pun gura pe sex, să nu-i uit anusul pe care-l atingeam cu vârful nasului, şi-mi introducea cu grijă şi mie un deget în anus, şi-mi tot săruta sexul, îl săruta, şi-mi spunea patetic s-o fut în ambele locuri “până cade tencuiala”. Dacă tencuiala n-a căzut până am predat camera, sexul meu a devenit dureros şi mic şi Renata şi-a pus o batistă îmbibată cu apă între picioare. Nu ne-am spălat decât luni dimineaţa, aşa a vrut ea, şi-i simţeam mirosul sexului pe mustaţă şi pe barbă. Renata parcă s-a înălţat, faţa i s-a destins, parcă era mai dreaptă, parcă era alta.
- Şi cu soţul tău faci toate acestea?
- Cu tine fac ce vreau, mi-a replicat, nerăspunzându-mi de fapt. Când zic să-mi mănânci sânii, mi-i mănânci!
A stat trei săptămâni la sanatoriu. Între timp am scris şi i-am exasperat cu telefoane pe redactorii a două ziare care publicau şi pagini cu literatură. I-am bombardat cu proze. Eram nerăbdător să fiu publicat. Cât mai mult. Cât mai repede. Discutam zilnic cu Anton, un critic literar talentat şi guraliv, şi cu Corin, dramaturg în devenire şi as al gafelor mereu. Cu munca, alta decât scrisul, eram în relaţii ideale. Nu mă deranja, n-o deranjam. Părinţii îmi subvenţionau talentul. Aveau de unde, cu firma lor de construcţii care scotea bani pe bandă rulantă. Nu prea ieşeam din apartament. Doar după ţigări, ziare şi băutură. Şi la întâlnirile cu cei doi. Maică-mea îmi aducea mîncare tot la trei zile. Uram să gătesc. N-am gătit niciodată. Nu m-a lăsat nici babacul, în pofida mamei care vroia să mă înveţe. Zicea că doar homosexualii îşi pierd vremea în bucătărie. Nu l-am contrazis, deşi aş fi putut să ridic obiecţii. N-avea sens dacă gândirea tatei lucra în favoarea mea.

4

Un fiu iubitor

Am devenit un capsator. Fără umplutura revărsată a vorbelor în foşgăiala cearceafului de pe canapea, prisositoare. Eram direct cu femeile, vroiam să le regulez sau să fiu regulat de ele. Îmi plăceau şi cele care căutau nota cu diapazonul. Ca apoi să se înalţe pe penisul meu ca şi cortul unui circ. Un circ fără clovni, totuşi, fiindcă aveam umor cât o roabă uitată în ploaie de zidari. Nu-mi plăceau cele hlizite, cu fiţe şi pănglicuţe, căutat dichisite. Nu-mi plăcea să fiu minţit şi nici să mint. De cele cu care mă culcam. În rest era altă mâncare de peşte.
Dacă Oana avea vergeturi, nu i le sărutam fals extaziat, nu împingeam cuvintele ca pe un călcător care nivelează încreţiturile doar ca s-o amăgesc. Dacă Monica sărea calul cu băutura, îi mai turnam. Dacă Ana se lamenta că i-am rămas copiii singuri acasă, îi răspundeam că nu eu i-am făcut, însă cu Viorica era altă învârteală. Era surdo-mută. De fapt, cu Viorica m-am înţeles cel mai bine, şi ce minunat ar fi ca femeile să fie ca Viorica!
Mă simţeam deosebit când îmi făceau des cadouri. Şi eu le făceam, dar mai rar. Cămăşi, cravate, ba o excursie în străinătate şi mărunţişuri- ele. Eu- flori şi dulciuri, invariabil, dacă nu pun la socoteală varietatea lor, de era iarnă sau vară sau mărcile ciocolăţilor şi a bomboanelor. Mă simţeam tihnit că erau nepretenţioase şi practice. Monica îmi gătea de trei ori pe săptămînă, Ana deretica odăile, Viorica spăla rufele şi farfuriile şi cu Monica mă îmbătam. Nu le futeam la fiecare întâlnire. Se cerea o dozare a resurselor, şi nici una nu ştia de celelalte, şi-mi forţam imaginaţia să le programez în dormitor ca să nu se întâlnească. Nici uneia nu i-am permis să vină neanunţată şi nici eu nu le făceam vizite. Nu aveam chef să risc, toate fiind căsătorite.
Pe atunci locuiam cu maică-mea, Angela, într-un apartament. Lumea ei se reducea la integrame şi la mersul la biserică. Cu cinci ani în urmă, tatăl-meu a avut bunul-simţ să moară după o viaţă de beţiv. Mama şi-a făcut un obicei să iasă zilnic din casă de la 5, 30 la 7 după-amiază. Dădea un tur al centrului oraşului şi se oprea în biserică la slujbă. Altădată nu ieşea. Şi de la 5, 30 la 7 erau programate şi femeile mele. Aveam 23 de ani şi Angela n-avea habar de existenţa lor. N-a avut câţiva ani. Mă felicita că gătesc, că fac curăţenie şi-i mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat un fiu exemplar. Mă bucuram s-o văd fericită. M-a lăudat în biserică şi popa a ţinut să mă cunoască.

5

Despre pictură şi altele

Nadia Lazăr a fost frumoasă şi decomplexată e şi acum. Ca la 40, la 35, acum- la 72 de ani. O poţi compara cu o tabachieră, minionă, cu şolduri late, mereu cu un Schnautzer uriaş negru în lesă. Că ea poartă câinele sau animalul o poartă pe ea, e o discuţie aparte. La fel ca în urmă cu 10 ani, când un fotograf a surprins-o în parcul din Deania. Fotografia a luat premii la concursuri. Pe merit. Hârtia fotografică a reţinut parcă inseparabilitatea celor doi. Pe vremea aceea Fuly era un căţeluş.
Nadia cumpără zilnic ziare, îi plac tabloidele, dar şi săptămânalele cu ţinută intelectuală, iar dimineţile şi le scurge citindu-le, la un ceai şi un lichior pe terasa “Fortuna”. De obicei, singură.
- Voi, tinerii, nu ştiţi să trăiţi, mi-a zis când aveam 30 de ani şi ea 62.
- Adică?
- Nu ştiţi ce vrea o femeie.
N-am replicat, e drept că nu mă puteam lăuda cu femeile mele, care toate au excelat în talentul de-a mă părăsi. Nu ştiam încotro bate. Nici nu eram aşa de familiarizaţi unul cu altul ca s-o întreb. Şi vârsta ei îmi impunea rezerve.
- Sorine, ţi-a înghiţit pisica limba?, a continuat.
Terasa restaurantului “Fortuna” era goală, dacă nu ne puneam la socoteală pe noi. Nadia a dat să-mi povestească despre viaţa ei, despre mulţumirile pacienţilor pe care i-a salvat de la moarte, când a lucrat ca doctoriţă. N-o prea întrerupeam. Am început să ies din amorţeala provocată şi de căldură, era un iulie dat dracului, când la urechi mi-a ajuns că-i plac picturile mele.
- Peisajele sunt extraordinare, s-a avântat, totuşi nudurile m-au lăsat fără cuvinte. De ce pictezi îndeosebi nuduri de femei mature?
- Aşa s-a nimerit, am încercat să fiu convingător, şi nu prea eram. Doar nu era să-i mărturisesc că pe respectivele modele le plăteam mai ieftin.
- Oare?
- Oare ce…?
- Mă minţi. Dai impresia că mângâi cu tuşele. Culorile nu mint. Sunteţi mai conformişti ca noi, generaţia mea.
Am fumat vreo 5 ţigări până Nadia mi-a demonstrat că se pricepe într-adevăr la pictură. La ultimele fumuri, am realizat brusc că poate nu se înşeală, iar eu am lucrat fără să-mi dau seama, în viaţa reală sărind ca un purice de la o mucoasă la alta, neselectiv. Sătul de nicotină, am mai ascultat cum a avut Nadia fustă mini prin anii ’70 şi altele dintr-un timp în care nu mă regăseam.
- Erecţie, insurecţie!, a trântit, buimăcindu-mă. Sunt vorbele de pe atunci ale unui tip, Raoul Vaneigem. Revoluţia sexuală, mişcarea hippy…
- Mă scuzi, mi-e cam foame. O întind la masă.
Era către prânz şi am auzit cum îmi chiorăie maţele. Nu mă entuziasma perspectiva frigiderului de acasă, fără nimic gătit în el. De salamoase şi brânzeturi eram sătul.
- Hai la o ciorbă de burtă, am auzit. Ştii, nu deranjezi, sunt singură. De fapt, ştii, nu?
Astfel am ajuns prima dată în apartamentul Nadiei Lazăr. Şi, nimic de comentat, ciorba de burtă a fost super. Am mâncat pe lângă ciorbă şi o duzină de ardei iuţi, deşi  eram conştient c-o să mi-i amintesc când o să vegetez pe toaletă. De mult timp nu mai zic “mă doare-n cur” ca alţii, când nu-mi pasă de nuconteazăce. Nadia n-a avut stare, toată zâmbete după zâmbete, şi la plecare m-a mângâiat pe păr. Arăta valabil. Iar excitarea provocată de mângâiere nu m-a lăsat până n-am revenit duminica următoare.
Astfel am ajuns să golim trei butelii de vin şi să mă îmbăt.
Astfel am ajuns să mă dezbrace, să se frământe deasupra mea, să-mi sărute bara de la doi pe care înainte a acoperit-o cu smântâna rămasă posibil, în frigider, de la ciorba de burtă.
- Dă-mi nişte limbi, m-a rugat.
Astfel am adormit în patul ei mare, cu cearceafuri de satin.
Astfel, la trezire, n-a observat că nu mai dorm, am zărit capul lui Fuly lingând smântână dintre pulpele ei albe.
Astfel ţin minte cum am ieşit la repezeală din apartament, dar prefer să nu detailez. Mi-a rămas în memorie tencuiala căzută de pe casa scării.
De atunci nu mă mai ating de smântână. Nici nu mai suport câinii.
Astfel am fost nevoit să recunosc că sunt un vicios cu limite. Deşi gândul la ea mă furnică, totuşi. Nu-mi este indiferentă. Din acea vreme n-am mai schimbat nici o vorbă cu Nadia. O ocolesc. Am mai primit scrisori în care-mi lăuda vreo expoziţie. Nu i-am răspuns la niciuna. Prefera tot nudurile de femei mature.

6

Povestirile “Despre pictură şi altele” şi “Un fiu iubitor” Renata le-a citit în “Observator”, un ziar non-conformist.
- De asta-mi eşti, Marius?
- Ce te frământă?
- Nu, îmi plac. Da’ tu nu eşti capsator, cum spui. Eşti capsat.
- N-are rost s-o bălmăjim. Sunt povestiri. Ficţiuni. Nu sunt futingurile mele, nici mascate.
- Nici n-am crezut. Nu-s proastă. Te-am găsit ca o coală albă de hârtie. Totuşi, atitudinea din ele este de reţinut.
- Că-mi place să mă fut.
- Ai potenţial. Imaginaţie. Nu experienţă…
- Şi-o să mă alfabetizezi, specialistă în molecule, te-ai decis să te sacrifici.
- Râzi tu, râzi… Nu mă dau în vânt după lucrurile intermediate. Literatura e ca sexul cu prezervativ, nu e 100% viaţă. De ce să scrii când poţi să trăieşti?
- Îmi risipesc viaţa, zici. Dar mă ia mama dracului dacă nu scriu. Nu ştiu să fac altceva. Nici n-am chef. Scriu doar când nu mai pot, nu cu program, când nu mai pot. Aşa, când nu mai pot…
- Şi cu dreptul ce faci? Te-ai înscris la facultate doar de ochii lumii?
- Pentru diplomă.
Renata s-a dus până în bucătărie. O auzeam cântând: bam- bam- bam- tam- tam.
- Unde-i cafeaua, punga?
- Pe raftul de la mijloc.
Renata se pricepea la cafea. I-a ieşit de poveste.
- Să alimentăm animalul şi vedem.
- The animal Mariusescu este gata de acţiune. Ar merita să te iau de nevastă pentru cafea, dacă n-ai fi deja proptită.
- Tu scrie. Altfel nu te mai recunosc. Eşti un diliman cu talent.
- Îţi place? Hai în pat. Am o bombă în pulă.
Renata a deschis uşa de la camera mare şi nu ştiu ce-a făcut. M-am trezit doar cu un chiloţel turcoaz aruncat pe faţă.
-Trezirea!, mi-a zis.

Atentionare: 

• Adaam
• Alandra
• Anca Bundaru
• Andaa
• AndiBob’s Blog
• andreanum
• Bloglist.ro
• Blogul Califarului
• Blogul lui Emil Brumaru
• Catastif
• Cel mai bun scriitor pentru mine
• Cinabru
• Cioco-Cioco
• Constiinta unui liberal de stanga
• Cristian Diaconescu
• Cu ochii pe putere
• Daniel Todoran
• De vorbă cu balaurul Joe King
• Dono
• dpweb
• Dramoleta
• e-Xtrema
• Ecologie umană
• Flavius Obeadă
• Fulgerica
• Herald
• Horia Pătraşcu
• Inah
• Inventarul stricăciunilor politice
• Iosif Buble
• John Doe
• Lilick
• Lucia Verona
• Marcketing politic
• Marius Mina
• Moshe & Mordechai blog
• Mădălina Ionescu
• naşii
• Nenea
• Nicoleta Savin
• O printzesa fara inhibitii
• Oana Mujea- Stoica
• Paralele//Paralele
• Pastila Politică
• Penitenciar
• Petrisor Socol
• Picătura chinezească
• Politică fără principii
• Proze şi poeme de calitate
• Radu Portocală
• Raluca 22
• Real Politik
• Roxana Iordache
• Scaevola
• scenarii scrise cu ruj
• Sebastian Corn
• Sex-tête
• Simona Ionescu
• Simona Popescu
• Simplu blog
• Situatii
• Sătmăreanca
• Teodora Georgescu
• TLP
• Turambar
• UnCopilutz-jurnalist de grădiniţă
• Viorica
• Yoda
• În spatele uşilor închise. Blogul lui Andrei Bădin

 

Publicat în “Răsunetul”

O proză scurtă de-a mea aici http://www.rasunetul.ro/frumoasa-economista

Filatelista

 Cu nişte ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deşi anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristeţea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară şi un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebeşte şi o înşiruire de cuvinte, fie şi armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate câtă un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soţul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiţi lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Şi pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtăşit adevăruri fundamentale, fără de care viaţa n-ar fi avut sens. Punea pasiune şi în felul în care ţinea indicatorul pentru hartă între degete ori bucăţica de cretă, dezinvolt, însufleţind obiectele, mişcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizaţi. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de faţă, au început să discute despre suferinţa arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariţia lui Dezideriu îi va ruina existenţa. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalţi colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina ştia că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată aşa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoştea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuţilor decât să se destăinuiască, să-şi devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, îşi zicea, şi, în al doilea rând, o recunoaştere a compromisului din anii cu Dezideriu. A ştiut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligaţie, ca o fişă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinţii lor, acceptat fără împotrivire. De ea şi Dezideriu. A jucat cu soţul molâu faza orgasmul. Era conştientă că tristeţea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase şi umilinţei ce-o avea de înghiţit ca părăsită de soţ la 38 de ani.
Corina îşi petrecea timpul liber, şi-o întorcea să aibă cât mai puţin- se îngropa în proiecte la birou, citind şi îngrijindu-şi colecţia de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poştale, grupate pe ţări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micşorau constant, până nu rămânea nimic din ele, şi tristeţea o însoţea tot mai mult ca o maşină pe care şoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, şi Corina admira timbrele cu lupa, şi adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în şezut pe perna patului, cu ochelarii cu şnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă.
La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, şi doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detaşată. Femei biciuiau bărbaţi, îi ţineau în cuşti. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Şi-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloţii albaştri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deşi golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simţit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii şi-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecţia sa la o expoziţie filatelică internaţională din Bucureşti. Sâmbetele dimineaţa se întâlnea cu alţi pasionaţi şi făceau schimburi. Discutau ore lungi despre rarităţile filatelice, despre noile serii lansate, despre preţurile anumitor mărci poştale.
- Se întâmplă cu tine, nu ştiu… Eşti parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
- Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălţară, dar ea nu intră în detalii.
- O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic.
De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, şi l-a pălmuit, şi l-a sărutat, şi l-a regulat, bărbosul inginer Laurenţiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, îşi mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că păşea pe valuri de bărbaţi, care se ondulau ca valurile mării. Şi gemeau. Se trezea mulţumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda şi ruja minuţios.
În seara după care a început să se vorbească de ea în toată ţara, Corina a pus ulei în tigaia de inox. A aşteptat să se încingă şi, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuţitul însângerat din pungă l-a aruncat în coşul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper şi sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duş. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurenţiu l-a îngropat protopopul Teofil.

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

În porumbar

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să dispară ca praful sub o cârpă. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.

Moartea porno-romancierului

A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei după cocteiluri, şi la scandaluri. Se făcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.

Când am ajuns să am habar şi eu de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.

“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi ca oricare alta Andrei. La drept vorbind n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve. A ochit de un timp o doamnă slabă şi blondă, care avea o fată şi mai slabă şi mai blondă. Andrei s-a gândit că e cazul să mă las de masturbat. A dedus desigur că mă masturbez, şi m-a acuzat ca să mă amărască, deşi eu n-o recunoşteam. Mi-a arătat-o pe fată la o cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a luat penisul în gură, cum am terminat penibil la prima strigare şi cum m-am regulat iepureşte la a doua. Cu Andrei m-am întâlnit la toaletă unde avea încă penisul în erecţie. Vroia să urineze şi nu prea reuşea.

Am publicat şi eu primele povestiri într-o gazetă. Acum când Andrei a murit. Le-a citit numai în manuscris şi a mustăcit, şi cu un creion roşu mi-a subliniat redundanţele şi scăpările în timpurile verbelor. Îmi pare rău că n-a apucat să le vadă tipărite.

Stau cu părinţii în capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata, ginerele său, Andrei s-a avut la cuţite. Tata n-a suportat apropierea mea de bunicul, simţea că-l trădez. Mă lua la mişto, cum îl lua şi pe Andrei, însă el, spre deosebire de mine, îi întorcea vorba îndoit, ca să-i ajungă. Uneori îi dădea şi un dos de palmă, de luare aminte. Tata înghiţea, dar nu se resemna. Mama era pe post de tampon între cei doi. Aşa că vă daţi seama că tata doar părea trist. Îi vedeam parcă zâmbetul pitit sub buzele strânse, satisfăcut. Era cald, foarte cald, şi părinţii au chemat un infirmier de la morgă fiindcă lui Andrei a început să-i iasă un lichid gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a îndesat multă vată îmbibată cu formol în nasul bunicului şi în gură. I-a mai turnat formol în gură şi dintr-o sticlă. Cam doi litri. Îmi venea să urlu, să plâng, să-i sparg nasul tatei sub care se ascundea zâmbetul cu un pumn, dar am început să râd. “Ce te-a apucat, mă? Nu ţi-e ruşine, măgarule?!”, s-a răstit spre mine tata care se aştepta să plâng. Nu i-am dat atenţie.

Am râs până m-am înroşit. “Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-am amintit.

În aburi

Aburul creştea în zgomotul pistoanelor. Liniştitor. Globuri de aburi se suprapuneau şi se apropiau. Peronul a reţinut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg şireturile şi mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul şi călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Şi lângă un ceferist cu caschetă roşie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Aşa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simţeam mare lângă ceferist şi plăcintă. Parcă şi eu am dat drumul trenului ale cărui roţi îmi depăşeau capul. Şi apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, şi lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Şi-am mers împreună până o albină i s-a aşezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga şi cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de ţigări presat şi pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea şi vedeam cum se roteşte ţintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustaţă. Iar peste ochi şi nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese şi scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul şi domnul Popescu, aşa-i ziceau toţi ceferistului cu chipiu roşu, beau. Coniac, votcă, vin şi bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb şi din când în când se ridica şi mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei şi eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam şi arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupaţi cu discuţiile lor, care mă despărţeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între şine, dacă nu-i este urât şi frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te şi te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul şi termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Şi ei au mai biruit un rând de pahare, erau roşii la faţă de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficşi. Sucul l-am simţit amar, deşi altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea şi râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai şuşotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îţi cumpăr o ciocolată dacă porneşti tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul şi nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon şi împinge de el. O să pornească. Nu-ţi dau paleta, că-i grea, porneşte trenul şi fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simţeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuţ, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simţeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile şi-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon şi împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieşea abur. Îmi era ruşine că nu ieşea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reuşeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de ţigări. Locomotiva nu scotea aburi şi albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-aţi omorât albina”. Bunicul şi ceilalţi şi-au reumplut paharele.
Alexandru Petria