Publicat în “Răsunetul”

O proză scurtă de-a mea aici http://www.rasunetul.ro/frumoasa-economista

Filatelista

 Cu nişte ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deşi anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristeţea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară şi un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebeşte şi o înşiruire de cuvinte, fie şi armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate câtă un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soţul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiţi lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Şi pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtăşit adevăruri fundamentale, fără de care viaţa n-ar fi avut sens. Punea pasiune şi în felul în care ţinea indicatorul pentru hartă între degete ori bucăţica de cretă, dezinvolt, însufleţind obiectele, mişcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizaţi. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de faţă, au început să discute despre suferinţa arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariţia lui Dezideriu îi va ruina existenţa. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalţi colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina ştia că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată aşa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoştea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuţilor decât să se destăinuiască, să-şi devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, îşi zicea, şi, în al doilea rând, o recunoaştere a compromisului din anii cu Dezideriu. A ştiut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligaţie, ca o fişă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinţii lor, acceptat fără împotrivire. De ea şi Dezideriu. A jucat cu soţul molâu faza orgasmul. Era conştientă că tristeţea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase şi umilinţei ce-o avea de înghiţit ca părăsită de soţ la 38 de ani.
Corina îşi petrecea timpul liber, şi-o întorcea să aibă cât mai puţin- se îngropa în proiecte la birou, citind şi îngrijindu-şi colecţia de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poştale, grupate pe ţări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micşorau constant, până nu rămânea nimic din ele, şi tristeţea o însoţea tot mai mult ca o maşină pe care şoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, şi Corina admira timbrele cu lupa, şi adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în şezut pe perna patului, cu ochelarii cu şnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă.
La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, şi doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detaşată. Femei biciuiau bărbaţi, îi ţineau în cuşti. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Şi-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloţii albaştri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deşi golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simţit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii şi-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecţia sa la o expoziţie filatelică internaţională din Bucureşti. Sâmbetele dimineaţa se întâlnea cu alţi pasionaţi şi făceau schimburi. Discutau ore lungi despre rarităţile filatelice, despre noile serii lansate, despre preţurile anumitor mărci poştale.
- Se întâmplă cu tine, nu ştiu… Eşti parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
- Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălţară, dar ea nu intră în detalii.
- O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic.
De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, şi l-a pălmuit, şi l-a sărutat, şi l-a regulat, bărbosul inginer Laurenţiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, îşi mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că păşea pe valuri de bărbaţi, care se ondulau ca valurile mării. Şi gemeau. Se trezea mulţumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda şi ruja minuţios.
În seara după care a început să se vorbească de ea în toată ţara, Corina a pus ulei în tigaia de inox. A aşteptat să se încingă şi, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuţitul însângerat din pungă l-a aruncat în coşul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper şi sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duş. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurenţiu l-a îngropat protopopul Teofil.

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

În porumbar

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să dispară ca praful sub o cârpă. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.

Moartea porno-romancierului

A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei după cocteiluri, şi la scandaluri. Se făcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.

Când am ajuns să am habar şi eu de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.

“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi ca oricare alta Andrei. La drept vorbind n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve. A ochit de un timp o doamnă slabă şi blondă, care avea o fată şi mai slabă şi mai blondă. Andrei s-a gândit că e cazul să mă las de masturbat. A dedus desigur că mă masturbez, şi m-a acuzat ca să mă amărască, deşi eu n-o recunoşteam. Mi-a arătat-o pe fată la o cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a luat penisul în gură, cum am terminat penibil la prima strigare şi cum m-am regulat iepureşte la a doua. Cu Andrei m-am întâlnit la toaletă unde avea încă penisul în erecţie. Vroia să urineze şi nu prea reuşea.

Am publicat şi eu primele povestiri într-o gazetă. Acum când Andrei a murit. Le-a citit numai în manuscris şi a mustăcit, şi cu un creion roşu mi-a subliniat redundanţele şi scăpările în timpurile verbelor. Îmi pare rău că n-a apucat să le vadă tipărite.

Stau cu părinţii în capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata, ginerele său, Andrei s-a avut la cuţite. Tata n-a suportat apropierea mea de bunicul, simţea că-l trădez. Mă lua la mişto, cum îl lua şi pe Andrei, însă el, spre deosebire de mine, îi întorcea vorba îndoit, ca să-i ajungă. Uneori îi dădea şi un dos de palmă, de luare aminte. Tata înghiţea, dar nu se resemna. Mama era pe post de tampon între cei doi. Aşa că vă daţi seama că tata doar părea trist. Îi vedeam parcă zâmbetul pitit sub buzele strânse, satisfăcut. Era cald, foarte cald, şi părinţii au chemat un infirmier de la morgă fiindcă lui Andrei a început să-i iasă un lichid gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a îndesat multă vată îmbibată cu formol în nasul bunicului şi în gură. I-a mai turnat formol în gură şi dintr-o sticlă. Cam doi litri. Îmi venea să urlu, să plâng, să-i sparg nasul tatei sub care se ascundea zâmbetul cu un pumn, dar am început să râd. “Ce te-a apucat, mă? Nu ţi-e ruşine, măgarule?!”, s-a răstit spre mine tata care se aştepta să plâng. Nu i-am dat atenţie.

Am râs până m-am înroşit. “Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-am amintit.

În aburi

Aburul creştea în zgomotul pistoanelor. Liniştitor. Globuri de aburi se suprapuneau şi se apropiau. Peronul a reţinut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg şireturile şi mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul şi călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Şi lângă un ceferist cu caschetă roşie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Aşa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simţeam mare lângă ceferist şi plăcintă. Parcă şi eu am dat drumul trenului ale cărui roţi îmi depăşeau capul. Şi apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, şi lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Şi-am mers împreună până o albină i s-a aşezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga şi cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de ţigări presat şi pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea şi vedeam cum se roteşte ţintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustaţă. Iar peste ochi şi nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese şi scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul şi domnul Popescu, aşa-i ziceau toţi ceferistului cu chipiu roşu, beau. Coniac, votcă, vin şi bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb şi din când în când se ridica şi mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei şi eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam şi arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupaţi cu discuţiile lor, care mă despărţeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între şine, dacă nu-i este urât şi frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te şi te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul şi termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Şi ei au mai biruit un rând de pahare, erau roşii la faţă de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficşi. Sucul l-am simţit amar, deşi altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea şi râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai şuşotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îţi cumpăr o ciocolată dacă porneşti tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul şi nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon şi împinge de el. O să pornească. Nu-ţi dau paleta, că-i grea, porneşte trenul şi fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simţeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuţ, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simţeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile şi-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon şi împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieşea abur. Îmi era ruşine că nu ieşea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reuşeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de ţigări. Locomotiva nu scotea aburi şi albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-aţi omorât albina”. Bunicul şi ceilalţi şi-au reumplut paharele.
Alexandru Petria

Lucia Verona, in memoria sotului

Este vorba de un blog pe care l-a deschis scriitoarea, care va cuprinde scrierile lui H. Salem, fostul ei sot. Merita citit. Lucia a inceput sa republice poeziile lui Salem, urmand proza

http://hsalem.blogspot.com/.

# # #

netulburat, într-o  alveolă a oraşului

încearcă  sintagme  umede

alexandru- îi strig-

alexandru…

de pe catarigele literelor

priveşte curcubeul, arar trecătorii;

şi iarna se lungeşte.

încearcă sintagme umede,

netulburat.

la fel cum orbul aşteptând bănuţul

de argint,

câteodată strada

din pagini îşi încarcă bateriile

“Domaine roumain”

În septembrie 2006, am inaugurat în cadrul editurii pariziene Kryos colecţia “Domaine roumain”, cu intenţia de a readuce în atenţia publicului o serie de texte uitate pe nedrept. Este vorba fie despre cărţi redactate în limba franceză de autori români, fie despre cărţi scrise de autori francezi şi care au România ca subiect.
Aceste lucrări reprezintă dovezi valoroase ale prezenţei româneşti în spaţiul intelectual european şi francofon. Ideea pe care s-a bazat conceperea colecţiei şi alegerea titlurilor este foarte simplă: aceste titluri pot “reveni la viaţă” prin introducerea lor în bibliotecile universitare sau marile biblioteci publice francofone (Franţa, Belgia, Elveţia, Québec). Astfel, ele se vor afla din nou la dispoziţia cercetătorilor şi a studenţilor, care, citîndu-le în bibliografiile lucrărilor lor, le vor face cunoscute în circuitele intelectuale.
Colecţia “Domaine roumaine” s-a îmbogăţit în decembrie 2008 cu două titluri, pe care le datorăm unor mari istorici francezi din secolul XIX, prieteni fervenţi ai României: “Les principautés danubiennes” de Jules Michelet şi “Les Roumains” de Edgar Quinet. Amîndouă aceste cărţi, scrise după revoluţia de la 1848, sînt pledoarii înflăcărate în favoarea unei Românii care-şi căuta drumul către unitate şi identitate statală, aşteptînd recunoaşterea şi sprijinul Europei occidentale.
Cărţile au putut fi editate mulţumită sprijinului acordat editurii Kryos de către Banca Comercială Română – un gest de mecenat cultural care trebuie salutat aşa cum se cuvine.
Radu Portocală
(de pe blogul său)

# # #

ziua se deşiră ca un ciorap

(strângătorii de biruri au crescut

odată cu zidul indiferenţei)

umile

chibrite aprinse şi melancolia…

rar răzbate

crucea unui cuvânt rebel; o prelungire…

lângă trecerea de pietoni cum părul răsfirat

al unei schizofrenice

îţi scriu aceste rânduri;

(privesc şi scriu)

în seara aceasta

va bate cineva la geam?